USTAȘ, ustași, s. m. Membru al unei organizații croate de tip fascist și terorist, care a activat înaintea celui de-al doilea război mondial. – Din scr. ustaš.

ZBEG, zbeguri, s. n. ~ (din sb. zbjeg < sl. begŭ; cf. croat., slovac. sbeg, pol. zbieg)

CROAT, -Ă, croați, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Croației. 2. Adj. Care aparține Croației sau populației ei, privitor la Croația sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) idiomul vorbit în Croația. [Pr.: cro-at] – Din fr. Croate, germ. Kroate.

ARVAT s. v. albișoară, croat, obleț, sorean.

CROAT s. (înv.) arvat. (E ~ de origine.)

croat s. m., adj. m., pl. croați; f. sg. croată (sil. cro-a-), pl. croate

croată (limbă) s. f. (sil. cro-a-)

SLAV¹ ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din marele grup de popoare înrudite din Europa, divizat în trei ramuri: de est (rușii, ucrainenii, bielorușii), de vest (polonezii, cehii, slovacii etc.) și de sud (bulgarii, sârbii, croații, slovenii etc.). /<fr. Slave

arvat (-ți), s. m. – (Înv.) Croat. Sl. charvatŭ. Numele etnic actual este croat, din germ. Kroate, fr. croate.

GUZLĂ s.f. Instrument muzical cu o singură coardă, folosit de popoarele dalmate. [< fr., it. guzla < cuv. croat].

CROAT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Croația. ◊ (s. f.) limbă vorbită în Croația. (< fr. croate, germ. Kroate)

ALEKSANDRU I KARAGHEORGHEVIĆ, rege al Iugoslaviei (1921-1934). Politica internă velicosîrbă, iar pe plan extern de apropiere față de Franța. Asasinat la Marsilia împreună cu Louis Barthou, ministru de Externe al Franței, de teroriști croați.

ALEXANDRIA, roman popular. Scris în Egiptul elenistic (c. sec. 3 î. Hr.) și atribuit istoricului Callisthenes, evocă, apelînd adesea la elemente miraculoase, fantastice, războaiele lui Alexandru Macedon. Răspîndit în toată Europa, A. a pătruns în literatura română printr-o traducere în slavona sîrbo-croată. Această versiune stă la baza primei prelucrări românești cunoscute, datînd din a doua jumătate a sec. 16 și păstrată în cópii manuscrise, în toate provinciile românești. Elemente din A. au intrat în folclor (colinde, orații etc.) și în onomastica populară.

BELGRAD (BEOGRAD), cap. federală a Iugoslaviei și a Rep. Serbia, port pe Dunăre; 1,7 mil. loc. (1985, cu suburbiile). Nod de comunicații. Aeroport internațional (Surčin). Pr. centru politic, comercial și cultural al țării. Centru ind. (constr. de mașini agricole, autovehicule, rulmenți, prod. electrotehnice, ind. textilă, de conf., chimică). Academie de științe. Universitate (1863). Monumente din sec. 17-19. Muzee. Tîrguri și festivaluri internaționale. Așezare celtică (Singidunum), apoi romană. Cunoscut sub actualul nume din sec. 9. În ev. med. a avut un important rol strategic. Apărat de Iancu de Hunedoara în timpul asediului otoman din 1456. Cucerit de turci în 1521, a rămas sub ocupația acestora, cu unele întreruperi, cînd s-a aflat în stăpînirea Habsburgilor; în 1815 a devenit cap. principatului autonom sîrb sub suzeranitate otomană. Din 1918, capitala Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor (din 1927 Iugoslavia). Ocupat de hitleriști în 1941, orașul a fost eliberat (oct. 1944) de Armata Populară de Eliberare a Iugoslaviei în cooperare cu armata sovietică.

BELIĆ [bélici ], Aleksander (1876-1960), lingvist și filolog sîrb. Prof. univ. la Belgrad. Specialist în lingvistică generală, în slavistică și în istoria limbii sîrbo-croate („Despre natura și dezvoltarea limbii”, „Istoria limbii sîrbo-croate”).

BOŠKOVIĆ [boșcovici], Rudjer Josip (1711-1787), fizician, astronom, filozof și diplomat croat. A pus bazele uni atomism dinamic, realizînd o sinteză originală între teoria gravitațională a lui Newton și concepția lui Leibniz despre substanța activă și continuitate („Teoria filozofiei naturale... ”). A anticipat unele idei ale teoriei relativității și a enunțat posibilitatea construirii unei geometrii neeuclidiene.

BOSNIA ȘI HERȚEGOVINA (BOSNA i HERCEGOVINA), rep. în cadrul Iugoslaviei, situată în partea centrală a țării; 51,1 mii km²; 4,44 mil. loc. (1988). Limba de stat: sîrbo-croata. Cap. Sarajevo. Orașe pr.: Zenica, Banja Luka, Mostar. În V se întind Alpii Dinari iar în N o mică parte din C. Savei. Climă temperată, cu nuanțe mediteraneene în V. Rîuri, care constituie importante surse hidroenergetice (Bosna, Drina, Vrbas). Expl. de cărbuni, min. de fier, zinc, plumb. Întreprinderile ind. produc: oțel (60% din prod. federației), energie electrică, utilaj electrotehnic, minier, chimic, produse textile și alim. Pomicultură, viticultură, silvicultură. Culturi de grîu, porumb, floarea soarelui. Locuită din antic, de triburi ilirice, întră în stăpînirea Romei (sec. 3-1 î. Hr.). În sec. 7-12 iau ființă primele cnezate și regate slave: Banatul Bosniei (regat din 1377) și Banatul Rama (Herțegovina). Invadată de turci (1386), Bosnia a devenit prov. otomană (1463), iar Herțegovina în 1482. Ocupată în 1878 de Austro-Ungaria, în 1908 prov. B. și H. a fost anexată la aceasta. După primul război mondial, integrată Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929 Iugoslavia). Una dintre cele șase rep. federale ale Iugoslaviei (1946). În 1991 și-a declarat independența.

culegere de folclor. Preocupările pentru culegerea folclorului* se manifestă încă din sec. 16 în câteva țări europene (Franța, Spania, Norvegia) doar sporadic, curentul de cercetare devenind însă general începând cu sec. 18. O importanță considerabilă pentru impulsionarea c. o deține voluminoasa colecție, publicată în 1723, a promotorilor curentului poporanist din Anglia, Percy Thomas și W. Scott (Relicve din vechea poezie engleză) ca și volumul lui Herder, apărut în 1779 (Glasurile popoarelor în cântece). În Europa răsăriteană, ideile lui Herder și c. de cântece epice sârbești și croate ale abatelui Albert Fortas și ale lui Karadžić au avut un puternic ecou și în România. În realitate, interesul pentru folclor s-a născut în același timp cu procesul de făurire a statelor naționale și, pe plan artistic, odată cu formarea școlilor naționale. La noi, culegerea producțiilor spirituale ale poporului este o consecință a luptei împotriva feudalismului și a mișcării naționale de eliberare de sub jugul otoman. Primele cercetări sunt realizate de corifeii Școlii latiniste și continuatorii lor (Samuil Micu, Gh. Șincai, Ion Budai-Deleanu, dr. Vasile Pop, 1817), în scopul dovedirii latinității poporului și a limbii românești. Ei culeg date numeroase despre obiceiurile și genurile pop. (colind*, cântec* = „hore”; bocet* și cântec ceremonial funebru, de nuntă și de primăvară, dans, instrumente*) care confirmă originalitatea producțiilor spirituale ale românilor și continuitatea lor neîntreruptă, iar prin compararea celor cinci melodii culese de Eftimie Murgu cu melodiile sârbești se lărgește domeniul de cercetare și la repertoriul muzical. Conștienți de valoarea documentară, națională și artistică a folc., intelectualii vremii lansează apeluri pentru culegerea lui, indicând și sumare principii metodologice (Gh. Bariț, Titus Cerne etc.), inițiază culegeri masive de poezii pop. și paralel, dar mult mai sumare, de melodii. În ce privește metodele de investigație, definirea conceptului de folc., scopul și domeniul de cercetare, se disting patru etape: de la sfârșitul sec. 18, până în jurul anului 1848; după 1848 până în deceniul al doilea al secolului 20; perioada dintre cele două războaie mondiale; perioada de după cel de al doilea război mondial. Dacă primele culegeri de literatură și muzică pop. au un scop practic imediat, sunt efectuate de amatori, fără o metodă științifică (conceptul de folc. nefiind clarificat), de unde terminologia variată și neprecisă (poezie pop., poporană sau poporală, arii naționale, cântece sătene și orășene, melodii române etc.), atitudinea subiectivă în alegerea pieselor și limitarea domeniului de cercetare, preferința pentru interpreții-creatori din mediul urban, îndeosebi lăutari*, „corectarea” și însoțirea acestora cu acompaniament* de pian (pentru a le face „mai frumoase”, pe gustul publicului orășean), colecțiile publicate (sau rămase în manuscris) ne dau o imagine precisă asupra repertoriului cu largă circulație, la modă, în orașele mari. Ele au o incontestabilă valoare artistică și documentară. Spre deosebire de Anton Pann și Gh. Ucenescu care își scriu melodiile în notație (IV) psaltică – cunoscută într-un cerc restrâns din lumea satelor și orașelor – toți ceilalți culegători de melodii pop. utilizează notația (1) apuseană (Rujițki, J. Andreas Wachmann, Erhlich), la care adaugă un acompaniament de pian. După apariția colecțiilor lui Alecsandri culegerile de cântece pop. se înmulțesc (Miculi, A. Berdescu, D. Vulpian etc.), dar metoda rămâne încă un deziderat, deoarece, cu toate declarațiile din prefața volumelor care relevă tendința cercetărtorilor de a respecta principiul obiectivității, de a nu „schimba nemică nici în melodie nici în acompaniament” (Ehrlich) sau „melodii aranjate în adevăratul lor stil și întocmai precum se execută de lăutarii români...” (Berdescu), autorii lor nu sunt consecvenți. T.T. Burada și D. Kiriac, „părintele științei folclorice românești” (Brăiloiu) aduc contribuții valoroase la definirea termenului de folc., prin schițarea unei metode științifice bazată pe principii moderne în ce privește: atitudinea obiectivă față de documentul folcloric, delimitarea genurilor (I, 3) folclorice, lărgirea domeniului de cercetare la diferite medii sociale din toate provinciile țării și cercetarea exhaustivă a tututor genurilor legate de condițiile care le-au generat, notarea textului poetic sub melodii, înregistrarea*, pe cât posibil, a melodiilor cu aparatele vremii (fonograful Edison), neintervenția în melodica și ritmul pieselor, obligația consemnării datelor auxiliare care să explice geneza, viața reală a pieselor, numele și vârsta interpretului, localitatea unde s-a efectuat c. etc. La cristalizarea metodei științifice de c. și interpretare a producțiilor spirituale ale poporului au contribuit mai mulți factori: influența activității folclorice a lui D. Kiriac și O. Densusianu, continuitatea publicațiilor inițiate de Academia Română, în urma unor concursuri cu prilejul cărora, în discuțiile pentru premiere, se lămuresc și se propagă udeile călăuzitoare ale unei metode științifice, apariția primei metode de folc. muzical a lui C. Brăiloiu (București-Paris, 1931), activitatea intensă de culegere a urmașilor lui Densusianu, cea datorată lui Bartók, Brediceanu, Drăgoi ș.a., înființarea celor două Arhive de folclor: Arhiva fonogramică de pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor condusă de G. Breazul (1927) și Arhiva de Folclor, condusă de C. Brăiloiu (1928), adunarea unui material voluminos prin intermediul concursurilor Societății Compozitorilor Români (1925 și 1928), propunerea unei culegeri sistematice de pe tot întinsul țării cu ajutorul unor cadre specializate formate de Brăiloiu, la Conservatorul de Muzică din Capitală. Ultima etapă, după al doilea război mondial, se remarcă prin perfecționarea metodei lui Kiriac și Brăiloiu și adaptarea acesteia la noile condiții de viață și la posibilitățile ample de lucru, în cadrul unui institut la care colaborează cadrele formate de Brăiloiu la care se alătură elemente noi (Institutul de Folclor din București cu o filială la Cluj). Aici principiile metodologice ale înaintașilor sunt adoptate și aplicate, în cadrul unor colective de specialiști, după un plan sistematic de cercetare, în multe zone ale țării, cu scopul redactării unor complexe monografii zonale și tematice. La tehnica de culegere cunoscută din etapele anterioare se adaugă noi tehnici de lucru și se realizează studii valoroase, preliminare ale Marelui Corpus al folclorului românesc, ale cărui jaloane au fost fixate în urma unor discuții adâncite în cadrul Institutului de folclor, devenit mai târziu Institutul de etnografie și folclor. Numărul impresionant de melodii înregistrate cu fonograful și cu magnetofonul (după 1949), însoțite de un bogat material documentar (texte poetice, descrieri de obiceiuri, de instr., fotografii, filme) sunt o dovadă indubitabilă a bogăției inestimabile a folc. românesc și a capacității de cercetare a specialiștilor după metodele științifice moderne.

kolo (cuv. po. koło, „cerc”, ngr. horos; bulg. horo), numele polonez și iugoslav (și oro) al unui dans popular. Este răspândit în forme similare la unele popoare din răsăritul Europei (polonezi, iugoslavi, croați, bulgari, greci, albanezi) în care partenerii se țin de mână formând un cerc deschis sau închis. Este asemănător horei (1). La popoarele slave, melodiile sunt cântate pe versuri epice, eroice, lirice, umoristice. Uneori dansul este însoțit de muzică instr. (cimpoi*, liriță etc.) cu acomp. de tobă („tupan”). La bulgari, horo este dansul cel mai frecvent, având un număr bogat de tipuri muzicale și coregrafice.

CESAREC [țésareț], August (1893-1941), scriitor croat. Nuvele și romane de analiză psihologică („În catacombă”, „Tînărul de aur”). Eseuri.

MUNTENEGRU (CRNA GORA), republică în SV Iugoslaviei; 13,8 mii km²; 640 mii de loc. (1996). Capitala: Podgorica. Orașe pr.: Nikšić, Cetinje. Relief muntos predominant, cu alt. max. în vf. Bobotov (2.522 m) din masivul Durmitor. Climă mediteraneană. Expl. de cupru, bauxită și plumb. Uzine siderurgice, ind. alim. și textilă. Creșterea ovinelor și caprinelor. Se cultivă tutun, măslini și citrice. Viticultură. Turism dezvoltat pe litoralul M. Adriatice. Istoric: Terit. M. a făcut parte, în Antichitate, din provincia romană Iliria. În sec. 7 a fost populat de triburile slave ale duklianilor; în sec. 9 s-a constituit cnezatul Duklja, cunoscut mai târziu sub numele de Zeta (denumirea M. din sec. 15). La sfârșitul sec. 12 a făcut parte din statul sârb, iar din 1366, M. a devenit independent. Cucerit și inclus în Imp. Otoman (1499). În 1697, mitropolitul Danilo Petrović Njegoš a întemeiat dinastia Njegoš, care a condus lupta de eliberare națională, culminând cu victoria asupra turcilor (1797) și proclamarea independenței de fapt a M., recunoscută de Trataul de Pace Ruso-Turc de la San Stefano (1878). Din 1918 a intrat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929 Iugoslavia), iar din 1945 a devenit republică în cadrul R.S.F. Iugoslavia; după destrămarea (1991) acesteia, M. împreună cu Serbia a constituit Republica Federală Iugoslavia.

kuna s. f. (cuv. croat) ◊ „Moneda croată se va numi kuna.” R.l. 5 VIII 93 p. 8. ◊ „Croația va adopta, începând de la 30 mai [1994] o nouă monedă, kuna.” R.l. 11 V 94 p. 8

2) arvát, -ă s. (vsl. Harvatŭ). Vechĭ. Croat, Horvat. Pl. Mercenarĭ zavergiĭ jăfuitorĭ.

CROAȚIA (HRVATSKA), Republica ~, stat în SE Europei, în NV Pen. Balcanice, cu largă ieșire la M. Adriatică; 56,5 mii km²; 4,68 mil. loc. (1989). Limba de stat: sîrbo-croata. Cap.: Zagreb. Orașe pr.: Split, Rijeka, Osijek. Relief foarte variat: în N Cîmpia colinară a Slavoniei, în centru C. Savei, în SV Alpii Dinarici, iar de-a lungul M. Adriatice țărmul Dalmației cu numeroase ins. (Krk, Cres, Brac, Hvar, Korcula). În NV pen. calcaroasă Istria cu pod. Kras. Climă temperat-continentală în N cu precipitații de 860 mm/an, cu nuanțe montane în Dinarici și mediteraneene în V de-a lungul litoralului. Rîuri mari afl. ai Dunării (Sava, iar la graniță cu Ungaria, Drava). Expl. de antracit, petrol, gaze naturale, bauxită, mercur, sare marină. Întreprinderile industriale produc: energie electrică, fontă și oțel, material rulant, aparataj electrotehnic, mașini-unelte și mecanică fină, nave maritime, autovehicule, derivate petroliere, motoare Diesel, mașini agricole, produse chimice (mase plastice, îngrășăminte), ciment și mat. de constr., produse din lemn (mobilă, cherestea), hîrtie, încălț., produse textile (țesături de lînă și bumbac, confecții) și alim. (zahăr, vinuri, conserve de pește). Se cultivă cereale (grîu, porumb, orez, ovăz), plante tehnice (floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cînepă, ricin), cartofi și legume. Viticultură și pomicultură dezvoltate. Plantații de citrice și măslini. Se cresc porcine, ovine și bovine pentru carne și lapte. Pescuit matirim costier. Navigație intensă la M. Adriatică (porturi pr.: Split, Rijeka, Zadar, Sibenik, Dubrovnik). Aeroporturi pr.: Zagreb, Split. Turism în Dalmația (stațiuni balneoclimaterice) și în Alpii Dinarici (stațiuni de sporturi de iarnă). Istoric. În antic. terit. C. a fost locuit de iliri și apoi cucerit și romanizat, fiind inclus mai întîi în prov. Panonia. Succesiv, în stăpînirea ostrogoților, slavilor, avarilor. Aici s-au stabilit triburile croate (sec. 7-8), ramură a slavilor de V, care se constituie într-un stat în sec. 10. În 1102 C. formează o uniune dinastică cu Ungaria. Împreună cu Slovenia, C. a fost cucerită de turci (sec. 16). În 1867, în cadrul dualismului austro-ungar, C. s-a unificat cu Ungaria. În 1918 a intrat în componența Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929, Iugoslavia). În 1941, în urma mișcării separatiste conduse de Ante Pavelic, C. se constituie într-un stat independent. În 1946 reintră în componența Iugoslaviei. Își proclamă independența (1991). În urma acestui fapt a izbucnit un război civil, susținut pe de o parte de Garda Națională Croată și de cealaltă de Armata Federală și milițiile sîrbești din Krajina și Slavonia. S-au înregistrat numeroase victime și pagube materiale. În urma medierii O.N.U. și C.E.E. au fost semnate mai multe acorduri (15), ultimul, din dec. 1991, fiind respectat.

CORFU (KÉRKYRA) 1. Ins. grecească în M. Ionică; 593 km²; c. 100 mii loc. (1981). Oraș pr.: Corfu. Relief muntos (906 m). Climat mediteranean cu vegetație de maquis. Măslini, migdale, grîu, citrice. Viticultură. Creșterea animalelor. Pescuit. Turism. – Declarația de la ~, acord semnat la 20 iul. 1917 între Comitetul iugoslav, reprezentat de A. Trumbić, și guvernul sîrb din exil, reprezentat de N. Pašić, privind constituirea unui stat iugoslav (viitorul „Regat al Sîrbilor, Croaților și Slovenilor”), avînd ca formă de guvernămînt monarhia constituțională, în fruntea cu dinastia Karagheorghević. 2. Str. care separă ins. cu același nume de coasta greco-albaneză. Lungime: 48 km. Lățime: 10 km.

RAGUSA 1. Oraș în S Italiei (Sicilia), situat la poalele dealurilor Iblei, în zona cheilor râului Irminio, la 182 km SE de Palermo; 69,7 mii loc. (2003). Expl. de petrol, de șisturi bituminoase și de asfalt. Rafinărie de petrol. In.d cimentului, chimică (materiale plastice), de prelucr. a lemnului (mobilă), trxtilă și alim. Muzeu de Arheologie; Catedrală (1706-1760); bazilica San Giorgio (1738-1775). R. s-a dezvoltat pe locul anticei așezări Hybla Heraea. Ocupat de arabi (sec. 9) și apoi de normanzi (sec. 11), a devenit, în perioada 1091-1296, capitala unui district de sine stătător. Distrus în mare parte de cutremurul din 1693. 2. Denumirea (italienească) purtată în Ev. med. de orașul croat Dubrovnik.

RĂZBOAIELE MONDIALE, denumirea celor două mari conflagrații din sec. 20. Primul Război Mondial (1914-1918), conflict armat izbucnit ca urmare a contradicțiilor între marile puteri, în lupta pentru reîmpărțirea sferelor de influență și pentru acapararea de colonii și teritorii străine. A început prin ofensiva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) împotriva Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia), antrenând, în final, 33 de țări cu o populație de peste un miliard locuitori. A izbucnit prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (28 iul. 1914), pretextând asasinarea prințului moștenitor al Austriei, Franz Ferdinand, la Sarajevo. Principalele acțiuni militare s-au desfășurat în Europa, acțiuni secundare având loc în Africa, Asia și Oc. Pacific. În 1914 armatele germane au ocupat V Belgiei (aug.) și o parte a Franței, fiind oprite de armatele franco-engleze pe Mama, iar în E, ai oprit ofensiva rusă prin victoriile de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene (sept.). La sfârșitul lui 1914 fronturile stabilizându-se, războiul a devenit un război de poziții. În 1915 frontul răsăritean a fost mai activ; ofensiva Puterilor Centrale s-a soldat cu ocuparea Poloniei, Lituaniei și a Galiției. Ofensiva armatei italiene, intrată în război alături de Antantă (mai), este oprită în Alpi. După intrarea în război a Bulgariei (oct.), alături de Puterile Centrale, Serbia este înfrântă și ocupată, iar Antanta debarcă trupe în Grecia (oct.), formând frontul de la Salonic. În 1916 pe frontul de V au avut loc marile bătălii de la Verdun și de pe Somme, iar în E armata rusă, în urma ofensivei din iun.-sept., a silit armata austro-ungară să se retragă din Galiția răsăriteană și din Bucovina. La 14/26 1916, după doi ani de neutralitate, România s-a alăturat Antantei, care promitea terit. românești stăpânite de de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). După câteva succese militare în Transilvania, armata română înfrântă pe Frontul de Sud, la Turtucaia, a fost obligată să se retragă. În dec. 1916, trupele inamice au ocupat Capitala și, o dată cu ea, aproximativ 2/3 din terit. României, frontul stabilizându-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și al brațului Sf. Gheorghe. În 1917, prin intrarea în război a S.U.A., Chinei și a altor state, alături de Antantă, șansele acesteia de a obține victoria s-au mărit. Pe frontul românesc, armată română reorganizată a desfășurat ofensiva de la Mărăști și a zdrobit ofensiva armatei germane de la Mărășești. În febr. 1917, în urma revoluției bolșevice, țarismul a fost răsturnat, iar ca rezultat al insurecției de la Petrograd (24-25 oct./6-7 nov. 1917) este instaurată puterea sovietică, Rusia fiind proclamată Republică Sovietică Federativă Socialistă (ian. 1918). În condițiile refuzului Germaniei de a încheia o pace fără anexiuni, Rusia Sovietică a semnat, în interesul salvării revoluției, Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk (3 mart. 1918). Se declanșează războiul civil (1918-1922), în sprijinul forțelor albgardiste intervenind Marea Britanie, Franța, S.U.A., Japonia și Italia, ostile puterii sovietice. În 1918 armatele Antantei trec la ofensivă pe toate fronturile. În Balcani ele înaintează rapid spre Dunăre; Bulgaria, unde izbucnise o răscoală republicană, capitulează (sept.). În Austro-Ungaria au loc mișcări de eliberare națională și pentru transformări democratice ale cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, românilor. Revoluția din Ungaria, izbucnită în oct., a proclamat abolirea dualismului austro-ungar, independența Ungariei, republică democratică; Croația, Slovenia, Muntenegru, Bosnia s-au unit cu Serbia, formând Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar Cehia și Slovacia au format Cehoslovacia. În nov. a fost restabilit statul polon independent. Austro-Ungaria înfrântă și pe frontul italian a semnat armistițiul la 3 nov., iar Germania la 11 nov. România, care încheiase cu Puterile Centrale, Bulgaria și Turcia, Pacea de la Buftea-București, o denunță printr-un ultimatum la 27 oct./9 nov., reintrând în război. În împrejurările prăbușirii Imp. Habsburgic și a țarismului în Rusia a apărut posibilitatea încheierii procesului de formare a statului național unitar român. Basarabia, Bucovina și Transilvania se unesc cu România, ca urmare a hotărârilor adoptate în 1918 la Chișinău (27 mart./9 apr.), Cernăuți (15/28 nov.) și Alba Iulia (18 nov./1 dec.). Primul Război Mondial a luat sfârșit cu victoria Antantei, concretizată prin sistemul de tratate de pace de la Versailles, cel mai important, cu Germania, fiind semnat la 28 iun. 1919. În acest război s-au folosit submarinele, gazele toxice (Ypres, 1916) și avioanele. S-au pricinuit uriașe pierderi umane (c. 9.700.000 morți și c. 20.000.000 răniți) și materiale (evaluate la peste 278 miliarde dolari). Al Doilea Război Mondial (1939-1945), cel mai mare conflict militar, politic, economic și diplomatic din istoria omenirii, care a cuprins în final, 72 de state cu o populație de c. 1.700.000.000 de oameni (80% din populația lumii), fiind mobilizați sub arme 110.000.000 de oameni. A fost dezlănțuit de Germania, aliată cu Italia și Japonia, cu scopul instaurării dominației lor asupra lumii. La 1 sept. 1939 Germania a atacat Polonia, dezlănțuind războiul. Marea Britanie și Franța, deși au declarat război Germaniei (3 sept.) n-au întreprins acțiuni militare de anvergură („Războiul ciudat”), Polonia fiind înfrântă în 26 zile. După ce au ocupat Danemarca și Norvegia, armatele germane au invadat Olanda, Belgia, Luxembourg și Franța care, atacată și de Italia (intrată în război la 10 iun. 1940), a semnat armistițiul la 22 iun. 1940. Prin intrarea Italiei în război, au început operațiunile militare și în Africa. Prinsă între Germania și U.R.S.S., care își delimitaseră sferele de interese prin Pactul Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), România s-a găsit izolată pe plan extern, lipsită de orice sprijin din afară; în acest context, i-au fost impuse importante cesiuni teritoriale: Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța au fost anexate (iun. 1940) de U.R.S.S.; partea de NE a Transilvaniei, prin Dictatul de la Viena (aug. 1940) a fost cedată Ungariei, iar apoi Bulgariei partea de S a Dobrogei – Cadrilaterul (sept. 1940). La 6 sept. 1940 regele Carol al II-lea renunță la tron, puterea fiind preluată de generalul Ion Antonescu; din oct. 1940 trupele germane intră în țară. În primăvara lui 1941, Germania ocupă Iugoslavia și Grecia (atacată anterior de Italia), instaurându-și controlul în Pen. Balcanică. La 22 iun. 1941, trupele germane, încălcând Tratatul de neagresiune încheiat între U.R.S.S. și Germania în 1939, au atacat prin surprindere Uniunea Sovietică, sperând ca prin desfășurarea „războiului fulger” să o învingă până la sfârșitul anului. Împreună cu Germania au început operațiuni militare împotriva Uniunii Sovietice, România, Finlanda, Slovacia, Ungaria și Italia. Prin concentrarea de forțe și amploarea bătăliilor, frontul sovieto-german a devenit principalul front al războiului. În primele luni, trupele germane au ocupat o mare parte a terit. U.R.S.S., dar în dec. au suferit, în fața Moscovei, prima mare înfrângere. În Extremul Orient, Japonia, care continua războiul împotriva Chinei, a atacat baza maritimă a S.U.A. de la Pearl Harbor (7 dec. 1941), provocând intrarea S.U.A. în război. S-a constituit astfel coaliția statelor antifasciste. Un rol însemnat în lupta împotriva Germaniei l-au avut mișcările de rezistență din țările ocupate de Reich. În 1942, pe Frontul de Est începe la 19 nov. contraofensiva de la Stalingrad, terminată printr-un mare dezastru pentru trupele germane și române. Pe frontul din Extremul Orient, unde Japonia câștigase până atunci o serie de victorii, începe contraofensiva anglo-americană. În Africa de N aliații trec la ofensivă, provocând grele pierderi trupelor italo-germane (El Alamein). Anul 1943 a marcat trecerea definitivă a inițiativei strategice în mâinile coaliției antifasciste. Pe frontul răsăritean, după bătălia de la Kursk, ofensiva armatei sovietice silește armatele germane la retragere. În iul. 1943, armatele anglo-americane debarcă în Italia. În sept. Italia iese din război și declară război Germaniei, ceea ce provoacă ocuparea Italiei de N și centrale de către germani (Republica de la Salò). În unele țări – U.R.S.S., Iugoslavia, Italia, China – mișcarea de rezistență ia o amploare deosebită, provocând grele pierderi ocupanților. În 1944, pe frontul de E armatele sovietice au zdrobit mari grupuri de armate germane și, după eliberarea terit. U.R.S.S., au depășit granițele de stat ale acesteia, desfășurând operațiuni militare victorioase pe terit. Poloniei, României, Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei, Danemarcii, Norvegiei. În sept., Finlanda cere armistițiu. În V, puternice forțe anglo-americane au debarcat în Normandia (6 iun.) și, împreună cu Forțele Franceze din interior, au început operațiunile de eliberare a Franței. Anul 1944 a fost anul unor victorii hotărâtoare ale coaliției antifasciste, al insurecțiilor din Paris (aug.), Slovacia (aug.), Bulg. (sept.) și al ofensivei forțelor de rezistență antigermană din Iugoslavia, Grecia, Albania. În oct. 1944, trupele engleze au debarcat în Grecia. România, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, a întors armele împotriva Germaniei, alăturându-se coaliției antifasciste. Schimbarea de orientare a dus la prăbușirea dispozitivului german din Balcani, deschizând larg calea înaintării rapide a armatelor sovietice, grăbind victoria armatelor aliate împotriva Germaniei. După alungarea, la 25 oct. 1944, a tuturor trupelor hitleristo-horthyste de pe întreg teritoriul României trupele române au luptat alături de Armata Roșie, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din teritoriul Austriei. În 1945, armatele sovietice încercuiesc Berlinul și-l ocupă (2 mai), după lupte îndârjite. La 5 mai izbucnește insurecția de la Praga, orașul fiind eliberat la 9 mai. Înfrântă, Germania capitulează fără condiții (9 mai 1945). În Extremul Orient, Japonia suferea înfrângeri importante. În iun. 1945, americanii debarcă pe terit. Japoniei, în arh. Ryūkyū. În aug. 1945, U.R.S.S. începe operațiunile militare împotriva Japoniei, în Manciuria, iar la 6 și respectiv 9 aug., S.U.A. efectuează bombardamente atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Zdrobită, Japonia capitulează fără condiții la 2 sept. 1945. În cel de-al Doilea Război Mondial au pierit c. 50.000.000 de oameni. Încălcând convențiile internaționale, Germania, Italia și Japonia au folosit metode barbare de ducere a războiului. Hitler a dus o politică de exterminare a populației evreiești din spațiul german și din terit. ocupate vremelnic („Holocaust”). Numai în lagărele de concentrare au pierit c. 6 mil. oameni din rândurile evreilor. Pierderile materiale se cifrează la c. 1.384 miliarde dolari. Crimele de război săvârșite au fost condamnate la procesele de la Nürnberg și Tōkyō. După terminarea războiului s-au încheiat la Paris (febr. 1947) tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. Germania a fost divizată în urma ocupării ei de către forțele S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii și Franței și a începutului Războiului rece (în 1949 s-au constituit cele două state germane R.F.G. și R.D.G.). În sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia; în 1956, încetează starea de război dintre U.R.S.S. și Japonia. În mai 1955 a fost semnat Tratatul de Pace cu Austria.

