Atanasie Prenume mult mai frecvent în secolele trecute decît în epoca contemporană, Atanásie, fem. Atanasia, reproduce gr. Athanásios, formație tîrzie aparținînd perioadei creștine. Cum în grecește athanatos înseamnă „nemuritor” (format din prefixul negativ a- „fără, lipsit de” și -thanatos „moarte”, cuvînt care apare în neologismele eutanasie, tanatofie, tanatologie), iar athanasia „nemurire”, numele creștine corespunzătoare erau o evocare a lui lisus „nemuritorul”, astfel explicîndu-se și audiența de care s-au bucurat numele o bucată de vreme. Atestat și în epigrafia latină, Athanasius apare mai ales în onomastica creștină din răsăritul Europei, unde numele a devenit popular datorită faimei și cultului unui patriarh din Alexandria. Preluat din greacă de către slavi (în vechea slavă Athanasíi; la sîrbi și croați Atanasiie, din sec. 13) numele ajunge și la români, fiind într-o vreme destul de popular (sărbătoarea denumită Atanasiile sau Antănăsiile era ținută de teama arsurilor și opărelilor, iar ziua „Tănase de ciumă” sau „Tănase și Chirică” era „păzită” de frica ciumei și a lupilor). Diferitele forme care au circulat la noi, foarte multe rămase ca nume de familie și puține ca prenume, sînt fie împrumuturi de la popoarele slave vecine, fie creații românești: Atănasie, Tănasie, Atănase, Tănase (frecvent), Tănas, Nasu(l), Tănăsică, Tăsică, Sică, Tase, Tănăsache, Sache, Tănăsuică, Tănăsucă, Tanacu și probabil Nacu (poate avea și altă proveniență), Antanasie, Aftănasie, Afanasie și fem. Atanasia, Tanasia, Nasia etc. Folosirea frecventă în trecut a avut drept urmare banalizarea numelui, părinții evitînd astăzi să-l mai impună copiilor, fenomen la care au contribuit, cu siguranță, și cunoscutele expresii „a umbla teleleu Tănase” (la origine, teleleu este tot un nume personal de origine grecească) și „de lemn Tănase”, prima însemnînd „haimana, vagabond”, iar a doua „insensibil”. ☐ Fr. Athanase, germ. Athanasius, it. Atanasio, Atanasia, magh. Atanáz, Atanázia, bg. (A)tanas, (A)tanasia, rus. Afanásii, Afanásia.