CEHĂ s. f. (< ceh, čech, cf. sl. cehu): limbă slavă din grupul occidental, vorbită de populația din cadrul R. Cehia, de cehii din Austria și din America de Nord și de cei 6000 de cehi din România. Este una din cele șase limbi slave care folosesc alfabetul latin (alături de polonă, sârba lusaciană, slovacă, croată și slovenă). Accentul în această limbă stă pe prima silabă (ca în slovacă și sârba lusaciană); ea face distincție între vocale scurte șt vocale lungi. Elemente de limbă c. veche sunt cunoscute din documentele de slavă veche din Moravia, dar primele atestări datează din secolul al XIII-lea și sunt scrise în alfabet latin. La baza limbii literare cehe, formată încă din secolul al XV-lea, stă dialectul din regiunea Praga, folosit în scrierile sale de marele reformator ceh Jan Hus. Ocupația germană de acolo a întârziat cultivarea limbii c. și a favorizat scindarea c. vorbite în trei mari grupuri de dialecte, puternic diferențiate între ele: dialectele morave, dialectele boeme și dialectele sileziene. În secolul al XIX-lea, limba c. a fost promovată de burghezia națională în învățământul de toate gradele, eliminându-se în mod conștient cuvintele germane din aspectul ei literar și înlocuindu-se cu cuvinte cehe arhaice. S-a ajuns astfel la o diferențiere de ordin lexical între c. vorbită de popor și c. literară. Existența unor elemente lexicale cehe în limba română și a unor elemente lexicale române în limba cehă – pe baza vecinătății istorice statale dintre cele două popoare – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență cehă asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii cehe (v. influență).