SÂRBO-CROAT, -Ă adj. (Substantivat, f.) Limbă oficială, vorbită în fostul spațiu iugoslav până la dezmembrarea statului iugoslav.

REVOLUȚIA DE LA 1848, revoluție de inspirație liberală și democratică, desfășurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. Îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814-1815), revoluția a avut caracteristici proprii fiecărei țări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mișcarea revoluționară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud și în Regatul Neapolelui) până la consolidarea pozițiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) și realizarea unității naționale. Sub presiunea insurecțiilor populare au fost introduse constituții liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscanei și Statul Papal; în urma insurecției antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart, 1848), Lombardia și Veneția sunt eliberate de sub dominația Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluția a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecțiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini și Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluția a izbucnit și în Franța, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip și a oligarhiei financiare și cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franța au exercitat o puternică influență asupra asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor în numeroase țări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluția în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacțiunii în Europa Centrală. Insurecția din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanților nobilimii și ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral și promulgarea (7 sept.) Legii privind desființarea dependenței personale (fără răscumpărare) a țăranilor. Momentul maxim al revoluției din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecția de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenților și s-a alăturat o mare parte a garnizoanei din oraș, dar, după lupte îndârjite, insurecția a fost înfrântă de trupele imperiale. În cadrul evenimentelor revoluționare din Imp. Habsburgic o mare importanță a avut-o revoluția ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desființează iobăgia și promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea țării. Conducătorii r. nu au ținut seama de revendicările sociale și naționale ale românilor și slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forțelor revoluționare și la conflicte armate între acestea. În aceste condiții Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluției ungare, făcând apel la trupele croate și ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluției se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluționar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluționară, care reușește să pricinuiască un șir de înfrângeri armatei habsburgice și celei croate. Însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluționar se refugiază la Debrețin, unde Dieta proclamă independența deplină a Ungariei și detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluția ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluția la Praga, iar în Croația și Slovenia au avut loc mișcări revoluționare. În Germania, a început cu insurecția din Baden (27-28 febr.) și Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroși principi acordă insurgenților libertăți democratice. Insurecția de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanții burgheziei liberale și să acorde o Constituție. Revoluția a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluția din Germania au luat parte și K. Marx și Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unității Germaniei; această acțiune nu a avut sorți de izbândă, atât din cauza poziției nehotărâte a burgheziei liberale germane, cât și din pricina nerecunoașterii de către Austria și principii germani a autorității Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. În urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhiști s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului și înfrângerea revoluției (iul. 1849). Speriată de amploarea mișcării, burghezia liberală germană a renunțat la programul Revoluției. În a doua jumătate a anului 1848, după insurecția proletariatului parizian din 23-26 iul., contrarevoluția europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mișcărilor revoluționare. O nouă insurecție declanșată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forța. Același lucru s-a întâmplat cu insurecțiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluțiile din Ungaria (aug. 1849) și cu cele din Țara Românească (sept. 1848) și cu cele din Transilvania (aug. 1849), înăbușite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman și de cele ale Republicii franceze. Insurecția pariziană a contribuit la desființarea iobăgiei în țările din centrul Europei și la abolirea unor privilegii nobiliare. În urma revoluției, burghezia și-a consolidat pozițiile în țările din Apusul Europei, iar în celelalte țări a pătruns în administrația de stat. În Țările Române apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea structurilor feudale și a privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanți ai intensificării mișcării de eliberare socială și națională. Începutul desfășurării evenimentelor revoluționare l-a făcut mișcarea revoluționară din Moldova (mart.), repede înăbușită. Nevoiți să se exileze, fruntașii pașoptiști au formulat în emigrație programul revoluției („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” și „Dorințele partidei naționale din Moldova”), în care, pe lângă problema împroprietăririi țăranilor se punea și problema creării statului național român. În Țara Românească a avut loc o revoluție la care au participat: țărănimea, meșteșugarii și lucrătorii de la orașe, burghezia și boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluției, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamația de la Islaz, prevedea independența administrativă și legislativă a țării, egalitatea în fața legii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul țării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi ca urmare a preponderenței elementelor moderate, unei locotenențe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Chr. Tell. Îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forța armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. În Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naționale. Principalii conducători au fost: Avram Iancu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, E. Murgu, A. Șaguna. Unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaște drepturile naționale ale românilor i-au silit pe aceștia să meargă pe o cale revoluționară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertății (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluției în Transilvania, cei peste 40.000 participanți au adoptat programul care prevedea desființarea iobăgiei, egalitate națională și reprezentare proporțională în Dietă, administrație, justiție, Garda națională, înființarea de școli în limba română etc. Neținând seama de voința clar exprimată la Blaj, Dieta nemeșească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forțelor revoluționare române și maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram Iancu a organizat cetele moților, transformându-le într-o oaste țărănească, cu care a apărat regiunea Munților Apuseni împotriva oștilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1848, în urma stăruințelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităților între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluția maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice și ruse. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în Țările Române a avut totuși urmări însemnate; a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român și a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul fruntariilor unuia și aceluiași stat, a libertății și independenței naționale.

SARAJEVO [saraiévo], cap. Bosniei-Herțegovina, situată în centrul țării, pe râul Miljacka, la poalele m-ților Trebevič și Bjelasnica, la 549 m alt.; 380 mii loc. (2003). Aeroport. Nod feroviar. Ind. metalurgică, a constr. de mașini, chimico-farmaceutică, de prelucr. a lemnului (mobilă) și tutunului, textilă, ceramicii, pielăriei și încălțămintei, porțelanului și alim. (bere, zahăr). Artizanat (obiecte din argint, cupru ș.a.). Piață agricolă pentru cereale, fructe, tutun, animale. Izvoare cu ape minerale sulfuroase. Universitate (1949). Muzeul Mlada Bosna; Muzeu al revoluției; Muzeul național (1888); Muzeu al manuscriselor rare; Galeria de artă. Institut de orientalistică. Bibliotecă Națională (1945); biblioteca Gazi Husrev Beg (1537), cu peste 11.000 de manuscrise islamice. Centru turistic și al sporturilor de iarnă. La S. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de iarnă în 1984. Important centru religios musulman, cu peste 800 de moschei din sec. 15-16 (Gazi Husrev Beg sau Geamia Begova, cu un turn cu ceas, 1530-1531, și Ali Pasha, 1560-1561); sediul unei arhiepiscopii romano-catolice și al unei mitropolii ortodoxe; catedrala ortodoxă Sf. Mihail (sec. 16), cu un muzeu de manuscrise rare și icoane vechi. Fortăreața Verh Bosna, menționată documentar în 1415. În Antic. aici a existat o așezare militară romană, iar în sec. 15 s-a dezvoltat o altă așezare în jurul fortificației Verh Bosna, ridicată pe ruinele uneia ce data din 1262. În 1429 a fost ocupată de Imp. Otoman, numind-o Bosna-Sarai (de la care derivă numele actual), care a stăpânit-o până în 1878, când a intrat sub controlul Imp. Habsburgic (1878-1918). Jefuit de unguri în 1480 și incendiat de austrieci în 1697. Aici a fost asasinat, la 28 iun. 1914, arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei și soția sa, de către Gavrilo Princip. În 1918, S. a fost inclis în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, devenind în 1946 capitala Rep. Bosnia și Herțegovina, din cadrul Iugoslaviei federale, iar în 1992 este proclamat capitala republicii independente Bosnia și Herțegovina. Între 1992 și 1995, S. a suferit mari distrugeri și nenumărate victime omenești în urma războiului civil.

*cravátă f., pl. e (fr. cravate, d. Croat care în limba luĭ se numește Hrvat. Supt vechea monarhie franceză eraŭ niște regimente de cavalerie ușoară compuse maĭ mult din Croațĭ, care purtaŭ un fel de cravată). Bucată de stofă care se leagă ca ornament în prejuru gîtuluĭ. V. baĭder.

*croát, -ă s. și adj. (V. cravată). Din Croația.

PAVELIĆ [pávelitʃ], Ante (1889-1959), om politic croat. Deputat în parlamentul iugoslav, a emigrat în Italia; fondatorul și conducătorul organizației teroriste și separatiste a ustașilor (1929). Organizatorul atentatului împotriva regelui Aleksandru I și al lui L. Barthou de la Marsilia (1934). Prim-min. (1941-1945) al statului independent Croația, creat sub egida Germaniei naziste; a dus o politică naționalistă extremistă, fiind responsabil de numeroase atrocități și crime. În 1945 s-a refugiat în Argentina și ulterior în Spania. Condamnat la moarte în contumacie.

LOŠINJ [lóʃiñ], insulă croată în M. Adriatică, la SE de pen. Istria și în SV ins. Cres; 76,6 km²; lungime: 39 km; lățime max.: 5 km. Oraș pr.: Mali Lošinj. Relief deluros cu alt. max. de 588 m. Pescuit. Cultura viței de vie și a măslinilor. Turism.

RUŽIČKA [ruʒítʃka], Leopold Stephen (1887-1976), chimist elvețian de origine croată. Lucrări privind structura chimică și sinteza compușilor aliciclici naturali, inclusiv a terpenelor, hormonilor steroizi, substanțelor odorante. Premiul Nobel pentru chimie (1939), împreună cu A. Butenandt.

SAINT-GERMAIN-EN-LAYE [sẽ ʒemẽ ã lé], oraș în N Franței (Île-de-France), în conurbația pariziană, situat pe stg. fl. Sena, la marginea pădurii Saint-Germain (3.500 ha), la 18 km VNV de Paris; 39.9 mii loc. (1999). Stațiune climaterică estivală, locul favorit al parizienilor în timpul vacanțelor de vară. Muzeu de antichități naționale deschis în 1867. Parcuri și grădini din sec. 17, operă a lui A. Le Nôtre. Castel construit în timpul regelui Ludovic VI cel Gros (1108-1137), reconstruit în vremea regelui Carol V cel Înțelept (1364-1380) și refăcut în timpul lui Francisc I (1515-1547); ample renovări în sec. 18. Donjon în stil renascentist (sec. 14). Reședința Curții regale până în 1682. – Tratatul de pace de la ~, unul dintre tratatele de pace ale sistemului Versailles, semnat la 10 sept. 1919, între puterile învingătoare în Primul Război Mondial și Austria. Tratatul consfințea dezmembrarea Imp. Austro-Ungar, crearea statelor naționale Austria, Cehoslovacia și Ungaria și unirea unor părți din terit. fostului Imperiu cu România, Serbia, formând Regatul Sârbilor Croați și Slovenilor, Italia și Polonia.

SISIĆ, Ferdo (Ferdinard) (1896-1940), istoric croat. Prof. univ. la Zagreb. Studii privind istoria slavilor meridionali („Episcopul Strossmayer și gândirea slavilor de sud”, „Istoria Croației”). Colaborări la publicațiile românești. M. coresp. al Acad. Române (1930).

SKOK, Petar (1881-1956), lingvist croat. Specialist în romanistică, s-a ocupat mai ales de romanitatea balcanică, dând o deosebită atenție limbii române și relațiilor dintre limba latină și limbile slave („Fenomene de limbă latină vulgară în inscripțiile provinciei romane Dalmația”, „Elemente de lingvistică romanică”, „Slavismul și romanitatea în insulele din M. Adriatică”). M. coresp. al Acad. Române (1929).

SLAVONIA (în lb. sârbo-croată: Slavonija), reg. naturală și istorică în E Croației, cuprinsă între Sava (la S), Drava și Dunăre (la N și E); 41,4 mii km². Relief muntos cu alt. max. de 1.200 m (Papuk Gorje). De-a lungul râurilor și fl. Dunărea se extind lunci și câmpii ferile, propice culturilor agricole. Zona este locuită în majoritate de croați, dar și de sârbi (în S și V), și de maghiari. Orașe pr.: Osijek, Bosanski Brod. În această reg. s-au așezat triburile slavilor de S în sec. 7, iar în sec. 10 s-a format Regatul Croației. În timpul Războiului civil din 1991-1992, terit. S. a fost scena luptelor dintre sârbi și croați.

*glagolític, -ă adj. (d. glagol). Alfabetu glagolitic, un alfabet derivat din literele micĭ greceștĭ (probabil de Ciril) și întrebuințat la început (sec. IX) în biserica slavă a Bulgarilor și Croaților. Bulgariĭ l-aŭ înlocuit cu cel cirilic încă din sec. XII, ĭar azĭ nu-l maĭ întrebuințează de cît cîte-va comunitățĭ catolice din Croația. Adv. Cu litere glagolitice: a scrie glagolitic.

LJUBLJANA [λubλána], capitala Sloveniei, situată în partea central-vestică a țării, în Câmpia Savei, pe râul Ljubljanica, la 290 m alt.; 270 mii loc. (1995). Nod de comunicații. Constr. de turbine și mașini grele; ind. electrotehnică, textilă, a încălțămintei, chimică, de prelucr. a lemnului (mobilă), a celulozei și hârtiei și alim. Poligrafie. Academie de științe și arte (1938). Universitate (1919). Centru de cercetări nucleare. Teatre. Muzeu de artă (1888). Muzeu Național de Arheologie (1821). Monumente: castel (sec. 12, refăcut în sec. 16 și 18), biserică franciscană (sec. 17), dom (1714), primărie (1718). Târg internațional de mostre. În Antichitate, aici s-a aflat un castru roman care ulterior a devenit orașul Emona (sec. 1 d. Hr.), distrus în sec. 5 de vizigoți și apoi de huni. Atestat documentar în Evul Mediu, din 1144, ca făcând parte din stăpânirea ducilor Carintiei. Din a doua jumătate a sec. 13 – cu numele german de Laibach – primește dreptul de oraș și devine centrul administrativ al Krainei, împreună cu care trece, în 1335, la Habsburgi. Sediul unui episcopat (1461). Centru al mișcării de eliberare națională a slovenilor (sec. 19). Reședință (1809-1813) a guvernatorului general francez al Provinciilor ilirice. După Congresul de Pace de la Viena (1814-1815), L. a trecut din nou la Austria. În ian.-mart. 1821, aici, s-a desfășurat un congres al Sfintei Alianțe, care a hotărât măsurile de înăbușire a mișcărilor revoluționare din Regatul Neapolului, Spaniei și Greciei. În 1918, a intrat în componența Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor. În 1941 ocupat de italieni, apoi din 1943 de trupele germane; eliberat în mai 1945. Din 1993, capitala Sloveniei independente.

MALEC, Ivo (n. 1925), compozitor și dirijor francez de origine croată. Stabilit în Franța (1959). Prof. la Conservatorul din Paris. Creația sa realizează o sinteză între muzica electroacustică și scriitura pentru voci și instrumente tradiționale. Lucrări instrumentale, vocal-instrumentale, de teatru instrumental și electroacustice („Dodecameron”, „Actuor”, „Sigma”, „Vox vocis”).

GAJ [gaï], Ljudevit (1809-1872), filolog și ziarist croat. A pus bazele limbii literare croate („Scurtă prezentare a ortografiei sârbo-croate”) și a favorizat apariția literaturii naționale.

GENERALIĆ, Ivan (1914-1992), pictor croat. Unul dintre principalii fondatori ai școlii de pictură naivă. Lucrări într-o cromatică bogată dovedind o remarcabilă putere de observație psihologică asupra personajelor („Înmormântarea lui Stef Halacek”).

DURRËS [dúrəs] 1. Gjiri I Durrësit [ghiri i dúrəsit], golf al M. Adriatice, pe coasta de V a Albaniei, care adăpostește portul cu același nume. 2. Durrësi, oraș în V Albaniei, port la M. Adriatică; 85,4 mii loc. (1990). Nod de comunicații. Șantier naval; fabrici de conserve din pește; prelucr. tutunului și a pieilor. Produse din cauciuc. Export de cereale, ulei de măsline, tutun. Stațiune balneoclimaterică. În sec. 7 î. Hr., aici a existat colonia grecească Epidamos, unul dintre cele mai importante centre monetare ale Antic., port și punct de tranzit spre Grecia. Cucerit de romani (229 î. Hr.), care l-au numit Dyrrachium, apoi de bulgari (sec. 10-11), de regatul Neapolelui (1272-1336), de sârbi (1336-1392) și de Veneția din 1392 până în 1501, când a intrat în stăpânirea otomanilor. În 1912-1921, D. a fost capitala Albaniei. Cunoscut și sub numele de Durazzo (italian) și Drač (sârbo-croat).

GUNDULIĆ [gúndulitʃ], Ivan (Dživo) (1588-1638), poet croat. Autorul epopeii naționale „Osman”. Capodopera sa este poemul filozofic „Lacrimile fiului risipitor”.

DUBROVNIK, oraș în Croația, port la M. Adriatică; 49,7 mii loc. (1991). Rafinarea petrolului. Important centru turistic și balneoclimateric de pe coasta dalmată. Monumente: biserica Sveti Stjepan (sec. 7-8), palate în stil romanic, gotic și renascentist, catedrală (sec. 12-14), mănăstire dominicană (sec. 13-15), zidul de incintă al orașului vechi, numeroase fântâni. Întemeiat în sec. 7, a fost centrul republicii orășenești cu același nume. S-a aflat în dependență vasalică față de bizantini, venețieni, Ungaria și Imp. Otoman (până în 1806). Între 1806 și 1813, a fost ocupat de francezi, iar în urma Congresului de la Viena (1814-1815), a fost inclus în Imp. Habsburgic. În 1918 a intrat în componența Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929, Iugoslavia). A suferit mari distrugeri în timpul conflictului sârbo-croat (1991-1992). S-a mai numit Ragusa.

LESKIEN [leskí:n], August (1840-1916), lingvist și filolog german. Prof. univ. la Jena și Leipzig. Specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene. S-a ocupat mai ales de slavistică („Manual de limba veche bulgară” – tradus fragmentar de M. Eminescu, „Gramatica limbii sârbo-croate”).

MARKOVIĆ [márkovitʃ], Franjo (1845-1914), scriitor și estetician croat. Lirică romantică („Patria și universul”), drame celebrând marile idealuri romantice („Karlo Drački”, „Zvonimir”). Lucrări teoretice („Evoluția și sistemele de estetică generală”).

MATOŠ, Antun Gustav (1873-1914), scriitor croat. Promotor al modernismului, a reprezentat un punct de referință pentru tinerii scriitori. Opera sa, alcătuită din versuri („Poezii”), povestiri „Schije”, „Noi schije”) și eseuri („Studii și călătorii”), este străbătută de sentimentul conștiinței naționale.

MAŽURANIĆ [mazurániʃ], Ivan (c. 1814-1890), poet și om politic croat. Prim-cancelar al Croației și Sloveniei (1861), ban al Croației (1873-1880). Poemul epic „Moartea agăi Ismail Čengiça”, scris în versuri lapidare, evocă un moment al luptei antiotomane; romanul „Privire asupra Bosniei”.

MEŠTROVIĆ [méʃtrovitʃ], Ivan (1883-1962), sculptor, pictor and gravor croat. Stabilit în Marea Britanie (1914), apoi în S.U.A. (1947). Prof. univ. la Zagreb și Univ. Notre dame din South Bend (S.U.A.). Fondator al Academiei din Zagreb (1909). Statuară monumentală inspirată din istoria națională („Ciclul de la Kosovo”), statui ecvestre („Marko Kraljević”), reliefuri, portrete („Mama mea”, „Michelangelo”, „Autoportret”) și compoziții sculptate („Pietá”, „Fântâna vieții”), caracterizate prin tensiune interioară, concizie și puritate a formei, robustețe a volumelor și echilibru clasic al compoziției. A realizat la București statuile lui Carol I și I.I.C. Brătianu și monumentul lui Ferdinand I. M. de onoare al Acad. Române (1940).

MOHOROVIČIĆ [mohórovitʃitʃ], Andrija (1857-1936), geofizician croat. Director al Observatorului meteorologic din Zagreb (1892-1921). Studiind comportamentul structurii Pământului, ca urmare a variației bruște a vitezei undelor seismice, a descoperit discontinuitatea M.

NAZOR, Vladimir (1876-1949), scriitor croat. Lirică simbolistă pe teme istorice sau bazate pe miturile autohtone („Regii croați”, „Legende slave”, „Poezii lirice”), romane („Păstorul Loda”); eseuri, traduceri.

NOVAC, personaj al baladelor populare românești (ciclul epic al Novăceștilor). Glorificat, împreună cu fiul său Gruia, ca erou al luptelor antiotomane. Este întâlnit și în folclorul sârb, croat și bulgar.

NOVAK, Vjenceslav (1859-1905), scriitor croat. Nuvele („Povestiri din Podgorje”, „Sub Nehaj”) și romane („Ultimii Stipančić”, „Două lumi”) evocând drame umane, într-o narațiune de largă respirație.

OMER PAȘA (pe numele adevărat Mihail Lattas) (1806-1871), general turc de origine croată. A dezertat din armata austriacă trecând la islamism. Participant la înăbușirea Revoluției de la 1848 din Țara Românească, a comandat armata de ocupație din Principate. Comandant al armatei turce de pe frontul european în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), a participat la lupta cu rușii de la Oltenița (1853). Guvernator de Bagdad (1857-1859). A înăbușit răscoalele din Muntenegru (1862) și Creta (1867).

PAŠIĆ [páʃitʃi], Nikola (1845-1926), om politic sârb. Fondatorul (1881) și conducătorul Partidului Radical. Prim-min. al Serbiei (1891-1892, 1904-1905, 1906-1908, 1909-1911, 1912-1918) și al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (nov.-dec. 1918, 1921-1924, 1924-1926). Partizan al creării Serbiei Mari, unind pe toți slavii din sud. Între 1921 și 1926 a promovat o politică autoritară.

PETRU, numele a doi regi din dinastia Karagheorghević: P. I, rege al Serbiei (1903-1918), apoi al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (1918-1921). Fiul principelui Aleksandru Karagheorghiević. A promovat politica de alianță cu Antanta, finalizarea prin crearea noului stat. Politică liberală de sprijin a unei monarhii constituționale. P. II, rege al Iugoslaviei (1934-1945). Fiul regelui Aleksandru I, a domnit până în 1941 tutelat de o regență condusă de unchiul său Paul. În urma invadării țării de către germani (1941), s-a refugiat la Londra, conducând un guvern n exil. Îndepărtat în 1945, în urma proclamării republicii, s-a stabilit în străinătate (Londra). A murit în 1970.

orvat, s.m. – Croat. „În țara orvatului” (Bârlea 1924 I: 123). Țara orvășească = Croația. – Din magh. horvat „croat”.

urdă, urde, s.f. – Derivat al laptelui (de oaie) care se obține prin fierberea și închegarea zerului rămas de la prepararea cașului sau de la alegerea untului: „Restul ce a rămas după ce a scos cașul se numește izvarniță, pe care punând-o în căldare o fierbe și, când fierbe, toarnă o cantitate oarecare de lapte dulce nefiert de oaie, amestecă cu un lemn crepat în mai multe bucăți care se numește șterț. Și din amestecul acesta se ivește la suprafață un fel de smântână, pe care o culege cu o lingură mare (găvan) și o pune în strecurătoare; aceasta este urda, care e dulce și foarte gustoasă, însă se primește în cantitate mai mică ca și cașul” (Bârlea 1924: 463). Un aliment de bază din gastronomia maramureșenilor, socotit o delicatesă, consumat doar vara (nu se conservă pe timpul sezonului rece): „Și a si colo, la vară / Și cu urdă dulce iară” (Calendar 1980: 15). – Cuvânt autohton, cf. alb. udhós (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983, MDA); „Este neîndoielnic caracterul funciarmente românesc al cuvântului, de atribuit fondului autohton, preroman; de la tema verbală *ur-d- cu sensul ”a fierbe, a clocoti„, rad. *uer-”. (Russu 1981: 412); Cuvânt rom. preluat de bulgari (urda), sârbo-croați și sloveni (urda), slovacă (urda), maghiari (orda) (Macrea 1970: p.12).

PULA sau PULJ (în it. POLA), oraș în V Croației, situat în extremitatea de S a pen. Istria, pe țărmul M. Adriatice, la 70 km SV de Rijeka; 58,5 mii loc. (2001). Port comercial și de pescuit. Bază navală. Șantier naval. Ind. mat. de constr. (ciment, sticlă, ceramică), de prelucr. a lemnului, textilă și alim. Muzeu de arheologie. Stațiune balneoclimaterică. Centru turistic. Festival național al filmului. Vestigii romane din sec. 1-2 (Templul lui Augustus, Amfiteatrul cu 23 mii locuri, Arcul de Triumf, Poarta Gemina, mozaicuri); Bazilică în stil bizantin (sec. 6); castel venețian (sec. 13-17); catedrală (sec. 15). Cucerită de romani în sec. 2 î. Hr. și denumit Pietas Julia, apoi de venețieni (sec. 12), genovezi (1380) și Austria (1797). După Primul Război Mondial a aparținut (din 1920) Italiei, iar în 1947 a revenit părții croate a Iugoslaviei.

HVAR, insulă croată în M. Adriatică, pe coasta sudică a Dalmației; 289 km². Relief muntos, format pe calcare și dolomite. Alt. max.: 626 m. Expl. de marmură. Citrice. Smochine, curmale, măsline; viticultură. Creșterea animalelor. Pescuit. Turism balneoclimateric. Orașe pr.: Hvar, Stari Grad.

ustaș (membru al unei organizații croate) s. m., pl. ustași

*sârbo-croat (dintre sârbi și croați) (-cro-at) adj. m., pl. sârbo-croați; f. sârbo-croată, pl. sârbo-croate

IUGOSLAVIA, Republica Federativă ~ (Federativna Republika Jugoslavija), stat în SE Europei, situat în partea de NNV a Pen. Balcanice; 102,2 mii km² (din care 88,4 mii km² Serbia și 13,8 mii km² Muntenegru); 10,6 mil. loc. (1996). Limba oficială: sârba. Religia: creștină (ortodocși 65%, catolici 4%, protestanți ș.a.), islamică (19%) etc. Cap.: Belgrad (Beograd). Orașe pr.: Novi Sad, Niš, Kragujevac, Priština, Subotica, Podgorica (cap. Republicii Muntenegru) ș.a. Este împărțit în două republici (Serbia și Muntenegru) și două provincii autonome (Kosovo și Metohia și Vojvodina) incluse în Serbia. Relieful urcă în trepte de la N spre S. În N se află C. Vojvodinei (sector al C. Panonice), traversată de Dunăre și dominată de vechi masive muntoase joase (ex. Fruška Gora), în centru C. Moravei și o reg. colinară puțin înaltă, în E, la granița cu România și Bulgaria, M-ții Serbiei, cu defileul Dunării, valea râului Timok, și Pod. Miroč, iar în S și SV se desfășoară un sector al Alpilor Dinarici, cu masivele Prokletije (2.656 m, alt. max. din I.), Durmitor, care culminează în vf. Bobotov Kuk (2.522 m alt.). Pe terit. rep. Muntenegru, I. are ieșire la M. Adriatică (277 km). Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și ierni relativ aspre, cu precipitații reduse în E și NE și mai bogate (1.000 mm) în S și SV și climă mediteraneană pe coasta adriatică muntenegreană. Vegetație variată, de la pădurile temperate de conifere și foioase, la maquisul mediteranean. Întinse pajiști naturale. Cele două republici au niveluri diferite de dezvoltare economică, Serbia fiind cea mai întinsă și cea mai populată dintre fostele republici iugoslave, iar Muntenegru cea mai puțin dezvoltată dintre ele. Rxpl. de lignit și cărbune brun (40,6 mil. t, 1995, locul 8 în lume), petrol (1,1 mil. t, 1995), gaze naturale, min. de cupru, de fier, mangan, plumb (unul dintre principalii producători europeni), zinc, argint, magneziu, crom, antimoniu, mercur, bauxită. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică (34,2 miliarde kWh, 1995), oțel, metale neferoase (cupru, plumb, aluminiu), autovehicule, nave maritime și fluviale, tractoare și mașini agricole, motociclete, turbine, electromotoare, aparataj electrotehnic și electronic, hârtie și celuloză, anvelope, coloranți, îngrășăminte chimice. produse și derivate petroliere, mase plastice, mobilă și cherestea, sticlă, ciment (1,7 mil. t, 1995), textile și conf., încălț., articole de piele și blănărie, produse alim. (conserve de legume, fructe, carne și pește, zahăr, bere, vinuri, uleiuri vegetale, ulei de măsline, țigarete). Pe terenurile agricole din C. Vojvodinei și Moravei se cultivă porumb (4,86 mil. t, 1994), grâu (3,5 mil. t, 1994), secară, orz, ovăz, orez, sfeclă de zahăr (2,2 mil. t, 1994), in, cânepă (locul 1 în Europa), bumbac, tutun, floarea-soarelui, rapiță, susan, soia, cartofi (0,7 mil. t, 1994), legume (usturoi, 35 mii t, 1994, locul 2 în Europa), fructe (prune, 495 mii t, 1994, locul 1 pe glob), citrice, viță de vie. Creșterea animalelor (mil. capete, 1994): bovine (1,8), porcine (4), ovine (2,8), cabaline, asini, caprine, păsări. Pescuit. C. f.: 3.960 km (din care 1.341 km electrificați). Căi rutiere: 48.961 km. Turism dezvoltat: 3 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: capitala, Belgrad, S Serbiei cu mănăstiri și biserici renumite (Studenica, sec. 12-14, Zica, sec. 13, Novi Pazar, sec. 8, Gračanica, sec. 14), monumente istorice și de arhitectură din Podgorica, Cetinje (fosta capitală a Muntenegrului), Priština (moschee din 1471), Novi Sad (fortăreața Petrovara din sec. 15), Niš monumente bizantine din sec. 4-5) etc., numeroase stațiuni balneoclimaterice (Vrnjacka Banja, Niška Banja etc.) și maritime (Heceg Novi, Tivat, Kotor, Budva, Sveti Stefan), parcurile naționale din Muntenegru (Durmitor, Lovčen). Moneda: 1 dinar iugoslav = 100 para. Export: semifabricate și materii prime, bunuri de larg consum, produse chimice și alim. Import: mașini și utilaje, combustibili, mijloace de transport, produse de larg consum etc. – Istoric. Terit. actualei I. era locuit în Antichitate de triburi traco-ilire, fiind cucerit de romani în sec. 2-1 î. Hr. și inclus în provincia Moesia. Triburile slavilor meridionali ale sârbilor, stabilite aici în sec. 6-7, constituie primele formațiuni statale în reg. Rascia (sec. 8-9) și în S Muntenegrului, în reg. Zeta (sec. 10-11). La mijlocul sec. 9, sub influență bizantină, este adoptat ca religie creștinismul. Cuceriți succesiv de bizantini și bulgari, sârbii și-au câștigat independența sub marele principe Ștefan Nemanja, care întemeiază dinastia ce-i poartă numele și pune bazele unui stat care atinge, în timpul domniei lui Ștefan (Uroš IV) Dušan, maxima sa importanță. După moartea lui Ștefan Dušan (încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor și grecilor”), statul întemeiat de el se destramă. Armatele sârbe sunt înfrânte de turci în bătăliile de la Cirmen, pe Marița (1371) și Kossovopolje (1389), dar Serbia este transformată abia în 1459, iar Muntenegru în 1499 în prov. ale Imp. Otoman, ce și-a exercitat dominația până în sec. 19, în perioada în care Bisericii ortodoxe i-a revenit rolul esențial în păstrarea tradițiilor creștinești și culturale. Începutul sec. 19 marchează redeșteptarea conștiinței naționale, sârbii declanșând, în 1804, sub conducerea lui Karagheorghe, lupta pentru eliberare de sub stăpânirea otomană. În 1812, Serbia obține autonomia internă, iar, în 1878, împreună cu Muntenegru, își dobândește, în urma Războiului ruso-româno-turc, deplina independență (recunoscută prin Tratatul de pace de la San Stafano și Congresul de la Berlin). În 1912-1913, Serbia și Muntenegru participă la cele două războaie balcanice. Atentatul de la Sarajevo, al lui Gavrilo Princip, asupra moștenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, constituie pretextul declanșării primului război mondial, soldat cu ocuparea Serbiei de Puterile Centrale (1915-1918). După terminarea războiului, la 1 dec. 1918 este proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care include Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina și Bosnia-Herțegovina (la 3 oct. 1929, statul adoptă denumirea de Regatul Iugoslaviei). Prin Tratatele de pace din 1919-1920, de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Germain-en-Lay, Trianon și Rapallo, sunt fixate granițele noului stat. Domnia regelui Aleksandru I (1921-1934) se caracterizează printr-un regim autoritar și centralist. În 1921, I. încheie cu România și Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934, împreună cu Grecia, România și Turcia, Înțelegerea Balcanică. În 1934, Alexandru I și L. Barthou sunt asasinați la Marsilia. Atacată, la 6 apr. 1941, de Germania și, la 10 iun., de Italia, la care se raliază Ungaria (11 apr. 1941) și Bulgaria (19 apr. 1941), I. este ocupată și dezmembrată ca stat în cursul lunii următoare. Mișcarea de partizani, declanșată în iul. 1941, condusă de Iosip Broz Tito, s-a opus cu succes ofensivelor declanșate de armata germană, tetir I. nefiind niciodată ocupat în întregime de germani, și a eliberat, în 1944-1945, întreaga I. Constituția din 31 ian. 1946 proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavă) stat federal alcătuit din republicile Serbia, Muntenegru, Croația, Slovenia, Macedonia și Bosnia și Herțegovina. I.B. Tito a condus cu istețime I., din 1944 până la moartea sa, în 1980, și a respins încercarea U.R.S.S. de a subordona politic și economic țara, I. devenind unul dintre promotorii mișcării statelor nealiniate. După moartea lui I.B. Tito, tensiunile și conflictele latențe dintre naționalități s-au adâncit treptat, provocând o adevărată criză politică. În fața tendințelor centrifuge, manifestate inițial de Croația și Slovenia, comunitățile sârbe de pe terit. celorlalte republici urmăresc să obțină deplina lor autonomie, cu intenția de a se lipi ulterior la Serbia. În urma alegerilor parlamentare, Slovenia și Croația se pronunță pentru o confederația de state suverane, în timp de Serbia, sprijinită de Muntenegru, dorește menținerea vechilor structuri federale. La 25 iun. 1991, Croația și Slovenia își proclamă independența de stat, fiind urmate de Macedonia (15 set. 1991) și de Bosnia și Herțegovina (3 mart. 1992). Ca urmare a conflictelor interne, care se transformă (în Croația și în Bosnia și Herțegovina) în adevărate războaie civile, soldate cu masacre și distrugeri de neimaginat, deplasări și deportări de populații pe criteriul „purificării” etnice, Consiliul de Securitate al O.N.U. a hotărât un embargo la livrările de arme către I. (25 sept. 1991), iar Uniunea Europeană, adoptarea de sancțiuni economice (8 nov. 1991). În urma acordului semnat la 12 febr. 1992, Serbia și Muntenegru proclamă, la 27 apr. 1992, noua republică federală iugoslavă, care cuprinde Serbia (cu prov. autonome Vojvodina, Kosovo și Metohia) și Muntenegru. În urma tratativelor de pace de la Dayton, mediate de S.U.A., între șefii de stat ai I., Croației și Bosniei și Herțegovinei, la 21 nov. 1995 au fost semnate documentele ce reglementează conflictul iugoslav. După acordurile de la Dayton, I. trece la normalizarea relațiilor cu statele vest-europene și la reglementarea statutului țării în organismele internaționale, precum și la stabilizarea situației economice interne, afectată de destrămarea statului, de război și de izolarea provocată de embargo. Slobodan Milošević, personalitatea cea mai influentă a vieții politice iugoslave, președinte al Serbiei (1989-1997) și lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale Parlamentului ca președinte al I., la 15 iul. 1997. În primăvara anului 1998, separatiștii albanezi din provincia Kosovo au început o serie de mișcări politice, urmate de conflicte armate, urmărind desprinderea din cadrul federației. Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 apr. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Cetățenilor și Camera Republicilor), iar cea executivă, de un Consiliu de miniștri numit de Parlament. Atât Serbia cât și de Muntenegru au organe legislative și executive proprii.

JAGIĆ [jádʒitʃ], Vatroslav (1838-1923), lingvist și filolog croat. Prof. univ. la Berlin și Viena. A studiat și a editat texte paleoslave. A întemeiat revista „Arhiva pentru filologie slavă” (1876). Studii de istorie a lingvisticii și literaturii slave („Gramatica croată”, „Istoria literaturii croate”). M. de onoare al Acad. Române (1904).

JELAČIĆ DE BUŽIM [jélatʃitʃ de buʒim] (JELAČIĆ OD BUŽIMA) Josip, conte (1801-1859), general și om politic croat. Adept al separării Croației de Ungaria. În 1848-1849, ca ban al Croației și Slavoniei, a abolit iobăgia și a determinat, la sugestia austriecilor, Dieta croată să proclame independența față de Ungaria și a comandat armata imperială împotriva naționaliștilor unguri (1848); l-a înfrânt pe Görgey Artúr în bătălia de la Schwechat (1849).

KARAGHEORGHEVIĆ [karageórgevitʃ], dinastie de principi (sec. 19), apoi de regi ai Serbiei (1903-1918), ai Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (1918-1929) și ai Iugoslaviei (1929-1945), fundată de Karagheorghe. Mai importanți: Petru I (1918-1921), Aleksandru I (1921-1934), Petru II (1934-1945). Detronată la 29 nov. 1945.

KELEMEN, Milko (n. 1924), compozitor croat. A creat și organizat (din 1961) Festivalul de muzică contemporană de la Zagreb. Influențat inițial de B. Bartók, a adoptat ulterior tehnici moderne, în compozițiile sale pentru orchestră („Mirabila II”), balete („Ubu rege”, după Jarry) și opere („Stare de asediu”, după Camus).

KORČULA [kərtʃula], insulă croată în partea de E a M. Adriatice, în apropierea țărmului dalmatic; 276 km². Relief deluros, cu alt. max. de 568 m. Măslini, citrice. Viticultură. Pescuit. Turism.

KOROŠEC [koroʃec], Anton (1872-1940), poet și om politic sloven. După prăbușirea monarhiei austro-ungare, a fost unul dintre fondatorii Regatului sârbilor, croaților și slovenilor. De mai multe ori ministru și prim-min. (iul.-dec. 1928). S-a opus politicii dictatoriale a lui Aleksandru I și a devenit un adept fervent al independenței Sloveniei.

KOSCINA [kóʃina], Sylva (1933-1994), actriță italiană de film de origine croată. Stabilită în Italia (1945). A interpretat cu un temperament exuberant roluri de vampă, uneori parodiindu-le („Soții periculoase”, „Femei pentru o vară”, „Giulietta și spiritele”, „O găină, un tren și câțiva monștri”).

KOVAČIĆ [kóvatʃitʃ], Ivan Goran (1913-1943), scriitor croat. Poeme antifasciste („Groapa comună”), nivele de inspirație rurală („Zilele mâniei”). Traduceri din Shelley, Keats, Rimbaud. A murit ca partizan.

KOVAČIĆ [kóvatʃitʃ], Ante (1854-1889), scriitor croat. Lirică patriotică și satirică. Nuvele („Învățătorul satului”, „Catastrofa de la Ljubliana”) și romane reprezentative pentru viața de la țară, ce au ca motiv central dezrădăcinarea („La registratură”, „Iubirea baroanei”).

KRIŽANIĆ [kríʒanitʃ], Juraj (1618-1683), teolog și scriitor croat. Considerat părintele panslavismului. A încercat să medieze unirea între cele două biserici, cea catolică și cea ortodoxă rusă și a promovat ideea unității politice și lingvistice a populațiilor slave. Lucrările sale, „Tratat gramatical al limbii ruse” și „Politica”, sunt scrise într-o koiné slavă (pe baza limbii croate și ruse).

KRK, insulă croată în partea de NE a M. Adriatice, între pen. Istria și coasta dalmată; 408 km². Plantații de măslini, pomi fructiferi și viță de vie. Orașe pr.: Krk, Baška, Omišalj. Legată de țărm printr-un pod cu o deschidere de 390 m, dat în folosință în 1980.

KRLEŽA [krléʒa], Miroslav (1893-1981), scriitor croat. Personalitate marcantă a literaturii croate. Poeme („Baladele lui Petrica Kerempuh”). Nuvele („Zeul croat Marte”) și romane în care dezvăluie contradicțiile unei lumi ce se destramă („Întoarcerea lui Filip Latinovič”) sau critică societatea austro-ungară dinainte de 1918 și regimul iugoslav dintre cele două războaie mondiale („Flamuri”). Cunoscut îndeosebi ca dramaturg prin piesele sale satirice („Domnii Glembaiev”, „Lupul”, „Agonie”). Eseuri critice.

KUKUČIN [kúkutʃin], Martin (pseud. lui Mátej Bencúr) (1860-1928), scriitor și medic slovac. A trăit în Dalmația, dar, în 1908, a emigrat în Chile. Nuvele și romane inspirate din viața rurală („Casa de pe colină”). Romanul „Mama ne cheamă” evocă viața emigranților croați stabiliți în America de Sud.

KUKULJEVIĆ-SAKCINSKI [kukuλevitλ], Ivan (1813-1889), scriitor croat. A avut un rol important în renașterea culturii naționale. Versuri („Femeile slave”); cunoscut mai ales ca autor de drame romantice inspirate din istoria națională („Stjepko Šubic”, „Renegatul”).

RAJAČIĆ [ráiatʃitʃ], Iosif (1785-1861), cleric croat. Mitropolit (din 1842), apoi patriarh (din 1848) al Bisericii ortodoxe sârbe. În timpul Revoluției din 1848-1849 a avut o atitudine filohabsburgică.

RAPALLO, oraș în NV Italiei (Liguria), în G. R. al M. Ligurice, la 26 km ESE de Genova; 29,1 mii loc. (2001). Stațiune balneoclimaterică. Port turistic. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă (confecții) și alim. (ulei de măsline, vin ș.a.). Șantier naval. Biserici din sec. 12-15. Castel (sec. 15). Sanctuarul Montallegro (1557). Menționat documentar în anul 964. Aici s-au semnat două tratate internaționale. Primul încheiat la 12 nov. 1920 între Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și Italia, prin care cel dintâi primea Dalmația, Fiume devenea oraș liber, Italia păstra câteva ins. din Adriatica, iar al doilea, încheiat la 16 apr. 1922, între Germania și Rusia Sovietică, prevedea renunțarea reciprocă la pretenții privind reparațiile de război, restabilirea relațiilor diplomatice, dezvoltarea legăturilor economice și comerciale. Tratatul a constituit prima recunoaștere de iure a statului sovietic.

croat adj. m., s. m., pl. croați; adj. f., s. f. croată (cro-a-), pl. croate

croată (limbă) (cro-a-) s. f., g.-d. art. croatei

RIJEKA [riiéka], oraș în V Croației, situat pe țărmul de N al G. Kvarner al M. Adriatice, la 130 km VSV de Zagreb; 143,8 mii loc. (2001). Port. Bază navală. Șantier naval. Rafinărie de petrol. Constr. de motoare Diesel. Fabrici de ciment, de hârtie, de prelucr. a lemnului și a tutunului; produse chimice, textile și alim. Universitate (1973). Muzee de istorie, de artă modernă. Stațiune balneară. Arc de triumf din perioada romană (sec. 1 d. Hr.); castel (sec. 13), cu adăugiri ulterioare; Biserică (sec. 14); Primărie (sec. 16). Așezare romană cu numele Tarsatica (sec. 3 d. Hr.), apoi bizantină; în sec. 6-7 aici s-au stabilit avari și slavi. În sec. 13 a intrat în concurență comercială cu Veneția. În 1471 a fost încorporat în stăpânirea Habsburgilor, cu o oarecare autonomie (port liber, 1717), s-a unit cu Croația în 1776; declarat oraș autonom în 1779. Ocupat de Franța (1809-1814). Până la Primul Război Mondial a fost alternativ sub stăpânire austriacă, ungară și croată. În perioada 1919-1945 a aparținut Italiei sub numele Fiume. Între 1945 și 1991 s-a aflat în componența Iugoslaviei, iar din 1991 a trecut la Croația. În unele documente din Ev. med. apare sub denumirea de Flumen.

cobeț m. Zool. uliul găinilor (Astur palumbarius): ziua cuc, noaptea cobeț. [Croat KOBAȚ].

coporan m. zeghe, anteriu țărănesc (Ialomița). [Croat KOPORAN].

gladiș m. specie de arțar (Acer tataricum). [Croat. GLADIȘ].

șperlă f. Mold. cenușă de cărbuni aprinși: a arunca șperlă în ochi; a da prin șperlă, a prinde cu minciuni (metaforă luată dela frigerea fripturei); cred că nu mă vei da prin șperlă și nu-l vei lăsa să mă bată CR. [Cf. croat SPÈRLITI, a arde (v. pară)].

târnomeată t. Mold. fărămituri de gunoaie din cari mai pot alege vitele de mâncare: de câte ori eți fi dormit pe târnomeată CR. [Croat TERNOMET, târn].

toc n. 1. cutie lungăreață de păstrat ceva; 2. cutioară de carton sau lemn de mărimea lucrului păstrat; 3. teacă de piele, atârnată de oblâncul șelei, de ținut pistoalele; 4. tocul, prins de brâu cu un cârlig, în care țăranul ține gresia sau cutea; 5. suport de ușă sau de fereastră: uși cu tocuri de piatră OD.; 6. partea din afară a cornului; 7. văcălia morii; 8. un fel de mâner la capătul căruia se fixează penițele de scris. [Croat TOK, teacă].

Arvați m. pl. 1. vechiul nume românesc al Croaților; 2. mercenari din timpul Zaverei, vestiți prin jafurile lor. [Ung. HORVÁT, croat].

Carlowitz sau Carlovać n. oraș în Iugoslavia pe malul drept al Dunării: 5650 loc. Reședința patriarhului serbo-croat. Aci se încheia în 1699 tractatul de pace între Turcia și Austria, care căpătă toată Ungaria, Banatul și Transilvania.

Croația f. provincie iugoslavă la N.-E. de Marea Adriatică: 2.596.000 loc. (Croat), cu. cap Agram.

Horvat m. formă arhaică pentru Croat. V. Arvat.

Iugo-Slavi m. pl. nume colectiv al Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

DALMAȚIA, reg. istorică (c. 5 mii km²) pe litoralul oriental al M. Adriatice în Croația și Iugoslavia, cu țărm dantelat, dublat de numeroase ins. alungite (țărm dalmatic). Orașe pr.: Dubrovnik, Split, Zadar, Kotor. Relief muntos calcaros; culmi paralele cu țărmul (M-ții Velebit și Alpii Dinarici), cu alt. până la 1.900 m. Expl. de bauxită, marmură, cărbuni, bitum. Citrice, măslini; viticultură. Creșterea ovinelor. Pescuit. Turism. În Antic., D. a fost populată de triburile de iliri: dalmați (de unde și denumirea de D.), liburni ș.a. Cucerită de romani (sec. 1 î. Hr.). Din sec. 6 până în 1420, D. a cunoscut numeroase stăpâniri (bizantină, croată, maghiară, sârbă ș.a.). Insulele și orașele de coastă, cu excepția Dubrovnikului, au fost dependente de Veneția (1420-1797). Anexată de Austria în 1797, D. a fost înglobată Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 1918. Din 1945, D. a intrat în componența Muntenegrului (partea de S) și a Croației.

Sârbi m. pl. popor ce face parte din ramura Slavilor meridionali, formează cu Croații una și aceeaș națiune, deosebită numai sub raportul cultului (ortodox și catolic) și al alfabetului (cirilic și latin).

Slavi m. pl. 1. popor indo-european care numără, vr’o 160 mil. suflete și e împărțit în: Slavi occidentali (Venzi, Cehi, Slovaci, Poloni, Ruteni); Slavi orientali (Ruși), Slavi meridionali (Sloveni, Croați, Sârbi si Bulgari); 2. în special ramura Slavilor meridionali cari în sec. VI au ocupat Muntenia, Moldova și Basarabia: [Din germ. SKLAVE = SLAVE, termen aplicat mai întâi captivilor slavi reduși în servitute de Oton cel Mare], V. Șchiai. În urma răsboiului mondial (1919), cele mai multe popoare slave, înainte sub stăpânirea Austriei si a Rusiei, au devenit republici independente (Ceco-Slovachia și Polonia) sau și-au îndoit teritoriul regatului (Iugo-Slavia).

USTAȘ, ustași, s. m. Membru al unei organizații naționaliste croate create în 1929. – Din sb. ustaš.

SÂRBO-CROAT, -Ă, sârbo-croați, -te, adj. Care aparține, care este caracteristic deopotrivă Serbiei și Croației, referitor la Serbia și Croația în aceeași măsură. ♦ (Substantivat, f.) Nume dat limbii sârbe vorbite în fostul spațiu iugoslav. – Sârb + croat.

CROAT, -Ă, croați, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația Croației sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Croației sau croaților (1), privitor la Croația ori la croați. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită în Croația. [Pr.: cro-at] – Din fr. Croate, germ. Kroate.

ALBANEZĂ s. f. (cf. fr. albanaise, it. albanese): limbă indo-europeană, continuatoare a unui dialect al limbii trace (limbă înrudită cu ilira), vorbită de albanezii din Albania, din Iugoslavia (provincia Kosovo), din Italia meridională, din Sicilia, din Grecia și din S.U.A. Primele atestări de limbă albaneză datează din secolul al XV-lea, iar limba literară albaneză s-a format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A. dispune de două dialecte principale: dialectul gheg – vorbit în nordul Albaniei, în nordul Greciei și în coloniile din Italia și Sicilia (stabilite acolo din secolul al XV-lea, din cauza invaziei otomane) – și dialectul tosc – vorbit în sudul Albaniei. La acestea se adaugă un dialect de tranziție vorbit în regiunea Elbasan. A. are un mare număr de cuvinte împrumutate (60%) din latină, italiană, greacă, slavă și turcă (influența latino-romanică e preponderentă, iar cea slavă e mai profundă decât în limba română). Are foarte multe elemente lexicale comune cu româna, cu bulgara, cu sârbo-croata și cu greaca. Existența elementelor lexicale comune cu limba română i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o perioadă istorică preslavă de apropiere a celor două limbi (factor comun fiind păstoritul), despre o influență albaneză asupra limbii române și invers, despre o influență română asupra limbii albaneze (v. influență). Ei au explicat aceste apropieri lexicale prin substratul foarte apropiat – cel daco-getic al limbii române și cel trac al limbii albaneze -, prin contactul direct și prin influențele străine comune. A. folosește alfabetul latin. În țara noastră este cunoscută contribuția lingviștilor români B. Petriceicu Hasdeu, O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, Sextil Pușcariu, Al. Rosetti, E. Petrovici, H. Mihăescu, I. I. Russu și Grigore Brâncuși în problemele de substrat, în general, și ale relațiilor lingvistice româno-albaneze, în special.

BULGARĂ s. f. (cf. v. sl. blŭganinŭ): limbă slavă din grupul meridional, vorbită de bulgarii din Bulgaria și de cei răspândiți în Ucraina, în Iugoslavia, în România etc., urmași ai slavilor din Peninsula Balcanică, denumiți astfel după numele unei populații de origine turcică (altaică) venită de pe Volga și Kama în această zonă și asimilată de slavii din sud. Folosește alfabetul chirilic (ca și sârba, macedoneana, rusa, ucraineana și bielorusa). Se diferențiază de celelalte limbi slave prin faptul că, deși are articol, nu posedă flexiune nominală. Primele atestări de limbă b. veche (denumită și „slavonă” sau „slavonă bisericească”) datează din secolele al IX-lea – al XII-lea și ele reprezintă, în același timp, și primele atestări de limbă slavă: este vorba de scrierile religioase ale călugărilor Chiril și Metodiu din zona Salonicului, traduse după originale grecești și scrise cu un alfabet (atribuit lor de către unii cercetători) creat după cel grecesc (cu minuscule – glagolitic, iar cu majuscule – chirilic), alfabet împrumutat apoi de majoritatea popoarelor slave (cu excepția polonezilor, a cehilor, a slovacilor, a croaților, a slovenilor și a sârbilor lusacieni care au adoptat alfabetul latin). Limba b. cunoaște trei etape în istoria sa: vechea bulgară sau slavona (sau slavona bisericească) – între secolele al IX-lea și al XI-lea; bulgara medie – între secolele al XI-lea și al XV-lea; bulgara nouă (modernă) – între secolele al XVI-lea și secolul al XX-lea. Limba literară b. s-a format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Limba b. a exercitat o puternică influență asupra idiomului megleno-român din Meglenia. Existența unor elemente lexicale de proveniență bulgară în limba română și a unor elemente lexicale de proveniență română în limba b. i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență bulgară asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii bulgare, explicabile prin bilingvismul româno-bulgar, prin conviețuirea și vecinătatea istorică statală a celor două popoare.

GLAGOLITIC, -Ă, glagolitici, -e, adj. (Numai în expr.) Alfabet glagolitic = alfabet întocmit după modelul literelor mici grecești și care a fost întrebuințat în literatura bisericească slavă a bulgarilor și croaților, pînă ce a fost înlocuit prin alfabetul chirilic.

CEHĂ s. f. (< ceh, čech, cf. sl. cehu): limbă slavă din grupul occidental, vorbită de populația din cadrul R. Cehia, de cehii din Austria și din America de Nord și de cei 6000 de cehi din România. Este una din cele șase limbi slave care folosesc alfabetul latin (alături de polonă, sârba lusaciană, slovacă, croată și slovenă). Accentul în această limbă stă pe prima silabă (ca în slovacă și sârba lusaciană); ea face distincție între vocale scurte șt vocale lungi. Elemente de limbă c. veche sunt cunoscute din documentele de slavă veche din Moravia, dar primele atestări datează din secolul al XIII-lea și sunt scrise în alfabet latin. La baza limbii literare cehe, formată încă din secolul al XV-lea, stă dialectul din regiunea Praga, folosit în scrierile sale de marele reformator ceh Jan Hus. Ocupația germană de acolo a întârziat cultivarea limbii c. și a favorizat scindarea c. vorbite în trei mari grupuri de dialecte, puternic diferențiate între ele: dialectele morave, dialectele boeme și dialectele sileziene. În secolul al XIX-lea, limba c. a fost promovată de burghezia națională în învățământul de toate gradele, eliminându-se în mod conștient cuvintele germane din aspectul ei literar și înlocuindu-se cu cuvinte cehe arhaice. S-a ajuns astfel la o diferențiere de ordin lexical între c. vorbită de popor și c. literară. Existența unor elemente lexicale cehe în limba română și a unor elemente lexicale române în limba cehă – pe baza vecinătății istorice statale dintre cele două popoare – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență cehă asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii cehe (v. influență).

