Five o’clock (engl.) – Traduse literal, aceste cuvinte înseamnă ora cinci dar, ca expresie, desemnează acele ceaiuri pe care burghezia le organiza în cerc intim, acasă, într-o zi fixă din săptămînă; se serveau gustări și se obișnuiau cancanuri și jocuri. Poeții Anghel și Iosif au încondeiat virulent aceste moravuri într-o poezie intitulată Five o’clock, din care extragem strofa: „Se fac grupări aparte, dar flirtul între tineri E-același pretutindeni, atît că-și schimbă locul. Primește-o doamnă miercuri și altă doamnă vineri: Căci care dintre doamne nu-și are five o’clock-ul?!” O schiță satirică a lui Caragiale la adresa acestor moravuri, poartă de asemenea titlul Five o’clock. Interesant este însă că expresia – deși în engleză – nu e folosită de englezi, fiindcă ei nu obișnuiesc să bea ceaiul la ora 5.

background s. n. (anglicism) ◊ „Am un background (vorbind în spaniolă, dl. C., care este mexican, a folosit acest cuvânt englez însemnând fundal, formație) cultural în domeniul dreptului politicii, dar nu sunt demograf.” Cont. 14 VI 74 p. 2. ◊ „Coordonatele culturale franceze, române sau evreiești sunt topite în backgroundul meu cultural.” ◊ Rev. 22 35/95 p. 8. ◊ „În 1952 obține un Bachelor Degree la Universitatea din Florida, specializarea istorie, engleză, sociologie [...] Dar nu se mulțumește cu acest background ci decide să continue studiile la Emory University, obținând de data aceasta un Bachelor of Dignity, echivalent cu un Master degree.” R.lit. 38/95 p. 14 [pron. becgraund] (din engl. background; C. Lupu în CL 1/83 p. 49, T. Slama-Cazacu în R.lit. 1622 XII 93 p. 12; DPN 1963; DEX-S)

Ça ira – Aceste două cuvinte franțuzești (care traduse literar înseamnă: „o să fie bine!”, iar literal: „o să mergă”) constituie primul vers al unui faimos cîntec revoluționar, compus pentru cea dintîi aniversare a Revoluției Franceze. Se pare că autorul textului era un cîntăreț de stradă, anume Ladré, iar al muzicii – toboșarul Operei din Paris, pe nume Bécourt. Cîntecul a cucerit toată Franța, a trecut și granițele, exprimînd optimismul poporului și încrederea lui în victoria revoluției. Ritornela melodiei (Ça ira!) a devenit o deviză și apoi o expresie aproape universală, care rezumă în două scurte cuvinte convingerea că ceva, care se află abia la început, va reuși. Altă versiune pretinde că expresia e mai veche și că aparține lui Benjamin Franklin, care încă în 1776, pe cînd era ministru la Paris, răspundea cu „ça ira! ça ira!” la întrebările ce i se puneau în legătură cu revoluția americană și cu începuturile noilor state independente de peste ocean. MUZ.

Motu proprio – Aceste două cuvinte latinești, traduse ad litteram, înseamnă (din) proprie mișcare, adică din îndemn personal. Ca expresie sînt folosite în diverse circumstanțe: cînd cineva, din proprie inițiativă, a făcut cutare lucru, s-a angajat în cutare treabă, a prezentat scuze, a luat o anumită hotărîre sau măsură ș.a.m.d. Motu proprio se mai folosește cînd o diplomă, o distincție au fost înmînate direct (nu prin intermediul cuiva, sau prin poștă etc.) chiar de către persoana oficială îndrituită să le acorde.

Mane, tekel, fares – Biblia, în „Cartea lui Daniel” (V-25), povestește că atunci cînd Cirus, regele perșilor, a împresurat cetatea Babilonului, unde domnea regele Balthazar, acesta făcea o orgie, ajunsă de pomină. În toiul petrecerii a văzut deodată o mînă misterioasă care, cu litere de foc, scrise pe pereți aceste trei cuvinte sibilice: Mane, Tekel, Fares... Ce însemnau ele, nu știa nimeni și a fost nevoie să se recurgă la oficiile prorocului Daniel, care, se spune, le-ar fi tradus prin: Numărat, cîntărit, împărțit și le-ar fi tălmăcit în sensul că zilele regelui ar fi numărate, că el cîntărește prea puțin în balanță și că regatul lui va fi împărțit, interpretare ce s-a adeverit. Povestea aceasta a dat loc la mai multe expresii: 1) ospățul lui Balthazar (vezi) 2) litere de foc, pentru a vorbi de o deviză, de un cuvînt de ordine, de un principiu etc. nescrise decît în imaginație, dar menite să înflăcăreze sufletele, și 3) acest Mane, Tekel, Fares, folosit ca semnal de alarmă spre a avertiza că se apropie un eveniment, un fenomen care prevestește o condamnare iremediabilă, o prăbușire imanentă. Heine, în poezia Belsazar a tălmăcit legenda în versuri. „Uluirea, mînia, spaima lui Baltazar zărind inscripția Mane-Techel-Fares nu s-ar putea asemui cu ghețoasa încruntare a lui Grandet” (Balzac, în romanul Eugénie Grandet). BIB.

ciuciunaa s. (cuv. iakut) ◊ „Unii cercetători opinează că «ciuciunaa», care în multe privințe poate fi comparat cu omul primitiv «yeti» din Himalaia, este de fapt cel mai primitiv paleoasiatic din Siberia, care s-a retras în munți odată cu venirea unor oameni ajunși la un grad de dezvoltare și civilizație mult mai ridicat. În sprijinul acestei ipoteze vine și faptul că în limba iakută cuvântul «ciuciunaa» înseamnă «fugar».” Sc. 4 II 78 p. 6. ◊ „[...] în Iakuția (în răsăritul Siberiei) ar mai trăi urmașii unor forme umanoide timpurii. Populația localnică cunoaște aceste ființe sub numele de «ciuciunaa», care înseamnă, de altfel, «fugar izgonit».” Sc. 21 VI 79 p. 5

POLARIZARE s. f. (< polariza, cf. fr. polariser): dezvoltare în direcții opuse a sensurilor unui cuvânt, nediferențiate la origine. Astfel, lat. tempestas însemna inițial „starea timpului” (bună sau rea), iar mai târziu și „timp frumos”, și „furtună”; lat. altus însemna și „înalt”, și „adânc” etc. Rămase în limbile romanice, aceste cuvinte și-au păstrat numai unul din cele două sensuri opuse: cel de „furtună” – fr. tempête, it. tempesta, și cel de „înalt” – fr. haut, it. alto, rom. (în)alt. În limba română, verbul a învăța înseamnă și „a da lecții” (cuiva), și „a primi lecții” (de la cineva); a lua, și „a cumpăra”, dar și „a fura” etc.

biofitotron s. n. (tehn.) Fitotron ◊ „Primul biofitotron românesc. Construcția la care vă referiți este un biofitotron. Deoarece acest termen nu a intrat încă în vorbirea curentă, mă simt obligat să dau câteva explicații. Cuvântul «fitotron» este derivat din două cuvinte grecești: «phyton», care înseamnă plantă, și «tron» care însemnează mașină, unealtă. Această denumire se folosește pentru a desemna un sistem de sere, camere sau dulapuri de creștere a plantelor, utilizate în scopul efectuării de cercetări aprofundate asupra organismelor vegetale în cadrul unor programe ce impun dirijarea factorilor de mediu în totalitate sau parțial.” R.l. 21 III 75 p. 2 (din bio- + fitotron)

gresie (gresii), s. f. – 1. Rocă sedimentară foarte dură. – 2. Piatră de moară. – 3. Roată de căruță. – Var. gre(a)să. Mr. greasă. Origine incertă. Se consideră în general der. din alb. gëresë „unealtă a olarului pentru nivelat” (Cihac, II, 718; Meyer 130; Pascu, II, 223; Philippide, II, 715; DAR; Pușcariu, Lr., I, 265; Rosetti, II, 117); însă această explicație nu pare suficientă, în ce privește semantismul; și nu se cunoaște, pînă în prezent, originea cuvîntului alb. După Scriban, din aceeași familie cu griș și grunț, opinie evident greșită; după Lahovary 330, cuvînt anterior indoeurop. După părerea noastră, trebuie să reprezinte un sl. *kresĭ sau *gresĭ, cf. sb. kresalo, kresivo „amnar”, kresati „a aprinde amnarul”, kresiti se „a scoate scîntei”. Nu este clară legătura acestor cuvinte cu sl. gręda › sb. greda „bîrnă”; cf. grindă; însă în sb. acest cuvînt înseamnă și „banc de nisip” și totodată „carcasă, osatură”, care ar putea avea o legătură cu sensul 3 din rom., cf. grindei.

Cui bono? Cuvinte latinești care înseamnă „la ce bun?” în sensul de „în folosul cui?”, „în interesul cui?”. Aceste cuvinte, dintr-o pledoarie a lui Cicero (Pro Roscio Amerino, cap. XXX), sînt puse în seama judecătorului roman Lucius Cassius Pedanius care, instruind un asasinat, dăduse dispoziție să se cerceteze „cui bono”, cui îi putea folosi omorul. Se mai spune că filozoful Cato avea obiceiul să întrebe, ori de cîte ori se propunea un proiect: cui bono? cui o să folosească? Se mai poate întrebuința și în înțeles de scop final. De pildă: „Nimic nu prezintă un interes serios, dacă nu se știe cui bono” (vezi și „Cui prodest?”). IST.

Suzana Folosit de multă vreme și frecvent în onomastica popoarelor europene, Suzána continuă un vechi nume feminin ebraic, purtat de două personaje biblice, renumită fiind cu siguranță, eroina unei povestiri biblice din V.T. (pasajul nu apare însă în originalul ebraic, ci într-un manuscris al Cărții lui Daniel, inclus în Septuaginta și, cu mici diferențe, și în Vulgata). Frumoasa Suzana, soția lui Ioachim, învinuită de adulter, este judecată și condamnată la moarte, dar lucrurile se termină cu bine datorită intervenției lui → Daniel, care dovedește nevinovăția eroinei și minciuna acuzatorilor. Cunoscută sub numele „Suzana și bătrînii”, povestea biblică a inspirat numeroase creații artistice (printre care și un cunoscut tablou al lui Rembrandt Povestea Suzanei, care a contribuit la popularizarea numelui). Dar prezența acestuia în onomastica creștină din primele secole ale erei noastre este legată de alt personaj biblic, Suzana, din Evanghelia lui Luca, una dintre credincioasele femei care l-au însoțit pe lisus pe drumurile Palestinei. Cunoscut numai prin forma grecească Sousánna, numele ebraic este refăcut cu ușurință (grecii, care nu-l aveau pe -ș- au redat cuvintele ebraice cu acest sunet folosind pe -s-): shushan, corespunzător unui substantiv cu aceeași formă care înseamnă „crin” (cuvîntul nu este semitic, ci hamitic; în vechea egipteană shoshen „lotus”, iar în coptă, „crin”). Suzana se bucură de mare popularitate printre primii adepți ai noii religii din apusul Europei, un studiu privind inscripțiile creștine considerîndu-l chiar cel mai răspîndit nume biblic din acea vreme; în anul 838 este atestată chiar o formă de masculin Susánnus (un episcop), iar între sec. 2-4 au fost martirizate trei purtătoare ale numelui care intră astfel în onomasticonul sacru și se răspîndește prin calendare. Ajuns la noi prin filieră slavă și atestat în documente sub formele Susana, Sosana, masc. Susan, Susanu, Susa, numele este astăzi scris și pronunțat Suzána (sub influență franceză cultă); hipoc. recent Suzi. ☐ Engl. Susan, fr. Suzanne, (hipoc. Suzet, Suzette), germ. Susanna (hipoc. Susi), it. Susanna, magh. Zsuzsanna (hipoc. Zsuzsi, Zsuzsika etc.), bg. Susana, rus. Susanna etc.

ne- – Prefix care adaugă cuvintelor simple un sens negativ sau privativ. Sl. ne. Corespunde lui in- romanic; se atașează la aproape toate categoriile de cuvinte, inclusiv la neologisme: neatent < atent, necontrolat < controlat (în acest caz aproape totdeauna adj.). În comp. ne mai însemnă „niciodată”: ne mai auzit. Cf. Rosetti, III, 69.

Carte blanche (fr. „Bilet alb”). Semnificația acestor cuvinte este: „a da mînă liberă”. La început a fost o expresie referitoare la dueluri: offrir la carte blanche însemna a provoca la duel. Apoi, ea s-a răspîndit o dată cu obiceiul iscălirii în alb a unor hîrtii, pe care semnatarul îți dădea libertatea să completezi orice. Cînd acorzi o asemenea permisiune, se spune că dai persoanei respective „carte blanche”. În romanul Ana Karenina (partea a III-a, cap. 21) de Tolstoi, personajul Serpuhovskoi îi spune lui Wronski: „pentru viitor îți cer carte blanche”. IST.

catrință (catrințe), s. f. – Șorț, fustă din două bucăți. – Var. cătrință, cotrință. < Origine expresivă, ca în alte cuvinte care înseamnă „cîrpă”, cf. treanță, fleoarță, hanță, buleandră etc. și var. cotreanță „cîrpă” femeie de moravuri ușoare; cu același semantism ca toate cuvintele din această clasă. A fost interpretat ca un der. dim. al numelui feminin Catrina (Scriban); lipsește însă explicația semantică. Mag. katrinca, kotroncz (DAR) provine probabil din rom., ca și țig. katrinka. Cihac, II, 488, creează o legătură cu pol. katan(k)a „fustă”, lituan. katenka „corsaj”, care par a fi și ele dim. ale aceluiași nume. – [1561]

tupungi, tupungeală DLRM inserează aceste cuvinte, atestate la Zaharia Stancu (vezi DLRLC s.v.): tupungi„a bate zdravăn (cu pumnii)”, iar etimologia propusă este magh. tapogni, care însă înseamnă „a tropăi, a bate din picioare”. nu se vede cum a ajuns un cuvînt unguresc în sudul Munteniei și mai ales de ce tapogni ar fi devenit tupungi. Există, ce e drept, o variantă tupăngi „a călca îndesat”. Scriban, care nu citează sursele, o compară cu tapangea, cu dupăci, cu magh. tapogni și cu sîrb. tabančiti „a merge pe jos”. De notat că Tamás nu a admis cuvîntul. Mi se pare că e cu neputință să nu punem pe tupungi în relație cu tapangea „lovitură cu palma”. Diferențele de vocalism, la un cuvînt expresiv, nu pot face obstacol.

Pax vobis (sau: vobiscum) (lat. „Pace vouă!”) – Evanghelia lui Luca (cap. XXIV, versetul 36), unde se povestește că Isus, reîntors la Ierusalim, s-ar fi adresat cu aceste cuvinte (în ebraică) apostolilor săi în prima zi de Paști. De altfel salutul „Șalom”, care există de mult în limba ebraică și care înseamnă „pace”, e folosit și astăzi în loc de „bună ziua”. Al. Vlahuță, în articolul despre Mihail Eminescu, scria în încheiere: „De-acolo, din liniștea nemuririi lui, cu aceeași dragoste ne privește pe toți și – senin, a toate iertător, cu bunătatea celui ce-a trăit ș-a pătimit pentru alții – ne spune, în ceasul acesta mai ales: Pace vouă!” (Din volumul La gura sobei). BIB.

pil (piluri), s. n. – 1. Vargă, băț. – 2. (Olt.) Bici, cravașă. Origine incertă. Ar putea fi vorba de un lat. *pillum, cf. pilla › piuă, în loc de pila „stîlp” și pilum „suliță”; în acest caz ar fi însemnat la început „piuă”. Nu e ^[1] constatată o pronunțare palatalizată^[2], care ar proba acest etimon; în plus, se mai consideră ca der. de la pil, cuvintele pilos (var. chilos), adj. (puternic, rezistent; încăpățînat, îndărătnic) și pilug (var. chilug, v. aici). corectat(ă)

Valentin Răspîndit în toată Europa, apreciat și frecvent în epoca noastră, Valentín, fem. Valentína continuă numele pers. lat. Valentínus, cunoscut numai din epoca creștină. Cum ușor se poate bănui, numele este un derivat în -inus, sufix foarte frecvent în onomastica romanilor din perioada imperială, de la un alt nume personal Valéntis (care apare alături de Válens) sau Valéntius, acesta din urmă fiind folosit încă dinaintea erei noastre. Cum valens, valentis, este participiul verbului valere, toate numele amintite au fost explicate chiar de către romani prin acest verb care însemna „a fi puternic” apoi „a fi sănătos” (imperativul vale este un cunoscut salut roman corespunzător rom. sănătate! și din aceeași familie de cuvinte fac parte și valid sau invalid, validitate sau invaliditate, valență, valoare etc.). Conform acestei etimologii, Valentin ar fi deci înrudit și cu → Valeriu, dar în ultima vreme unii specialiști au început să se îndoiască de legătura acestor nume cu valere, mai ales că etruscii, care au influențat masiv onomastica latină, foloseau cîteva nume destul de asemănătoare cu cele în discuție. Valentius, Valentinus și Valentina pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc prin cultul cîtorva martiri, amintiți de calendare, atît în apusul, cît și în răsăritul Europei; cum numele sînt calendaristice, în mod normal ele ar fi trebuit să ajungă și la noi prin filieră greco-slavă, dar inventarele onomastice existente nu înregistrează decît sporadic forme de proveniență latino-catolică, prin intermediar maghiar sau german. Este vorba de Bálint sau Bălínt (de aici toponimele Balintele, Balintești, Balinți și probabil chiar Bolintin – de unde numele poetului Dimitrie Bolintineanu) și de Féltin (foarte apropiat de hipoc. germ. Velten). Situația se schimbă în epoca noastră, cînd sub influența onomasticii apusene, Valentin și Valentina (cu hipoc. Vali, Tina) devin prenume foarte frecvent folosite. ☐ Fr. Valens, Valentin, fem. modern Valentine, germ. Valentin (hipoc. Valtin, Velten, Vaitl, Vali), Valentine, it. Valentino, Valentina, sp. Valencia, magh. Balint, Valentin, Valentina, bg. Valentin, Valentina, rus. Valent, Valentin, Valentina. ☐ Flavius Valens, împărat roman din Orient (364-378), Valentinian, trei împărați ai Imperiului roman de apus, Valentinus, sec. 2 e.n., gnostic din Roma, șeful unei școli cunoscute și în Orient, Valentin Aleksandrovici Serov, cunoscut pictor realist rus. Toponimul Valencia (Spania) reproduce forma Valentia Edetanorum din Hispania.

poliptotă (gr. polyptoton, repetare la „mai multe cazuri”, sin. lat. traductio: „trecere de la un caz la altul”), figură care constă în repetarea aceluiași cuvânt sub diverse forme flexionare: x₁... x₂... x₃ (R): „Și-mi vorbesc de țara noastră și-mi grăiesc de-al țării dor.” (B. P. Hasdeu) P., ca termen, înseamnă „repetiția unui cuvânt declinabil la diferite cazuri”, dar, prin extensiune, s-a numit astfel și un verb repetat la diverse forme flexionare. De aceea vom clasifica această figură în: 1. P. substantivală: „La răspântii, e sobor: Umbre lungi în umbra lor.” (T. Arghezi) Un vers eminescian oferă o p. și mai rafinată semantic: „Punctu-acela în mișcare, mult mai slab, ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii.” Exemplul ultim pare mai puțin o p., întrucât substantivul margini este în ambele construcții un acuzativ prepozițional; singura diversificare morfologică ar fi articularea enclitică (fără margini – peste marginile). Dar, în același timp, în fără margini, substantivul are altă accepțiune, fiind o locuțiune adjectivală cu sensul de „atotputernic”, decât în peste marginile (lumii), ceea ce ne trimite la antanaclază, altă figură de repetiție, sau la silepsă. Delavrancea realizează și el o p. care-i totodată și antanaclază, folosind același substantiv atât într-o construcție liberă, cât și într-o locuțiune adjectivală: „om de treburi” și „om de treabă” (cu un ușor efect umoristic). 2. P. adjectivală: „Galbân ca făclia de galbănă ceară [...] Groază-acum dormea.” (V. Alecsandri) Un adjectiv cu schimbarea valorii gramaticale: „Plăcerile egale egal vor fi-mpărțite.” (Eminescu) 3. P. pronominală (mai rară): „Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea.” (Eminescu) 4. P. verbală: „... Smaranda chema pe drăguța mamă, Muri mai an... ba nu! trăiește! trăiește-n cugetul meu Si va trăi totdeauna, până voi trăi și eu!” (B. P. Hasdeu) Cf. fr.: „Hélas! on ne parle que de passer le temps. Le temps passe, et nous passons avec lui; et ce qui passe à mon regard, par le moyen du temps qui s’écoule, entre dans l’éternité qui ne passe pas...” (Bossuet). Ca mai toate figurile, p. se poate interfera cu alte figuri, cum ar fi: – cu anadiploza: „Ce va fi pe viitor, viitorul va descoperi.” (C. Mille); – cu antanaclaza: „De m-ați lega la ochi, pe dibuite v-aș duce și v-aș spune unde a fost cămara de odihnă a lui Ștefan cel Mare, unde a armelor, unde paraclisul cu iconostasul la care îngenunchea cel care n-a îngenuncheat înaintea nimănui.” (Delavrancea). Strălucirea stilistică a pasajului de mai sus o dă împletirea p. eu antanaclaza sau silepsa: „îngenunchea” (sens propriu) + „n-a îngenuncheat înaintea nimănui”, adică „nu s-a plecat” (sens figurat), precum și repetiția unde... unde... care e o anaforă. Cf. lat.: „Litora litoribus contraria.” (Vergilius) Cf. fr.: „Rome seule pouvait à Rome ressembler, Rome seule pouvait Rome faire sembler.” (Du Bellay; → L., § 643). Sin. traducție.

SENS s. I. 1. (LINGV.) accepție, conținut, însemnare, înțeles, semnificație, valoare, (rar) semantică, semantism, (înv.) noimă, simț, tâlc. (~ul unui cuvânt.) 2. v. semnificație. 3. coerență, logică, noimă, șir. (Vorbește fără ~.) 4. justificare, logică, motivare, noimă, rațiune, rost, temei. (Nu văd ~ul acestei decizii.) 5. înțeles, mesaj, semnificație, tâlc, (înv.) socoteală. (~ul adânc al unei poezii.) 6. semnificație, tâlc, (fig.) preț. (Iscat-am frumuseți și ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanță, însemnătate, semnificație, valoare, (fig.) preț. (~ul actului Unirii.) II. 1. direcție, parte. (În ce ~ o iei?) 2. direcție, latură, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, direcție, linie. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 4. direcție, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, manieră, mod, (rar) spirit. (Se pot face și alte observații în același ~.)

FIGURAT, -Ă, figurați, -te, adj. (Despre sensul unor cuvinte sau al unor expresii) Întrebuințat (pe bază de alegorii, metafore etc.) în alt înțeles decît cel obișnuit, de obicei pentru efecte stilistice. «Fierbinte» cu sens figurat înseamnă «foarte puternic, profund, adînc». ▭ În acest sens figurat putem zice și noi că tipurile comediilor lui Caragiale sînt mai adevărate decît cele din viața reală. GHEREA, ST. CR. I 349. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) La figurat = într-un sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil) Care conține (multe) figuri poetice. Stilul figurat al unui scriitor.

NEUTRAL, -Ă adj. 1. (Învechit) Neutru (3). [Coloniile] s-au mărginit a rămînea năutrale (nici cu o parte, nici cu alta), maior, t. 276/10. Oare făcut-am noi bine a rămîne neutrali (de nici o partidă) la pretențiile coroanei de Portugalia? ar (1829), 55¹/8. Măsurile Engliterii... au fost pînă acum cu totul neutrale, cr (1830), 63¹/11. Belgia va rămînea un stat neatărnat și neutral, ar (1839), 59²/25. Au îndemnat pe puterile mari a declara astă țeară neutrală. calendar (1862), 33/12. Pozițiune neutrală... confirmată printr-un act diplomatic, odobescu, s. iii, 379. 2. (Gram.; învechit) Care este specific substantivelor neutre (1). Neutru este acela care arată o ființă nici bărbătească, nici femeiască și primește articolul neutral, gr. r.-n. i, 26/7. ♦ (Despre sensul cuvintelor; rar) Care este indiferent față de genul (feminin sau masculin) indicat de forma cuvîntului; care se poate referi la obiecte de orice gen; neutru (1). Acest cuvînt nu se articulează decît... cînd are însemnare neutrală, iordan, g. 151. Vorbirea populară și cea familiară se servesc la tot pasul de cîteva formule în care intră, subt forma lor feminină, dar cu înțeles neutral, primele două numerale din seria cardinalelor. id. stil. 137. 3. (Rar) Neutru (2). Sub numire de ape neutrale înțălegem pe acele care lucrează în trupul omenesc mai mult prin sulfatul de soda și de magnezia. fătu, d. 113/17. Un sol devenit acid prin spălare, readus în stare neutrală, nu-și modifică structura, agrotehnica, i, 435. – Pronunțat: ne-u-. – pl.: neutrali, -e. – Și: (învechit, rar) năutral, -ă adj. – Din lat. neutralis, it. neutrale, fr. neutral, germ. neutral.

STRATAGEMĂ, stratageme, s. f. 1. Procedeu întrebuințat în război pentru a înșela și a surprinde pe inamic. Atunci Ciapanoglu, crezînd că sîntem putere mare și că fuga muscalilor era numai o stratagemă, s-a speriat și a luat-o la fugă spre Calafat. GHICA, S. 23. 2. Șiretlic, vicleșug, tertip. Trei sute cincizeci de cuvinte sau de locuțiuni, care toate înseamnă... o stratagemă, un vicleșug menit să întîrzie ceasul hotărîrii. C. PETRESCU, C. V. 93. Și mă bufnește și astăzi rîsul cînd mă gîndesc ce urmări hazlii a avut această stratagemă inconștientă a mea. HOGAȘ, DR. II 47.

prohibi Verbul acesta e explicat de CADE și DLRM prin fr. prohiber, în timp ce Scriban pornește de la it. proibire. Atmosfera semantică nu justifică deloc un punct de plecare italian (și de unde a apărut hi). Dar,în ultimele două secole, verbele latine de conjugarea a doua și a treia, împrumutate și „regularizate” în românește, au trecut la conjugarea întîi (diviza, poseda, preceda, repeta etc.). Așa s-a întîmplat și cu exhiba și inhiba. De ce, din aceeași rădăcină, avem pe prohibi oarecum izolat ca verb de conjugarea a patra? Mai răspîndite în cazul tuturor celor trei verbe formate de la lat. habere au fost și sînt substantivele abstracte: exhibiție, inhibiție, prohibiție și de asemenea adjectivul prohibitiv. De aceea sînt convins că în românește prohibi nu este împrumutat, ci refăcut din prohibiție, după modelul învesti/investiție, eventual din prohibitiv. Dar de ce avem exhiba, inhiba și nu, după același model, *exhibi, *inhibi? A exhiba este un cuvînt livresc, puțin folosit, în timp ce exhibiție, fie și rău pronunțat (eschibiție), este curent în toate stilurile. Dar între ele este o serioasă diferență de înțeles lexical: a exhiba înseamnă „a prezenta (un act etc.)”, pe cînd exhibiție e echivalent cu jonglerie, scamatorie (luate în sens depreciativ). A inhiba și inhibiție nu circulă decît în stilul științific. De aceea cred că toate aceste patru cuvinte au fost împrumutate, fiecare în parte, din franțuzește. Prohibiție, prohibitiv și prohibi, dimpotrivă, sînt cunoscute în cercuri mai largi, sensul rădăcinii fiind același la toate trei. Mi se pare lucru ușor de demonstrat că substantivul a apărut în românește înaintea verbului. S-a putut spune că un lucru este oprit sau interzis, dar oprire și chiar interzicere nu exprima destul de clar ideea pentru care a fost împrumutat termenul prohibiție. După ce acesta s-a răspîndit, a devenit normal să se folosească alături și un verb din aceeași familie.

SEMNIFICAȚIE s. 1. (LINGV.) accepție, conținut, însemnare, înțeles, sens, valoare, (rar) semantică, semantism, (înv.) noimă, simț, tâlc. (~ unui cuvânt.) 2. (SEMIOTICĂ) denotație. (~ și conotație.) 3. înțeles, rațiune, rost, sens, tâlc, (înv. și pop.) meșteșug, (pop.) noimă, (Mold. și Munt.) merchez, (înv.) tocmeală. (Ce ~ are această afirmație?) 4. înțeles, mesaj, sens, tâlc, (înv.) socoteală. (~ adâncă a unei poezii.) 5. sens, tâlc, (fig.) preț. (Iscat-am frumuseți și ~ii noi.) 6. importanță, însemnătate, sens, valoare, (fig.) preț. (~a actului Unirii.)

Aurea mediocritas (lat. „Mediocritate aurită”), două cuvinte desprinse dintr-o odă (II,10,5) a lui Horațiu. „Acest frumos vers – a spus Voltaire – îl știe orice om de litere pe dinafară”. Oda lui Horațiu cîntă avantajele unui trai modest, departe de splendorile măririlor și ale vieții zgomotoase. De aceea, deși traduse exact cuvintele înseamnă „mediocritate aurită”, e bine să se știe că nu este vorba de mediocritate, în înțelesul comun al cuvîntului, ci de o stare mijlocie, pe care poetul, la vremea aceea, o socotea o chezășie a liniștii sufletești și o cale spre fericire, motiv pentru care o și numește poetic „aurea” – aurită. De altfel, în limba latină, mediocritas înseamnă în primul rînd: moderație, măsură, cale de mijloc. Expresia, mai totdeauna citată în latinește, a căpătat însă cu timpul un sens peiorativ. LIT.

si (< it., fr. si) 1. Denumirea, în notația silabică, a celei de-a 7-a trepte a gamei* diatonice* do; corespunde literei h în notația germ. și literei b în notația engl. În octava* centrală a pianului, sunetul* s. are frecvența* de 493,8 Hz* în scara temperată* și de 495 Hz în scara naturală*, în ambele cazuri aflându-se la un ton*, mai sus decât sunetul la = 440 Hz dat de diapazonul (5) normal. 2. În complexul de relații funcționale* ale tonalității (1), nota s. poartă numele de sensibilă*, ca treaptă a VII-a a gamelor do major și do minor armonic, manifestând o puternică atracție către tonica* superioară, de care o desparte un semiton*. ♦ Nota s. a fost introdusă la începutul sec. 17 și reprezintă punctul final al încercărilor inițiate în sec. precedent (v. bocedizare*) pentru a se reduce numărul mutațiilor (2) în practica guidoniană a solmizării* și a se ușura astfel aplicarea acesteia. Hexacordul* s-a transformat în heptacord*, netezind calea de afirmare a sistemului tonal bazat pe octavă*. Acest lucru a însemnat declinul definitiv al solmizării, proces de intonare înlocuit cu solfegierea* notelor octavei. După Ludovico Zacconi (în compendiul Prattica della musica, două părți, 1592 și 1622), denumirea notei s. a fost introdusă de Anselme de Flandra, unind inițialele cuvintelor Sancte Iohannes de la sfârșitul imnului de care s-a servit Guido d’Arezzo pentru stabilirea denumirii sunetelor hexacordului natural.

*máne, thékel, fáres, cuvinte care înseamnă cîntărit, numărat, împărțit și pe care o mînă invizibilă le-a scris ca o amenințare profetică pe zidurile saleĭ în care Baltazar se deda ultimeĭ orgiĭ pe cînd Ciru (Cyrus) pătrundea în Babilon (Cartea luĭ Daniil, V). Aceste cuvinte se întrebuințează și astăzĭ ca o înștiințare a soarteĭ cuĭva.

Maria Avînd o largă arie de răspîndire care acoperă Europa, cele două Americi, Australia, o parte a Africii și a Asiei, Maria, cel mai cunoscut și frecvent dintre prenumele feminine, comune unui mare număr de popoare și limbi, continuă în onomastica modernă un vechi nume biblic. Tradițional la vechii evrei, purtat de profetesa Maria, sora mai mare a lui Moise (menționată în Exod), numele în discuție este mult mai bine cunoscut din N.T., unde este purtat de mai multe personaje, celebră fiind Fecioara Maria. Crearea și răspîndirea cultului acesteia este în strînsă legătură cu celebrarea zeiței egiptene Isis (→ Isidor). Răspîndit în epoca elenistică și romană într-o foarte întinsă arie geografică ce includea și Dacia, cultul acesteia a concurat în mod serios creștinismul primitiv; pentru a-l înlătura, a fost instituit cultul Mariei, necunoscut iudaismului și nici creștinismului pînă în sec. 4. Cum se explică formele sub care este cunoscut numele în diferitele limbi vorbite în Europa? În greaca N.T., unul dintre intermediarii prin care s-a răspîndit onomastica biblică, apar două forme: una indeclinabilă, mai frecventă și probabil mai veche, Mariám și o alta declinabilă dar mult mai rară, María, gen. Marias. În textul ebraic este întîlnită însă forma Miryam (de aici prenumele feminin actual Miriam), spre deosebire de forma arameeană Maryam din Targum, considerată de unii specialiști o modificare a primei forme datorate apropierii de cuvîntul arameean mar „domn, stăpîn”. Luînd în considerație că în Septuaginta forma este Mariam și că același tratament – cu a în prima silabă – este propriu arabilor, sirienilor și etiopienilor, unii lingviști cred că forma inițială ebraică era Maryam, introducerea lui i în prima silabă fiind pusă pe seama Massoreților. Trecut din greacă în latină, Maríam (de remarcat obișnuita modificare a accentului) a fost simțit ca un acuzativ, pe baza acestei forme „reconstituindu-se” nominativul María, continuat, uneori cu mici modificări, de franceză, italiană, spaniolă, engleză etc. În mod normal, originea și semnificația originară a acestui nume celebru au fost mult dezbătute de-a lungul timpului; au fost propuse pînă astăzi peste 60 de soluții etimologice, Maria devenind cu siguranță cel mai discutat, dar și cel mai controversat nume. Cum nu ar fi nici posibil și nici util să refacem aici istoria încercărilor etimologice, vom oferi doar două dintre ele. Prima nu este decît una dintre numeroasele curiozități lingvistice, dar a avut o largă audiență în cursul ev. med. Hieronim (sec. 4-5 e.n.), primul traducător al Bibliei în limba latină (traducere cunoscută sub numele de Vulgata), vedea în Maryam un compus din cuvintele ebraice mar „picătură” și yam „mare”, deci „picătură de mare”, redat în latină prin stilla maris. Prin erorile copiștilor textului s-a ajuns la stella maris, ceea ce înseamnă „stea de mare”. N-ar fi exclus ca popularitatea acestei vechi explicații să fi sprijinit într-o vreme răspîndirea numelui feminin → Stela, considerat probabil un sinonim al lui Maria. Ca și explicația propusă de Hieronim, cea mai mare parte a încercărilor făcute pînă astăzi pornesc de la ebraică. Dar, așa cum am văzut mai sus, numele este atestat prima oară în Exod, și profetesa care îl poartă se născuse în această țară și chiar numele fratelui ei, → Moise, era de origine egipteană. Pornind și de la aceste elemente ale legendei, tot mai mulți specialiști consideră astăzi că Maryam nu aparține fondului onomastic ebraic, ci acelui egiptean. Din acest punct de vedere, mult discutatul nume ar putea fi pus în legătură cu verbul mrj (numai structura consonantică a cuvîntului), care în vechea egipteană însemna „a iubi” (în coptă merit „iubit”) sau chiar cu un nume personal ca mrj-imn (în coptă Merit Amun „iubit de Amon” – în religia vechilor egipteni Amon era considerat marele rege al zeilor). Maryam ar putea continua chiar pe acest mrj-imn (de unde actualul prenume Mariana); o altă soluție fiind interpretarea lui ca un derivat cu sufixul feminin ebr. -am de la mrj(t). Dacă legătura etimologică dintre Amon și Maria este justă, s-ar putea încerca și o aproximativă cronologie a numelui, cel puțin în ceea ce privește perioada generalizării lui. La origine un mic zeu local, în cultul căruia se păstrează și urme ale unor ritualuri agricole, Amon din Teba urcă în vîrful panteonului egiptean și este pus alături de Ra în timpul dinastiilor a 11-a și a 12-a (anii 2100 – 1800 î.e.n.) cînd statul se reunifică în jurul Tebei. Probabil în această perioadă se răspîndiseră și formațiile teoforice în care apare numele zeului. Preluat de evrei din egipteană, numele se răspîndește prin intermediar grec și latin la toate popoarele europene creștinate, devenind în cele din urmă cel mai cunoscut prenume feminin de sursă biblică. În apusul Europei, Maria apare în izvoare încă din sec. 4, dar stabilirea exactă a frecvenței în inscripțiile latine nu este posibilă, întrucît numele biblic se confundă cu forma de feminin a unui frecvent nume gentilic roman → Marius, cu care nu are nici o legătură etimologică. Deși cultul Fecioarei avea o largă răspîndire și popularitate în Occident, numele de botez Maria nu se generalizează decît destul de tîrziu. În Germania nu se produce înainte de sec. 16 și este legat în bună măsură de Reformă, care aduce o profundă modificare și în onomastică. În Franța, la sfîrșitul sec. 14, Maria era departe de a fi curent, iar în Elveția, unde astăzi este foarte popular, nu apare înainte de 1511, frecvența lui crescînd considerabil de-abia în sec. 17 – 18. În bună parte această situație se explică prin faptul că numele era atît de respectat, încît atribuirea lui curentă ar fi fost o impietate. Acest statut de tabu onomastic îl avea Maria, de exemplu, în Spania (→ Carmen). Ca o curiozitate vom aminti că și numele actualei capitale a Argentinei poate fi pus în legătură cu unul dintre culturile dedicate Mariei; cunoscutul călător spaniol Pedro de Mendoza numește așezarea întemeiată de el la 1536 pe malurile fluviului La Plata, Nuestra Senora del Buen Aire, – de aici Buenos Aires, după numele unei biserici din Sevilla, închinate Fecioarei „vînturilor bune”, ocrotitoare a navigatorilor cu pînze. Toate aceste nume își datorează popularitatea inițială legăturii lor motivate cu Maria; dar în sfera de atracție a acesteia au intrat și altele cu care nu se poate stabili nici o legătură etimologică sau istorică, ca Marius, Marian etc., considerate în mod greșit, datorită asemănării formale, corespondentele masculine ale lui Maria. Un alt fapt specific onomasticii apusene este folosirea numelui Maria alăturat de un alt nume de botez masculin, pentru băieți, astfel explicîndu-se prenumele duble de tipul Jean-Marie, Jose-Maria, Fernando-Maria, Xavier-Maria, Rainer-Maria etc. Și în sfîrșit o cifră ilustrativă pentru frecvența numelui în apusul Europei; în a doua jumătate a sec. 18, în Anglia, 25 %dintre femei erau numite Mary. În răsăritul Europei, Maria nu a avut niciodată statut de tabu. La români, deși atestările documentare nu apar înainte de sec. 15, numele este cu siguranță mult mai vechi. Probabil el a fost folosit chiar de populația romanizată și în parte creștinată de la nordul Dunării, înaintea contactului cu slavii. Dată fiind însă lunga perioadă slavonă din istoria culturii noastre, Maria nu poate fi considerat decît o formă de influență slavă, manifestată fie pe cale cultă, fie pe cale populară. Cel mai frecvent prenume feminim românesc, Maria are și o bogată familie de variante, derivate și hipocoristice, împrumuturi mai vechi sau mai noi ori creații pe teren românesc, toate folosite în mod curent și astăzi: Maia, Mara (poate avea și altă origine), Mari (franțuzism puțin folosit), Marica, Rica, Maricica, Cica, Maricuța, Cuța, Marieta (împrumutat din fr. Mariette, curent din secolul trecut), Marița, Rița, Marițica, Marula, Marușca, Mașa, Mărie, Mărioara (Oara), Măriuca, Măriuța, Uța, Măruța, Măruca, Meri [cu accent pe i] (împrumut recent din engleză), Mia, Mica, Mimi, Mioara, Mira, Mița etc. ☐ Engl. Mary, fr. Marie (Marielle, Mariette, Marion, Marionette), germ. Maria (Mizzi, Mia, Mimi, Ria etc.), it., port., magh., bg., rus etc. Maria, sp. Mária. ☐ Maria I Stuart, regină a Scoției, Maria Tudor, regină a Angliei, Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului romano-german, Maria Antoaneta, regină a Franței etc.; scriitoarea engleză Mary Ann Evans (sau George Eliot), Maria Sklodowska Curie, Marie Joliot-Curie. În combinație cu un prenume masculin numele a fost purtat și de François-Marie Arouet (sau Voltaire), Marie Henri Boyle (sau Stendhal), Marie Joseph Chénier, Rainer-Maria Rilke, Carl Maria von Weber, André-Marie Ampère etc. ☐ Viața celebrelor regine Maria Stuart și Maria Tudor i-a inspirat pe Schiller, respectiv pe V. Hugo; Marion Delorme – eroina dramei romantice cu același nume de V. Hugo și a romanului Cinq-Mars de A. de Vigny; Marie Arnoux din Educația sentimentală de Flaubert, Maria Chapdelaine, eroina romanului cu același nume de Louis Hémon, Marion Bloom sau Molly din romanul Ulysse de J. Joyce.

bujdei, bujdeie, s.n. – 1. Construcție specială pentru uscarea fructelor. Pereții din bârne necioplite sunt lipiți în interior și în exterior și au acoperiș din șindrilă, în două ape. În partea inferioară se află cuptorul, cu o ușă pentru introdus lemnele și cu un orificiu pe unde iese fumul. În bujdei sunt așezate rude etajate pe care se pun lesele cu fructe. După ce lemnele au ars, se înfundă ușa și orificiul pentru fum, astfel încât uscarea se face treptat (Șainelic 1986: 34); „Gospodăriile cu grădini mai mari și cu mulți pruni mai au și câte un bujdei (uscătoare de prune)” (Meruțiu 1936: 12). La sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, comerțul cu prune uscate era înfloritor. Aceste produse erau exportate până la Viena și în Germania. 2. Groapă (cuptor) în care se face foc pentru a se usca fructele (ALR 1971: 460). 3. Bordei (Memoria 2004). – „Bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bujdeucă, care înseamnă toate «colibă» (cf. budă)” (DER); Rut. bordej, bg. bordei, magh. bordej provin din rom. (Candrea).

cearcăn (cearcăne), s. n. – 1. (Înv.) Cerc. – 2. Cerc luminos care uneori înconjoară Soarele sau Luna, halo. – 3. Cerc care înconjoară un obiect. – 4. Cerc vînăt care înconjoară uneori pleoapa înferioară. – 5. Compas de dogar. – Var. țarcăn. Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat. circinus „compas”, de la circināre „a rotunji” (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Pușcariu 329; Candrea-Dens., 312; REW 1942; Iordan, Dift., 116; DAR), dar fonetismul nu e clar; cf. it. cercine, fr. cerne, sp. cercén, cercenar, cu sensuri asemănătoare. Rezultatul rom. ar fi trebuit să fie *cércen, și nu se înțelege cum s-a ajuns la un c velar. Explicația lui Pușcariu (ZRPh., LVII, 263; Archiv., CLXIV, 213; Dacor., III, 396; DAR), bazată pe un lat. *circanus, este greșită, căci ridică o problemă de schimbare de accent și face abstracție de an › în (cf. Rosetti, I, 58). Byck-Graur 20 se gîndesc la un sing. analogic, reconstruit pe baza pl. *cercene, în gemene < geamăn; cu toate acestea, prezența lui c pare că ar fi trebuit să împiedice analogia (este greu de crezut, plecîndu-se de la margine, la o formă der. *margă-, oricare ar fi analogia); formele care ridică aceeași problemă, leagăn și mesteacăn, care se invocă în sprijinul acestei opinii, sînt de asemenea incerte, circinus este justă, s-ar cuveni mai curînd să se plece de la *carcinus din gr. ϰαρϰίνος care, pe lîngă „cancer”, înseamnă și „compas”, ca circinus, și provine de la ϰαρϰινόω „a curba”. Contaminarea ambelor cuvinte pare sigură (cf. circinus „herpes”, care trebuie să provină de la sensul cuvîntului gr.); și de la un rezultat rom. *carcen se poate presupune a fi o metateză de la cearcăn. Totuși, este mai probabil să fie vorba de o der. internă în rom., pornindu-se de la cerc sau de la o formă f. dispărută, *cearcă, ca în boc, boacă › boacăn, pe baza unui suf. construit pe baza modelului lui zdravăn, țapăn etc. – Der. cercăni, vb. (a înconjura cu un cerc).

STIL (< fr. slyle < lat. stylus < gr. stylos, condei folosit la scrierea pe tăblițele cerate) Termen ce implică numeroase sensuri ca: a felul deosebit de a se exprima al unei persoane; b totalitate a procedeelor proprii de expunere, prin mijloacele limbii literare; c mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen literar, unei epoci, unui curent literar etc., ceea ce constituie stilul literaturii artistice. În afară de stilul literaturii artistice – totalitate a mijloacelor de exprimare figurată, figură de stil sau tropi, se mai deosebesc și : alte stiluri: stilul științific, stilul publicistic, adică felul deosebit, specific, de exprimare în lucrările științifice, în publicistică (presă) și în documentele oficiale. Fenomenele de stil sînt procese de invenție, care se abat de la construcțiile repetate, comune și uzuale în limbă. Se poate spune că faptele de stil sînt „abateri” expresive, construcții sugestive, cuvinte și structuri gramaticale mai puțin obișnuite în uzul curent, toate însă specifice tendințelor inovatoare ale limbii, după cum menționează T. Vianu, în Studii de stilistică și Gh. Bulgăr, în Probleme și analize stilistice. Termenul de stil se folosește în întregul domeniu al artei (stil muzical, stil arhitectural etc.). Printre stiluri, practica tradițională enumeră drept calități generale: claritatea, precizia, proprietatea, corectitudinea; iar naturalețea, demnitatea, armonia, finețea, puritatea, calități speciale sau particulare. Claritatea stilului rezultă din folosirea termenilor ușor de înțeles, ca și din evitarea termenilor vagi, echivoci, a inversiunilor forțate, a perioadelor prea lungi. Contrare clarității sînt non-sensul, obscuritatea. Non-sensul derivă din contradicția între exprimarea unei idei și dreapta judecată. Ex. Rică Venturiano: M-am transportat la localitate, pentru ca să-ți repet că te iubesc, precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea. (I.L. CARAGIALE, O noapte furtunoasă) Obscuritatea rezultă adesea din lungimea frazelor sau nepotrivirea lor, din echivocuri (folosirea unor cuvinte ce pot fi luate în diferite sensuri), din inversarea forțată a unor versuri, ca acestea de mai jos ale lui Gh. Asachi: Diogenes în Athina, Unde strălucea lumina, Un bărbat era mintos, Însă judeca pe dos. sau Diogene-atunci răspunde Însemnat acest cuvînt. O punctuație neregulată poate duce de asemenea la obscuritate, ca în acest răspuns dat de oracolul de la Delfi unei mame care voia să știe dacă fiul ei se va mai întoarce din război. Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri, care prin schimbarea punctuației are alt înțeles: Te vei duce, te vei întoarce, nu, vei muri. Preciziunea se referă la alegerea termenilor celor mai potriviți în exprimarea ideilor. Ea nu exclude nici bogăția vocabularului, nici ornamentarea stilului. Opus preciziunii este stilul difuz sau prolix, pe care Voltaire îl caracteriza ca un adevărat „deluviu de cuvinte peste un pustiu de idei”. Derivată din folosirea cuvintelor în înțelesul lor propriu, proprietatea constituie o însușire a stilului, pe care Boileau, în a sa Artă poetică, punea atîta preț. Surtout quen vos écrits la langue révérée Dans vos plus grands excès vous soit toujours sacrée, En vain vous me frappez dun son mélodieux Si le terme est impropre ou le tour vicieux. Mon esprit nadmet point un pompeux barbarisme Ni dun vers ampoulé lorgueilleux solécisme. Sans la langue, en un mot, lauteur le plus divin Est toujours, quoi quil fasse, un méchant écrivain. Chiar cînd în mari excese ar fi ca să cădeți Voi limba totdeauna de sfîntă s-o aveți. Zadarnic este fraza plăcută-armonioasă, Cuvîntul de-i nepropriu, făptura vicioasă, Urechea mea n-admite pomposul barbarism Arunc îndată versul ce are-un solecism. Într-un cuvînt, poetul, sublim chiar de ar fi E rău poet, desigur, cînd limba n-o va ști. (Traducere de A. NAUM) Corectitudinea implică respectarea în exprimare a regulilor gramaticale. Una din aceste abateri este solecismul (v.) pe care scriitorii îl folosesc însă pentru efectul artistic, mai ales pentru caracterizarea personajelor sau a situațiilor. Caragiale, de exemplu, scoate efecte artistice din folosirea invariabilă a pronumelui relativ care, numai la nominativ. Ex. Pristanda (mîhnit) - Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!... să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... În poezia populară întâlnim solecismul ca neglijare a acordului dintre subiect și predicat. Ex. Ulmi și brazi Se clătina, fagi și paltini se pleca, fruntea de i-o răcorea. (Poezie populară, Tom Alimoș) Naturalețea este consecința exprimării firești. Opusă naturaleții stilului este afectarea, rezultat al folosirii unor cuvinte căutate, prețioase, ca acest exemplu din limbajul Prețioaselor lui Molière: - Contentez lenvie que ce fauteuil a de vous embrasser, în loc de asseyez-vous. (Satisfaceți dorința pe care o are acest fotoliu de a vă îmbrățișa, în loc de așezați-vă.) Stilului voit afectat și obscur, tinzînd spre o rafinată și complicată eleganță, i s-a dat denumirea de stil gongoric, după numele scriitorului spaniol Gongora y Argote (1561 – 1627) (unii istorici literari socotesc însă pe contemporanul sau, Alonso de Ledesona, ca adevăratul creator al gongorismului). Bombasticismul, denumit de greci teratologie < gr. teras, minune și logos, cuvînt, constituie acel stil exagerat, umflat, despre care Titu Maiorescu, în Critice, spune: „Stilul este exagerat, cînd înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrșește intensitatea gîndirii ce vor să exprime în împreunarea lor.” Demnitatea este socotită ca nn rezultat al folosirii, în vorbire sau scriere, a cuvintelor și expresiilor cuviincioase, evitîndu-se vulgaritățile, trivialitățile. Exprimare în felul acesta a unor idei constituie o adevărată artă, căci așa cum arată și Boileau: Quoi que vous écriviez, évitez la bassesse, Le style le moins noble a pourtant sa noblesse. (Lart poétique) Orice scrieți, vedeți prea jos a nu vă lăsa. Stilul cel mai puțin nobil își are cuviința sa. (Traducere de I.H. RĂDULESCU) Armonia stilului rezultă din folosirea cuvintelor, în proză sau în versuri, în așa fel încît să încînte auzul. Termen sinonim cu eufonia (evitarea în poezie și vorbirea obișnuită a sunetelor neplăcute, nemuzicale, a cacofoniilor). Armoniei rezultate din îmbinarea cuvintelor care imită sau sugerează fenomene din natură sau dau impresia sonoră a unei acțiuni i se spune armonie imitativă, particularitate îndeosebi a simbolismului instrumentalist, folosit în poezia noastră de Al. Macedonski. Ex. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ritmica și cadența perioadelor în stilul unei opere literare duce la armonia stilului (ex. Al. Odobescu, Pseudokinegeticos ; Al. Russo, Cîntarea României). Finețea este un rezultat al subtilei exprimări a anumitor idei, al căror sens și aluzie trebuie căutate de cititor. Ex. „Ce are de a face morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul s-o îmbrățișeze?” (I.L. CARAGIALE, Bacalaureat) Vino acum de față și stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare. De ce treabă-mi ești bună, putere gînditoare, Cînd nu poci la nimica să mă ajut cu tine, Cînd nu te-ai deprins încă nici vistu sa-l joci bine? (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) Din prefăcuta indignare a poetului împotriva propriului său duh se desprinde o fină aluzie ironică la adresa superficialelor preocupări ale societății contemporane. O altă calitate a stilului o constituie puritatea, adică folosirea cuvintelor consacrate prin uz, evitarea abuzului de barbarisme, regionalisme, arhaisme, neologisme și alegerea termenilor care să exprime cît mai exact ideile. Puritatea nu trebuie confundată cu purismul, acea tendință manifestată în cultura noastră de a purifica limba de unele cuvinte de altă origine (slavă, turcă etc.) decît cea latină, tendință ce a dus la o deformare a acesteia ca în exemplul de mai jos luat din scrierile lui Aron Pumnul: „Introducăciune pregătiți-vă în filosifie sau sciemînt. Prodata introducăciunii este cunoscăciunea însemninței sciemîntului ca mama născățivă a celorlalte sciințe.” O trăsătură particulară a stilului unor scriitori, stil care, prin spontaneitatea și vioiciunea exprimării, pare a fi vorbit este oralitatea; exemplu, stilul folosit de Ion Creangă în Amintirile și Povestirile sale. Oralitatea artei lui Creangă este susținută mai întîi de formele graiului viu (Ș-apoi, dă, doamne, bine; și vorba ceea; de voie, de nevoie; ei, ei, ce-i de făcut? scurt si cuprinzător etc.). De asemenea, ea se desprinde și din numeroasele onomatopee (hîrști!; hai, hai! hai, hai!; zvîrr! huștiuluc! durai-vurai; teleap-teleap), cum și din zicerile tipice, unele dintre ele chiar rimate. (Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc; omul are un dar și un amar etc.)

piez (piezi), s. m. – 1. (Înv.) Picior. – 2. (În expresia în piez) În curmeziș, peste. – Var. chezi, cheji. Mr. peză „glumă”. Lat. pĕdem (Pușchilă, Anuar de Geografie, II (1911), 159; Pușcariu, Dacor., I, 415; Scriban, Arhiva, XXIX, 49; Drăganu, Dacor., II, 611; Pușcariu, Lr., 199), cf. REW 6439. Sensul de „picior”, propriu tututor der. romanice, există și în rom., cf. va grăi omului cuvinte bune, și le va grăi cu hiclenșug, de-l va batjocoi, adică va grăi peste piezi (Îndreptarea Legii); unde peste piezi stă în locul expresiei actuale peste picior, cf. fr. par-dessus la jambe (Tiktin traduce rău această exprimare, cum că ar însemna „a vorbi cu dublu înțeles”). Pentru a înțelege evoluția semantică, trebuie să pornim de la ideea banală, că ziua cuiva ar fi bună sau rea după cum iese din casă cu piciorul drept sau cu cel stîng înainte; de aici în piezi „după cum iese bine sau rău, nesigur”; în piezi buni „cu piciorul drept, sub auspicii bune”; în piezi răi „fără noroc, în ceas rău”. Var. cheji, s. m. pl. (Mold., dispoziție, chef, stare de spirit) este normală fonetic și semantic. Der. pieziș, adv. (în curmeziș); împiezișat, adj. (întretăiat, oblic); piază, s. f. (șansă, noroc, dispoziție, chef, gust), sing. refăcut după pl. piezi; piezos, adj. (nefericit, de rău augur; nenorocit, fără noroc).

chibrit În Cîmpia Dunării (și la București) chibrit înseamnă și „cutie de chibrituri” (vezi BPh., V, p. 160 și 180). După cît pot constata, în turcește nu există acest înțeles (kibrit, în afară de înțelesul de „chibrit”, îl mai are pe acela de „pucioasă”). El există însă în bulgărește, unde, după dicționar, este chiar principalul sens al cuvântului. Pentru „chibrit” se zice, ca și în Muntenia, „băț de chibrit”: кuбpumeнa клечкa. Pare deci clar că formulele muntenești vin din bulgărește.

ANTIFRAZĂ (< fr. antiphrase < gr. antiphrasis, cf. gr. anti, contra și phrasis, ironie) Folosirea unui cuvînt sau a unei expresii în sens contrar adevăratului înțeles, avînd adesea un substrat ironic. Ex. „Tipătescu (care a tot bătut din călcîi cu impaciență, coboară încet, rar și cu dinții strînși). - Iubite și stimabile domnule Cațavencu, nu înțeleg pentru ce între doi bărbați, cu oarecare pretenție de seriozitate, să mai încapă astfel de meșteșuguri și rafinării de maniere...” Formula de ironică adresare iubite și stimabile este folosită în sens contrar înțelesului acestor cuvinte. Tot antifrază este si denumirea de Filopator (< gr. philos, iubitor și lat. pater, tată) dată lui Ptolomeu al IV-lea, rege al Egiptului, care și-a ucis tatăl, ca și denumirea Mării Negre, atît de des agitată de furtuni, numită de către antici Pontus Euxinus, cuvînt ce în grecește înseamnă mare ospitalieră, antifrază denumită eufemistică. Termenul de antifrază este socotit adesea sinonim și cu cel de ironie, o formă atenuată a acesteia.

VENI, vin și (regional) viu, vb. IV. Intranz. 1. A merge înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare considerată aproape de vorbitor. Venea Mitrea argatul cu cîrdișorul de oi și cu cele două vaci. SADOVEANU, B. 20. Prin fața Ministerului de Domenii... venea agale o trăsură. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Oastea leșească vine spre cetate. ALECSANDRI, T. II 27. ◊ (Prin analogie) Bălțătești! O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. ◊ (În personificări) Venea din cer pe cîmp amurgul. GOGA, C. P. 10. Din codri noaptea vine Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Zăresc în depărtare se înteietoare un sul de raze care venea înspre dinșii. CREANGĂ, P. 228. Sara vine din ariniști. EMINESCU, O. I 103. Vine vîntu dinspre munți Și-i cu dor de la părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. ◊ (Întărit prin repetare) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Construit cu dativul) Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Și lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ◊ Expr. (Cu verbul la imperativ, mai ales în forma vino, întreaga expresie avînd valoare de substantiv) Du-te, vino = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă. Acel du-te, vino al oamenilor de legătură nu bătea prea mult la ochi. CAMIL PETRESCU, O. II 247. (De obicei construit cu verbul «a avea») Vino-ncoace = a) farmec, drăgălășenie, atracție. Mulți se dau pe lîngă ea, c-ar avea bune părăluțe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de vino-ncoace. DELAVRANCEA, S. 44. Lui Harap- Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată și văzînd-o cît era de tînără, de frumoasă și plină de vină-ncoace. CREANGĂ, P. 275. O fată frumoasă, bine făcută, veselă și cu vină-încoace. CONTEMPORANUL, II 216; b) (rar) ademenire, ispită. Vei vedea-o pe la hori, Să n-o lași la vino-ncoace. Stai cu ea, ce știi tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori. COȘBUC, P. I 135. ♦ A merge împreună cu cineva (v. însoți) sau în urma cuiva (v. urma). Face semn dracului cu mîna să vie după el. CREANGĂ, P. 52. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. Eu mă duc, urîtul vine, Tot alăturea cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ Expr. (Popular) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. Acele pe care le-ar fi luat nu veneau după el și așa a rămas neînsurat. RETEGANUL, P. II 22. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu. ALECSANDRI, P. I 7. Vino, mîndră, după mine Că mi-i prinde tare bine. HODOȘ, P. P. 82. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). Să vie străinul ce cîntă afară Să cînte aci. BOLINTINEANU, O. 77. ◊ Expr. A veni în slujbă = a se angaja în slujba cuiva. Domnia-ta mi-ai poruncit să vin în slujba d-tale, în locul tatei. RETEGANUL, P. V 48. Ipate se îmbogățise... de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. CREANGĂ, P. 153. ♦ (Despre ape, urmat de determinări modale sau locale) A curge. Din acest munte... Oltul vine la vale, asupra cîmpiilor și a oamenilor. BOGZA, C. O. 14. Subt zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîndu-se ca lespezi fumurii și clipotind ușor la țărm. SADOVEANU, N. P. 182. A dat peste un pîrău a cărui apă venea grozav de tulbure. CREANGĂ, O. A. 271. ◊ Expr. A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a crește, a se umfla, a se revărsa. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. A-i veni (cuiva) apa la moară v. apă (I 2). ♦ A se deplasa purtat de valuri; a pluti. Venea o moară pe Siret [titlu]. SADOVEANU. Văzu un sicrinel... că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A năvăli asupra sau împotriva cuiva. Trifon, văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. RETEGANUL, P. I 8. [Leul] Începu a veni asupra voinicului. ISPIRESCU, U. 31. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont. CARAGIALE, O. II 288. Bine că ați apucat a veni și d-voastră. CREANGĂ, P. 159. Venit-am și am învins! ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Rar, despre obiecte) Tronul ăsta... a venit aci, iaca așa, urdubelea. ISPIRESCU, U.94. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete, veniți pe lume cam la un an unul. CĂLINESCU, E. 18. Vițelul ista, o dată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-l mai putem întoarce. BART, S. M. 85. (Eliptic) Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4. Bine-ai venit v. bine¹ (I 1). A veni (cuiva) în ajutor v. ajutor. A veni într-un suflet (sau cu sufletul la gură) = a veni foarte repede, abia mai puțind respira, gîfîind. Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine Să-mi spuie ce-a făcut. TOPÎRCEANU, B. 34. A treia zi dis-de-dimineață, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. ISPIRESCU, L. 46. A veni glonț v. glonț. A veni la fața locului v. loc (I 1). A veni la spartul tîrgului = a sosi prea tîrziu. (Despre suferințe, necazuri, boli) A veni pe (sau peste) capul cuiva = a se abate asupra cuiva. Pacostea aceasta chiar din senin veni preste capul meu. RETEGANUL, P. II 50. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap! CREANGĂ, P. 25. A veni cu jalba-n proțap v. jalbă. A-i veni cuiva de-a gata (sau mură-n gură) = a căpăta fără nici o osteneală. A veni la cunoștința cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. Plîngerile boierilor veniseră la cunoștința sultanului. ISPIRESCU, M. V. 9. ♦ (Despre obiecte) A sosi (fiind adus, trimis, expediat de cineva). Îi veneau scrisori și cereri de departe, din niște tîrguri cu nume ciudate. SADOVEANU, B. 10. Pînă acu n-am primii banii. Firește că în două-trei zile îmi vin. CARAGIALE, O. VII 7. Vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic, a fi difuzat. «Familia», revistă populară, venea negreșit la Blaji. CĂLINESCU, E. 114. ♦ (Despre zgomote și despre adieri, mirosuri etc.) A ajunge pînă la persoana care vorbește sau despre care se vorbește sau pînă într-un loc determinat. Vorbele veneau greu, vîntul le împingea îndărăt, le ștergea, le schimba. DUMITRIU, P. F. 21. Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. SADOVEANU, N. P. 25. Mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta. RETEGANUL, P. III 62. Îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. 3. A se duce să viziteze pe cineva, a merge în treacăt la cineva sau undeva, a trece pe la cineva, a apărea, a se ivi, a se prezenta undeva sau la cineva. Venea la tîrg din cînd în cînd, ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Simțind că are să vie tată-său la judecată... se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă. ISPIRESCU, L. 277. Venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge. CARAGIALE, O. III 76. Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă. EMINESCU, O. I 92. Vulpea nu venea pe-acolo cît știa că sturzul n-are ce-i da. ȘEZ. III 185. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plînge sau a fi gata să plîngă. O duceam în brațe și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! SADOVEANU, O. I 315. (Despre gînduri, idei) A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a-i da (cuiva ceva) prin minte deodată, pe neașteptate. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta... și nu știu cum mi-au venit în cap copiii tăi. SAHIA, N. 32. Îmi veni în minte o idee genială. HOGAȘ, M. N. 94. Lui Urmă-Galbină îndată-i veni prin minte că așa este. RETEGANUL, P. V 76. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. Ce (cîte sau cum) îi vine cuiva pe limbă (sau la gură) = ce (cîte sau cum) exprimă cineva spontan și fără discernămînt, într-un moment de surescitare. Tocmai pentru că acum colonelul era în toane bune și-l lua peste picior, Mitică putea să-i vorbească despre tot ce avea în suflet și-i venea pe limbă. PAS, Z. III 170. Căzuse... blestămîndu-ne cum îi venea la gură. CREANGĂ, A. 111. (Cu pronunțare regională) Muierea... nu-l mai slăbea din.... cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I 7. A-i veni (cuiva) (moș) Ene pe la gene v. moș (I 1). 4. A urma după altcineva sau altceva; a succeda. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului. REBREANU, I. 10. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămîna etc.) Ce vine = anul (sau luna, săptămîna etc.) următor celui de față. Cei ce vin (sau vor veni) (după noi) = urmașii noștri. Banii ne trebuie să... clădim locașe pentru iertarea păcatelor noastre și pentru cei ce vor veni după noi. DELAVRANCEA, O. II 196. Noi știm că-i multă viața Și în noi și-n cei ce vin. COȘBUC, P. II 107. A-i veni cuiva rîndul = a sosi (după o așteptare) rîndul cuiva la o acțiune. A! boieri, a venit și rîndul domnului. DELAVRANCEA, O. II 159. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. RETEGANUL, P. IV 19. Așa-i c-a venit și rîndul mieu? CREANGĂ, P. 54. ♦ A urma după cineva în grad sau în rang; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie. După boierime, veneau breslele negustorilor și a meseriașilor, lipsite de orice drept municipal. ALECSANDRI, la NEGRUZZI, S. I X. 5. A-și avea originea, a deriva, a proveni, a purcede, a izvorî, a se trage din.... Afin, știind din ce venea boala intră... la împărăteasă. ISPIRESCU, L. 118. ♦ A decurge (ca o consecință). Te pun... la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele, iubite autorule. ODOBESCU, S. III 11. Hanii n-au vînat decît folosul lor și d-acilea vine că ei erau gata a încheia un tractat. BĂLCESCU, O. II 151. 6. A sosi sau a se întoarce în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. Venea tîrziu acasă pentru că se ducea probabil la teatru. CĂLINESCU, E. 178. Dintr-alte țări de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Fie, mă duc; dar vin îndată îndărăt. ALECSANDRI, T. I 252. Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuțul la măsură, Nici cașul la-nchegătură. TEODORESCU, P. P. 514. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mintea la loc (sau în cap, la cap) sau a-i veni (cuiva) mintea acasă = a deveni mai înțelept, a se cuminți, a se potoli, a se îndrepta. Mă bucuram că i-a venit și lui... mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II 238. Îmblătea pe bietul țigan ca să-i vină mintea la loc. RETEGANUL, P. I 74. A-i veni (cuiva) inima (sufletul, graiul) la loc = a se liniști (după o spaimă, o emoție); a-și recăpăta încrederea, curajul. Tîrgovețului nu-i venise încă nici inima, nici graiul la loc. GALAN, Z. R. 49. Venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfățișează înaintea tată-său. CREANGĂ, P. 192. Iată-l!... O! parcă-mi mai vine inima la loc. ALECSANDRI, T. II 30. A-și veni în fire (în simțire, în cunoștinți sau, regional, în ori) = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți: încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Fata... era mai mult moartă decît vie; abia și-au putut veni în ori. SBIERA, P. 309. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea. ISPIRESCU, L. 136. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să-ți dai seama, să înțelegi; devii mai îngăduitor. Ei bravo! Așa mai vii de-acasă, puiule! C. PETRESCU, C. V. 343. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. (Cu modificarea expresiei) Tocmai acum îmi veni și dumnealui de-acasă și pricepu că nesocotită fu a lui cerere. ISPIRESCU, U. 106. (Învechit și popular) A-și veni în cunoștință (sau în socotință) = a-și da seama, a pricepe; a se lămuri. Începură a-și da coate, a-și veni în cunoștință. ISPIRESCU, L. 38. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea nici cea mai mică parte a [ostrovului]. DRĂGHICI, R. 154. (În imprecații) Veni-ți-ar (veni-i-ar etc.) numele, exprimă dorința ca cel căruia ne adresăm (sau despre care vorbim) să nu se mai întoarcă din locurile unde se duce. 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. Curtea venea ceva mai depărtișor de sat, încolo, pe-un deal. MIRONESCU, S. A. 104. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului. CREANGĂ, A. 71. ♦ A ajunge pînă la...; a atinge. Genele... așa-i erau de lungi și de dese de-i veneau pînă la gură. RETEGANUL, P. V 36. Iarbă verde subțirică și naltă de-mi venea pînă mai sus de genunchi. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Expr. (Rar) A-i veni (cuiva) apa la gură, se spune cînd cineva se găsește într-o situație foarte grea. Alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că-i vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere... Bátori. ISPIRESCU, M. V. 34. 8. A ajunge într-o anumită situație, stare, poziție. Turcii... mijlociră să vie domn [Mihai]. ISPIRESCU, M. V. 4. Iarăși au venit în ce dintăi ticăloasă stare. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). Ei! se-ngroașă gluma!... Pînă ce am venit în nas. DELAVRANCEA, O. II 113. A-i veni (cuiva) rău = a fi cuprins de amețeală, a se simți rău, a-și pierde (sau a fi pe punctul de a-și pierde) cunoștința. Abia mai putu îngăima cîteva cuvinte fără șir, pătrunsă de un fior la gîndul... că lui Nicu i s-a întîmplat ceva. Îi veni rău. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Un sentiment de neliniște, de osteneală. îl grăbea spre casă, ca pe un om care simte că-i vine rău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 58. A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune cînd cineva se află într-o situație neplăcută, penibilă. Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe line, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba că sau a veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva sau (franțuzism neobișnuit) a veni la... = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. La urmă, venind vorba de doine ardelenești, a cîntat. REBREANU, R. I 173. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie. ISPIRESCU, L. 127. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Nimic mai frumos decît situația acestui tîrg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Șiret și Moldova... Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele țării vine de la ea. NEGRUZZI, S. I 194. A veni la vorba (la vorbele sau la cuvîntul) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat au fost bune. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Mă tem să nu viu la cuvintele căpitanului. DRĂGHICI, R. 15. Și din gură mi-i zicea: Ai venit la vorba mea. TEODORESCU, P. P. 628. Vine cam ciudat = este sau pare ciudat. Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. ALEXANDRESCU, P. 64. Cum vine asta? = a) ce înseamnă, cum trebuie interpretat acest fapt? b) cum se tălmăcește? Cum vine asta pe limba noastră, întrebă șeful de echipaj. BART, S. M. 101. Așa vine vorba = așa se spune, așa e obiceiul. Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă: dragii moșului căci de! așa vine vorba. ISPIRESCU, U. 2. Vorba vine = e numai un fel de a vorbi (care nu corespunde realității); aș! de unde! Ceasul primejdiei se apropie... Așa mă tem. – Te temi?.. – Vorba vine. ALECSANDRI, T. 1124. A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac v. hac¹.9. (Despre întîmplări, evenimente) A se produce, a avea loc, a se întîmplă. De-ar veni o întîmplare nouă, pe care am ajuta-o să se prefacă în minune. SADOVEANU, P. 110. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. Să nu vie vremea să dai cinstea pe rușine. NEGRUZZI, S. I 249. Expr. (Popular) Vine un an (de cînd... ) = se împlinește un an (de cînd... ). Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin zahar. TEODORESCU, P. P. 285. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva, momentul decisiv (în special momentul morții). Mă gîndesc că omul nu știe cînd îi vine ceasul. DELAVRANCEA, O. II 219. În ziua a treia, îi veni ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 121. (Fig.) Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. 10. (Cu valoare de semiauxiliar și cu subiectul logic în dativ) A fi cuprins sau stăpînit de un gînd, de o senzație, de o dorință; a fi înclinat sau dispus la ceva, a simți nevoia să. Nu care cumva să-i vie poftă să și domnească. ISPIRESCU, L. 327. Mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă. ODOBESCU, S. III 11. I-am trimis dorul acasă Pe frunză din via noastă! Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn, Trebuie să i-l adorm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ (Urmat de propoziții cu verbul la conjunctiv sau la infinitiv) Nici în casă nu-i venea să rămînă peste noapte. BART, E. 255. S-a trezit deodată cu Șofron, dar nu-i venea să se scoale. SLAVICI, O. I 220. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul. Pe de-o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. (Eliptic) Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine.= JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă v. crede (2). A-i veni (cuiva) bîzdîcul v. bîzdîc. A-i veni cuiva hachițele v. hachițe. A-i veni cuiva (toți) dracii = a se înfuria, a se mînia. Ce-ți (-i etc.) vine (să... )? se spune cînd cineva face un lucru ciudat, nesăbuit. Ei, acum, ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele? BARANGA, I. 162. Ce-i veni lui, ia o piatră și aruncînd-o către fîntînă, nemerește drept în tigvă. ISPIRESCU, L. 357. Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele. CREANGĂ, A. 4. Cum îi vine cuiva = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. Fata minte cum îi vine. COȘBUC, P. I 203. N-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. A-i veni cuiva la îndemînă (sau la socoteală) = a-i conveni cuiva, a-i fi pe plac. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aevea. ISPIRESCU, L. 184. Se prinde în joc lîngă o fată care chitește că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. A-i veni bine (să...) v. bine¹ (II). A-i veni la merchez v. merchez. A-i veni greu (să...) v. greu¹ (2). A-i veni peste mînă v. mînă (1). A nu-i veni la cherem v. cherem. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau, în construcții negative, rău). Am niște rochii pentru Sabina... Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine. C. PETRESCU, C. V. 227. Cearcă să vadă dacă papucul vine pe piciorul fetei babei. ȘEZ. V 67. ♦ (Învechit, mai ales în construcții negative) A se potrivi, a cadra. Căci nu vine Pentru mine Să știu seri ca-un diac. NEGRUZZI, S. II 110. 12. (Popular) A-i reveni sau a i se cuveni cuiva (de drept, printr-o împărțeală etc.). (Refl.) Puțintel ți s-a venit Num-un stînjin de pămînt. MARIAN, Î. 516. Ieri am fost la cănțelerit și vătavul a spus că nu mi se vine nimic. CONTEMPORANUL, IV 392. ♦ (Adesea în construcții impersonale, construit cu dativul) A reprezenta rezultatul unei măsurători, unui calcul. Miu că se necăjea, Trăgea măciuca de la sacsana, care venea șaptesprece oca. MAT. FOLK. 214. La măciucă se uita: Cu dreapta C-o apuca, În cîntar Că mi-o punea, Zece oca că-mi venea. TEODORESCU, P. P. 599. 13. (Însoțit de un nume predicativ formează predicate nominale) A se afla într-o anumită legătură de dependență (cu cineva). [Prietenii] ofițerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu cîrciumarul. CAMIL PETRESCU, O. II 519. Într-o fereastră din multele ferestre ale acelui castel zărește o femeie cosind, care îi venea oarecum cunoscută. BOTA, P. 78. – Prez. ind. pers. 2 și: (regional) vini (HODOȘ, P. P. 164), imper. pers. 2 sg. și: vină (SADOVEANU, D. P. 78), vino, part. și: (regional) vint (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398), vent.

barză (berze), s. f. – Pasăre călătoare, cocostîrc. – Var. (Olt.) bardăș, bardoș. Cuvînt obscur, provenind probabil din lat. *gardea, în loc de ardea „bîtlan”. Existența lui g- în lat. este atestată de it., sp. garza, port. garça. Este dificil de explicat alterarea inițialei în rom. Este posibil să fie vorba de un b- primar, alterat tîrziu în it. și sp., ca în cazul lui vadus › guado sau vastare › guastare (cf. Meyer-Lübke, Ital., 103; Rohlfs, Gramm., 250); sau mai curînd de o confuzie balcanică a lui g cu b, permanentă în sl. (cf. sb. briziti față de sl. griziti; sb. bozduvan din tc. bozdugan etc., și care se produce în rom. numai înainte de un u (rubus › rug; lingua › limbă; nebula › negură; cf. lat. gula › sard. bula). Posibila der. de la ardea apare deja în REW 619. Totuși, se consideră în continuare, în mod tradițional și general, că este vorba de un cuvînt din fondul autohton (Hasdeu, Col. Traian, 1873, p. 140), identic cu alb. barth (f. bardhë) „alb” (cf. Hasdeu 2526; DAR; Philippide, II, 698; Meyer 27; Barič, Albanorum. Studien, II; Capidan, Raporturile, 519; Candrea; Rosetti, II, 110). Pe lîngă faptul că această explicație este insuficientă, atîta vreme cît nu cunoaștem istoria cuvîntului alb., este posibil să avem a face cu o eroare de principiu. Ipoteza alb. se întemeiază, într-adevăr, pe o serie de supoziții îndoielnice, cum ar fi ideea prealabilă că ambele cuvinte, alb. și rom., sînt identice; ideea că păsările primesc de obicei numele culorii penajului lor; și ideea că albul atrage cel mai mult atenția din aspectul general al berzei. Nu trebuie să ne surprindă, prin urmare, dacă Lahovary 315 caută etimonul acestui nume în vreo rădăcină anterioară indo-europenei, care ar trebui să însemne „strălucitor”. În ce ne privește, credem că alb. barth „alb”, ca și rut. barza „oaie cu pieptul alb” (pe care Candrea, Elementele, 400 și Rosetti, II, 110 îl consideră der. din rom.) și sb. barzast „cafeniu, brun” nu au nici o legătură cu numele berzei, și reprezintă sl. brĕzŭ „alb”, într-o fază anterioară metatezei lichidelor; cf. breaz.

auș (-și), s. m. – Bătrîn, moș, bunic. – Mr. auș. Lat. ăvus, al cărui rezultat normal *au a dispărut. Forma auș indică adăugarea unui suf. dim. -uș (Candrea-Dens., 122; DAR; REW 839); după Pușcariu, Dacor., VIII, 324, acest suf. se datorează unei contaminări cu neaoș; însă o astfel de contaminare se explică anevoie plecîndu-se de la lat. *au față de neaoș (cf. și diferența de accent), și este mai curînd o impresie întemeiată pe aspectul actual al ambelor cuvinte. După Pascu, Beiträge, 8, ar fi un der. de la neauă „zăpadă” și ar însemna „alb ca neaua”, părere prea extravagantă. Cuvîntul este rar, a fost atestat în Olt., dar astăzi apare exclusiv în dicționare. Der. aușel, s. m. (pasăre, Regulus cristatus), cu suf. dim. -el (DAR; Candrea). După Țicăloiu, ZRPh., XLI, 588 și Scriban, din lat. pop. *aucellus „păsărică”, cf. it. uccello, v. fr. oisel (› fr. oiseau); dar, pe lîngă dificultatea fonetică, nu se înțelege aplicarea unui nume generic la o singură specie de pasări.

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

poghibală Între dicționare nu sînt divergențe prea mari cu privire la etimologia acestui cuvînt. După DU, care declară originea necunoscută, TDRG trimite la bg. пoгuбeль „pierzare”, scr. pogibej, pogibeo, „primejdie”, CADE la ucr. пoгuбeль, „prăpăd”, Scriban la rus. пoгuбaль, participiul lui пoгuбamь, dar și la rus., ucr. пoгuбeль, bg. пoгuбeл „moarte, ruină”, iar DLRM la ucr. пoгyбeль, rus. пoгuбeль. Ciorănescu la rusă, bulgară, sîrbă (a scăpat dicționarelor mai noi nota mea din BL, III, p. 35-37, în care combăteam aceste explicații). În primul rînd, înțelesul nu se potrivește prea bine, căci poghibală înseamnă „pușlama” (vezi și Lex. reg. II, p. 121 „om (sau animal) foarte slab”), dar găsim în CV, 1950, nr. 1, p. 14 (din comuna Țepu), poghibală cu înțelesul de „rămășiță de la snopii de cereale fără spic”, prin urmare înțelesul primitiv de „pagubă” pare asigurat. Mai serioase sînt dificultățile formale.Accentul în cuvintele slave este pe i, chiar dacă admitem o deplasare pe silabă următoare, încă nu se justifică schimbarea lui o în a participiul rusesc пoгuбaль, dacă a existat (participiul actual e пoгuб), diferă ca sens; forma ucraineană, cea mai indicată din punctul de vedere geografic (în românește cuvîntul e cunoscut din Moldova), se pronunță cu h, nu cu g. În realitate, în limbile slave nu apare nicăieri derivatul de care avem nevoie (totuși SemcinsKI, p. 96, admite originea ucraineană). S-ar putea crede că avem aici o formație românească cu sufixul -eală, pronunțat regional -ală; această ipoteză are puține șanse de a fi acceptată, în primul rlnd pentru că nu există un verb *poghibi (să presupunem că acest verb a existat, și a fost eliminat de concurența lui păgubi, sau să vedem în poghibală un derivat de la păgubi, influențat de sl. пoгuбamь?); în al doilea rînd pentru că ne-am aștepta ca măcar cu totul accidental să apară undeva și o formă cu -eălă. Absența totală a acesteia mă face să cred că am avut dreptate cînd am susținuții, (SCL, VII, p. 272) că la baza sufixului nostru este slavul -adlo. Putem oare presupune că a existat un sl. *pogibadlo, păstrat numai în românește?

CONȘTIENT, -Ă, conștienți, -te, adj. (Despre oameni) 1. Care-și dă seama de realitatea înconjurătoare, care are conștiință (1). Cînd a spus aceste cuvinte, era pe deplin conștient. 2. Care-și dă seama de posibilitățile sale, de rolul care-i revine în societate. Cu cît țăranii devin mai conștienți, cu atît mai ferm sînt ei de partea muncitorilor, cu atît mai fermă este hotărîrea lor de a ajuta prin toate mijloacele statul muncitoresc, pentru a face imposibilă reînscăunarea puterii moșierilor și capitaliștilor. LENIN, O. A. II 515. Democrație internă de partid înseamnă intensificarea activității maselor partidului și întărirea unității partidului, întărirea disciplinei proletare conștiente în partid. STALIN, O. VIII 157. Marx și Engels au învățat proletariatul să fie conștient de forțele sale, să fie conștient de interesele sale de clasă, să se unească pentru a lupta cu hotărîre împotriva burgheziei. IST. P.C. (b) 16. Unitatea de voință și de acțiune a partidului presupun o disciplină unică, de fier, conștientă și respectată cu strictețe de toți comuniștii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2603. – Pronunțat: -ști-ent.

bujdei, bujdeie, (bujdă), s.n. – (reg.) 1. Construcție specială pentru uscarea fructelor. Pereții din bârne necioplite sunt lipiți în interior și în exterior și au acoperiș din șindrilă, în două ape. În partea inferioară se află cuptorul, cu o ușă pentru introdus lemnele și cu un orificiu pe unde iese fumul. În bujdei sunt așezate rude etajate pe care se pun lesele cu fructe. După ce lemnele au ars, se înfundă ușa și orificiul pentru fum, astfel încât uscarea se face treptat (Șainelic, 1986: 34); „Gospodăriile cu grădini mai mari și cu mulți pruni mai au și câte un bujdei (uscătoare de prune)” (Meruțiu, 1936: 12). La sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, comerțul cu prune uscate era înfloritor. Aceste produse erau exportate până la Viena și în Germania. 2. Groapă (cuptor) în care se face foc pentru a se usca fructele (ALRRM, 1971: 460). 3. Casă mică, sărăcăcioasă; bordei: „Ieșiți, babe, din bujdei, / Să vedeți afară ce-i” (Bilțiu, 2006: 230). ♦ (top.) În Bujdei, toponim în Tăuții Măgherăuș (Crâncău, 2011). – Et. nec. (pentru var. bujdă) (DEX, MDA); „Bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bujdeucă, care înseamnă toate «colibă» (cf. budă)” (DER). Cuv. rom. > ucr. bordej, bg. bordei, magh. bordej (Candrea).

homeoptotă (gr. homoioptoton, „repetarea aceluiași caz”), figură care constă în folosirea unor membre ale frazei terminate cu același cuvânt sau cuvinte cu aceleași silabe finale (A). „Bine-ar fi, dac-ar fi așa, căci la război înapoi și la pomană navală, parcă nu prea vine la socoteală.” H. înseamnă, etimologic, întrebuințarea unor cuvinte declinabile cu aceeași terminație cazuală (similiter desinens), în românește, aceeași ori aproape aceeași: N.-Ac. sau G.-D.: „Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mândrul soare, și pe nună, mândra lună.” (Eminescu) Cuvintele cu aceeași terminație (care poate fi și asonanță) pot fi și alte părți de vorbire, cum ar fi verbul, adverbul. În acest caz ar fi vorba de homeoteleută (gr. homioteleuton, „care se termină la fel”): „Zâna a fugit și în păduri s-a năpustit; atunci văzu bine că puica a zburat, s-a dus și pe dânsul l-a răpus.” (Al. I. Odobescu) • Morier (p. 193) menționează că „asonanța și rima sunt cazuri particulare de homeoptotă sau homeoteleută” (după Marouzeau).

FĂRĂ² prep. (Adesea urmat de prep. «de») Exprimă lipsa. 1. (Introduce complemente circumstanțiale de mod și atribute; conține ideea de excludere) Lipsit de... Mineritul fără disciplină înseamnă moartea minei. DAVIDOGLU, M. 29. Ea a închis ochii, fără nici o vorbă, fără nici un suspin, ca un copil cuminte. BART, E. 389. Din nebăgare de seamă și fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău. ISPIRESCU, L. 42. ◊ Loc. adj. Fără de lege v. lege. ◊ (Adesea în opoziție cu prep. «cu») Între atîtea materii scuipate cu îndîrjire afară, cu voie sau fără voie, urca și aurul, lichefiat și zăpăcit, tîrît în această incandescentă dezlănțuire. BOGZA, Ț. 11. ♦ (În legătură cu cuvinte care arată cantitatea sau măsura) Arată cît lipsește pînă la o măsură deplină. Un kilogram fără 10 grame. Este ora cinci fără zece minute. ♦ (În operații aritmetice de scădere) Minus, mai puțin. Patru fără doi fac doi. 2. (Introduce complemente circumstanțiale sociative negative) Pot eu să trăiesc și fără tine. SLAVICI, O. I 278. Simți că, de aci înainte, fără dînsa nu va putea trăi. ISPIRESCU, L. 35. ♦ (Introduce complemente circumstanțiale instrumentale negative) A scos cuiele fără clește.

bojoc (bojoci), s. m. – Plămîn. – Var. borjoc, bo(r)jog, bojic, s. n. (Trans., buzunar). Origine obscură. Semantismul var. trans. este în legătura cu der. bojogar, s. m. (hoț, pungaș); bojogăreală, s. f. (hoție, furt, pungășie); bojogări, vb. (a pungăși); bojogărie, s. f. (pungășie), care indică existența în cadrul etimonului a sensului dublu „plămîn” și „pungă”. Aceasta pare să ducă la gr. βύρσα „pungă”, și să indice un intermediar sl. sau ngr., pentru a explica evoluția lui s la z, cf. rus. birža „pungă”. În acest caz, var. borjoc s-ar apropia mai mult de etimon, iar intermediarul ar putea fi foarte bine mag. borszak „pîntece”. Pentru semantism, cf. foale. Totuși, DAR consideră că „bojoc” provine din boșog și acesta de la boașe „testicule”. În cazul lui „bojogar”, care a însemnat întotdeauna „hoț de buzunare”, DAR se bazează pe o explicație care are toate aparențele unei etimologii populare, și aplică acest nume hoților de bojoci de prin măcelării; însă este cert că bojocii sînt cel mai puțin furați din acestea. Este posibil să provină din același cuvînt der. bojoțel sau bojgățel, s. m. (elebor, Helleborus purpurascens); bozățel, bozoțel, s. m. (varietate de elebor). Rebreanu folosește blohotăi, s. f. (organe interne în general), și bojotaie, s. f. (tăiere a porcului), care sînt neîndoios cuvinte proprii regiunii sale (Trans. de Nord) și aflate în legătură cu etimonul mag. pe care l-am menționat.

SUNĂTOR², -OARE, sunători, -oare, adj. 1. (Despre obiecte de metal) Care produce sunete. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. III 15. ◊ Bani sunători (uneori substantivat, m.) = a) monede, bani de metal. (Rar la sg.) Ș-orice adaos, orice spor de bogăție, În loc ca să-l mărginească, îi dă o poftă mai vie, O dorință mai setoasă ș-un avînt mai arzător De-a vedea lucind în ladă-i sunător pe sunător. HASDEU, R. V. 110; b) bani gata, în numerar, bani gheață. Cu cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărît să se pună pe petreceri. CARAGIALE, O. III 60. ♦ (Substantivat, f., rar) Avere în bani; zestre. Fără sunătoare nu mă prinde pe mine nici una. CONTEMPORANUL, V_II 501. ♦ Șarpe sunător = crotal. I-a pus sigiliul și a însemnat-o ca pe un gușter cu culoarea și forma sa hidoasă, ca pe șarpele sunător cu clopoței. GHICA, A. 694. ♦ Care foșnește; foșnitor. Clopotul din turn cînd geme, Cheamă vreme-ngroapă vreme, Poartă cîntece și rugi Printre stînci și buturugi, Peste turme, peste ani, Peste codrul sunător. LESNEA, I. 11. Un vînt de biruință se pornește îndelung și lovește rînduri, rînduri în frunzișul sunător. EMINESCU, O. I 144. ♦ Care vîjîie; șuierător. Un vînt sunător și cald a topit nămeții, desfundînd puhoaiele munților. C. PETRESCU, R. DR. 312. 2. Fig. (Despre cuvinte, fraze etc.) Bombastic. Acest simțămînt al sublimului... ori mai bine zis... ca și noțiunea frumosului, sînt cele mai predilecte noțiuni ale esteticei, pentru că amîndouă se pretează la speculațiuni nebuloase și la fraze sunătoare. GHEREA, ST. CR. II 35. 3. Care sună puternic și prelungit; răsunător. Un sunet prelung și jalnic de aramă sunătoare, lovită în răstimpuri deopotrivă de depărtate, înfioră și făcu să tremure umbrele singuratice ale văzduhului. HOGAȘ, M. N. 132. Calu-i turbă, mușcă, sare, Nechezînd cu înfocare, Calcă trupuri sub picioare, Sfarmă arme sunătoare. ALECSANDRI, P. II 16.

ocnă, ocne, s.f. – 1. Mină (în general); baie. „Limba veche arată că apelativul ocnă a însemnat odinioară mină, nu numai salină, ca astăzi” (Iordan, 1963: 52). 2. Salină. ♦ (top.) Ocna, puț cu apă sărată, probabil o fostă exploatare de sare (în Dragomirești și Săliștea de Sus) (Vișovan, 2005); Ocna-Șugatag, localitate cu statut de stațiune balneară, în Maramureș, la 20 km sud de Sighet; cu ape sărate, concentrate, care se întrebuințează pentru băi (Țeposu, Câmpeanu, 1921: 140). 3. (înv.) Gură de ieșire dintr-o încăpere: „Femeia se coboară prin ocna grajdului jos, frumușel, prin cotruț în grajd” (Sarasău). – Din sl. okno „fereastră” (Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA) < oko „ochi” (Scriban), magh. akna „salina”. „Românii au luat acest cuvânt de la unguri mai degrabă, decât de la slavi” (Scriban).

bolovan (bolovani), s. m. – 1. (Înv.) Idol, statuie. – 2. Piatră, pietroi. – Var. balvan, bîlvan, bulvan, s. m. (Olt., și Banat, buștean, trunchi; placă de bază, talpă). Sl. bolŭvanŭ „statuie, columnă” (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Fremdw. 76; Lexicon, 11; DAR; Rosetti, GS, V, 161). Miklosich crede că acest cuvînt nu este propriu sl., ci de origine tăt., pe cînd Berneker 41 îl derivă din per. pahlawān „erou” (› rom. pehlivan) și îl explică prin monumentele ridicate în memoria morților iluștri. Explicația nu pare probabilă. Pe lîngă dificultățile istorice, o contrazice ideea că un termen sl. de cultură a putut ajunge în rom. să însemne ceva material și general, ca și circumstanța că sensul primar al cuvîntului sl. trebuie să fi fost probabil acela de „piatră”, înainte de a ajunge să însemne „statuie”; cf. cele spuse la bolf, și rut. bouvan „masă informă”, slov., cr. balvan „stupid”, mag. bálvány „volum”, cuvinte imposibil de considerat der. de la un etimon comun „statuie” sau „idol”. Var., din sb. slov. balvan „bîrnă” (Hasdeu 3095). Der. bolovăni, bolohăni, vb. (a pietrui; a umfla; a holba, a căsca ochii), care a ajuns să se confunde cu der. de la bolocan; bolohăneală, s. f. (umflare, mai ales a sînilor); bolohănitură, s. f. (întărire); bolovăniș, s. n. (teren pietros, cu bolovani); bolovănos, adj. (cu mulți bolovani).

bordei (bordeie), s. n. – Colibă. – Var. burdei. Origine discutabilă, dar probabil mai puțin obscură decît se consideră. Coincide cu fr. bordel, sp. borda (REW 1216); dar această coincidență este întîmplătoare. Bazîndu-se pe această asemănare, Gamillscheg, Rom. Germ., II, 263 și Scriban, Arhiva, XXXIX, 93, au vrut să explice cuvîntul pornind de la un germ. bord „scîndură”, posibilitate respinsă de Densusianu, GS, VII, 88. Principala rațiune a obiecțiilor specialiștilor față de această derivare este cunoscuta absență a termenilor germanici vechi în rom. După Lahovary 315, este cuvînt anterior fazei indo-europene. Tot Densusianu, GS, VII, 89, recurge la un indo-european bhardh-, fără să indice calea sa de pătrundere. REW 1216 și DAR, după ce au respins ipoteza unui etimon germanic, se referă la bg. În sfîrșit, Giuglea, Dacor., III, 594, pornește de la rom. bord „bulgăre uscat”, care ar proveni din gr. În ce ne privește, credem că ar fi inutil să căutăm atît de departe în trecut. Bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bușdei, bujdeucă, care înseamnă toate „colibă” (cf. budă). Cf. rut. bordej, sb. burdely, bg. burdei, bordei, mag. bordej, bordely, care uneori se consideră a proveni din rom. (Candrea, Elemente, 402; Capidan, Raporturile, 220).

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

Augustin Actualele prenume Augustin și Augustina, destul de frecvente în epoca noastră, reproduc numele pers. lat. Augustinus, Augustina, după cum ușor se poate bănui, derivate adjectivale cu valoare de cognomen de la Augustus, nume celebru în istoria romană. În terminologia religioasă și probabil chiar magică, augustus însemna „cel care trezește viața, cel care împarte binefaceri”, probabil un derivat din *augus „puterea de a face să crească” (vb. augere „a crește”). Cele două cuvinte sînt strîns înrudite cu augur și augurium, lucru sesizat chiar de antici (Quintus Ennius, 240 – 169 î.e.n., unul dintre primii poeți latini și autorul Analelor; Festus și Suetoniu, care consideră, parțial corect, că augustus derivă din augurium, Ovidiu ș.a.); augurul (după o altă ipoteză etimologică, cuvîntul ar fi probabil compus din avis „pasăre” și gerere „a umbla, a se purta”), era preotul care putea prezice viitorul după zborul (specia, numărul și direcția din care vin), cîntecul și chiar măruntaiele păsărilor, interpretarea acestor elemente numindu-se augurium sau auspicium – din avis „pasăre” și spic- „a privi” (de aici expresiile „de bun augur” sau „sub bune auspicii”). Cu timpul, augustus începe să fie folosit și cu sensul „consacrat de auguri, pus sub bune auspicii”, la început numai cu referire la lucruri. O serie de evenimente social-politice din viața romanilor au ca urmare aplicarea acestui termen și unei persoane. În 13 – 14 ianuarie 27 î.e.n., Caius Iulius Caesar Octavianus cedează senatului și poporului toate puterile cu care fusese învestit la moartea tatălui său adoptiv, inclusiv guvernarea provinciilor. Apreciindu-i atitudinea democratică, senatul îi încredințează în continuare guvernarea provinciilor expuse războaielor și comanda armatei și hotărăște (probabil la 16 ianuarie) să i se acorde coroana civică, să i se împodobească porțile palatului cu frunze de laur etc., să i se dea supranumele de Augustus și la fel să se numească și luna în care s-a născut. Începînd cu Octavian, alături de titlul de imperator și de gentilicul Caesar, supranumele onorific de augustus (legat probabil și de calitatea de augur a împăratului) intră în titulatura tuturor împăraților romani, fiind reluat mai tîrziu de numeroși monarhi și principi din apusul Europei, cu noul său sens de „împărat, cezar”. Într-o epocă relativ tîrzie, sec. 3, încep să fie folosite și supranumele Augustinus, Augustina, derivate cu sufixul -inus (-ina), care inițial indica relația sau referirea (augustin „locuitor din localitatea Augusta”; sibilin „ceea ce se referă la → Sibila etc.); astăzi, dintre diferitele valori ale sufixului, remarcăm pe cea diminutivală (în unele limbi romanice) și onomastică (și în română cu acest sufix se pot forma nume de persoane, masculine sau feminine, dar numai de la teme sau nume personale). Devenite independente și pătrunzînd în onomastica creștină, Augustin și Augustina încep să se răspîndească în Europa prin intermediul bisericii (cel mai cunoscut este cultul unui episcop, filozof și scriitor creștin care a trăit între 354 – 430). Preluat de greacă, fostul cognomen roman ajunge la slavi și la români, dar sub forma Avgustin, atestată începînd cu sec. 16, care redă pronunția grecească, sau Agustin. Hipoc. Gusti este cunoscut și ca nume de familie. În sec. 19 începe să se manifeste în Transilvania un puternic curent de preluare a vechilor nume romane generat de activitatea reprezentanților ”Școlii Ardelene„, care în lupta pentru libertate națională a românilor din Transilvania, folosesc cu succes și argumentele lingvistice. Probabil după 1848, încep să fie folosite ca nume de botez Augustin, Augustina și mai rar August, Augusta, forme savante care le înlocuiesc pe cele vechi. Mai ales primele două nume devin din ce în ce mai frecvente, la aceasta contribuind și strînsa legătură (dar nu coincidența totală) cu numele lunii august (toate limbile moderne care continuă calendarul roman au păstrat noul nume al lunii Sextilis ”a șasea" – înainte anul începea în martie – Augustus, sub formă cultă în engl., germ., rom., sau sub formă populară, lat. augustus, agostus, în it., port., sp. – agosto, în fr. août, în rom. august; în limbile slave și româna veche sau populară, avgust reproduce pronunția grecească). ☐ Engl. Austin, Austen, fr. Auguste, Augustin, Austin și Autin (forme populare, vechi), germ. August, Augusta, Augustinus, Augustina, it. Augusto, Augusta, Augustino, Augustina, Agostino (formă populară moștenită din latină), sp. Augusto, Augusta, Augustin, Augustina, magh. Agost, Agoston, Augusztina, Auguszta (cu hipoc. Guszta, Guszti etc.), bg., rus. Avgust, Avgusta, Avgustin, Avgustina etc. ☐ Lingvistul și istoricul transilvănean August Treboniu Laurian, poetul și criticul August Wilhelm von Schlegel, criticul și scriitorul Charles Augustin Sainte Beuve, sculptorul Auguste Rodin, pictorul Auguste Renoir, dramaturgul August Strindberg etc.

MOMENT, momente, s. n. 1. Interval scurt de timp, clipă, secundă; poziție în timpul unui fapt sau eveniment. Și-n acel moment de taină, cînd s-ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice. EMINESCU, O. I 162. Cine ne-ar fi văzut în momentul acela n-ar fi putut deosebi care e mai nenorocită. NEGRUZZI, S. I 52. [Omul] ar dori ca tot lucrul să se îndeplinească în acest moment, iute. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ◊ Loc. adv. Un moment, se zice cînd cerem cuiva o clipă de răgaz, de așteptare. Un moment, vă rog, să aduc cartea. În tot momentul = mereu, în fiecare clipă; (regional) imediat. La moment = imediat, numaidecît. Din moment în moment, dintr-un moment într-atul = foarte curînd, imediat. Stația cea mai apropiată aștepta din moment în moment sosirea plugului de desfundat liniile și echipele de lucrători. C. PETRESCU, A. 280. Din primul moment = chiar de la început, (în propoziții negative) (Nici) un moment = nici o singură clipă, niciodată, de loc. Această semeață idee nu mi-a trecut un moment prin creieri. ODOBESCU, S. III 61. ◊ Loc. adj. De moment = vremelnic, efemer, de scurtă durată. Acțiunea pentru reducerea prețului de cost nu înseamnă o campanie de moment, ci, dimpotrivă, o luptă permanentă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 10/3. Loc. conj. Din moment ce... = devreme ce, deoarece. ♦ Interval de timp mai îndelungat în care se întîmplă ceva deosebit; etapă. [Caragiale] ne-a dat în opera sa unul din momentele cele mai de seamă ale limbii romînești din veacul al XIX-lea. VIANU, S. 93. Fiecare moment al dramei cinegetice avea cînticul său consacrat și tradițional. ODOBESCU, S. III 96. ◊ Loc. adv. Pentru (un) moment = deocamdată, pentru un timp foarte scurt. Să arăt, în cîteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vînătorul înțelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale. ODOBESCU, S. III 39. În momentul de față = în prezent, acum. ♦ Dată, termen. În toate țările ce se bucură de legiuiri înțelepte... vine un moment al anului cînd deodată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Fiz.) Mărime fizică egală cu produsul dintre o mărime dinamică (forță, masă, sarcină electrică etc.) și una sau mai multe distanțe. 2. Ocazie favorabilă, prilej bun. Acum era ultimul moment, ultima scăpare; după trenul acesta nu va mai trece, poate, nici unul. DUMITRIU, B. F. 85. Cuconu Costea, crezînd că a sosit momentul, deschise vorba despre măsurătoarea de a doua zi. BUJOR, S. 118. Fii liniștită și fă-te că dormi. Ți-oi da de știre cînd a veni momentul. ALECSANDRI, T. I 450. ◊ Expr. A prinde momentul v. prinde.

ZICE (zic; perf. zisei, †ziș; part. zis) I. vb. tr. 1 A arăta prin vorbe, a spune: și zise Domnul cătră Cain: unde iaste fratele tău Avel? (PAL.); puiu pre Dumnezeu martur că așa i-am zis (NEC.); măi! s’a trecut de șagă, zic eu în gîndul meu (CRG.) ¶ 2 A vorbi: bine, domnule Chiriac, bine; zi înainte, că n’ai zis destul (CAR.); bine zici, ai dreptate; elipt. zice, zic, se vorbește, lumea zice: acest Atila... zice că era om ascuțit la minte (LET.); zic că atunce se cerca acel Han să se închine la împărăția Moscului (NEC.); ~ la ureche, a vorbi, a șopti la urecbe ¶ 3 ~ da, a afirma, a consimți, a aproba; ~ nu, ba, a tăgădui, a nu consimți, a nu aproba, a nu voi ¶ 4 A se exprima într’un anumit fel, cu anumite vorbe: zice un proverb: cuiul cel nou scoate pe cel vechiu afară (PANN); asta-i altă mîncare de pește, cum zice Românul; eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca și un frate, tot îi dam povețe fetei să mai rabde (CAR.); așa zicînd, spre a mă exprima astfel ¶ 5 A rosti o vorbă: nu mai zic nimănui nici pis! (ISP.); nu mai era chip să mai zică băiatul nici cîrc! (CAR.) ¶ 6 A obiecta, a reproșa: femeia aștepta... să-i zică cine știe ce, pentru că bucatele nu sînt bune (ISP.); ferice de părinții cari l-au născut, că bun suflet de om este, n’am ce zice! (CRG.); cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! n’am ce zice, onorabil băiat! (CAR.) ¶ 7 A pretinde, a susține: zice mă’sa că nu poate umbla, că de-abia s’a sculat după lingoare (CAR.) ¶ 8 A admite, a presupune: să zicem că-i așa ¶ 9 A comunica o dorință, a porunci: zi-i să plece; fă ce-ți zic eu, nu cum vrei tu; fă ce-ți zice popa, nu face ce face el (ZNN.) ¶ 10 🎼 A cînta din gură sau dintr’un instrument: un Țigan zicea din gură și din cobză istoria lui Alimoș (I.-GH.); în picioare, doi țărani tineri... zic, unul din scripcă și altul din cobză (VLAH.); puse să zică din trîmbițe ca fie-care ostaș să se rînduească sub steagul său (BĂLC.); zic în fluier să mi se coboare caprele de la munte, și nu mai vin (NEC.); într’acele trei zile ce au șezut Turcul aicea... au zis surlele și dobele (MUST.); îndată și mehterhaueaoa din lăuntrul curții... începe ~ pentru cinstea sărbătorii (LET.) ¶ 11 A recita: ~ o poezie; întîiu începe unul și-l zice (colindul), adică îi rostește cuvintele... cîntîndu-l în același timp (PAMF.); ~ lecția; ~ rugăciunea ¶ 12 A citi: popa nu zice evanghelia de două ori pentru o babă surdă (ZNN.) ¶ 13 A crede, a socoti, a-și da părerea: eu zic că e bine așa; ce o să zică lumea de mine? ¶ 14 Ⓕ A-i ~ gîndul, a avea presimțirea: ne zice gîndul că vei peri (ISP.) ¶ 15 A vrea să zică, a) a avea de gînd să exprime, a vrea să dea să se înțeleagă: ce vrei să zici cu asta? nu vreau să zic că e leneș, dar nici prea silitor nu e; b) a însemna: dumneata ți-ai uitat și limba de cînd ai plecat din țară: vezi ce va să zică procopseala dobîndită de la străinii (ISP.); vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, ...tocma în postul mare (CRG.); vrea să zică, va să zică, Mold. vra să zică, adică; prin urmare; care vr(e)a să zică, care va să zică, cu alte cuvinte: breee! oare vra să zică tu ești stâpîn aici și eu îs de haimana? (ALECS.); Care va să zică nu dai rubla? – Nu pot (CAR.) ¶ 16 A fi scris: oameni buni, știți voi ce zice în cartea aceasta? (ISP.); în izvoadele răposatului Mirou Logofătul aflu zicînd... să fie pe Cegîlnic, în Bugeac, această cetate (N.-COST.) ¶ 17 A (se) numi, a (se) chema: Grecii zic Italiei cu alt nume Hesperia, de pre Hesper, steaoa ceea căriia îi zicem noi luceafărul cel de noapte (M.-COST.); ~ cuiva pe nume; I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni (EMIN.). II. vb. refl. 1 A se numi, a se chema: boierii începuse a se zice Români, a vorbi și a scrie românește (I.-GH.); Dacă este așa, cum se zice la ceea care se află în pahar? – Cum să se zică? Iaca apă (ISP.) ¶ 2 Se zice, a) lumea zice, circulă svonul; b) se povestește: se zicea că are să treacă Vodă pe acolo spre mănăstire (CRG.); se zice că pe vremuri au trăit niște uriași prin părțile noastre ¶ 3 Cum s’ar zice, cu alte cuvinte, de pildă: în zilele lui Mihai-Vodă, oamenii cei vinovați, cum s’ar zice furii, tîlharii, nu aveau nici o trecere sau milă de iertare (NEC.) ¶ 4 A se părea, a avea aerul: s’ar zice că vrea să plouă; s’ar zice că-i pare bine că s’au închis școlile ¶ 5 A se pretinde, a vrea să treacă drept: se zice doctor și nu știe să dea o rețeta pentru friguri ¶ 6 A fi scris, menționat, pomenit: s’au sculat cu boierii lui, cari s’au zis mai sus, și au trecut Prutul Ia Țuțora (NEC.) [lat. dīcĕre].

ban (bani), s. m. – 1. Monedă. – 2. Parale (mai ales la pl.). – 3. Unitate monetară de valoare diferită: în sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la începutul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modern, o centimă, adică 1/100 dintr-un leu. – Megl. bani. Origine necunoscută. Este vorba probabil de cuvîntul germ. ban, lat. med. bannus „comunicare, strigare”, care a ajuns să însemne, între multe altele, „amendă impusă pentru delicte împotriva autorității”, sau „contribuție plătită domnului feudal de către tîrguri” (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plăti amenzile cu bani gheață, într-o epocă în care moneda nu era obișnuită. Rămîne de lămurit drumul urmat de împrumut; este probabil să fi fost prin intermediul mag. A fost uneori explicat prin intermediul lui ban „conte” (Hasdeu 2425; Tiktin); această explicație este însă lipsită de fundament istoric, căci ar fi posibilă numai dacă ar exista monede bătute de demnitarul desemnat prin același nume. S-a presupus apoi pentru cuvîntul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); într-adevăr, există în bg. han („monedă” și „conte”) și în v. pol. ban. Totuși, cel mai probabil este ca ambele cuvinte să provină din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. derivă mag. bány „monedă” (Edelspacher 9). În sfîrșit, după o ipoteză a lui Pușcariu în DAR, ar fi vorba de o rădăcină preromanică *bann- „viață”, de unde se deduce și mr. a băna, „a trăi.” Sub aspect semantic, ar trebui să se presupună un sens al lui *bann- „vite” (ca lat. vita › rom. vită), și apoi „bani” (ca lat. pecus › pecunia), ipoteză ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasă. Der. bănar, s. m. (înv., portmoneu); bănărie, s. f. (monetărie); bănăret, s. n. (bănet); bănărit, s. n. (bănet); bănesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); bănește, adv. (din punct de vedere economic, material); bănet, (bani mulți); bănică, s. f. (plantă, Phyteuma orbiculare); bănicel, s. m. (paietă); bănișor, s. m. (bănuț, monedă mică; plantă, bănică); bănos, adj. (avut, bogat; care aduce cîștig mare, productiv, lucrativ); bănuț, s. m. (monedă mică; germenul oului; plantă, ciuboțica-cucului, Bellis perennis; plantă, cimișir, Buxus sempervirens; plantă, saschiu, Vinca pervinca).

ostinato (cuv. it., de la lat. obstinatus „încăpățânat, perseverent, persistent”), cuvânt intrat în terminologia muzicală pe la 1700 și folosit inițial ca sinonim cu obligato*; desemnează revenirea constantă a unei substanțe muzicale clar delimitate, fie de ordin ritmic, fie melodic sau arm., fie mixtă, și care constituie un principiu de articulare* și totodată de unificare a discursului muzical. În acest sens larg, ca fundal, asigură sensul edificiului muzical lăsând fanteziei improvizatorice* o mare libertate de desfășurare; prin aceasta se înrudește cu burdonul (1), punctul de orgă [v. pedală (2)] sau isonul*. Principiul o. înțeles ca o constantă variabilă există în orice muzică de tradiție orală, unde discursul muzical se organizează pe temeiul unei formule muzicale constante sau a unui prototip (v. maqam, mod, râga, malagueña), ceea ce caracterizează dealtfel și elementele formale sau structurale ale jazz*-ului (boogie-woogie*, riff*, stomp*). ♦ Ca procedeu, tehnică de compoziție, o. înseamnă „repetarea continuă a unei teme cu contrapunctul* mereu variat” (Riemann), apărând la partida* cea mai importantă în construcția piesei respective. ♦ Bas o. (it. basso o.; engl. ground bass; fr. basee contrainte) este numai o formă a o., dar cea mai importantă din decursul istoriei* muzicii europ.; provine din cantus firmus* sau tenor (3), constituind temeiul întregii compoziții în muzica polif., dar și din unele forme de dans*. Passacaglia* și ciaccona* și unele arii* sunt în general construite pe un bas o. Tehnica o. este reluată începând cu Haydn, Mozart, Beethoven și valorificată, ca mijloc de construcție formală, și în perioada contemporană.

Barbara Prenume feminin modern, nu prea frecvent la noi, Barbára reproduce cognomenul latinesc Bárbara, corespondentul feminin al lui Barbarus, ambele atestate frecvent începînd cu epoca imperială. Semnificația numelui era clară pentru romani: adjectivul și apoi substantivul barbarus însemna „străin” (toți neromanii erau barbari), la fel ca în greacă de unde fusese împrumutat. Inițial, gr. barbaros însemna „bîlbîit”, (cuvînt indo-european, înrudit cu sanscr. barbaros, „bîlbîială”, lat. balbus și, în sfîrșit, cu rom. bîlbîi, bîlbîit, bîlbîială) și desemna pe orice străin care vorbea o limbă neînțeleasă de greci, asemuită de aceștia cu bîlbîiala (sensul de „necivilizat” este ulterior, pluralul gr. barbaroi fiind aplicat inițial tuturor populațiilor neelenice, deși multe dintre ele ajunseseră la un înalt grad de civilizație). Odată cu apariția creștinismului, bárbarus era uneori folosit și cu sensul de „necredincios, necreștin”, fiind deci sinonim cu paganus, devenit la noi păgîn (inițial acest cuvînt înseamna „sătean” și era un derivat de la pagus „sat”). În ciuda acestui fapt, lat. Bárbarus, Bárbara și gr. Bárbaros, Barbára devin nume personale frecvente în onomastica creștină și chiar calendaristice (ca și în alte cazuri, sensul cuvîntului care stă la baza unui nume personal are prea puțină importanță sau chiar este total ignorat, în onomasticonul religios pătrunzînd nume de martiri sau sfinți, nu cuvinte comune care ar putea contraveni dogmelor creștine). Foarte răspîndit în Europa este cultul unei sfinte Barbara, considerată una dintre cele patru mari martire fecioare ale creștinismului (informațiile istorice asupra existenței ei sînt nesigure; ar fi trăit prin sec. 3 și ar fi originară din Nicomedia sau din Eliopole). Înzestrată cu o serie de calități, sfînta este considerată, în credințele populare, apărătoare împotriva fulgerelor și chiar patroană a artileriei (la italieni), protectoare a femeilor, pe care le poate scăpa de boli (la germani) etc.; la români există o sărbătoare populară numită Bárbura (→ Barbu) cînd există obiceiul ca mamele să-și „îmbărbureze” copiii pentru a-i feri de „bubat” (vărsat sau variolă). Numele sărbătorii este vechi la români și continuă lat. Barbara; folosit probabil inițial și ca nume de persoană (interesante reminiscențe în onomastică pînă acum două secole), Barbara a fost înlocuit de gr. Barbára, ajuns la noi, prin intermediul slav, sub forma Varvára, Vărvara, Vîrvara, Vîrvoară, Fărvara, Vîrva, Vărvăruca, Văruca etc.; numele a fost popular, răspîndit și destul de frecvent la români. În epoca contemporană, sub influența apuseană cultă, a început să fie folosit Barbára (mai rar Barbara), cu destulă prudență însă din cauza existenței cuv. barbar. ☐ Barbara, aceeași formă pentru toate limbile, la care se adaugă formația magh. Barbála și forma calendaristică Varvara la ortodocșii de rit grecesc.

murg (murgă), adj. – 1. (Cal sau bou) brun. – 2. Negru, negricios. – 3. (S. m.) Cal brun. – 4. (S. m.) Cal în general. – 5. (S. n.) Crepuscul, apus, auroră. – Mr. murgu, megl. murg. Origine necunoscută. E unul dintre cuvintele cele mai discutate din vocabularul rom. Pare să coincidă cu sl. (bg., rus.) mrakŭ „întunecime”, bg., sb., cr., ceh. mrak „apus”, pol. mrok „obscuritate”, rus. morok „obscuritate”, bg. murg(av) „brun”, sb., cr. murgast „brun”, rus. muryi „brun”, ceh. moura „vacă brună” (cf. Berneker, II, 78; după Vasmer, II, 175 -g final se poate explica prin intermediul sl., dar explicația lui pare insuficientă pentru rom.). Istoria cuvintelor sl. nu este clară. Un etimon sl. pentru rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 206; Conev 97; Cortés 125) este greu de admis din punct de vedere fonetic. Gr. *μουριϰος, „ca mura” (Diculescu, Elementele, 457), direct sau prin lat. *moricus, în loc de morulus (Weigand, Jb., XII, 103; Pascu, I, 121; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Pascu, Beiträge, 8; cf. REW 433) este improbabilă, deoarece în astfel de cazuri i aton se reduce de obicei în rom., cf. limpede, muced etc.; de asemenea, pare mai puțin probabilă der. din gr. μόριϰος „maur” (Roesler 573). Nu convinge mai mult der. din gr. ἀμόργη „resturi de măslină”, direct (Meyer 292); nici prin mijlocirea lat. amurca (Capidan, Raporturile, 478; cf. Philippide, II, 631), nu este mai convingătoare. În sfîrșit, nu a fost acceptată explicația care se bazează pe gr. ἀμολγός „timpul mulsului” (Philippide, Principii, 141; Diculescu, Elementele, 447; cf. Tiktin). Relația cu alb. muk, murgu „brun”, muk, mugu „crepuscul” mugetë, „asfințit” este evidentă, cf. Philippide, II, 725 și Rosetti, II, 119; dar cuvîntul alb., greșit explicat (după Treimer, Mitt. Wien., 375, dintr-o rădăcină care ar însemna „strălucitor, luminos”) ar putea proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 478). În fine, E. Lange-Kowal, Rum. murg und amurg, zwei Zeugen des illyro-thrako-dakorum. Uebereinanderleben, în Sprachkunde, 1941, nr. 6, p. 9-11, crede că-i vorba de un cuvînt autohton. Deși indiciile sînt insuficiente pentru a fi posibil să se ajungă la concluzii definitive, pare că originea ereditară este mai probabilă decît un împrumut din sl. sau din alb. Prezența lui amurg, cu a- protetic care apare de obicei numai în elemente lat. (cf. acasă, afund, aminte etc.) pare să pledeze în favoarea acestei ipoteze. Der. amurg (mr. amurziș, amurzită), s. n. (crepuscul, apus), cu a- protetic, fiind la început un adv.; amurgi (var. murgi), vb. (a se întuneca, a se înnopta); murgă, s. f. (noapte, întuneric; iapă brună; varietate de pere); murgan, s. m. (nume de bou); murgană, s. f. (nume de vacă); murgilă, s. m. (nume de bou); Murgilă, s. f. (personaj din mitologia populară care personifică noaptea); murgit, s. n. (crepuscul); înmurgi, vb. (a se înnopta). – Deși legătura cuvintelor aici prezentate este greu de stabilit, este de presupus că mag. murga provine din rom. (Edelspacher 19); și probabil și bg. murg(a) (Capidan, Raporturile, 210); sb., cr. murgast „murg” (în opoziție cu sb. mrk(lo)mrkov „murg”, și mrgodan, mrgodno „întunecat”, care pare să provină din sl. mrkŭ, cf. Vasmer, II, 177), alb. murk, murgu, ngr. μοῦργος (Murnu, