SLAVONĂ s. f. (< adj. slavon,-ă, cf. fr. slavon): limbă slavă folosită oficial în țările române (în biserică, justiție, administrație, literatură religioasă și relații externe) din momentul delimitării lingvistice în Balcani și al încheierii bilingvismului slavo-român (secolul al XIII-lea) și până în momentul înlocuirii definitive a acesteia cu limba română (secolul al XVIII-lea). S. este limba textelor slavone scrise în evul mediu pe teritoriul patriei noastre – o limbă savantă (în sensul cel mai larg al cuvântului), o limbă de vehiculare a culturii medievale de către păturile instruite ale poporului nostru, diferită de limba vie a acestuia, o limbă bazată pe tradiție culturală și nu pe comunitate etnică. Ea a facilitat și pătrunderea inițială (indirectă) a influenței grecești în țara noastră, primele documente slave în această limbă fiind traduceri după originale grecești. Trebuie spus că denumirea de „slavonă” este privită din punctul de vedere al istoriei limbii române. În istoria limbilor slave (bulgară, sârbo-croată și rusă) ea este cunoscută sub numele de paleoslavă, vechea slavă, slava bisericească, vechea bulgară, folosită ca limbă oficială în țările respective. Ea reprezintă pentru aceste limbi cea mai veche formă atestată a limbii slave, limba celor mai vechi documente slave (a cărților bisericești traduse de călugării Chiril și Metodiu și de ucenicii acestora în graiul slav din regiunea Salonicului, după originale grecești, în a doua jumătate a secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea), prima ipostază scrisă cu caracter liturgic a limbii slave comune, folosită în aria de cultură din estul și sud-estul Europei medievale între secolele al IX-lea – al XVIII-lea. În istoria limbii bulgare, ca și în istoria limbilor sârbo-croată și rusă, perioada de început este „perioada slavei bisericești” (pentru bulgară între secolele al IX-lea – al XI-lea, pentru sârbă între secolele al XII-lea – al XIX-lea, iar pentru rusă între secolele al XI-lea – al XVIII-lea). Datorită particularităților distincte pe care le prezintă, în raport cu țările în care s-a folosit, se vorbește despre redacția moravă, redacția medio-bulgară, redacția sârbo-croată, redacția ruso-ucraineană și redacția slavo-română a s. (respectiv a limbii slavonești, a vechii slave, a slavei cărturărești, a vechii bulgare, a slavei bisericești). Unii cercetători fac distincție între „slavona bisericească” (folosită de slujitorii bisericii ca limbă de cult) și „slavona laică” (folosită de mireni în cancelariile domnești, în justiție și în administrație). Existența unor elemente lexicale slavone în limba română (ca o consecință a folosirii slavonei în țările române timp de atâtea secole) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență slavonă asupra limbii române.