CROAT¹, -Ă, croați, -te, adj. Care aparține Croației sau locuitorilor ei; originar din Croația. Poporul croat. Limba croată. – Pronunțat: cro-at.

CROAT, -Ă, croați, -te, s. m. și f. Persoană care aparține populației de bază a Croației (o parte a Iugoslaviei). – Pronunțat: cro-at.

DALMATĂ s. f. (cf. fr. dalmate): limbă romanică din grupul oriental, dispărută la sfârșitul secolului trecut (1898), odată cu ultimul ei cunoscător, Antonio Udina Burbur, sub presiunea graiurilor sârbo-croate și a dialectului venețian al limbii italiene. Era vorbită de-a lungul litoralului Mării Adriatice, în fosta provincie romană – Dalmația. Avea două dialecte: cel ragusan (vorbit în sudul Dalmației, în jurul orașului Ragusa, atestat prin texte vechi din secolele XIII-XIV) și cel vegliot (vorbit în insula Veglia și atestat prin texte din secolul al XIX-lea).

DIALECT s. n. (< fr. dialecte, lat. dialectus < gr. dialektos „grai” < dia „cu”, „prin” + legein „a vorbi”): ramificație teritorială (locală) a unei limbi, superioară subdialectului și graiului, dar subordonată limbii naționale, caracterizată prin anumite particularități (mai ales fonetice și lexicale, mai puțin morfologice și sintactice), care o deosebesc de alte ramificații teritoriale ale aceleiași limbi și chiar de limba comună căreia îi aparține în ansamblu. D. este un subcod (subsistem) încadrat pe axă orizontală a limbii. Se constituie în mod frecvent pe baza mai multor graiuri locale, care prezintă trăsături comune. Unii lingviști echivalează impropriu d. cu graiul, cu jargonul, cu limbajul tehnic sau chiar cu limba. D. dispune de un sistem lingvistic coerent cu norme proprii care asigură comunicarea eficace în cadrul comunității sociale (rurale, de obicei). El are o dublă funcție: de a asigura comunicarea între comunități vecine și de a permite, în același timp, demarcarea colectivităților. Uniformizarea și diferențierea sunt două tendințe care îl însoțesc, în general, în evoluția sa, asigurând în acest fel echilibrul necesar funcționării sistemului. Vorbitorii au, în general, conștiința apartenenței lor la un anumit tip dialectal. Între varietățile dialectale ale unei limbi se află zone de tranziție care asigură continuitatea comunicării. Baza dialectică a unei limbi literare o constituie un anumit (sub)dialect. Astfel, pentru română: (sub)dialectul muntean; pentru italiană: d. florentin; pentru spaniolă: d. castilian etc. Limba literară selectează preponderent unele particularități ale acestui (sub)dialect de bază, la care adaugă particularități selectate de la alte (sub)dialecte. Ridicarea unui (sub)dialect la rangul de limbă literară este un proces istoric, cultural, economic și social îndelungat. Între aspectul literar al unei limbi și varietățile ei regionale poate fi identificată o formă intermediară de comunicare, denumită interdialect (v.). Definirea și delimitarea d. este adeseori o problemă dificilă, datorită intervenției criteriilor extralingvistice alături de cele lingvistice. Noțiunea de d. este relativă și ea poate fi înțeleasă diferit de la o limbă la alta, în funcție de condițiile speciale în care se prezintă un teritoriu lingvistic. ◊ ~ convergent (tipic): d. în contact geografic și lingvistic cu celelalte varietăți teritoriale ale unei limbi căreia i se subordonează. Este forma de bază de manifestare a d., exemplificată prin d. lombard în cadrul limbii italiene, prin d. gascon în cadrul limbii provensale, prin d. valon în cadrul limbii franceze, prin d. aragonez în cadrul limbii spaniole, prin d. mirandez în cadrul limbii portugheze etc. Funcția sa minimală este dublă: de a lega și de a separa, în același timp, unitatea respectivă de unitățile lingvistice învecinate. ◊ ~ divergent (atipic): d. fără contact geografic și lingvistic cu celelalte unități teritoriale ale unei limbi, fără perspectiva unirii sale cu limba națională căreia îi aparține din punct de vedere genetico-structural și fără perspectiva de a deveni limbă independentă. Astfel: d. corsican în raport cu italiana, d. românești sud-dunărene (aromân, meglenoromân și istroromân) în raport cu limba română, idiomul ceangăilor din Moldova în raport cu limba maghiară etc. În mod tradițional, cei mai mulți lingviști români consideră că limba română a dispus și dispune de patru dialecte distincte: a) dialectul dacoromân, rezultat din scindarea limbii române comune între secolele al IX-lea – al XIII-lea; este cel mai răspândit și mai dezvoltat d., singurul devenit limbă națională și literară a tuturor românilor din provinciile istorice românești, a statului național român unitar. Ca limbă română, el este vorbit astăzi atât în România, cât și în Republica Moldova (Basarabia), în Bucovina, în Ținutul Herței, în Transnistria, în sudul Basarabiei (Ucraina) și în zonele limitrofe cu frontierele românești din Bulgaria, Iugoslavia și Ungaria. b) dialectul aromân (macedoromân), rezultat tot din scindarea limbii române comune; este al doilea ca răspândire teritorială și ca dezvoltare, vorbit de o populație de câteva sute de mii de oameni în Peninsula Balcanică (în Grecia, Albania, Iugoslavia, Macedonia și Bulgaria). A suferit – cu deosebire în vocabular – influențe grecești, albaneze, turcești, sârbo-croate și bulgare. Nu are aspect literar conturat, deși în secolele al XVII-lea și al XIX-lea a existat o literatură scrisă în acest d. Divizarea aromânilor în grupuri compacte în raport cu statele balcanice în care au trăit și trăiesc, lipsa de continuitate în funcționarea școlilor aromâne și în efectuarea serviciului religios în limba maternă, bilingvismul și lipsa drepturilor fundamentale ale minorităților au făcut imposibilă crearea unei limbi aromâne literare. În momentul de față, toată intelectualitatea de origine aromână din țara noastră și din celelalte state ale Europei și Americii, sprijinită de mari personalități europene, inclusiv din Consiliul și Parlamentul Europei, duce o luptă aprigă pentru recunoașterea statutului de naționalitate distinctă, cu drepturi depline, pentru aromânii din statele balcanice în care locuiesc de veacuri întregi. Recentul Congres Internațional de la Freiburg (Germania) – 23-26 septembrie 1996 – organizat de către Uniunea pentru limba și cultura aromână, condusă de prof. dr. Vasile G. Barba, în colaborare cu Seminarul de Romanistică al Universității Albert-Ludwig din Freiburg, reprezentat de către prof. dr. Hans-Martin Gauger, a avut ca temă „Limba, literatura, istoria și cultura aromânilor”. Dezbaterile au demonstrat că aromânii există și că trebuie să li se facă dreptate, pe baza hotărârilor luate vizând destinul fraților noștri în acest sfârșit de mileniu. c) dialectul meglenoromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de o populație mai puțin numeroasă decât cea aromână, în provincia Meglen din Macedonia (în sudul Bulgariei și nord-estul Greciei), despre care se crede că ar fi migrat acolo prin secolul al XI-lea – al XII-lea, din vecinătatea Daciei, de lângă Dunăre, este foarte apropiat de d. aromân, dar și de cel dacoromân; este folosit numai în conversațiile familiale. A suferit o puternică influență bulgară, mai puțin turcească. Condițiile istorice vitrege, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în acest dialect, numărul relativ mic de vorbitori ai acestuia au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. d) dialectul istroromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de populația de limbă română din Peninsula Istria de pe coasta dalmată (Croația), în vreo opt sate din regiunea cuprinsă între muntele Ucka-Maggiore și lacul Cepih. Se presupune că ar fi migrat acolo prin secolul al X-lea – al XI-lea din vestul Transilvaniei și din Banat. Este puternic influențat de croată, mai puțin de italiană. Condițiile istorice nefavorabile, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în istroromână și numărul relativ mic al vorbitorilor au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. Pentru prof. Boris Cazacu cele trei dialecte românești sud-dunărene „constituie un exemplu tipic de dialecte de tip divergent”, în care evoluția a fost determinată mai ales de factori extralingvistici, ele îndepărtându-se de centrul dacoromân. Astăzi, statul român încearcă o revitalizare a legăturilor dintre aceste dialecte și dialectul dacoromân, devenit limbă națională, limba română. (În legătură cu dialectele sud-dunărene, consultați lucrările lingviștilor Th. Capidan, Sextil Pușcariu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Radu Flora, A. Kovacec, Ion Coteanu, Petru Neiescu, Gr. Brâncuș, N. Saramandu, Hristu Cândroveanu etc.). Limbii române actuale, care are la bază dialectul dacoromân, îi sunt proprii, după părerea majorității lingviștilor români, cinci subdialecte, delimitate teritorial: subdialectul muntean, vorbit cu aproximație în zonele Olteniei, Munteniei și Dobrogei, care, datorită condițiilor istorice specifice, a contribuit în mai mare măsură decât celelalte la conturarea trăsăturilor limbii române literare; subdialectul moldovean, vorbit cu aproximație în toată Moldova, în Bucovina de nord (azi în cadrul R. Ucraina), în Ținutul Herța (idem), în Basarabia de sud (idem), în Transnistria (idem) și în Republica Moldova. (Menționăm că așa-zisa „limbă moldovenească”, prezentată de către unii lingviști ruși ca fiind a unsprezecea limbă romanică – sau a douăsprezecea, dacă am avea în vedere și franco-provensala -, independentă de română, nu este altceva decât limba română „cu un colorit dialectal moldovenesc”, vorbită de populația dintre Prut și Nistru și de dincolo de Nistru; „pretinsa limbă moldovenească – spune savantul romanist italian de renume mondial Carlo Tagliavini – nu este de fapt decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc ușor modificat..., cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldovenești, cunoscute de altfel și în interiorul granițelor României” – în „Originile limbilor neolatine”, București, 1977, p. 289); subdialectul maramureșean, vorbit în Maramureș; subdialectul crișean, vorbit în Crișana și subdialectul bănățean, vorbit în Banat. În celelalte zone ale Transilvaniei se vorbesc graiuri mixte (cu influențe ale subdialectelor crișean, maramureșean, moldovean și muntean). O părere cu totul opusă privind dialectele limbii române au G. Giuglea, Al. Graur și Ion Coteanu, care consideră că – dată fiind evoluția lor separată și diferită, încă din secolul al XII-lea – fiecare dintre aceste idiomuri ar reprezenta câte o limbă aparte, cu istoria ei specifică (româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna). În concepția lor, subdialectele limbii române actuale n-ar fi altceva decât niște dialecte, față de care se subordonează anumite graiuri (v. și grai).

DICȚIONAR s. n. (< fr. dictionnaire, cf. lat. t. dictionarium): lucrare lexicografică în care sunt cuprinse cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate sau ale operei unui scriitor, aranjate în ordine alfabetică și explicate fie în aceeași limbă, fie într-o altă limbă. Primele d. românești au fost glosarele bilingve slavo-române – manuscrise din secolul al XVI-lea. Din 1700 ne-a rămas în manuscris un d. bilingv român-latin cu limba de bază românească, atribuit unui anonim bănățean: Anonymus Caransebesiensis. În 1789, a apărut la Iași un d. bilingv rus-român, alcătuit de Mihail Strelbițki. În 1818, I. Budai-Deleanu a terminat Lexiconul românesc-nemțesc, d. cu un bogat material extras din texte, cu indicații gramaticale, stilistice și etimologice, dar rămas în manuscris. Între 1822-1823 a apărut la Cluj, din îndemnul episcopului Ioan Bob, Dicționarul românesc, latinesc și unguresc, în două volume, elaborat de un autor rămas necunoscut, iar în 1825 Lexiconul de la Buda, d. român-latin-maghiar-german, considerat lucrare lexicografică română modernă (alcătuit de Samuil Micu, Petru Maior, Vasile Coloși, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori). ◊ ~ unilingv (monolingv): d. care explică termenii într-o singură limbă. ◊ ~ bilingv: d. care explică termenii în două limbi. Dintre nenumăratele d. bilingve apărute în țara noastră, amintim următoarele: Nouveau dictionnaire roumain-français, Vol. I-IV, Bucarest, 1893-1895, de Frédéric Damé; Dicționar român-maghiar, Vol. I-II, București, 1964, sub redacția acad. Emil Petrovici; Dicționar ceh-român, București, 1966, sub redacția prof. Sorin Stati; Dicționar german-român, București, 1966, sub redacția prof. Mihail Isbășescu și a Mariei Iliescu etc. ◊ ~ plurilingv (poliglot): d. care explică termenii în mai mult de două limbi, ca de exemplu Dicționar tehnic poliglot – română, rusă, engleză, germană, franceză, maghiară, București, 1967. ◊ ~ explicativ: d. general care explică termenii dând definițiile acestora și clasificările corespunzătoare, eventualele combinații și unele exemple absolut necesare. Sunt considerate d. explicative pentru limba română următoarele: Dicționar universal al limbii române, Craiova, 1896, de Lazăr Șăineanu; Rumänisch-deutsche Wörterbuch, Vol. I-III, Bukarest, 1903 (I), 1911 (II) și 1925 (III) de Hariton Tiktin; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931 de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Dicționarul limbii românești (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme), Iași, 1939, de August Scriban; Dicționarul limbii române literare contemporane, Vol. I-IV, București, 1955 (I), 1956 (II), 1957 (III și IV), sub redacția acad. Emil Petrovici și a prof. Dimitrie Macrea; Dicționarul limbii române modeme, București, 1958, sub redacția prof. Dimitrie Macrea; Mic dicționar al limbii române, București, 1974, de Ana Canarache și Vasile Breban; Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), București, 1975, sub redacția acad. Ion Coteanu etc. ◊ ~ etimologic: d. care ia în discuție originea fiecărui termen în parte, dând indicații cu privire la etimoane și sensuri. Sunt cunoscute ca dicționare etimologice ale limbii române următoarele: Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Vol. I: Éléments latins comparés avec les autres langues romanes, Vol. al II-lea: Éléments slaves, magyars, turcs, gréco-modernes et albanais, Francfort, A/M – Berlin – Bucarest, 1870 (I) și 1879 (II), de A. de Cihac; Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element, mit Berücksichtigung, aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905, de Sextil Pușcariu; Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A-PUTEA), București, 1907-1914, de I.-A. Candrea și Ov. Densusianu; Diccionario etimologico rumano, Tenerife, 1950-1958, de Al. Ciorănescu. Pe lângă aceste lucrări, mai includ indicații etimologice și următoarele d.: cel al lui H. Tiktin (1903-1925), cel de sub redacția prof. Dimitrie Macrea și cel de sub redacția acad. Ion Coteanu (1958-1975). Și în R. Moldova a apărut un Scurt dicționar etimologic al limbii [zise] moldovenești în 1978. ◊ ~ enciclopedic (lexicon): d. care ia în discuție fie termenii unui singur domeniu de specialitate (istoria, geografia, literatura, medicina, chimia, fizica, astronomia, logica, filozofia, lingvistica etc.), fie termenii tuturor domeniilor științei și culturii. Pentru limba română au fost elaborate d. enciclopedice: Enciclopedia română, Vol. I-III, Sibiu, 1898 (I), 1900 (II) și 1904 (III), de C-tin Diaconovici; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931, de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Marea enciclopedie agricolă, Vol. I-V, București 1937 (I), 1938 (II), 1940 (III), 1942 (IV) și 1943 (V), de C. Filipescu; Enciclopedia invențiunilor tehnice, Vol. I-II, București, 1939 (I), 1942 (II), de Nicolae P. Constantinescu; Lexiconul tehnic român, Vol. I-VII, București, 1949-1955; Lexiconul tehnic român, Vol. I-XIV, București, 1957-1968, sub redacția acad. Remus Răduleț; Dicționar enciclopedic român, Vol. I-IV, București, 1962 (I), 1964 (II), 1965 (III), 1966 (IV); Mic dicționar enciclopedic, București, 1972; Mică enciclopedie onomastică, București, 1975, de Christian Ionescu. ◊ ~ academic: d. editat de academia unei țări, la care colaborează cei mai mari specialiști din diferite domenii de activitate. Pentru limba română există mai multe d. academice. Astfel, între 1871-1877 a apărut Dicționarul limbii române, în 3 volume, al lui A. T. Laurian și I. C. Massim, redactat la cererea Academiei Române, dar din cauza latinismului exagerat, sarcina a fost încredințată lui B. P. Hasdeu care, între 1885-1893, scoate Etymologicum Magnum Romaniae, numai trei volume (literele A-B, până la cuvântul bărbat) conceput ca o lucrare vastă, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal și onomastic. Între 1913-1949, Sextil Pușcariu publică, tot din însărcinarea Academiei Române, literele A-C, D-De și F-L (până la cuvântul lojniță) din Dicționarul limbii române (DA), lucrare cu caracter istoric, etimologic, explicativ și normativ. Între 1965-1969, au apărut sub redacția acad. Iorgu Iordan, Alexandru Graur și Ion Coteanu tomurile al VI-lea (litera M) și al VII-lea (litera O) din Dicționarul limbii române (DLR), Serie nouă. Au apărut, în continuare, din acest dicționar, tomurile: IX, litera R (1975); VIII, partea a 3-a, litera P (1977); XI, partea 1, litera Ș (1978); VIII, partea a 4-a, litera P (1980); XI, partea a 2-a, litera T (1982); XI, partea a 3-a, litera T (1983); VIII, partea a 5-a, litera P (1984); X, partea 1, litera S (1986), partea a 2-a, litera S (1987), partea a 3-a, litera S (1990), partea a 4-a, litera S (1993). Pe lângă aceste tipuri de d. amintite, pentru limba română au fost elaborate și dicționare speciale, de mare importanță practică în cultura românească: Dicționar invers, București, 1957; Dicționar de neologisme, București, 1961, de Florin Marcu și Constant Maneca; Dicționar onomastic românesc, București, 1963, de N. A. Constantinescu; Frequency Dictionary of Rumanian Words („Dicționar de frecvență a cuvintelor românești”), London-Hague-Paris, 1965, de Alphonse Juilland și Ileana P. M. H. Juilland; Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, București, 1968, sub redacția acad. Tudor Vianu; Dicționar de sinonime, București, 1972, sub redacția prof. Gheorghe Bulgăr; Dicționar al limbii române vechi, București, 1974, de G. Mihăilă; Dicționar de antonime, București, 1974, de Marin Bucă și O. Vințeler; Dicționar analogic și de sinonime al limbii române, București, 1978, de M. Bucă, I. Evseev, Fr. Király, D. Crașoveanu și Livia Vasiluță; Dicționar de pronunțare nume proprii străine, București, 1973, de Florența Sădeanu; Mic dicționar de cuvinte perechi, București, 1976, de Silviu Constantinescu; Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978, de Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu; Dicționar de omonime, de Gh. Bulgăr și N. Felecan (1996) etc. ◊ ~ lingvistic: d. care include terminologia lingvistică folosită în știința limbii dintr-o anumită țară. Există mai multe feluri de d. lingvistice. Astfel: a) d. lingvistic tematic: cu gruparea materialului din punct de vedere noțional, pe câmpuri semantice – Dicționarul terminologiei lingvistice slave – în curs de redactare în fiecare țară de limbă slavă și Dictionnaire encyclopédique des sciences de langage („Dicționar enciclopedic al științelor limbajului”), Paris, 1972, de Oswald Ducrot și Tzvetan Todorov; b) d. lingvistic alfabetic: cu valorile semantice ale cuvintelor-titlu – Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien („Lexic al terminologiei lingvistice franceze, germane, engleze, italiene”), Paris, 1951, de J. Marouzeau; Slovar lingvisticeskih terminov („Dicționar de terminologie lingvistică”), Riga, 1963, de R. Grabis, D. Barbare și A. Bergmane; Dicționar poliglot de termeni lingvistici (română, polonă, cehă, slovacă, sârbo-croată, bulgară, rusă, ucraineană), București, 1978, multigr., de un colectiv al Facultății de limbi slave; Dicționar de terminologie lingvistică. Român-englez-francez-rus, Cluj-Napoca, 1978, multigr., de Schweiger Paul, Trofin A., Radu Maria; c) d. lingvistic explicativ: redă sensul și întrebuințarea termenilor prin intermediul definițiilor (al explicațiilor) și al exemplelor. Astfel: A Dictionary of Linguistics („Dicționar de lingvistică”), New York, 1954, de M. Pei și F. Gaynor; Dictionnaire de linguistique („Dicționar de lingvistică”), Paris, 1973, de Jean Dubois, Mathée Giacomo, Louis Guespin, Christiane Marcellesi, Jeane-Baptiste Marcellesi și Jean-Pierre Mevel; d) d. lingvistic bilingv: d. explicativ care recurge la echivalențele dintr-o altă limbă – Ruskočesky slovnik lingvistiche terminologie, Praga, 1960, de O. Man și L. Koval; Dicționar rus-român de termeni lingvistici și filologici (redactor responsabil Victor Vascenko), București, 1970: e) d. lingvistic al unui metadialect: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajul specializat al unui mare lingvist sau al lingviștilor dintr-o școală, dintr-un curent lingvistic (v. metadialect), cum sunt La terminologia lingvistica di G. I. Ascoli e della sua scuola, Utrecht / Anvers, 1954, de Ermidio de Felice; A Glossary of American Technical Linguistic Usage, 1925-1950, Utrecht / Antwerpen, 1957, de Eric P. Hamp – cu terminologia studiilor de lingvistică americană publicate în revista „Language”; Dictionnaire de linguistique de l’École de Prague, Utrecht /Anvers, 1960, de Josef Vachék și Josef Duboský – cu terminologia folosită de acest cerc lingvistic între 1928-1958; f) d. lingvistic al unei metalimbi: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajele specializate ale tuturor lingviștilor dintr-o țară sau din mai multe țări, dintr-o epocă istorică sau din mai multe, cum este Slovar lingvisticeskih terminov, Moskva, 1966, de O. S. Ahmanova – cu terminologia folosită de lingvistica sovietică contemporană. g) d. lingvistic al unui singur nivel al limbii: d. care tratează detaliat termenii specifici unui singur compartiment al limbii (fonetica, fonologia, lexicologia, morfologia, sintaxa, semantica etc.), cum sunt Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; Angliiskaia foneticeskaia terminologhia, Moskva, 1962, de A. L. Trahterov; h) d. lingvistic al terminologiei tuturor nivelurilor limbii: d. care tratează sumar termenii specifici tuturor compartimentelor unei limbi, cum sunt Slownik terminologii języhoz-nawczej, Varșovia, 1968, de Z. Golab, A. Heinz și K. Polánski; Dictionary of Language and Linguistics, Londra, 1972, de R. R. K. Hartmann și F. C. Stork; i) d. lingvistic diferențial: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice numai acele cuvinte care circulă exclusiv în limbajul lingviștilor sau care, deși comuni ca înveliș sonor cu limba, au un înțeles deosebit în acest limbaj specializat, cum este Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; j) d. lingvistic integral: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice atât termenii care circulă în limbajul lingviștilor, cât și termenii comuni ca înveliș sonor, dar cu un înțeles deosebit în acest limbaj, cum este Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien, Paris, 1951, de J. Marouzeau; k) d. lingvistic enciclopedic: d. cu un nivel de informare foarte adânc și cu un material extrem de vast, ca volum și structură, care depășește limitele lingvisticii. Sunt incluse într-un asemenea d. articolele de tip explicativ (cu termeni din domeniile lingvisticii, didacticii, metodicii predării limbilor; cu denumirile societăților lingvistice etc.), secțiuni tematice, anexe (hărți, tabele sinoptice, indici), liste de corespondențe bilingve sau poliglote, bibliografii tematice, articole bibliografice cu portretele lingviștilor etc. Astfel: Dicționarul lingvisticii engleze – Éjogaku dziten (redactor responsabil Itikava Sanki), Tokio, 1956; Dicționarul lingvisticii japoneze – Kokugogaku dziten (redactor responsabil Tokièda Motoki), Tokio, 1956; l) d. lingvistic strict metalingvistic: d. cu o structură simplă, axată pe definirea și exemplificarea cuvintelor-titlu, care se ocupă numai de terminologia lingvistică ca atare, lăsând la o parte didactica, metodica predării limbilor, societățile lingvistice etc. În această categorie intră majoritatea d. lingvistice apărute în ultimele decenii în Europa sau în America.

INFLUENȚĂ s. f. (cf. fr. influence, it. influenza): acțiune deliberată sau involuntară, organizată sau neorganizată, exercitată de vorbitorii unei limbi asupra vorbitorilor altei limbi, de o limbă asupra altei limbi, a cărei consecință este schimbarea – parțială sau totală – a caracterului sau a evoluției comportamentelor acesteia. În cazul limbii române se poate vorbi de mai multe i. care s-au exercitat asupra ei (mai ales sau aproape numai asupra vocabularului), care n-au alterat însă caracterul latin al acesteia: o influență albaneză, o influență slavă (vechea slavă, bulgară, sârbo-croată, cehă, slovacă, polonă, ucraineană, rusă), o influență slavonă (a slavonei bisericești), o influență bizantină (directă sau prin mijlocirea paleoslavei), o influență maghiară, o influență turcă, o influență neogreacă, o influență germană, o influență italiană și o influență franceză. De asemenea, se poate vorbi și de o influență a limbii române exercitată asupra limbilor vorbite de naționalitățile conlocuitoare (asupra limbii germane și asupra limbii maghiare), de popoarele din jurul țării noastre (asupra limbilor bulgară, sârbo-croată, slovacă, polonă, ucraineană, rusă, maghiară) sau de cele cu care am venit cândva în contact (asupra limbilor albaneză, turcă, neogreacă).

ISTROROMÂN, -Ă adj. și s. m. (< Istria + român): 1. termen folosit în sintagmele dialect istroromân și idiom istroromân (v.). 2. locuitor din Peninsula Istria, de pe coasta dalmată a Mării Adriatice, între muntele Učka (Maggiore) și lacul Čepih din Croația, vorbitor al unui dialect românesc. Se consideră că istroromânii reprezintă o populație de origine română care a migrat acolo prin secolele al X-lea sau al XI-lea, probabil din vestul Transilvaniei și din Banat din cauza infiltrării populațiilor maghiare în aceste zone. În prezent, istroromânii sunt toți bilingvi (vorbesc croata și dialectul lor).

ÎMPRUMUT s. n. (cf. lat. in promutuum): element lingvistic luat de o limbă dintr-o altă limbă, înrudită sau diferită (de aici și denumirea de î. lingvistic). ◊ ~ direct (popular): î. luat nemijlocit de către vorbitorii obișnuiți ai unei limbi dintr-o altă limbă cu care ei vin în contact – pe baza conviețuirii cu vorbitorii acesteia, a bilingvismului sau pe baza relațiilor de vecinătate dintre cele două popoare, pe care aceștia le reprezintă (într-o perioadă mai veche sau într-o perioadă mai nouă, mai apropiată de momentul actual). Pentru limba română, de exemplu, un î. din vechea slavă este un î. direct vechi, deoarece îl raportăm la o perioadă veche din dezvoltarea limbii noastre (la sec. VII – XIII), în timp ce un împrumut din limba turcă este un î. direct mai nou (sau relativ nou), deoarece îl raportăm la o perioadă mai apropiată de momentul actual al dezvoltării limbii române (la sec. XVII – XIX): bici (cf. v. sl. biči), brazdă (cf. v. sl. brazda), cinste (cf. v. sl. cĭști), citi (cf. v. sl. citati), iubi (cf. v. sl. ljubiti), drag (cf. v. sl. dragŭ), gol (cf. v. sl. golŭ) etc.; basma (cf. tc. basma), cioban (cf. tc. çoban), zambilă (cf. tc. sümbül), ghiurghiuliu (cf. tc. gülgülü), mahmur (cf. tc. mahmur), murdar (cf. tc. murdar), taman (cf. tc. tamān), tiptil (cf. tc. tepdil), aman (cf. tc. aman), bre (cf. tc. bre), haide (cf. tc. haydi), halal (cf. tc. halal) etc. Sunt considerate î. directe pentru limba română î. din limbile albaneză, slavă veche, bulgară, sârbo-croată, maghiară, poloneză, rusă, ucraineană, cehă, slovacă, bizantină, turcă, neogreacă și germană. ◊ ~ indirect (savant): î. luat mijlocit de către anumiți vorbitori ai unei limbi dintr-o anumită limbă; î. realizat pe cale culturală, prin voința unor oameni cunoscători ai unei limbi străine, în urma contactului acestora cu lucrări, documente și texte străine pe care adeseori le traduc în limba maternă. Sunt considerate î. indirecte pentru limba română î. din limbile franceză, italiană și latină: algebră (cf. fr. algèbre, lat. algebra), balon (cf. fr. ballon), actual (cf. fr. actuel, lat. actualis), dinamic (cf. fr. dynamique, it. dinamico), energic (cf. fr. énergique, it. energico), milion (cf. fr. million), miliard (cf. fr. milliard), accepta (cf. fr. accepter, lat. acceptare), explica (cf. fr. expliquer, lat. explicare), imita (cf. fr. imiter, it. imitare, lat. imitari), contra (cf. fr. contre, lat. contra), or (cf. fr. or) etc. (v. și calc).

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

ROMÂNĂ s. f. (< adj. român, -ă, lat. romanus): limbă romanică din grupul oriental vorbită de românii din toate provinciile istorice românești (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Banat, Crișana, Maramureș, Transilvania, Bucovina, Ținutul Herței, Moldova, Basarabia – devenită între timp Republica Moldova, din trupul căreia, în prezent, Bucovina de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, alcătuit din trei județe, au rămas Ucrainei după odiosul diktat Molotov-Ribbentrop) și de cei aflați în alte țări (Federația Rusă, Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Austria, S.U.A. etc.) R. este un rezultat al încrucișării limbii latine orientale, a cuceritorilor romani, cu limba dacă, a poporului autohton din Dacia; ea este continuatoarea latinei orientale vorbite în provincia romană Dacia, în zonele limitrofe cu aceasta și în regiunile romanizate din dreapta Dunării. R. este limba de stat a României. Se caracterizează prin postpunerea articolului hotărât (ca în albaneză și bulgară), prin formarea viitorului cu a voi – a vrea (ca în dalmată și neogreacă), prin păstrarea formelor flexionare mai bine decât celelalte limbi romanice, prin păstrarea unor cuvinte latinești necunoscute de celelalte limbi romanice etc. În istoria limbii române se disting următoarele momente importante: a) româna primitivă comună (străromâna, romanica dunăreană, tracoromanica, protoromâna): limba română vorbită de poporul român între secolele al VI-lea si al XIII-lea în nordul și în sudul Dunării, până în momentul terminării bilingvismului slavo-român și al scindării ei în cele patru mari dialecte cu denumiri savante – dacoromân (vorbit cu aproximație pe teritoriul tuturor provinciilor istorice românești, amintite mai sus, și în zonele limitrofe acestora și devenit ulterior, în cadrul statului național unitar român, limbă națională), aromân (macedoromân), meglenoromân și istroromân (vorbite în anumite zone ale Peninsulei Balcanice din sudul Dunării – v. în acest sens dialect); b) româna veche, vorbită de poporul român între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea inclusiv (limba română din secolele al XIII-lea – al XV-lea este cunoscută foarte puțin din lipsă de documente – doar prin câteva nume proprii și comune care apar în texte bizantine, latine, maghiare și slave din evul mediu – și din cauză că limba oficială în ținuturile românești era slavona sau slava bisericească); c) româna modernă, vorbită de poporul român în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea; d) româna contemporană, vorbită de poporul român în secolul nostru, începând cu sfârșitul primului război mondial. Primele documente românești datează din secolul al XVI-lea. Ele sunt reprezentate prin texte traduse după modele slave și maghiare. Primul text românesc original este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) către Hans Benkner, judele Brașovului (există totuși mărturii indirecte privind eventuale documente înainte de 1521), iar cele mai importante traduceri, acelea ale diaconului Coresi. Folosind în traducerile sale limba română vorbită în nordul Munteniei și în sudul Transilvaniei, Coresi a pus bazele limbii române literare, devenind creatorul primului stil literar din limba noastră – stilul religios. Se remarcă în această perioadă și limba îngrijită a producțiunilor populare orale. Numărul scrierilor originale în limba română a crescut în secolul al XVII-lea prin operele cronicarilor, care impun, alături de stilul religios, al doilea stil literar, stilul cronicăresc. În secolul al XVIII-lea, limba română a înlocuit definitiv slavona, devenind limba oficială a bisericii și a cancelariei. Numărul stilurilor limbii române literare se îmbogățește prin apariția a încă trei noi categorii: stilul filozofic, stilul științific și stilul beletristic. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea s-a format limba română literară modernă, perfecționată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de marii noștri scriitori clasici – Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici etc. Treptat, baza dialectală a limbii române literare s-a deplasat din zona amintită mai sus în zona Bucureștiului, datorită prestigiului cultural de capitală a țării, pe care acesta l-a avut în decursul istoriei. Limbii române actuale îi sunt proprii cinci tipuri (sub) dialectale: muntean (vorbit în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și în valea Timocului din Iugoslavia), moldovean (vorbit în Moldova dintre Prut și Carpați, în Basarabia – azi Republica Moldova, în Bucovina de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, luate de Stalin prin rapt samavolnic și trecute la Ucraina – și în familiile tuturor moldovenilor basarabeni împrăștiați de teroarea stalinistă pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice), bănățean (vorbit în Banat și în zona limitrofă cu Iugoslavia), crișean (vorbit în Crișana) și maramureșean (vorbit în Maramureș). Trebuie spus că așa-zisa „limbă moldovenească” inventată de imperialismul rus stalinist, pentru a-și masca politica de cotropire a unor teritorii străine și de genocid etnic, practicată peste 150 de ani în Basarabia, a fost definitiv compromisă prin intervențiile lingviștilor români și străini (inclusiv ale unor mari lingviști ruși), îndeosebi la Congresul al VI-lea al Filologilor români – Iași, Chișinău, din 6-9 iulie 1994. Redăm mai jos, ca o concluzie, două extrase de mare importanță istorică: „Limba română este unica reprezentantă a latinității orientale în România, Republica Moldova, nordul Bucovinei, Transcarpatia, fosta Iugoslavie și în alte regiuni limitrofe.” – din „Apelul adresat Parlamentului Republicii Moldova” de către Congresul al VI-lea al filologilor români; „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate și o utopie și, din punct de vedere politic, e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cultural.” – acad. Eugen Coșeriu, Latinitatea orientală, raport prezentat în prima ședință plenară a lucrărilor Congresului al VI-lea al filologilor români. În continuare, arătăm că celelalte arii din Transilvania (care nu intră la subdialectele bănățean, crișean și maramureșean) sunt cuprinse, în raport de vecinătate, în aceste cinci tipuri (sub)dialectale. Astăzi diferențele dialectale (care sunt mai ales de natură fonetică) se șterg tot mai mult, ca urmare a acțiunilor școlii, presei, literaturii, radioului și televiziunii. Se constată o apropiere tot mai accentuată a limbii vorbite de popor de aspectul literar al limbii noastre naționale. Vocabularul limbii române actuale se intelectualizează ca rezultat al acțiunilor politico-sociale de perfecționare a vieții națiunii și de creștere a nivelului ei cultural. Existența unor elemente lexicale din limbile albaneză, bulgară, sârbo-croată, cehă, slovacă, poloneză, ucraineană, rusă, maghiară, secuiască și a ceangăilor, turcă, neogreacă, germană (vorbită de sași și de șvabi) și a unor elemente lexicale din limba română în aceste idiomuri i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a tuturor idiomurilor amintite asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra fiecăruia dintre aceste idiomuri (v. influență și fiecare dintre limbile amintite).

SÂRBĂ LUSACIANĂ s. f. + adj. (< sârb, -ă, cf. scr. srb): limbă slavă din grupul occidental, vorbită de sârbii dintre Oder și Elba, încadrați în două vechi regiuni germane: Saxonia și Brandenburgul. Se caracterizează prin: folosirea accentului pe prima silabă (ca în cehă și slovacă), folosirea alfabetului latin (ca poloneza, ceha, slovaca, croata și slovena), păstrarea dualului la nume și verbe, folosirea cazului instrumental cu prepoziție (sub influența limbii germane) și prin multe împrumuturi lexicale din limba germană. S. l. scrisă a apărut în secolul al XVI-lea; ea și-a păstrat caracterul religios până în secolul al XIX-lea când, prin cultivarea ei în literatură și în școli, a evoluat spre două forme literare distincte: lusaciana de sus, apropiată de cehă, și lusaciana de jos, apropiată de polonă.

SÂRBO-CROATĂ s. f. (< adj. sârb, -ă, cf. scr. srb – Croate, germ. Kroate): limbă slavă din grupul meridional vorbită de popoarele sârb și croat, de sârbii și croații din Ungaria, România, Austria, Germania, S.U.A. etc. Este limba oficială a R. Iugoslavia (Serbia și Muntenegru) și a R. Croația. Ea a păstrat foarte bine, ca pronunțare, structura slavei comune. Ca și slovena, este cea mai armonioasă dintre limbile slave, datorită urmelor de accent muzical păstrate din slava comună. Cel mai vechi document de limbă sârbo-croată datează din secolul al XII-lea. În această perioadă, sârbii au trecut la ortodoxism, datorită influenței Bizanțului, și au început să folosească alfabetul chirilic; croații, supuși de unguri, au trecut la catolicism, intrând în sfera de influență a culturii occidentale și adoptând alfabetul latin (ca polonezii, cehii, slovacii, slovenii și sârbii lusacieni). Deși Serbia a fost ocupată patru secole de către turci iar dezvoltarea limbii literare sârbe a fost frânată, cultura autohtonă n-a pierit. Literatura sârbo-croată s-a dezvoltat până la începutul secolului al XIX-lea în limba bazată pe slava bisericească. În prima jumătate a acestui secol, lingvistul Vuk Karadjič a pus bazele limbii literare sârbo-croate scrise prin reforma ortografiei și prin alcătuirea unui dicționar și a unei gramatici, contribuind astfel la crearea unei limbi unice sârbo-croate. Astăzi, deosebirile dintre cele două variante ale limbii literare sârbo-croate – cea de la Belgrad și cea de la Zagreb – se reduc în ultimă instanță mai ales la vocabular (în ciuda despărțirii, în state independente, a celor două popoare frățești: cel sârb și cel croat). Vicisitudinile istorice, care au lucrat timp de 800 de ani, au determinat în final marea tragedie a popoarelor iugoslave cu aceeași limbă (sârb și croat) de a se despărți în două state diferite, după sângeroasa destrămare a Federației Iugoslave. Limba sârbo-croată dispune de trei grupuri dialectale stabilite după felul în care se exprimă pronumele interogativ ( što „ce”?; čakaj „care”?): štokavian (pe baza căruia s-a format limba literară), čakavian și kajkavian. Existența unor elemente lexicale sârbo-croate în limba română și a unor elemente lexicale românești în sârbo-croată (pe baza vecinătății statale și a prieteniei istorice dintre cele trei popoare și țări) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a sârbo-croatei asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbii sârbo-croate (v. influență).

SLAVĂ s. f. (< adj. slav, -ă, cf. fr. slave): limbă vorbită de oricare din populațiile sau popoarele slave dispărute (polabi) sau existente (ruși, bieloruși, ucraineni, polonezi, sorabi, venzi, cehi, slovaci, bulgari, macedoneni, sârbi, sârbi lusacieni, croați și sloveni). ◊ ~ comună: limbă vorbită de populațiile slave care locuiau în mileniul al II-lea î.e.n. teritoriile dintre Nipru, Oder și Marea Baltică; limbă de bază a tuturor limbilor slave. A avut o evoluție îndelungată de la separarea ei de indo-europeana comună. După secolele al IV-lea – al III-lea î.e.n. triburile slave care ocupau teritoriul dintre Vistula și Nipru (teritoriu de bază al slavei comune) s-au deplasat în două mari grupuri: unul spre apus și altul spre răsărit. Limba slavă comună s-a diversificat astfel mai întâi în două mari dialecte: cel de apus, din care au apărut limbile slave de apus (polona, ceha, slovaca, sârba lusaciană, soraba și polaba) și cel de răsărit, din care au apărut limbile slave de răsărit (rusa, ucraineana și bielorusa) și cele de sud (sârbo-croata, slovena, bulgara și macedoneana). Structura s. comune (mai ales ca pronunțare) se păstrează cel mai bine în limba sârbo-croată. ◊ ~ veche (denumire privită din punctul de vedere al istoriei limbii române, deși atât rușii, cât și bulgarii vorbesc despre s. veche ca despre limba de bază a celor două limbi neoslave): limbă slavă vorbită de triburile slave meridionale din momentul contactului acestora cu românii (secolul al VI-lea e. n.) și până când se termină epoca de delimitare lingvistică în Balcani și bilingvismul slavo-român (secolul al XIII-lea e. n.). Ea a influențat limba română mai ales în domeniul vocabularului (ponderea elementului slav este aici de circa 20%); printre faptele de limbă socotite de cercetători a fi influență slavă veche în limba română amintim: iodizarea lui e, apariția fonemului h, vocativului în -o, modul de formare a numeralelor cardinale de la 11 la 19, scurtarea infinitivului, extinderea diatezei reflexive, prefixele ne- și răz- și sufixele -eală, -nic și -iște. Existența acestor elemente (inclusiv a celor lexicale din s. veche), a unor elemente lexicale provenite din limbile slave vecine în limba română și a unor elemente lexicale române în aceste limbi – pe baza vechiului bilingvism slavo-român, a vecinătății istorice dintre popoarele și țările respective – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a limbii slave vechi și a limbilor neoslave asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbilor neoslave vorbite în jurul țării noastre (bulgară, sârbo-croată, ucraineană, rusă, slovacă și cehă). v. influență.

SLAVONĂ s. f. (< adj. slavon,-ă, cf. fr. slavon): limbă slavă folosită oficial în țările române (în biserică, justiție, administrație, literatură religioasă și relații externe) din momentul delimitării lingvistice în Balcani și al încheierii bilingvismului slavo-român (secolul al XIII-lea) și până în momentul înlocuirii definitive a acesteia cu limba română (secolul al XVIII-lea). S. este limba textelor slavone scrise în evul mediu pe teritoriul patriei noastre – o limbă savantă (în sensul cel mai larg al cuvântului), o limbă de vehiculare a culturii medievale de către păturile instruite ale poporului nostru, diferită de limba vie a acestuia, o limbă bazată pe tradiție culturală și nu pe comunitate etnică. Ea a facilitat și pătrunderea inițială (indirectă) a influenței grecești în țara noastră, primele documente slave în această limbă fiind traduceri după originale grecești. Trebuie spus că denumirea de „slavonă” este privită din punctul de vedere al istoriei limbii române. În istoria limbilor slave (bulgară, sârbo-croată și rusă) ea este cunoscută sub numele de paleoslavă, vechea slavă, slava bisericească, vechea bulgară, folosită ca limbă oficială în țările respective. Ea reprezintă pentru aceste limbi cea mai veche formă atestată a limbii slave, limba celor mai vechi documente slave (a cărților bisericești traduse de călugării Chiril și Metodiu și de ucenicii acestora în graiul slav din regiunea Salonicului, după originale grecești, în a doua jumătate a secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea), prima ipostază scrisă cu caracter liturgic a limbii slave comune, folosită în aria de cultură din estul și sud-estul Europei medievale între secolele al IX-lea – al XVIII-lea. În istoria limbii bulgare, ca și în istoria limbilor sârbo-croată și rusă, perioada de început este „perioada slavei bisericești” (pentru bulgară între secolele al IX-lea – al XI-lea, pentru sârbă între secolele al XII-lea – al XIX-lea, iar pentru rusă între secolele al XI-lea – al XVIII-lea). Datorită particularităților distincte pe care le prezintă, în raport cu țările în care s-a folosit, se vorbește despre redacția moravă, redacția medio-bulgară, redacția sârbo-croată, redacția ruso-ucraineană și redacția slavo-română a s. (respectiv a limbii slavonești, a vechii slave, a slavei cărturărești, a vechii bulgare, a slavei bisericești). Unii cercetători fac distincție între „slavona bisericească” (folosită de slujitorii bisericii ca limbă de cult) și „slavona laică” (folosită de mireni în cancelariile domnești, în justiție și în administrație). Existența unor elemente lexicale slavone în limba română (ca o consecință a folosirii slavonei în țările române timp de atâtea secole) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență slavonă asupra limbii române.

SLOVENĂ s. f. (cf. scr. sloven): limbă slavă din grupul meridional, vorbită în R. Slovenia (în nord-vestul R. Croația), cu centrul la Ljubljana, și în unele regiuni din sudul Austriei și din nord-estul Italiei. Este limba oficială a R. Slovenia și cea mai armonioasă (alături de sârbo-croată) dintre limbile slave, deoarece a păstrat urme ale vechiului accent muzical din slava comună. Folosește alfabetul latin (ca polona, ceha, croata, slovaca și sârba lusaciană) cu adaptările făcute de limba croată. Prima atestare de limbă slovenă datează din secolul al X-lea. Între secolele al XI-lea – al XV-lea ea n-a mai fost folosită în scris, datorită influenței germane și latine. În secolul al XVI-lea, după Reformă, s-a format limba literară slovenă, care s-a desăvârșit, în aspectul ei modern, în secolul al XIX-lea.

orvat, s.m. – (înv.) Croat. „În țara orvatului” (Bârlea, 1924, I: 123). Țara orvășească = Croația. – Din magh. horvat „croat”.

AMVROSIE, episcop de Milan, lat. Ambrosius, adj. „mirositar ca ambroșia”. I. Forma ortodoxă: Amvrosie eg. (Sur VIII); mon. (AO XV 34); Amvrosă, Toader (B răz. 68). II. Forma lat.-cat. cu b pt. v, folosită numai în Ardeal și Moldova: 1. Ambrosie 1604 (Sur XIX; PGov f° 28); fiul Avrămiei (Isp III¹, V¹); – Andrei, 1709 (Sur VIII); Ambrosi, mold.; sine. Abrosie, 1645 (Sur XV); Brosu. (Tel 58). 2. Ambrus, Dim.-Bondoc, ard., 1794 (Cat gr I); Ambruș (BA ung 7) și cu afer.: Broșu, Ion, ard., act.; Bruju, Bruja ard. (ib.), sau < subst. ard.-mold. bruj „bulgăre” (com. de Al. Cristureanu); Breș și Broj, -u, ard. (Paș). Cf. croat. Ambrošič (Rad vol 82 p. 134); acestea sub influența pronunțării magh. s > š. 3. Ambrozie eg., București, 1839 (î Div); sine.: Abrozie (Sur XV, cu explicări) și Ambrogiu, fam. act. (Bicaz). Aceeași persoană cu trei forme de nume: Ambrosie, fiul Savei, 1642 = Abrosie, fecior Savului, 1641 = Abrozie, fiu Savului... strănepot Tomei Prigorcei, 1671 (Sur XV) Cu afer., probabil, Rozu (Puc); Rozescu, T., act.; Rozin, N. (act.). 4. Ambrohi/e, mold. (Sd VI 108; 16 A IV 84; Isp. III¹ și V¹) -a b 1610 (Cat mold I). 5. Ambrofie megiaș (16 A IV 84; Sd VI 108; Isp III¹). 6. Ambroci, 22 familii mold. act. 7. Abruzachie (Cat mold II) din cont. cu Hurmuzachi. III: 1. Pentru toponimul Rosila, Rosilei (Bîsca), scris eronat Bîsca Rozilii, afluent al rîului Buzău, se poate presupune tema Ambrosilă. 2. Amblăsoaii, Anicăi, dublu genitiv (Sd V 70) mold., pare a fi un marital din *Amblosie, cu l = r.

LIVERIE lat. Liberius n. derivat din lat. liber. 1. Liver Casap. (16 B 476); cf. și rus. ливер „ficat”. 2. *Liverea, sinc.: Livrea vist, (Sd XV 367; 17 B II 86 și 298) și Livriĭ Radul, munt. (Sd VII 31). Prob. și din Oliverius, nume folosit de srb-croați, de ex. Oliverița (Rad 81 p. 107).

ARVAT etnic < magh. horvath, < srb. xpват „croat”. 1. -, în sens evocativ, ca prenume (P⁹; Pom; Sur V); – Dragomir, m. post., 1752 (AO VII 31); olt. (AO XIII; – 1661 (Sd XI 263; BA sl 15); – armaș (17 A V172); – comis (Isp I¹); Arvăt/escu, -ești s. 2. Cu met. Avrătești s., olt. (RI VI 262). Numele este luat și ca poreclă, la fel cu „Rusu, Sîrbu, Turcu” (Has) fără sens etnic. 3. Harvat (P¹²; Cat; 16 B II 10; Gorj 86; 17 B I 230; C Bog). etc.; – boier f 1523 (P Gov f° 14); cu frații Radu, Iarca, Crăciun și Pătru (17 B III 514), deci luat ca prenume evocativ. Hărvătești s. (13-15 B). Unul din cei de mai sus este numit și Horvat (Sd V 169). Din forma magb. horvath; Horvat, megiaș (17 B II 63). 5. Orvat mold. 1700.

DOBRU < sl. дoьpъ „bun”, echivalent cu rom. Bunea, lat. Bonifatius, gr. ’Aγαθόςή, cf. și ardelenismul a dobri „a desmierda” (DLR mss). Raspîndirea acestui nume la noi s-a datorit și expresiei juridice „oameni buni”, redată în slava cancelariei prin довpн людн. Nume create din această temă slavă sînt frecvente la bulgari și sîrbo-croați cf. blg. Дoбpo/миp, -cлaв, Дoбpьo, Дoбpинo etc. (Weig), și srb.-cr. Dobre, -eč, -ej, -en, -eš, -ič, -in, -oje, -uj, (Rad vol. 82 pp. 98 – 99, 101-108, 120, 126). în afară de cîteva forme omofone cu cele bulgaro-sîrbe, limba romînă a creat, din tema slavă довpъ, numeroase nume cu sufixe proprii, dintre care unele au fost retransmise onomasticei slave, prin vechile enclave etnice romînești din peninsulă. I. 1. Dobru, munt. (Cat; 16 B III 104,128); ard., 1726 (Paș); mold. -I (Dm; 16 A II 133). 2. Dobrul/eț (Dm; 16 A I 216); -ești (Ștef; Sd XXII). 3. Forma de nominativ a fost cu timpul părăsită pentru cea de vocativ, ca în Petru – Petre, sau tratată cu sufixul -e: Dobr/e, cu derivatele: -escu fam., -eni, -ești ss.; pt. alte forme de toponime, v. DR II 812, Ind. Statistic etc. Dobr/ea, fam.(Șez); -ei, 1521-29 (PGov 16 vo); Dobreasa b. (16 B 1144) și Dobraia b. (11B III 382) provenite din n. maritale; – f. Dobra f. [„Buna”]; Dobră, loan (Ard II 37). 6. Cu suf. -ean: Dobrean, pren., ard. (Paș), ca în Drăghicean, Bărbucean, indicînd o persoană simpatică. 7. + augm. -an: Dobran (17 B II 170; Ard II 205); Dobrana f. (P Bor 10) și s.; Dobran/iș, N. (Sur X); -ici (Bîr 1); cu o < u, Dubrănești s. (Sd XXII). 8. + -encu, Dobrencul, loan (17 A IV 9). 9. + -eș: Dobreș, șoltuz (Băl III); Dobreașa b, (16 B I 145). 10. + -eț, Dobrețu s.; Dobreți t. (BCI III 81). 11. + -ian, Dobrian (16 B I 80); Dobrienești s. (Ștef). 12. + -iaș, Dobriașul t. (Mus). 13. + -ic, ș.a.; Dobric s.; Dobricjea (Rel); -el și -eni ss.; -ina b. (Tis 109) și s. 14. + -ii, Dobrilă (Cat; Șez; Dealu 138; 16 B V 456); – ard., 1666 (Paș); Dobrilești s. 15. + suf. -in și compusele lui: Dobrin ard., 1663 (Paș); -ea b. (ib); Dobrina f. (P⁴; 16 A II 84; 17 B III 550); Dobrineață (17 B IV 185); Dobrinești s: -ică b. (Ac Bz 20); Dobrinchi, Văscan (17 A 1 5); Dobrenchi (Băl II). 16. Dobriin (16 B I 32, II 245). 17. Dobrisa (?) (17 B II 86). 18. + -iș, -an: Dobrișan post. cu soția Dobra din Hulubești (Sd V 290; 16 B V 457); – (Cat; Ac Bz 11); – erou de baladă (G. Dem 473) înlocuit în unele variante cu „Oprișan”. 19. + -iț și compusele lui: Dobriț (Dm); a b. (Tis 190); -a, Voico, 1457 (13-15 B 129); Dobriț/an, munt. (BG LIV 194); -aș (C Ștef); -oiu act. 20. + suf. -oc, Dobroceni s (Sd; cu afer. Obrocea ard. sau < subst. obroc., cf. și Obrogea, Ilie (AO XX 146). 21. + -oiu, Dobroiu, Șt., 1831 (Acte Sc); Ioan (Puc); Dobroin (Ștef). 22. + sufixele -mir și slav, împrumutate în această formă: Dobromir (17 B I 346); Dobroslav (16 B III 211); marital: Dobromireasa s. 23. + -oș, Dobroșești (16B I 96). 24. + -ot, Dobrot (13-15 B 143): – călăraș, 1655 (Sd IV 40); – ard. (Ard II 128); – N., mold. (Băl VI); -eseu; Dobrotâ; -easa, -ești, -ineț, ss.; Dobrotă, Petcu 1841 (Acte Sc); Dobruteni s. (Sd XVI); Dobroda (Mar). 25. + sufixele: -otă, -ici, Dobrotici, despotul de Caliacra, nume unic sau prenume „care circulă la romîni, nu bulgar cum afirma Mutafciev” (Iorga BCI X 84); Dobrotici Vlahota (adică „al Vlahului”) morlac (Mori 8). 26. + -otă, -in, Dobrotin (16 B II 193). 27. Dobroțel (17 B IV 566), cf. și planta cu acest nume; Dobroței s. (17 B 15). 28. + -un, Dobrun (AO XVIII 142; R Gr; Tis 219); cu as. progr.: Dobron (Olt). 29. + -uș, Dobruș post. (16 B III 101); – D. (AO XVI); Dobrușa f. (16 A III 31; P^u) etc.; – schit (BCI VII 102) și s.; – boier munt. (Cat; 16 B II 245). 30. + -ul, Dobruțul t. II. Forme stranii și compuse: 1. Din srb.-cr. Dobrača; Dobrăcin, mold., 1427 (Dm; RA I nr. 1-2 p. 221); -i s. (17 A I 146); cf. Dobîrcea t. (Mus). 2. Din blg. дoбъp „bun”: Dobarea (Moț). 3. + Maftei: Dobrofteiul (Tec I) 4. + Voia, Dobrovoe (16 B III 219; AO XIX 89). 5. + Neaga: Dobroneag/a (16 A III 211; AO IX 181); -ul m-te (Cat). 6. Întrucît nu există în limbile slave, în romînă sau maghiară un radical Obr, în afară de etnicul slav Obrin „Avar”, care nu poate fi pus în cauză, se poate presupune că, în mod excepțional grație frecvenței, Dobre intră în categoria celor zece nume laice care pot suferi afereza la următoarele nume a) Obrescul, Vlad, 1490 (RI XV 162); Obresco, Velicu, ard. (Braș); Obrăscu 1599 (Grd 4), toate din Dobrescu. Cf. Bre și Brescu, porecle ard. (Viciu b) Obru, Ionu munt. (RI XVIII 40) < Dobru. c) Obriște, E., (act.) < *Dobriște. Coincidență: Deus Dobrates, erou trac (G. Mateescu, Granița de Apus a Tracilor p. 378) nume înrudit cu dac. Drobeta și cu radicalul slav „dobru”.

DRAG adj. și subst., din o veche temă slavă, care ne-a dat multe cuvinte: drăgălaș, drăguț, drăgăstos, dragoste, a drăgosti, îndrăgosti etc. și provincialisme ca dragna (iubire). Frecvența temei în vocabularul romînesc a contribuit la îmbogățirea formelor onomastice, prin creații proprii limbii romîne, în afară de cele primite direct de la vecinii slavi ca: Dragn, -a (srb-blg), Dragan (big., srb., ceh), Dragič (srb, blg.), Dragos (blg. srb), Draguș (srb), Drakša (srb.), Dragomir, Dragoslav etc., date de Miklosich, și cele sîrbo-croate date de Maretic: Dragina, Dragota, Dragun, Dragoman; cf. blg. Drag/o, -oj date de Weigand. I. 1. Izvoarele menționează un Drag, fiul lui Dragoș-Vodă al legendei, și alt Drag, voievod de Maramureș (1368 -1398), fiul lui Sas-Vodă. 2. Dragu frecv. și astăzi; -l (Pom; Dm); Draga b. (16 A III 119); Drăg/escu, Ioan (AO XVI); -ești s. 3. Cu ă în temă: Drăgul (Tec I); -a (Sd XI 264); -ă (16 A 1 89; C Bog); Drăgulea (Hur); Drăgulici (16, B I 114, 144; Ștef); Drăgul/escu; -ești s.; -eț (16 B IV 113); Drâgulin 1656 (Hris I 231; Sd X, XXI; Cat; 17 B I 171); – Comișu din Tohani, 1733 (BCI V 241); -escu, act. 4. + -ai, -ae: Dragai, -o (AO XVIII 135); -na (Dm). 5. Cu ă în temă + sufixe: Drăgae b. (16 B I; Sur I) și s.; Drăgaia b. (Isp I²) și s. (Cat); Drăgaicea, D-tru (Dm); Drăgaici s.; Drăgăilă (Dm; Sd XVI; 17 A II 83, V 148; Isp IV¹); Drăgael, Nistor (Sur IV). 6. Dragan (Dm); -ul s. (17 B I 11); -ciul, mold.; -ici (Ștef). 7. Cu ă în temă: Drăgan frecv., -u, N. filologul; -ul t.; Drăgan/ea t. (Mus); -easa, -ești ss.; Drăgancea (Sur XXI); Drăgăn/el (Hur 128); -eț, A. (17 B II 90); -iță (17 B I 230; RA III 272; Drăgăniș (Băl III); Drăgănoiu 8. + -ciu: Dragciul (16 B I 167, 187). 9. Dragia (Moț); Drăgioiu s. (17 B I 301). 10. -aș: Drăgaș Boul (17 A V 162); Drăgaști (Giur 333); Drăgășești; Drăgășan b. (17 A IV 115); -i, oraș. II. Cu gh: 1. Draghi, țig. (16 B 1 60); -ul 1711 (Sd IV 4, 41); Draghie (Dm; Bîr IV); Drăghie (17 B II 340); Draghia b., vlah din Serbia, 1348; Drăghiea s.; Drăghiescu; Drăgh/easa, -ești s. (Mus). 2. + -ici: Drăghici, deși cu sufix patronimic, a servit din vechime ca prenume frecv.; Draghici (Dm); Drăghiciu pren., ard., 1726 (Paș); și cu hiperurb.: Drăvici, Neculae din Văleni (RI XIV 206); + -an: Drăghicean pren., munt. (RI XV 270; BCI X 106); – Vintilă (Sd VII 26); – Greceanu (IO 237), ca Bărbucean, pronunțat greșit astăzi cu -u final, sufixul de alintare -ean fiind confundat cu suf. augmentativ -an, sau cu cel de apartenență locală -eanu; Drăghic/eni, -ești ss.; -escul, Oprea (16 B II 20). 3. + -ilă: Drăgăilă (17 A III 9, IV 35; Draghilă (16 B II 383); Drăghilă (Sd XVI); Drăgilă act. 4. + -in: Draghin (17 A157); -a b (BCI V 218); -ici, mold.; Drăghin (Giur 104); -a b. (Sd XI 68; 16 B263); -ici (Isp IV¹); -ici. C. (Băl III, VI); -ieasca s. 5. + -iș, -an: Drâghișan (16 A IV; -i s. (Ștef). 6. + iț: Draghiț b. (Isp II¹); -a b. (Ștef); Drăghiț/ă (Sd XVI); -ă, răzeș, 1592 (BCI VII 6); -a (Dm). III. Cu alte sufixe: 1. + -lea: *Drăglea, cf. și subst. drîglu (unealtă) l Regleanu, act. 2. Cu term, -ne: Dragne, act.; -a (16 B I 133); Dragn/a f. (cf. subst. prov. olt. dragna -„iubire”) -escu, act.; Drăgneiu t., în Mehedinți (AO nr. 11); -l t (16 B IV 414); Drahna (P Bor 118) și cu cn < gn: Dracna f. (ib. 7); Drăgnoiu (GL). 3. + -ociu: Dragocea (16 B IV 288); Drăgociul t., cu afer. Ragoci s. (DR IV² 872 n. 2) cf. și subst. răgoace. 4. + -oiu: Dragoi (Dm); Dragoe (16 B I 54); Drăgoiaș (Sd XVI); Drăgo/iu, -aia, -eni, -ești ss; -escu; Drăgoicea (16 B I 96). 5. + -mari: Dragoman, antrop. srb.-blg. (Rad), e socotit și de Weigand un derivat din Drago, deci fără legătură cu omonimul dragoman (tîlmaciu) < it. dragomanno < orient, targoman = tc. terziman. a) Dragoman (Dm; 16 B I 79, 80, II 97, 130 etc.); – Căpotescul, diiac (16 A II 45); -ul (16 B III 98). Dragomănești (și cu o < u), ss. (Dm); b) Drăgoman (17 A II 206; III 182, IV 190); c) Drăguman (16 A III 298); d) Drăgămănești s (G Roș 78). 6. Dragomir (Dm), frecv.; -escu; -ești s.; -na m-rea; Dragumir (M mar). 7. Dragoslav(Ștef), -a, -e, -eni ss; cu schimbarea părții finale: Dragosea (17 B III 325) și Dragosul t. (Mus); cf. cu afer. și sinc. Gosav (Drag 120). 8. Dragosteu 1647 (AO XVIII 135); Dragostin (16 B I 159; 17 B IV 159; RI XVIII 155); -a t. 9. + -oș: Dragoș Vvd; – (Dm; Ștef; G Ștef; G Bog); n. foarte frecvent în Moldova In legătură cu tradiția întemeirii statului; „Cîmpul lui Dragoș” tt.; Dragoșe (16 A I 312, III 52); Dragoșin (16 A I 195); -a s.; -ul t.; Drăgoșani s. (Ștef). 10. + -otă: Dragotă pren. (P¹¹; Dm; Ștef; Băl III; 17 A II 5; Rel; 17 B II 204, 289); – Sacuianul (C Bog); Dragot/escul (Din); -easa, -eni, -ești ss.; Dragoțel, act.; Dragoțăl (C Ștef); sinc. Dragoțescu, act. 11. + -șa *Dragșa: Dragșan, spătar (16 A I 373); Drăgșan (Băl III, VI; Sd XI 87 etc.); Drăgșin vistier (Sd V 529; AO V 119); cu cș < gș: Drăcșani, Drăcș/eni ss (Dm); -ănei, -ini ss.; Dracșin post., mold. (Hurm XI). 12. + -uș: Draguș (Mar); Drăguș mold. Dm; Ștef); ard. (Paș) și s.; Drăgușan (Paș; Sd XI, XVI; 17 A IV 264, V 159; G Bog; BCI VII 6); -a, -i ss.; Drăguș/eni s.; -escu (Sd XVI); Drăgușca b. (16 A III 414); Drăgușel (17 B IV 367); Drăgușin, munt. (Gat; Tis 351; Sd XVI; IO 99 etc.); – pren. (P¹¹ P Bor V 120); – pah., 1645 (AO XVII 305); Drăgușoiu, act. 13. + -uț: Drăguț (Glos); -escul (Băl II); -ești s.; -ă b. (Am); -ul (Glos; Gras 39; Isp II²; 16 A III 143; 17 A V 207; Sd XVI. 62); -ăscul, Ilie (Vit 12; Sur V). IV. Feminine. 1. Draga (Ștef; 16 B I 144; P¹²; Tec I; 17 A V 269; A Gen II 71). 2. Drăgae (16 B I 147; 16 A I 200); Drăgaia, (16 A II 44; Cat). 3. Drăghia și Drăguța (P¹ fila 8 vo; G Ștef; 16 A I 15); – cneaghina (17 A II 75); Drăguță (sic) (Dm). 4. Draghiță (Sd XVI 157); Drăghița (16 A III 145; Ștef). 5. Draghina, (și cu ă) (16 A II 141, III 30).6. Drăgana (Dm; Sur VI). 7. Dragole (16 A II 192; 16 B II 188; 17 B II 350); Dragulea (16 A I 256). 8. Drăgulina (16 A II 186); Drăgălina (16 A I 15,64; Ștef). 9. Dragomir/a (Buftea); -na, m-re. 10. Dragoslava. 11. Draguna (Sd X; Vr; Brăz 4); Drăguna (RI VI 87; Isp II²; P Bor 26, 103). 12. Dragna (Ștef; Ur XXII 71; BGI V 186; 17 B I 466; P¹ fila 9); Drăgna (Vit B 10); Drahna (SurXIX; 16 A III 25). 13. Drăgușa, fiica Dragaei f. (16 A I 301). 14. Drăgușca (Cat.) Multe din aceste feminine apar aidoma și ca prenume de bărbați sau ca nume de familie; coincidență, de formă: trac. Dragilis (OR I 548). 15. Drăguța, v. III 13 și IV 3. V. Scurtări. Dragu intră, din cauza abundenței formelor și frecvenței lor, în grupul celor zece nume laice pasibile de scurtare, ca și Dobre, prin afereza lui D inițial. Scurtări ca Rogobete fam. din Dragobete și Ragul < Dragul ne pot obliga să luăm în considerație derivatele ipotetice date aici. 1. Ragul s.; Răgul, P. (Mar); Răgul/eni s. (Tis); -eanu (Tis 394) și contras 2. Ragla s., băn. (14 G I 312); Răglă, Neacșul, munt. (Sd VII 352) și Rigla oronim; Reglea (Viciu 34) Regleanu, arhivist. 3. Răgău (17 B III 32) < *Drăgău. 4. Răgan, Gh., mold. și Râgănești s. (Cat; 16 B II 309) < Drăgan etc. 5.5. Răgăila b. (16 B III 36) < Drăgăilă, și cu metateză Răgălie (17 B II 67; Drj XIX an 1685) sau din subst. răgălie. 6. Răgnea t. (Mus) și cu cn < gn: Racnea (17 B III); Răcnea (16 B IV 393); Răcnoae, Neagoe (17 B III 197); sau Rahne (17 B III 54), toate din Dragnea etc. 7. Rogobete, < Dragobete. VI. Compuse. 1. Dragul-mamei, Tanasă (Sur V). 2. + Ilina: Dragalina s.; Drăgălin (17 A 1 244); -a f. (ib. 15, 04; Dm; Ștef; Sd XI 87); v. mai sus IV 8. 3. + Onuț: Dragaonuț Petrea, mold., 1615 (Sur XX). 4. + Ghinda: Draghinde (16 A III 459); -a, V. (Băl IV, VI), Ghinda fiind nume b. și f. frecvent în Moldova. 5. + Bratu: Dragobrat (16 B II 383, IV 259). 6. + Dan: Dragodan (Tis 351); -a, -ești ss.; Dragudănescu (VM). 7. + Dia: Dragodie. 8. + Golea: Dragole (17 A IV 118); -a f., mold., munt., ard. (P¹⁴; RI X 138; Ard II 147); Drăgolești s. 9. + term. -mir, -slav: Dragomir, Dragoslav (primite în această formă de la slavi); Draghislav (13 – 15 B 228; 17 B II 169). 10. + Ivan: Dragovan, țig. (17 A III 152). 11. + Gugu: Drăgugești s. 12. + sl. cын „fiu”: Dragosin, V. (Met 100; 16 B 11 228, lll 63 16 A I 467; Sd XVI); -escu (17 B I 409) și fără o. 13. Dragsin (Dm; Băl II; Sd XVI); cu gs > cs: Dracsin (Băl I; C Ștef; 16 B I 60); – Toader, 1606 (C Neamț II 5); – preot misionar la romînii din Timoc-Vidin; Dracsin/i, -ești ss. Tema drag frecventă în vocabular și în onomastică produce acomodări fonetice la unele nume comune: drăgan (ostaș) < fr. dragon, și drăgan (plantă) < fr., adragant; formează nume pentru sărbători: Dragobete, Drăgaică sau pentru plante: drăgaică, dragavei (ștevie) și pentru insecte: drăghiciu (o viespe). Toate acestea repetă nume de persoană identice.

arvat s. v. ALBIȘOARĂ. CROAT. OBLEȚ. SOREAN.

NECIU, ard. (Paș) cf. srb.-croat. Neč < Nestor, sau < Нeдѣлкo (etim. Pașca).

NEMĂNESCU, Simion (Tec II); Nemen, C., mold., act. cf. 1° magh. nemán „mut” 2° srb.-croat Nemania, fam. 3° Neeman Sirianul (Noul Test.).

CROAT s. (înv.) arvat. (E ~ de origine.)

ŠENOA [ʃenoa], August (1838-1881), scriitor croat. Considerat creatorul nuvelei („Frumoasa Anka”, „Cerșetorul Luka”) și al romanului istoric croat („Răscoala țiganilor”, „Blestemul”). Prin cronici dramatice și piese („Ljubica”) a promovat realismul în teatru.

SHKODËR [ʃkodər] (în albaneză LIQEN SHKODRËS; în sârbo-croată SKADARSKO JEZERO), lac tectonic în Pen. Balcanică, în extremitatea sudică a Alpilor Dinarici, la granița dintre Albania și Muntenegru; 356-390 km² (în funcție de sezonul secetos sau ploios). Ad. max.: 44 m. Navigație. Pescuit. În el se varsă râul Morača și izv. râul Buenë (Bojana). Cunoscut și sub denumirea italiană de Scutari.

arvat², ~ă [At: N. COSTIN (1780), ap. HEM / Pl: ~ați, ~e / E: vsl ѣарват] (Înv; cuvânt literar la scriitorii vechi) 1-2 smf, a Croat. 3 sm Mercenar. 4 sm (Dep) Zavergiu jefuitor.

croat, ~ă [At: DA / P: cro-at / Pl: ~ați, ~e / E: fr Croat, ger Kroate] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația Croației. 3-4 smf, a (Om) originar din Croația. 5 smp Populația care locuiește în Croația. 6-7 a Care aparține Croației sau croaților (5). 8-9 a Care este specific Croației sau croaților (5). 10-11 a Privitor la Croația sau la croați (5). 12 a Care provine din Croația. 13 sf Limba vorbită de croați (5).

croățește av [At: DA / P: cro-ă~ / E: croat + -ește] 1 În felul croaților. 2 Propriu croaților.

horvat, ~ă smf, a [At: LB / A și: hor~ / Pl: ~ați, ~e / E: mg Horvath] (Trs; înv) 1-3 Croat (1-13).

croat (o-a)

Alexandru Prenume larg răspîndite în Europa și în afara granițelor ei, frecvente și cu o îndelungată tradiție, Alexandru și Alexandra reproduc vechile nume pers. gr. Aléksandros (gen. Aleksándru) și Aleksándra. Dacă răspîndirea și popularitatea numelui sînt strîns legate de faima celebrului rege și cuceritor macedonian, numele este cu mult mai vechi în onomastica Greciei antice, fiind atestat inițial chiar în Iliada ca un alt nume al lui Paris, fiul lui Priam. Mult mai tîrziu, în Descrierea Eladei de Pausanias, corespondentul fem. Aleksándra, apare ca supranume pentru Casandra, fiica lui Priam și sora lui Paris. încadrat într-o bogată familie de vechi nume pers. compuse (Aléksarhos și Aléksikles, cunoscute încă de la Tucidide, Aleksídemos la Platon, Aleksikrátes, la Plutarh etc.), Aléksandros este interpretat, în mod curent, ca un compus din verbul aléxo „a apăra, a proteja” și subst. aner, gen. andrós „bărbat, om” (element de compunere foarte frecvent în onomastica greacă). Semnificația „care apără pe oameni” a compusului se potrivește într-adevăr atît lui Paris, cît și Casandrei, dar imediat se naște și întrebarea de ce numai lor; răspunsul îl dau acei specialiști care consideră că, în Iliada, Aleksandros este o încercare de „grecizare” sau de „traducere” a numelui lui Paris, probabil de origine frigiană. în acest context de presupuneri, este interesantă o nouă ipoteză emisă în legătură cu numele în discuție. în vechile limbi din Asia Mică, vorbite de populațiile preelenice, apare un nume pers. Alekshandu probabil, preluat de greci, și necunoscîndu-i-se semnificația, acest vechi nume a fost modificat în Aleksandros, cu semnificația clară, ca majoritatea numelor în uz (nu trebuie să uităm că epopeea homerică, ca și vechea mitologie greacă, conține multe elemente ale onomasticii preelenice sau neelenice, printre care și numele multor troieni). Atestat frecvent după epoca lui Alexandru Macedon, numele atinge o largă răspîndire încă din epoca elenistică. Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), fiul lui Filip, educat de Aristotel, rege al Macedoniei, excepțional comandant de oști și mare cuceritor, unifică sub dominația greacă o mare parte a lumii antice, răspîndind în lumea mediteraneeană și orientală elementele culturii și civilizației grecești (vechile izvoare grecești menționează 17 orașe care în antichitate îi purtau numele, Alexándreia, dintre acestea cel mai cunoscut este Alexandria, fondată în 332 – 331 î.e.n. de Alexandru Macedon, fostă capitală a Ptolemeilor, renumită prin Farul (una dintre „cele șapte minuni ale lumii”) și Biblioteca sa celebră; important centru cultural și religios al elenismului era cunoscut și prin renumitele școli filozofice, denumite „alexandrine). Departe, ca timp și spațiu, de Grecia care l-a creat, Alexandru își recapătă vechea popularitate și strălucire în cadrul civilizației apusene medievale. Elementul revitalizator este literatura, mai precis celebrul roman popular, cunoscut la noi sub numele de Alexandria, probabil, secole întregi, opera cu cea mai largă răspîndire și cea mai largă audiență la un public foarte divers. Romanul lui Alexandru a luat naștere în lumea greacă a ultimilor secole dinaintea erei noastre și este atribuit istoricului Calistene din Olint (360-327 î.e.n.), participant la războaiele lui Alexandru Macedon. O redactare de prin sec. 3 e.n., tradusă în latină în sec. 4-5 de lulius Valerius, începe să circule în Asia și Europa răspîndind legenda lui Alexandru cel Mare. Arabi și persani, sirieni și evrei, italieni, francezi și spanioli au cunoscut, interpretat și refăcut în sute de feluri acest roman într-adevăr popular. Traducerea latină a lui lulis Valerius apare citată încă din sec. 9 sub titlul De ortu, vita et obitu Alexandri Magni, iar în 1473 este tipărită pentru prima oară la Utrecht o traducere a italianului Leon. Romanul care a servit multă vreme în evul mediu, în școlile occidentale, drept carte de istorie, ajunge și la români, probabil tradus la sfîrșitul sec. 16, după o versiune slavă de redacție sîrbo-croată (este cunoscută astăzi la noi doar o copie din 1620). Trăind multe secole într-un mediu de cultură slavonă, românii au cunoscut Alexandria cu siguranță și înainte de traducerea ei; folclorul nostru, în care Alexandru apare ca un termen de comparație ideal în materie de vitejie, nelipsit aproape din nici o conăcărie sau orație de nuntă, aduce probe sigure în această privință. Vechea și îndelungata influență a cărții populare se resimte puternic și în domeniul onomasticii populare, în care circulă, alături de numele în discuție, și altele de aceeași proveniență. Nu trebuie însă să limităm explicarea răspîndirii, frecvenței și numeroaselor forme sub care circulă Alexandru la noi numai la influența cărții populare. Intrat în inventarul creștin, purtat de nenumărați martiri și sfinți din primele secole ale erei noastre și devenit calendaristic, Alexandru cîștigă o nouă șansă de a se menține în uz și de a se răspîndi în lume. Pătrunse în onomastica slavă (la popoarele slave vecine atestările diferitelor forme sînt vechi și frecvente), numele ajung la noi, sînt adaptate sistemului limbii și dau naștere unor forme noi, derivate cu diferite sufixe. Alexandru a fost în istoria noastră un nume tradițional pentru domni, purtat de nu mai puțin de 22 de domni ai celor două țări românești (primul a fost Nicolae-Alexandru, domn al Țării Românești începînd din 1352); în Letopisețul său, cronicarul Grigore Ureche ne-a lăsat o interesantă mărturie în acest sens: au ridicat domn pre Petre Stolnicul și-i schimbară numele de-i zicea Alexandru Vodă, pre carele l-au poreclit Lăpușneanu”. Alături de mai vechile influențe bulgare, sîrbo-croate sau ucrainene, nu trebuie omise nici cele maghiare sau, mult mai noi și puține, cele apusene. Dar, iată în continuare, o parte dintre „membrii” familiei numelui Alexandru, dintre care doar cîteva au ieșit din uz, dar apar ca nume de familie: Alecu, Aleea, Lec(u), Leea (atestat încă din 1235), Lexi, Lixandru, Lixandra, Lixăndrucă, Drucă, Lixăndruță, Druță, Lisandra, Lisandru, Lisăndrina, Sandru, Sandra, Alexandrin, Sandrin, Drinu, Alexandrina, Sandrina, Drina, Sandu, Sanda, Săndel, Sănducu, Ducu, Sănduleț, Săndulache, Sănduțu, Duțu, Șandru (din magh.), Șandre(a), Șăndru, Șendrea, Oleșca (din ucr.), Schindir (din turc. Iskender), Alaci (din ser.), Sandi, Sașa, Șura etc. • Engl. Alexander (cu hipoc. Sandy, Sanny), fr. Alexandre, germ. Alexander (cu hipoc. Sander, Xander), Alexandra, Alexandrine, it. Alessandro, Alessandra (cu hipoc. Sandro, Sandra, Sandrino, Sandrina), sp. Alejandro, Alejandra, magh. Sándor, Alexandra, Szandra, bg. Aleksandăr, Aleksandra, rus. Aleksandr, Aleksandra (hipoc. curente Sanea, Sașa, Șura, Leksa etc.), Aleksandrin, Aleksandrina etc.

SPLIT [ʃplit], oraș în SV Croației, situat pe coasta dalmată, pe țărmul unui promontoriu care pătrunde în M. Adriatică; 175,1 mii loc. (2001). Aeroport (inaugurat în 1962). Port comercial și de pasageri. Șantier naval. Ind. metalurgiei neferoare (aluminiu), chimică, materiale de construcții (ciment). de prelucr. a lemnului, textilă și alim. (vin, conserve de pește ș.a.). Centru turistic. Universitate (1974). Institut oceanografic. Muzeu de arheologie (1820), Muzeu etnografic (1910), Galerie de artă (1931), Muzeu municipal (1946), Muzeul „Meštrovič” (1952). Teatru național. Festival internațional anual de muzică ușoară. Numeroase vestigii romane: în orașul vechi există un complex de palate romane în ruină, înconjurat de ziduri groase de 2 m și înalte de 22 m, străjuite inițial de de 16 turnuri de apărare, din care se mai păstrează doar 3, străpunse de porți de intrare; palatul împăratului Dioclețian (care a locuit aici până la moarte) , contruit în anii 293-305, pe locul numit Spalatum (la 5 km S de Split) rămas în ruină după distrugerea lui de către avari în 615; mausoleul lui Dioclețian, transformat în catedrală în sec. 12 și refaceri din sec. 15-17; vestigiile unui amfiteatru și ale unor temple și catacombe romane; fortificații venețiene (sec. 17); Palat municipal (sec. 15); Turn cu ceas (sec. 16); biserica Sf. Martin (sec. 9); Porta Aurea (Poarta de Aur), cu o statuie în față, de 8 m înălțime, sculptată de Ivan Meštrovič. Vechiul centru istorica fost inclus (în 1979) în Patrimoniul cultural universal. Așezarea a fost întemeiată în anul 78 î.Hr. cu denumirea Salonae, cunoscând o înflorire în timpul domniei împăratului Dioclețian (284-305); după ce a fost devastat de avari în 615, locuitorii au construit un nou oraș, care a cunoscut o nouă perioadă de prosperitate în timpul ocupației bizantine (812-1105). Stăpânit de venețieni (1420-1797), de austrieci (1797-1809), de francezi (1809-1815), de Imp. Habsburgic (1815-1918). În 1918 a intrat în componența Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar din 1992 aparține Croației independente. Portul orașului a suferit mari distrugeri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

POEZIE (< fr. poésie < lat. poesis < gr. poiesis, creație) Formă a literaturii, caracteristică prin respectarea anumitor cerințe formale sau structuri adiționale, ca rimă, ritm, măsură, strofă. În concepția anticilor, poezia era socotită orice lucrare în versuri, indiferent de conținutul ei. La greci, preoții, filozofii, oamenii de stat foloseau poezia în învățămintele lor. În secolul anterior lui Herodot, de exemplu, istoria era cunoscută sub forma recitărilor poetice. În procesul evolutiv al popoarelor poezia este socotită ca precedînd proza. Poeții romantici au precizat sensul termenului poezie, prin includerea și a sentimentului ca element caracteristic, iar simboliștii, a muzicalității. Artă a limbajului, esența interioară a poeziei, tradusă prin simboluri, comparații, în concepția modernă, este văzută însă nu atît în respectarea unor reguli formale ritmice, metrice, muzicale – cît în conținutul ei afectiv sau, cum o definea M. Eminescu, voluptos joc de icoane. Conceptul de poezie a suferit de-a lungul anilor variate formulări, de la mimesis (imitație a realului) din poeticele și retoricele antice, pînă la teoria poeziei obscure sau ermetice, a poeziei concrete sau a poeziei obiectuale, lipsite de sens etc. Considerată ca o reflectare a realității, prin intermediul conștiinței poetului, sub alte raporturi decît cele obișnuite, în virtutea unei logici poetice, poezia solicită poetului o tensiune emoțională și un efort creator. Ex. M-am băgat surugiu la cuvinte; Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratic, Le strunesc în ham de gînd, cînd lin, cînd sălbatic, Le-ncing cu harapnicul dorului și mînă-nainte! Ca să nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite, Mă plec la fiecare, migălos faur, Și-ncalț agerile versuri la copite Cu potcoavele rimelor de aur... (V. VOICULESCU, Destin) În diferite timpuri și la diferite popoare, poeții erau cunoscuți sub diferite denumiri: aed, bard, rapsod, trubadur etc. Aedul (< fr. aède < gr. aoidos, cîntăreț) era, în antichitatea elină, acel poet rătăcitor din cetate în cetate, care, cu prilejul marilor solemnități, își recita versurile compuse de el (imnuri, ode etc), în acompaniament de liră sau ale unui instrument cu coarde, forminx. Un astfel de aed, pe care tradiția îi reprezintă orb, a fost Homer (sec. IX î.e.n.). Asemenea cîntăreți rătăcitori au fost în evul mediu menestrelii < fr. ménestrel < lat. pop. ministerialis, slujitor, ce-și cîntau versurile prin castelele feudalilor; truverii (< fr. trouvère < trouver, a descoperi) și trubadurii (< fr. troubadour < prov. trobador) la francezi; minnesängerii (< germ. minne, iubire, singer, cîntăreț), la germani; guzlarii (de la instrumentul cu o singură coardă guzla), la croați. Termenul bard (< fr. barde < celticul bardas, poet) denumea la vechii celți poeții ce își recitau cîntecele compuse de ei întru slava eroilor sau a zeilor. Barzii erau poeții naționali ai populațiilor de neam celtic (bretoni, irlandezi, scoțieni etc.). Prin cîntecul lor, bardit, ei influențau pe războinici în luptă. La gali, ei formau o corporație ereditară, ce ocupa al treilea sau ultimul ordin druidic. Tacit, în a doua carte a Analelor, arată că barzii mergeau în fruntea armatei, îmbrăcați în lungi hlamide albe, cu harpa în mînă și înconjurați de barzi mai mărunți, care cîntau din diferite instrumente. Cei vechi socoteau pe barzi ca avînd un caracter sacru. Ei nu luau parte la lupte, neexpunîndu-și persoana lor sacră, dar erau martori ai faptelor eroilor pe care aveau să-i slăvească apoi în cîntecul lor. Noțiunea bard este sinonimă cu aceea de poet (ex. V. Alecsandri este denumit și bardul de la Mircești). În acest sens este folosit cuvîntul și de M. Eminescu în Cugetările sărmanului Dionis. Ah! garafa pîntecoasă, doar de sfeșnic mai e bună, Și mucoasa luminare sfîrîind săul și-l arde, Și-n această sărăcie te inspiră, cîntă, barde... Rapsod (< fr. rhapsode < gr. rhapsodos, cf. gr. rhaptein, a coase și ode, cîntec) la cei vechi era poetul rătăcitor din cetate în cetate, care își recita versurile făcute de el sau fragmente de poeme, uneori chiar poeme întregi. Termenul rapsod se confundă adesea cu aed. Aedul însă își cînta propriile-i versuri în acompaniamentul lirei, iar rapsodul era un recitator al versurilor altuia. Cu vremea, diferențierea s-a estompat, prin rapsod înțelegîndu-se cel ce cîntă sau recită propriile-i poezii sau ale altora. Denumirea scald (< fr. scalde < scandinavul scald, poet) era dată vechilor poeți nordici (scandinavi, irlandezi). Asemenea barzilor saxoni, ei formau o castă sacerdotală, ca și aceea a druizilor. Motivul poeziei lor, cu pronunțat caracter eroic și un stil metaforic, prețios, bogat în perifraze, îl constituie preamărirea unor zeități sau figuri ale vremii. Deși dăinuie pînă în secolul al XV-lea, acest fel de poezie începe să decadă încă din secolul al XIII-lea. Poeziile scalzilor, recitate cu acompaniament muzical, transmise pe cale orală, an fost mai tîrziu adunate în culegeri denumite edde și saga. * În afara acestor denumiri se mai folosește și termenul epigoni (< fr. épigone < lat. lit. epigonus < gr. epigonos, urmaș), în caracterizarea scriitorilor mai puțin valoroși decît înaintașii lor sau a imitatorilor unui mare scriitor. Astfel, Eminescu consideră epigoni generația de poeți lipsiți de credință în puterea artei lor și de idealuri, în comparație cu generația de scriitori care i-a precedat. Iară noi, noi, epigonii... simțiri reci, harfe zdrobite Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte... De asemenea, poeții care l-au imitat pe Eminescu au creat, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, o perioadă de epigonism în poezia noastră și pe care Al. Vlahuță îi caracterizează astfel: Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite, Triști poeți ce plîng și cîntă suferinți închipuite. (AL. VLAHUȚĂ, Unde ne sînt visătorii?)

Andrei Răspîndit și frecvent, de veche tradiție la români, Andréi reproduce numele pers. gr. Andréas, bine atestat în epoca greco-romană. În mod obișnuit explicat prin subst. andreia „bărbăție, curaj” (adj. andreios „curajos”), Andréas pare mai degrabă un hipocoristic în -as- (la origine, probabil sufix cu valoare hipocoristică) a unui nume pers. compus cu anér, gen. andrós „bărbat” (în vechea onomastică greacă asemenea compuse, atestate încă de la Homer, erau foarte numeroase și frecvente: Androgénes, Androdámas, Androklés, Androkrátes, Andrólaos, Andrómahos și Andromáhe „Andrómaca”, Androméda, Andrónikos -> Andrónic etc.). Numele grecesc, pătruns în latină (Andréas sau Andréa) și chiar în ebraică, se răspîndește rapid în lumea creștină datorită faimei unuia dintre cei 12 apostoli ai lui lisus. Probe lingvistice incotestabile dovedesc vechimea și popularitatea cultului lui Andrei și la români, bulgari, sîrbi, croați, albanezi. La noi, cultul creștin s-a grefat pe o serie de elemente păgîne vechi, credințe și rituri magice cunoscute și altor popoare europene. Cum 30 noiembrie este „cap de iarnă”, Andrei este considerat la noi mai mare peste lupi și alte fiare sălbatice (credințele și practicile legate de lupi, cei mai temuți dușmani ai turmelor, ocupă un loc deosebit în cadrul sărbătoririlor populare românești sau străine; de aici și numele de „lună a lupilor” pentru decembrie, ca în ceh. vlčenec mesic, lit. vilka menesis, germ. dialectal wolfmonat etc.). Noaptea de 30 noiembrie, un fel de jubileu al lupilor și strigoilor, este prilejul multor vrăjitorii și farmece dintre care interesant ni se pare, prin legătura cu semnificația inițială a numelui Andrei, obiceiul „făcutului de ursit” (tinerele fete încearcă să-și afle „ursitul” sau viitorul soț ori să-l determine, prin mijloace magice, pe flăcăul dorit să le ia de soție). Andréas a intrat în română în mai multe rînduri în perioade istorice diferite, astfel explicîndu-se diversele forme sub care este cunoscut la noi. Înainte de venirea slavilor, populația romanizată din Dacia a preluat numele din latina balcanică, unde circula cu siguranță printre creștini; din acea epocă ne-au rămas pînă astăzi, formele Îndréa și Undreá, ca denumiri populare ale lunii decembrie (interesant de amintit că nume asemănătoare apar și în multe alte limbi: în dialectele sarde Santandria și în unele regiuni din Spania Sanandrés, ambele pentru luna noiembrie, în albaneza de sud Shëndre sau Shënëndré, în slavonă Andreisciak, în dialectele germ. Andreismaint etc.). În general se consideră că onomastica românească nu a păstrat nimic din latină, în acest caz însă Îndréa și Undreá infirmă regula. Corespondente românești perfecte ale lat. Andréa, formele amintite au circulat cu siguranță și la noi ca nume de persoană o bună bucată de vreme, argumentul hotărîtor fiind însuși existența cuv. îndreá – decembrie „luna lui Andrei”, lucru clar în conștiința populară. Cum se explică atunci absența acestor nume în vechile noastre documente? Răspunsul ni se pare simplu: prin însăși natura acestor documente. Scrise în slavonă, de buni cunoscători ai acestei limbi, primele noastre acte nu puteau să includă o formă Îndreá din cel puțin două motive: numele personale românești erau redate în forma bisericească oficială, adică cea slavonă, iar pe de altă parte, numele oamenilor din păturile de jos ale poporului apar ceva mai tîrziu în documente (reamintim că *Îndreá a putut circula numai ca nume al onomasticii populare). Totuși urme au rămas în antroponimia noastră documentară; Îndreiu și Îndriiu erau probabil în sec. 17 forme populare hibride, în care prima parte corespunde formei vechi, iar finalul, celei slavone oficiale. Necunoscînd poziția accentului, nu putem lua în discuție formele ardelenești Indrea (din 1469), Indre etc. Pentru a doua oară, numele grecesc intră la noi prin influența slavă (slavona bisericească sau contactul direct cu popoarele slave vecine, bulgari, sîrbi, croați, ucraineni), întîi amestecîndu-se cu formele vechi, apoi înlocuindu-le definitiv. Luînd în considerație și influența maghiară manifestată în Transilvania sau creațiile românești, ajungem la un număr destul de mare de nume care aparțin „familiei” lui Andrei: Andrii, Andriaș, Andrieș, Andreiaș, Draia, Andrica, Andricu (și nume de familie), Andriță, Andriuță, Andru(1), Andruțu, Druțul, Andrișor, Andreucă, Andraș, Andreș, Ondraș, Andora, Andreica, Andreicuță, Andreca, Anderca, Andrușca etc.; influența occidentală modernă a adus formele fem. Andreina și Andreea. ☐ Engl. Andrew, fr. André, Andrée, germ. Andreas, Endres, fem. Andréa, it. Andréa (masc.), sp. Andres, Andrea, magh. András, Andor, Endre, fem. Andrea, bg., rus. Andréi, scr. Andriia etc. Hipoc. engl. Dandy [dendi] a devenit cuvînt comun (era la modă în vremea lui Byron), a ajuns și în română, unde este folosit cu sensul „tînăr elegant, de o eleganță uneori exagerată”. ☐ Revoluționarul Andrei Șaguna, poetul Andrei Mureșanu, scriitorii André Chénier, André Gide, André Maurois, Ády Endre, pictorii Andrei Rubliov, Andrea del Sartro (sub alt nume devenit eroul unei drame de A. de Musset), Andrea di Cione sau Verrocchio, fizicianul André Marie Ampère etc. ☐ Poemul eminescian Andrei Mureșanu; Andrei Bolkonski, unul dintre eroii celebrului roman Război și pace de Lev Tolstoi, Andrea Chénier din opera cu același nume de Umberto Giordano (eroul este poetul francez amintit), Andrew din romanul lui W. Scott, Rob Roy, Andrée din ciclul proustian În căutarea timpului pierdut.

Arsenie Prenume puțin folosit astăzi (mai frecvent pare fem. Arsénia), Arsenie reproduce un nume pers. gr. Arsénios, formație tîrzie și rară în sursele grecești, redat în latină prin Arsenius (numai în epoca creștină). Numele grecesc avea semnificație clară întrucît are la bază adj. arsénios, dintr-un mai vechi arsenikós „bărbătesc, viril” (acesta din urmă provine din arrénikos, format de la árren „bărbătesc”). În unele lucrări de specialitate numele pers. este derivat din gr. arsénikon „arsenic, sulfură naturală de arseniu”, cuvînt cu care nu are nici o legătură etimologică. Într-adevăr gr. arsenikón denumește orpimentul, dar, ca în multe alte cazuri, nu este vorba decît de o falsă etimologie, pentru că numele substanței minerale și a elementului chimic este de origine orientală și provine din arabul al-zernikh, format din articolul hotărît al- (acesta apare și în alte cuvinte de aceeași origine: alcool, alcov, algebră, alcalin etc.) și zernikh (în persană zarmi, zirnikh), de la zar „aur”. Acceptat de onomastica creștină, Arsénios se răspîndește în Europa; la popoarele slave apare încă din sec. 13 (la sîrbi și croați). Arsenie ajunge și la români (în Moldova, un egumen al mănăstirii Putna din vremea lui Ștefan cel Mare). Alături de formele de bază la noi au circulat și Arsu, Arsa, Arsin, Arsinca, Arsan, bine atestate în toponimie; privitor la numele de așezări sau locuri Arși, Arșeni, Arsanca, Arsinești nu s-a stabilit nici o legătură cu adj. ars sau cu top. Arsura, Arșița etc. ☐ Fr. Arsène, it. Arsenio, germ. Arsen, magh. Arzén, bg., rus. Arseni(i), Arsenia, ucr. Arsén etc. ☐ Tema gr. Ars- a dat naștere unor numeroase derivate întîlnite frecvent ca nume de personaje în literatura pastorală renascentistă: Arseos, Arsindo, Arselios, Arsinos (s-a ajuns și la o formă feminină Arsilena, în totală contradicție cu semnificația „bărbătesc, viril”). ☐ În epoca contemporană, un foarte cunoscut personaj literar este Arsène Lupin, eroul romanelor polițiste ale scriitorului belgian Maurice Leblanc.

Atanasie Prenume mult mai frecvent în secolele trecute decît în epoca contemporană, Atanásie, fem. Atanasia, reproduce gr. Athanásios, formație tîrzie aparținînd perioadei creștine. Cum în grecește athanatos înseamnă „nemuritor” (format din prefixul negativ a- „fără, lipsit de” și -thanatos „moarte”, cuvînt care apare în neologismele eutanasie, tanatofie, tanatologie), iar athanasia „nemurire”, numele creștine corespunzătoare erau o evocare a lui lisus „nemuritorul”, astfel explicîndu-se și audiența de care s-au bucurat numele o bucată de vreme. Atestat și în epigrafia latină, Athanasius apare mai ales în onomastica creștină din răsăritul Europei, unde numele a devenit popular datorită faimei și cultului unui patriarh din Alexandria. Preluat din greacă de către slavi (în vechea slavă Athanasíi; la sîrbi și croați Atanasiie, din sec. 13) numele ajunge și la români, fiind într-o vreme destul de popular (sărbătoarea denumită Atanasiile sau Antănăsiile era ținută de teama arsurilor și opărelilor, iar ziua „Tănase de ciumă” sau „Tănase și Chirică” era „păzită” de frica ciumei și a lupilor). Diferitele forme care au circulat la noi, foarte multe rămase ca nume de familie și puține ca prenume, sînt fie împrumuturi de la popoarele slave vecine, fie creații românești: Atănasie, Tănasie, Atănase, Tănase (frecvent), Tănas, Nasu(l), Tănăsică, Tăsică, Sică, Tase, Tănăsache, Sache, Tănăsuică, Tănăsucă, Tanacu și probabil Nacu (poate avea și altă proveniență), Antanasie, Aftănasie, Afanasie și fem. Atanasia, Tanasia, Nasia etc. Folosirea frecventă în trecut a avut drept urmare banalizarea numelui, părinții evitînd astăzi să-l mai impună copiilor, fenomen la care au contribuit, cu siguranță, și cunoscutele expresii „a umbla teleleu Tănase” (la origine, teleleu este tot un nume personal de origine grecească) și „de lemn Tănase”, prima însemnînd „haimana, vagabond”, iar a doua „insensibil”. ☐ Fr. Athanase, germ. Athanasius, it. Atanasio, Atanasia, magh. Atanáz, Atanázia, bg. (A)tanas, (A)tanasia, rus. Afanásii, Afanásia.

Baldovin Foarte rar în onomastica noastră contemporană, Baldovin (fem. Baldovina) este un vechi nume de origine germanică, atestat încă din sec. 7 în Franța sub formele Baldavin, Baldovin, Badovin și în sec. 8, în Italia, sub forma longobardă Paldoin (în anul 568, longobarzii, din triburile germanilor răsăriteni, cuceresc nordul Italiei, amintirea lor fiind păstrată pînă astăzi în numele provinciei Lombardia). Compus din elementele bald „îndrăzneț, puternic”, și win „prieten”, frecvente în antroponimia germanică, numele ar avea sensul „prieten îndrăzneț, prieten puternic”. Devenit calendaristic și răspîndit mai ales în regiunile germanice și Franța (aici numele a fost popularizat și de către literatura medievală), Baldovin devine cunoscut în sec. 13 și în răsăritul Europei, ca urmare a Cruciadelor (în istoria Imperiului latin de răsărit sînt cunoscuți doi împărați cu acest nume: Baldovin I (Boudouin) conte de Flandra, conducătorul Cruciadei a patra și cuceritorul Constantinopolului și Baldovin II, izgonit în anul 1261 de împăratul bizantin Mihail Paleologul). În aceeași perioadă numele este atestat și la slavii de sud (la sîrbi și croați în sec. 12-13, hipoc. Balde, iar în sec. 14, Baldovin) și la români (între 1391 – 1415 un logofăt Baldovin, făcea parte din sfatul domnesc al Țării Românești, în 1559 un alt Baldovin era împroprietărit de domn la Fundeni, lîngă București, iar la 1571 apare în documente și o jupîniță Baldovina, soția unui mare pîrcălab). Cum în secolele următoare sînt atestate și hipoc. Baldea, Baldeș, Bălde (probabil slavii au considerat terminația – ovin drept un sufix compus -ov + -in) sau derivatele toponimice Baldovinești și Băldești, se poate afirma că, deși puțin frecvent, numele a pătruns în onomastica noastră dintr-o epocă veche prin intermediul slavilor de sud (bulgari și sîrbi), pentru Transilvania trebuind să fie luată în considerație influența latino-catolică.

Barbu Străvechi nume de tradiție românească, frecvent și răspîndit în toate regiunile țării, Barbu a stat în atenția specialiștilor noștri încă din secolul trecut. Ocupîndu-se pe larg de acest nume, B.P. Hasdeu propune și primele soluții etimologice pentru Barbu, pe care îl consideră, fie o creație românească pe baza subst. barbă, fie o moștenire din onomastica latină și anume din Balbus. Cu toate că romanii foloseau într-adevăr un cognomen Balbus și numeroase derivate de la acesta (Balbillus, Balbilla, Balbillianus, Balbilliana, Balbinus, Balbina), motive de ordin istorico-cultural) fac imposibilă continuitatea numelui latinesc la români. A fost însă acceptată derivarea din barbă, invocată și astăzi, cu unele rezerve. Ideea originii latine a lui Barbu a fost preluată de lingvistul I.A. Candrea, care pornind de la observația lui Hasdeu că persoanele numite Barbu își sărbătoresc ziua onomastică la Sf. Barbara, propune ca etimon numele pers. fem. lat. Barbara; între acesta și forma românească trebuiesc presupuse, susține I.A. Candrea, fazele intermediare succesive *Barbără, *Barboră (-o- precedat de -b- sau -p- devine -ă-, ca în *bătez-botez, *pătîrniche-potîrniche) *Barbură, Barbur (în această fază, femininul devine masculin), Barbul (prin disimilarea celor doi -r- din forma anterioară), singura formă atestată atunci fiind Barbur (într-o baladă populară bulgărească). Deși etimologia lingvistului român nu a fost contestată direct, i-a fost opusă ideea generală că în onomastica românească nu este posibilă continuitatea unor vechi nume romane, în principiu, din motive de ordin religios. S-a trecut însă prea ușor cu vederea peste cîteva elemente esențiale pentru onomastica noastră veche. Este binecunoscut faptul că originile creștinismului la români trebuiesc căutate în perioada stăpînirii romane în Dacia; organizații religioase creștine au existat și pe teritoriul patriei noastre chiar înainte de anul 271 (interesante mărturii în acest sens la autori ca Tertulian, Origene sau chiar cele cîteva inscripții creștine din centrul Transilvaniei), iar după părăsirea Daciei de către administrația romană (ceea ce n-a însemnat însă și ruperea contactului cu latinitatea), regiunile din nordul Dunării ofereau cu siguranță creștinilor cel puțin garanția libertății cultului. O serie de termeni bisericești ca dumnezeu, cruce, păgîn etc. sînt dovezi sigure că o bună perioadă de vreme cultul se oficia în latină, limbă din care au pătruns la noi și o serie de nume personale, răspîndite și impuse de biserică începînd cu sec. 4. Este exclus ca, în aceste condiții, unele nume creștine, devenite deja populare și frecvente, datorită cultului martirilor și sfinților, să nu fi dăinuit după impunerea ritului bisericesc slavon și, de ce nu, chiar pînă în zilele noastre. Se pare că din această categorie, într-adevăr nu prea bogată, face parte și Barbu. La romani cognomenul Bárbarus este atestat încă din epoca lui Augustus (după cum reiese din izvoarele latine, numele era purtat chiar de consuli – în anii 71, 99, 157 etc.). Nu apare însă Barbara, lipsă suplinită de izvoarele grecești: masc. Bárbaros, fem. Barbára. În onomasticonul creștin sînt cunoscuți doi martiri Barbarus și o martiră Barbara, al cărei vechi cult este răspîndit în toată Europa. Din punct de vedere onomastico-religios există deci posibilitatea continuității lat. Barbarus, Barbara. Rămîne de probat și continuitatea lingvistică, adică existența reală a unor forme care să se încadreze în evoluția normală a cuvintelor de origine latină. Și într-adevăr, cercetarea antroponimiei noastre documentare și chiar contemporane scoate în evidență existența acestor forme vechi, mărturii sigure ale unor perioade trecute de evoluție a limbii (deosebit de utilă s-a dovedit a fi toponimia, care are capacitatea de a păstra, uneori nealterate, forme arhaice dispărute de mult din limbă sau antroponimie). Barbăr apare ca nume personal într-un pomelnic nedatat, din orașul Deva (inscripție pe lemn) și poate fi dedus din toponimul Bărbărești, numele unui fost sat moșnenesc din Oltenia (pe actul din 1551 în care este atestat toponimul este făcută o mențiune deosebit de interesantă în ceea ce privește identitatea dintre Barbăr și Barbul: originalul după care se făcuse traducerea documentului se afla la doi moșneni din Bărbărești, „la un Ion... și la un Barbul”, ultimul fiind probabil, după cum reiese din calitatea lui de păstrător al actului de proprietate, un descendent al lui Barbăr, de la care și-a luat satul numele). Barbor este atestat prin derivatul Barborică, actualmente nume de familie. Forma Barbur, pe care și-a sprijinit teoria I.A. Candrea, apare și în toponimul Bărbureaua. Și în sfîrșit Barbul, forma cea mai frecventă și cea mai veche în documentele noastre (dovadă că în momentul apariției primelor noastre acte, evoluția numelui se încheiase de multă vreme) apare încă din anul 1389, cînd un jupan cu acest nume făcea parte din sfatul domnesc (pînă la 1500, în Țara Românească mai sînt atestați: Barbul paharnic, în sfatul domnesc – în 1431 și 1436, Barbul, cu proprietăți în jud. Gorj – în 1451, Barbul jupan din jud. Prahova – în 1492 și 1493 și – cunoscutul Barbul ban „craiovesc” – între 1494-1500). Pentru feminin apar formele Barbura (într-un pomelnic din 1794 al bisericii din Drăgășani, scris de Dionisie Ecleziarhul și chiar astăzi, ca nume la carașoveni, a căror antroponimie are un pronunțat caracter tradițional) și Barba, în documente din anii 1578 și 1585 (fiica lui Barbul vornic). Deosebit de interesante sînt și formele atestate la sîrbi, croați și bulgari: Bárbarej, nume de familie din sec. 14, Barborici, nume de familie din sec. 13, Barbulovici, nume de familie actual și bg. Barbol, o formă disimilată dintr-un mai vechi Barbor. Existența tuturor acestor forme amintite constituie un serios argument în favoarea originii latine a lui Barbul; mai mult chiar, se poate presupune că etimon masc. Bárbarus, nume de martiri înscriși în onomasticonul creștin, al căror cult a fost probabil părăsit odată cu introducerea ritului grecesc. Celebrarea martirei → Barbara, nume continuat la noi de Bárbura, a însemnat totdeauna un sprijin serios pentru formele de masculin; faptul că numiții Barbu își sărbătoreau ziua onomastică de Sf. Varvara sau Barbara este o dovadă clară a faptului că, în conștiința populară, Barbara, Varvara, Barbur, Barbura și Barbul erau considerate ca făcînd parte din aceeași familie. Un ultim argument în sprijinul originii latine este existența sărbătorii populare Bárbura, în ziua de 4 decembrie, cînd calendarul bisericii ortodoxe o celebrează pe sfînta mucenică Varvara (o veche creație românească de la numele pers. Barbura, este vb. a îmbărbura, „a face semnul crucii pe fruntea, bărbia, obrajii (copiilor) cu sucul roșu ce-l conțin barburele (căline) în ziua de Sf. Barbara, ca să nu se îmbolnăvească de vărsat (bubat)”. Deosebit de importante în probarea vechimii și răspîndirii unui nume sînt numărul și frecvența derivatelor; cu cît un nume este mai vechi, mai răspîndit și frecvent, cu atît numărul derivatelor sale este mai mare. Tema masc. Barb-, în combinație cu un număr de peste 20 de sufixe este una dintre cele mai productive în onomastica noastră. Iată de exemplu o parte dintre aceste derivate: Bărban, Bărbău, Bărbel, Barbeș, Bărbescu, Bărbică, Bărbior, Bărbocea, Bărbon, Bărboiu, Bărboncea, Bărbuc, Bărbucea, Bărbui, Bărbuică, Bărbuicea. Uneori greu de deosebit de formele care aparțin temei Barb-, în antroponimia noastră apar și nume care au la bază subst. rom. barbă. Singurul criteriu eficient de separare a acestora este distingerea (nu totdeauna posibilă) a valorii de nume de botez sau de poreclă pentru fiecare caz în parte. Rațiunea acestui deziderat este lesne de înțeles: mai ales în secolele trecute, numele de botez (actualele prenume) formau o categorie relativ limitată de către biserică și tradiție și din care, în principiu, erau excluse poreclele. Dacă o poreclă Barbă, moștenită sau căpătată în cursul vieții, este un lucru normal, un nume Barbă dat unui copil, prin botez, pare cu totul anormal. Avînd în vedere aceste fapte putem considera că Barbă, Barbă-n deal, Barbă-geamănă, Barbă-rasă, Bărbosu etc. sînt porecle românești de la barbă și fără nici o legătură cu Barbu(l). Deosebit de interesant în acest context al supranumelor este vechiul nume românesc Bărbat, considerat a fi o creație românească de la bărbat, cu sensul de „viteaz” (așa cum apare într-o variantă a Mioriței: „cîini mai bărbați”). În sec. 11, Bărbat era numele unui vlah din Serbia, iar la 1279 apare în documentele vremii un voievod român cu acest nume (frate cu Litovoi și conducător al unei formații statale din nordul Olteniei între c. 1273-1290); în toponimie apar Bărbăteni, Bărbătești (locuitorii satului gorjan păstrează și astăzi, prin tradiție, amintirea descendenței lor din neamul unui viteaz Bărbat) sau Rîu Bărbat. Numele românesc are suprinzătoare corespondente în toate regiunile romanice: în Italia, Barbato (de aici și numele Barbat al celor două sate din Dalmația), în Franța Barbat (vechi supranume păstrat și în toponimele Barbazan și Barbazange „domeniul lui Barbatus”), în Spania, Barbato și hidronimul Río Barbato, corespondentul perfect al lui Rîu Bărbat din Hațeg. Cu siguranță că toate aceste forme romanice continuă un vechi cognomen roman Barbatus (încă din anul 449 î.e.n. este cunoscut un consul Marcus Horatius Barbatus), bine atestat și în inscripțiile romane din Dacia. L-am amintit aici pe rom. Bărbat, întrucît chiar lat. Barbatus este un derivat de la barba (vechii romani purtau și ei barbă, fiind de multe ori numiți barbati; se pare că bărbierii au venit la Roma din Sicilia în jurul anului 300 î.e.n., dar obiceiul de a rade barba s-a răspîndit încet (primul roman care se rădea zilnic ar fi fost Scipio Aemilianus, fratele învingătorului lui Hannibal).

Benedict Prenumele masc. Benedict – corespondentul fem. Benedicta nu pare folosit la noi – reproduce cognomenul lat. Benedictus, atestat sporadic și în epoca precreștină. Numele avea semnificația clară, întrucît corespunde participiului benedictus de la benedico, benedicere (compus din bene „bine” și dico, dicere „a zice, a vorbi”), verb care în latina clasică însemna „a zice de bine, a aprecia, a lăuda”. Benedictus, devenit nume independent, s-a bucurat de mare favoare printre primii creștini, fenomen care se explică prin noile semnificații ale vb. benedicere, devenit termen consacrat al lexicului creștin. Trebuie să amintim însă că binecuvîntarea, ca și blestemul, sînt vechi concepții magice care apar, la multe popoare din vremuri foarte îndepărtate. Concepută inițial ca o forță, concretă și aproape independentă, care trece de la părinte la fiu (transmiterea se putea realiza printr-un semn al mîinii, prin cuvînt sau printr-un dar), binecuvîntarea începe să fie considerată ca un atribut al divinității. Așa se face că termenul gr. eulogein (compus din eu „bine” și legéin „a zice”, cu semnificație inițială identică cu a corespondentului latin), traducînd cuvîntul ebraic biblic barak, capătă sensul special de „binecuvîntare a lui Dumnezeu”. Prin calc lingvistic lat. benedicere preia noul sens al lui eulogein; la fel au fost formate și blagosloviti în vechea slavă și apoi a binecuvînta, în română. Devenit nume calendaristic (amintirea unui sfînt Benedictus este păstrată de ordinul călugăresc al benedictinilor, înființat de acesta în anul 529), Benedictus este foarte răspîndit la catolici în apusul Europei (a fost purtat de 16 papi); în anumite situații, numele în discuție poate fi și o „latinizare”, prin traducere, a ebr. Baruch (cunoscutul filozof materialist olandez Benedict Spinoza se numea Baruch). Deși numele apare și la ortodocși (Venedict), formele atestate în documentele noastre, încă din sec. 12 – 13 sînt datorate influenței latino-catolice, manifestate destul de puternic, prin intermediar maghiar, săsesc sau croat, în Transilvania și Banat. Atestate și în Moldova (aici nu trebuie neglijată nici influența poloneză) și Țara Românească, începînd cu sec. 15, Benedict, Benedic, Benetic, Benetiuc, Bena, Bene, Benea, Benic, Beniuc, Benici, Benilă, Bencea, Bencu, Benta, Bențe(a) etc. au fost purtate și de români și au pătruns și în toponimie. ☐ Engl. Benedick, fr. Benoit (benir „a binecuvînta”), it. Benedetto, Benedetta, sp. Benito (bendecir [-sir]- „a binecuvînta”), germ., oland. Benedictus, magh. Benedek, Benedikt, Benedikta (cu hipoc. Béda, Bede, Beke, Bence, Bencö, Bende, Bene, Beni, Benko, Benyo etc.), scr. Benedik, Benedikt (cu hipoc. Benea, Bene, Beno, Benko etc.), pol. Benedykt, rus. Benedikta, Venedikt, Venedikta etc.

Bogdan Din nou la modă astăzi, Bogdán – arareori apare și fem. Bogdana, este un vechi și cunoscut nume de origine slavă. Compus din elementele bog „dumnezeu” (vechi cuvînt slav înrudit cu vechiul iranian baga și vechiul indian bhaga, al cărui sens inițial era „noroc, reușită”) și dan „dat” (deci sensul compusului este „dăruit, dat de Dumnezeu”), Bogdan se încadrează în seria numelor teoforice, fiind identic ca semnificație cu ebr. Jonathan, gr. Theodoros, Theódotos, lat. Deodatus, fr. Déodat, Dieudonné etc. De fapt, majoritatea specialiștilor sînt de acord că Bogdan este un calc după gr. Theodoros (→ Tudor) sau Theodotos. Cele două elemente de compunere erau destul de frecvente în trecut, unele compuse cu bog- păstrîndu-se și astăzi în onomastica diferitelor popoare slave: Bogumil (+mil „plăcut”), Bogoslav (+slav „slavă”) etc. La slavii răsăriteni numele este atestat destul de tîrziu, în 1385. În Ucraina devine frecvent către 1500 (lipsește din pomelnicul de la Horodiște din 1484) și frecvența lui crește pînă la finele sec. 17; urmează o perioadă de regres, pînă la jumătatea sec. 19, cînd este reintrodus. Atestări mult mai vechi ale lui Bogdan apar în izvoarele poloneze (din 1136) sau sîrbo-croate (din sec. 11-13). Unii specialiști au considerat că prezența numelui la români poate fi explicată prin influența sud-slavă. Într-adevăr în Țara Românească, în mod logic, numele este mai vechi decît anul 1392 cînd apare atestat în documente satul Bogdănești din jud. Vîlcea (ca nume pers. Bogdan apare de abia în 1469). Dar mult mai vechi sînt atestările numelui în Maramureș (cele dintîi atestări de pe întreg teritoriul românesc, in jurul anilor 1200-1235), Transilvania și Moldova (vechile sate Bogdăneasa, Bogdănel, Bogdănești și cunoscutul Bogdan – primul domn al Moldovei) unde nu poate fi vorba de o influență sud-slavă. Așa stînd lucrurile, Bogdan ar putea fi considerat fie un vechi împrumut comun din epoca primelor contacte cu slavii (cînd nu se poate vorbi de bulgari, sîrbi, croați sau ucrainieni), fie o influență separată a onomasticii slave răsăritene (în nord) sau a celei sud-slave în sud. Din sec. 16 sînt cunoscute și formele abreviate Bogda, Bogde, Bogdea (a fost detașată terminația -an, considerată sufix). Este interesant de observat că deși necalendaristic, Bogdan a rămas în uz la noi, ca și la popoarele slave, probîndu- și astfel vechimea și valoarea sa tradițională. Ceva mai rar folosit în ultimele 2-3 secole, numele este în epoca noastră din nou la modă, lucru motivat prin capacitatea sa de evocare istorică. În Banat, cuv. bogdan este folosit cu sensul de „copil”, ca și în rusă, „copil nebotezat” sau ucraineană (bohdan „copil nelegitim”). Dacă amintim că, în unele regiuni, orice copil este numit înainte de botez Bucur, am putea explica cuvîntul comun bogdan în același fel: nume propriu devenit comun (exemple de acest fel sînt nenumărate). ☐ Bogdan I (c. 1359- 1365), prim domn de sine stătător al Moldovei, întemeietor al dinastiei Bogdăneștilor (după numele acestuia, turcii numeau Moldova Bogdania, iar pe moldoveni, bogdani), Bogdan al II-lea (1449 – 1451), Bogdan al III-lea (1504-1517), Bogdan (1568 – 1572), fiul lui Al. Lăpușneanu. Filologul, istoricul și scriitorul Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Boris Nume vechi și de tradiție la popoarele slave, Boris este interpretat de către specialiști în două moduri, esențial opuse. Acei care pledează pentru originea slavă îl consideră un vechi hipocoristic al unor nume compuse cu un prim element bor- „luptă, a lupta”, ca Borislav (+ slav „slavă”), Borimir (+ mir „pace, lume” sau „vestit”). A doua interpretare îl consideră pe Boris de origine turcică (a fost pus în legătură cu un cuvînt mongolic bogori „mic”) și îl apropie de numele cneazului bulgar Boris sau Bogoris (852 – 889), cel care în anul 865 adoptă creștinismul de rit bizantin și își ia numele de → Mihail (după numele împăratului bizantin Mihail). Foarte răspîndit și frecvent în bulgară, sîrbo-croată, rusă, ucraineană, poloneză (atestat din sec. 12), numele își datorează popularitatea cultului unui martir rus, fiul lui Vladimir cel Mare, mort în anul 1015 și canonizat în 1021. (Alături de Gleb, Boris este primul sfînt slav). La noi numele este destul de rar; mult mai vechi și frecvente au fost: Bora, Bore, Borea, Borcea etc., la origine hipocoristice slave (din Borimir, Borislav etc.) preluate de români. La bulgari, ruși etc., unde numele este frecvent, este cunoscută și forma feminină Borisa. ☐ Viața cunoscutului țar al Rusiei, Boris Godunov, a inspirat cunoscutele creații ale lui A.S. Pușkin și M.P. Musorgski.

Calinic În vechea onomastică greacă apar cu mare frecvență un mare număr de antroponime formate de la adj. kalós „frumos, bun”, fie element de compunere, fie bază de derivare. Alături de Kallikrátes, Kallimahos, Kalliópe, Kallisthénes, Kallistratos, încă din sec. 3 î.e.n. este atestat și Kallínikos, etimonul prenumelui nostru Calinic, astăzi mult mai puțin frecvent decît în secolele trecute. Compus cu elementul secundar nike „victorie” (și el foarte cunoscut, de ex. din → Nicolae), redat în latină prin Callinicus, vechiul nume grecesc, purtat de un patriarh al Constantinopolului și de alți martiri din primele secole ale erei noastre, pătrunde în onomasticonul creștin; răspîndit prin calendar mai ales în răsăritul Europei și preluat de popoarele slave vecine, Călinic ajunge și la români. Mult mai vechi sînt însă formele feminine Calinichia (purtat de mama lui Mircea cel Bătrîn) și Calea. De la acesta din urmă, folosit și ca nume masculin, s-au format, pe teren slav sau românesc Calcea (cunoscut în Țara Românească din 1431), Calotă și probabil Căliman, folosite astăzi doar ca nume de familie. Pe baza unui alt derivat din tema Cal-, Calița, a fost explicat un vechi nume de stradă din București, Podul Calicilor, astăzi Calea Rahovei (din Podul Caliței s-ar fi ajuns la forma amintită, prin etimologie populară, adică prin apropiere de calic). Este posibilă însă și o altă explicație care să excludă modificarea formei numelui. Cum Calica sau chiar Calici au existat și în onomastica noastră veche (ele apar la bulgari, sîrbi, croați), se poate presupune o formă originară Podul Calicei sau Podul Calicilor, apropierea de calic, explicabilă în cazul cuvintelor neînțelese de români, nemodificînd denumirea vechiului „pod” bucureștean (poduri erau străzile podite). ☐ Bg., rus. Kalinic, Kalinika sau Kalinikia, ucr. Kalenik etc.

Cazimir Vechi nume de origine slavă, Cazimir este unul din cele mai vechi și frecvente nume pers. din Polonia (pol. Kazimierz). Prezent și în onomastica slavilor de sud, la sîrbi și croați, de exemplu, numele se încadrează în seria compuselor bimembre. Dacă primul element Kazi- se explică ușor prin verbul kazać „a porunci, a spune, a predica” (din aceeași formație de cuvinte de origine slavă face parte și rom. cazanie „predică”), mai multe dificultăți apar în explicarea elementului secund, identic ca formă cu mir „pace, lume”. Forma veche a lui -mir, ca element antroponimic, este, însă -mer (așa cum apare în vechiul nume rusesc Voldimer, devenit Vladimir) și are probabile paralele în gr. -moros „faimos”, galicul -maros, germanicul -mar, cuvinte care la origine aveau sensul „mare, ilustru, celebru” etc. Atestat în polonă încă din sec. 11 (în a doua jumătate a sec. 15, fiul regelui Cazimir al IV-lea este sanctificat, numele devenind calendaristic, dar numai la polonezi), în sec. 18 Cazimir începe să se răspîndească și în vestul Europei. Cunoscut la noi cam din aceeași perioadă, Cazimir a fost și este destul de rar folosit de către români. ☐ Casimir, it. Cazimiro, magh. Kázmer, Kazimir, bg,. rus. Kazimir etc.

Călin Prenume de mare vechime la români, frecvente și răspîndite în toate regiunile țării, Călin și Călina sînt și astăzi la modă, în bună măsură datorită cunoscutului poem eminescian Călin. Deși sînt perfect identice cu călin și călină (un arbust cu flori albe și fructe roșii – căline), numele personale nu au nici o legătură cu domeniul florei, întrucît reproduc, pe Kalin, Kalina întîlnite în onomastica slavilor, la bulgari, sîrbi, croați, ruși ucraineni. Lăsînd la o parte ipoteza originii turco-tătare a lui Kalin (s-a propus un etimon a cărui semnificație ar fi „gros, corpolent”), total nepotrivit pentru vechi nume de botez, Călin și Călina aparțin familiei onomastice → Calinic, nume calendaristic la slavi, români și alte popoare europene. Folosite, de ex. la ruși, drept forme curente pentru numele de origine grecească, Kalin se explică prin eliminarea părții finale din Kalin-ik, considerată a fi sufix diminutival de către o populație care nu mai înțelegea semnificația originară a numelui (aceeași scurtare a numelui grecesc o întîlnim și într-o inscripție latină din Dacia, unde apare Calin); deși nu pot fi puse în legătură, este interesant de amintit că la vechii greci erau în uz un nume Kallinos (purtat de un poet elegiac din sec. 7 î.e.n.) și fem. Kalline (soacra poetului Pindar). La ucraineni și huțuli, Kalina este forma populară a unui alt nume calendaristic, Aculina, dar legătura cu aceasta este tîrzie și nemotivată etimologic. Prezența lui Călin în vechile noastre documente este semnalată încă din 1391 (în Țara Făgărașului); derivatul toponimic Călinești (numele unui sat din Argeș atestat în 1388), probează uzul timpuriu ai numelui la români, care trebuiau să folosească întîi pe Călin și apoi să-l derive și pe Călinești. Folosite și astăzi ca hipoc. Călinaș și Călinel se adaugă unor vechi derivate Calincea, Calinița etc.

Coman Prezența lui Coman în onomastica românească a fost pusă în legătură, de specialiști, cu numele cumanilor, populație de origine turcică, atestată pe teritoriul patriei noastre după 1223, cînd o parte dintre ei s-au așezat în Cîmpia Dunării și Ungaria. Dacă unele urme ar putea fi găsite în toponimia românească, pentru antroponime lucrurile sînt mult mai dificile. În primul rînd numele acestei populații este în română un neologism de origine savantă; în al doilea rînd, și de o mare importanță este faptul că numele pers. Cóman se deosebește de numele populației cumán prin poziția accentului (-o- accentuat la numele de persoană, u neaccentuat la cuvîntul comun). Cóman este atestat cu o frecvență destul de mare începînd de pe la 1400 (cînd apare prima dată în documentele Țării Românești); bogata serie de derivate (Comănaș, Comancea, Comănici, Comănel, Comăniță etc.), precum și prezența în toponimie (Comănești, Comana, Comanca etc.), mai ales în partea de sud a teritoriului românesc, sînt probe ale vechimii și popularității numelui la români (la fel și la slavii de sud; la sîrbi și croați de ex. Koman apare din sec. 13). Avînd în vedere aceste fapte, numele personal Coman a fost apropiat de Coma, Comcea, Comșa, derivate dintr-o temă antroponimică Com-, despre care afirmații sigure nu se pot face (s-a sugerat legătura cu lat. Comatus și gr. Komaios, din coma „coamă” sau → Cosma). Amintirea cumanilor ar putea fi păstrată doar în toponimie (Comana).

Constantin Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume actuale, Constantin reproduce cognomenul lat. Constantínus, atestat destul de tîrziu (împăratul Constantin cel Mare, sec. 4 e.n.). După cum ușor se poate observa, Constantinus este un derivat cu suf. -inus de la Constantius (fem. Constantia), cognomen roman frecvent dar și nume gentilic, răspîndit în epoca post-clasică. Constantius provine, la rîndul lui, din cognomenul Constans, gen. Constantis, atestat prima dată în sec. 2 e.n., prezent și în inscripțiile din Dacia (la 138, un procurator cu acest nume), format pe baza adj. constans, constantis „constant, ferm”, participiul verbului lat. consto „a fi ferm, puternic” – compus al verbului sto „a sta”, după model grecesc. Dacă în apusul Europei sînt mai frecvente formele provenind din Constantius (biserica catolică păstrează amintirea unui martir din timpul lui Marcus Aurelius și a unei martire din timpul lui Nero), în răsăritul Europei s-a răspîndit forma Constantin, mai ales datorită faimei împăratului Constantin cel Mare, sprijinitor al creștinismului, considerat de biserica de rit grecesc egal al apostolilor. Forma gr. Konstantinos pătrunde, prin intermediar slav, și în română, unde numele este atestat, împreună cu o bogată serie de hipocoristice și derivate, încă de la finele sec. 14 și începutul sec. 15. Printre primele care apar în documentele din Țara Românească (prezente și în antroponimia popoarelor sud-slave; bulgari, sîrbi, croați) cităm pe Coia (1492), Coica (1424), Constandin (1412), Costea (cel mai vechi, din 1389), Costinca (1469). În Moldova, în actele emise în timpul lui Ștefan cel Mare, apar și Costachi, Coste, Costin etc. În general, hipocoristicele și derivatele lor, în mare majoritate identice sau asemănătoare cu cele din limbile slave, albaneză, greacă etc., se formează din temele obținute printr-o falsă analiză – Costa – (prima parte a numelui) și – din – (partea finală a numelui). Iată seriile formate din cele două teme: Costa, Costea, Costache, Tache, Tăchel, Tăchiță, Costăchel, Costăchiță, Costan, Costel, Costică, Costin sau Cota, Costaș, Tică, Ticu, Ticuș, Ticuță, Costilă, Costiță, Codin, Codina, Cotan, Cotea, Cotinel, Cocea, Cociu, Coia, Coica, Condea, Coța, Coca, Conea etc., Dinu și Dina, Dinică, Dincea, Diniță, Dinuț, Dinuță, Dincu, Dincă, Dincuță, Dicu, Dică, Dicuț, Didea, Dițu, Dița; Tin, Tina, Tinică etc. Multe din numele înșirate mai sus sînt cunoscute astăzi și ca nume de familie; dintre hipocoristicele foarte frecvente, folosite și independent, în general cunoscute, notăm pe Costică, Costel, Dinu și Dina, Dinuțu, Codin. Pentru feminin este frecventă și forma Constánța (cu hipoc. Tanța, Tănțica, Tănțel, Tanți etc.), provenită dintr-un mai vechi Constántia. În ultima vreme pentru masculin este folosit și Constant (împrumutat probabil din franceză). ☐ Fr. Constans, Constant, Constantin, Constance, it. Constanzo, Constanza, germ. Konstantin (hipoc. Kunst), Konstanze (hipoc. Stanzi), sp. Constancio, Constancia, Constantius, rus. Konstantin, Konstantina, magh. Konstancia, Konstantina, Konstantin etc. ☐ Împăratul roman Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus), 306-337, primul împărat creștin (a decretat creștinismul religie de stat), a unificat Imperiul roman, a recucerit regiunile de la nord de Dunăre (în timpul său a fost construit valul de apărare cunoscut sub numele „Brazda lui Novac”). Dintre mulții împărați bizantini cu numele de Constantin, îi amintim doar pe Constantin Porfirogenetul (autor al unor scrieri care oferă informații prețioase asupra românilor de la sud de Dunăre) și Constantin al Xl-lea Dragases, ultimul împărat bizantin, pierit odată cu căderea Constantinopolului sub turci, la 29 mai 1453. În Țara Românească și Moldova, între 1607 și Unire sînt cunoscuți 10 domni cu acest nume, dintre care îi amintim pe Constantin Șerban Basarab, Constantin Brîncoveanu și Constantin Cantemir. Oameni de știință și cultură români: Constantin Cantacuzino, Dinicu Golescu, C(onstantin) A. Rosetti. În toponimie, numele lui Constantin cel Mare a fost păstrat în Constantinopolis „orașul lui Constantin”, ridicat de celebrul împărat pe locul vechiului Byzantion, între 326 și 330 e.n., devenit capitală a întregului imperiu, din anul 395 numai a Imperiului roman de răsărit, iar, ulterior, din 1453, cînd este cucerit de turci, capitala Imperiului otoman sub numele de Stambul (pînă în 1923). Forma feminină Constanța este numele cunoscutului nostru oraș (pe locul coloniei grecești Tomis), al unui lac alpin situat între R.F. Germania, Austria și Elveția și a orașului vest-german așezat pe malul acestuia.

Crăciun Vechi nume de persoană, frecvent atestat de aproximativ 500 de ani în toate provinciile românești și intrat de mult în toponimie, Crăciún, a suscitat vii și îndelungate discuții în filologia românească și străină. Dacă valoarea de nume personal ar putea fi considerată creație românească (nume de sărbători devenite antroponime sînt destule, iar în cazul nostru nu trebuie uitat un cunoscut personaj folcloric „moș Crăciun”, care ne atrage atenția asupra unui tip de personificare populară, cu posibile implicații în onomastică), etimologia cuvîntului crăciun este cu mult mai dificilă. Majoritatea celor care s-au ocupat de numele sărbătorii au pornit de la diferiți termeni latini, dar motive de ordin fonetic, sau semantic ridică piedici destul de mari în acceptarea soluțiilor propuse. Dată fiind prezența termenului în rusă, ucraineană, bulgară, slovacă și maghiară, dificila problemă căreia trebuia să i se răspundă era dacă româna a preluat termenul din limbile slave sau acestea din română. Una din ultimele soluții propuse și acceptate de mai mulți specialiști este aceea care vede în rom. crăciun o continuare a lat. creatione, însă prin filieră slavă (la fel ca și colindă, rusalii, troian). Situația rămîne însă destul de complicată și chiar contradictorie pentru limbile slave. În afara sensului creștin, comun cu rom. crăciun, rus. Korociun este atestat și cu sensuri „păgîne”, care ar trebui să fie, în mod logic, cele mai vechi, într-o cronică din Novgorod din anul 1143, cuvîntul în discuție desemna solstițiul de iarnă; mai mult decît atît, era și numele unei divinități a iernii și a morții, de unde expresia l-a lovit korociunul, adică „a murit”. Dacă lat. creatione ar fi fost luat pentru a desemna sărbătoarea nașterii lui Iisus (o moștenire a cultului zeului Mithra, recunoscut de romani în timpul lui Traian), ar fi dificil de explicat dezvoltarea ulterioară a sensurilor păgîne amintite. Dar la fel de greu ar fi și să presupunem că împrumutul latinesc ar fi avut chiar de la început aceste sensuri. Interesant este să amintim acum o mai veche ipoteză potrivit căreia Korociun ar aparține radicalului slav *krt, din care ar proveni nu numai ciort „dracul”, dar și numele unor divinități ale slavilor: Krodo (la slavii de vest), Kret sau Skret (la cehi), Skrzat (la polonezi). În documentele Țării Românești de pînă la 1500, Crăciún este purtat de patru persoane (prima atestare, 1492) iar în Moldova, în documentele din timpul lui Ștefan cel Mare, apar trei persoane cu același nume. Din Transilvania îl vom aminti doar pe Gheorghe Crăciun, conducătorul răscoalei țărănești din anul 1569. Deosebit de frecvent este Crăciun în toponimie, fie sub forma feminină, dar și masculin (Crăciuna, cetate din sudul Moldovei construită probabil prin sec. 13 de cavalerii teutoni și cucerită în 1482 de Ștefan cel Mare), fie prin derivatele Crăciunel, Crăciuneni, Craciuneștl, Crăciunei etc. Prezența numelui personal Kraciun și în unele limbi slave (de ex. în sîrbo-croată) ar putea sugera ideea că, în unele regiuni, numele românesc ar putea să se fi întîlnit cu numele de origine slavă (probabil cu altă semnificație inițială). Cunoscut astăzi mai mult ca nume de familie, Crăciun pare nefolosit ca prenume: apare însă diminutivul Crăciunel, foarte puțin frecvent.

Dragoș Nume de o frumoasă tradiție la români, reluat în epoca noastră și devenit prenume frecvent tocmai datorită capacității sale de evocare istorică, Drágoș este la origine un derivat de la tema onomastică Drag-. De origine slavă (la vechii slavi erau frecvente compusele cu drag-: Dragoliub, Dragomir, Dragoslav etc., obișnuite și astăzi mai ales la sîrbi și croați, al căror tradiționalism onomastic este recunoscut), tema Drag- este întîlnită în numeroase compuse sau derivate (împrumutate de la popoarele: slave vecine sau create la noi), frecvente și răspîndite în vechea onomastică a românilor din toate regiunile. Rămase astăzi în inventarul numelor de familie sau în toponimie, în folclor, credințe, obiceiuri și sărbători populare (Drăgaica – veche sărbătoare legată de strîngerea recoltei care păstrează probabil elemente din cultul zeiței Ceres, Dragobete sau în terminologia plantelor și a insectelor: drăgaică, dragavei, drăghici), numele în discuție s-au bucurat în trecut de o mare popularitate. Dar iată o parte dintre ele: Drag, Dragomir (cel mai frecvent nume al seriei, atestat în documentele Țării Românești începînd cu anul 1393; pînă la 1500 apar nu mai puțin de 32 persoane numite Dragomir), Draghislav, Dragoslav, Draghici și Drăghici, Dragoe, Drăgoi (frecvent atestat începînd din anul 1398), Dragotă, Drăguș, Drăgușin, Dragole, Drăguta – toate acestea apar în documentele dinainte de 1500, Draga, Drăgulea, Drăgulin, Drăgaia, Drăgaica, Dragostin, Drăgșan, Drăguț, Drăgana, Drăgușana, Dragna, Drăguna etc. Cum se explică faptul că, deși nici unul dintre numele citate nu este calendaristic (deci nu au putut fi sprijinite de biserică, ba chiar veneau în contradicție cu botezul creștin) ele au avut o asemenea răspîndire și frecvență? Un prim motiv este vechimea (numele au fost sprijinite deci de tradiție), dar de aceeași importanță trebuie socotită și existența temei comune drag- în numeroase cuvinte românești (drag, drăguț, drăgălaș, drăgăstos, dragoste, a se îndrăgosti, îndrăgostit, a îndrăgi etc.). Tema drag- și derivatele ei au susținut familia numelor personale și au contribuit substanțial atît la lărgirea și diversificarea procesului de creare a noi și noi derivate proprii românești, cît și la răspîndirea acestora. Sensul „iubit, drag”, ca expresie a sentimentelor părinților față de copii sau a dorinței de a atrage bunăvoința divinității față de noul născut, stă la baza unui mare număr de nume personale, profane sau teoforice, din onomastica tuturor timpurilor și a tuturor popoarelor. Dacă → David sau → Maria s-au menținut pe baza tradiției laice sau ecleziastice, în diferite sisteme onomastice, fără ca semnificația lor inițială să mai fie cunoscută, numele din tema Drag-, deși lipsite de sprijinul autorității ecleziastice, s-au menținut și răspîndit tocmai datorită semnificației lor cunoscute. Dintre toate numele citate pînă acum, au rămas astăzi în uz ca prenume fem. Draga, Drăghița, Drăguța, masc. Dragomir și Dragoș, foarte frecvent în epoca noastră. Cel mai vechi din seria lui Drag-, Dragoș este astăzi la modă și se încadrează în grupa prenumelor care evocă gloria trecutului, preluate din istoria și literatura națională (Basarab; Bogdan; Dan; Mircea; Vlad etc.). ☐ Dragoș-Vodă, „descălecător” și domn al Moldovei (1851 – 1353), păstrat în amintirea poporului prin istorie și legendă; Drag voievod și comite de Maramureș (1368 – 1398), ctitor al cunoscutei mănăstiri din Peri etc.

Eftimie Dacă numele pers. gr. Euthýmios, căruia îi corespunde rom. Eftímie, este o formație mai nouă și nu apare în izvoarele mai vechi, Eúthymos și fem. Euthymía erau folosite și în epoca clasică (persoane care purtau aceste nume apar la Strabon, Pausanias, în Lexiconul lui Suidas etc.; într-o perioadă foarte veche, așa cum aflăm de la Pindar, Euthymia era chiar personificată ca divinitate). Cunoscut și în limba română actuală prin neologismul eutimie „liniște sufletească” gr. euthymia este la origine un compus din eu- „bine” (obișnuite la greci, multe dintre antroponimele cu Eu- sînt cunoscute și la noi: Evantia, Evdochia, → Eugen, Eustațiu, Eustatie) și thýmos „fire, temperament, spirit”. Folosit frecvent în perioada creștină datorită semnificației sale și răspîndit apoi ca nume calendaristic la ortodocși (mai cunoscut este cultul unui Eftimie cel Mare), Euthýmios este preluat de slavi sub forma Evtymiji sau Evfimii, care se explică prin modificările produse în greacă încă din primele secole ale erei noastre (diftongul eu- devenise ev- sau ef-). Grupul -uth-, pronunțat -fth- (sunetul -th- are o pronunție asemănătoare cu cea din engleză) a devenit în limbile slave -ff- sau vt-, astfel explicîndu-se actualele forme din rusă, ucraineană (în pomelnicul din 1484, de la Horodiște este atestată Ievfimiia), bulgară, sîrbo-croată. De la popoarele slave vecine numele ajunge și la noi, documentele muntene menționîndu-l încă din 1478 (un egumen al mănăstirii Snagov, Evtimie). Marele număr de variante în care apare numele în documentele de după 1500 sau chiar în onomastica actuală se explică fie prin influențele străine (în primul rînd limbile slave vecine, apoi neogreaca), fie prin modificările suferite pe teren românesc. Iată doar o parte din aceste forme: Ethimie, Ithimie, Eftimie, Eftemia, Efta, Eftinca, Iftimie, Aftemie, Estimia, Teni, Tenie etc. (ca nume de familie: Eftimescu, Eftimiu, Eftenoiu etc.). Mult mai rare astăzi decît în secolele trecute, Eftimie și Eftimia apar și sub formele culte Eutimie, Eutimia. ☐ Magh. Eutimia, bg. Evtimii, Evtimia, ucr. Iefim, Iefimia etc.

Eustațiu Numele pers. gr. Eustáthios (spre deosebire de noi, grecii foloseau și forma fem. Eustáthia) este o formație a onomasticii creștine pe baza adj. eustathés „constant, stabil, ferm, statornic” (cuvîntul este compus din eu- „bine” și radicalul verbal *sta-, de origine indo-europeană și reprezentat în aproape toate limbile acestei familii, inclusiv româna). Din punct de vedere al semnificației, Eustathios corespunde lat. Constans (→ Constantin), format pe baza aceluiași radical. Răspîndit prin intermediul bisericii (mai cunoscut este cultul unui episcop din Antiohia), numele grecesc este preluat de slavi și prin intermediul acestora, de către români. Atestat încă din sec. 15, numele a circulat la noi în diferite forme, explicabile din punct de vedere fonetic fie prin influența slavă răsăriteană (ucraineană), fie prin cea slavă sudică (bulgară și sîrbo-croată); Efstati, Istatie, Statie, State sînt forme normale pentru sudul țării (bulgarii, sîrbii, croații au redat sunetul grecesc th-, aproape fără excepție, prin -t-), iar Efstafie, Stafii, Stáfie, Ostafie, Ostahi, Ostap probează influența onomasticii ucrainene, unde -th- este redat prin -f- sau, uneori, prin -h- (→ Tudor). Apariția unor asemenea forme în regiunile sudice se explică prin confuzia care s-a produs în evul mediu între gr. Eustathios și un alt nume de aceeași origine, Eustáhios, foarte puțin diferit ca formă, dar cu totul deosebit din punct de vedere etimologic (este un compus din eu- și stahys „spic”, adj. eustahys însemnând probabil „roditor”). Confuzia s-a produs și în apusul Europei și apare chiar în domeniul legendelor hagiografice. Forma actuală Eustațiu, mult mai frecventă decît Eustatie (State s-a păstrat în nume de fam. sau în derivate toponimice), este un împrumut modern din apus și probează existența unui intermediar romanic care a preluat numele prin latină. ☐ It. Eustazio, bg. Evstati, rus. Evstafii, ucr. Ostap etc. Eustahios este continuat de fr. Eustache, it. Eustachio, magh. Eusztak etc.

Filoteia (Filofteia) Din ce în ce mai puțin folosit astăzi, Filoteía reproduce numele pers. gr. Philothéa, corespondentul masc. Philótheos; neatestat în epoca clasică, numele este un compus din phil(o)- „iubitor” (→ Filip) și theós „dumnezeu”, încadrîndu-se astfel în bogata și larg răspîndita familie a teoforicelor. Prin onomasticonul creștin și calendar, numele grecesc se răspîndește în Europa (în apus, unde este puțin frecvent astăzi, prin intermediar latin). Aparițiile rare și tîrzii în documentele noastre, prezența lui mai ales în mediile ecleziastice, sînt indicii ale nepopularității numelui la români. Dacă formele Filótei și Filoteia nu ridică probleme de natură fonetică, formele Filoftei și Filofteia sînt mai dificil de explicat. În mod curent acestea sînt puse pe seama influenței slave, dar nici în limbile slave de răsărit, nici în cele de sud nu este cunoscut tratamentul -ft- pentru gr. -th- (în bulgară și sîrbo-croată sunetul grecesc este redat prin -t-, iar în ucraineană și rusă prin -f-); modificarea ar putea fi explicată pe teren românesc, prin analogie cu nume unde -ft- este etimologic → Eftimie, Maftei, Matei). Numele de familie Filoti sau Hiloti, de influență neogrecească, are același etimon, Teia, Tia și Fia sînt hipocoristice ale prenumelui feminin. ☐ Fr. Philothée, it. Filoteo, Filotea, magh. Filotea, bg. Filotei, Filoteia, rus. Filofei, Filofeia etc.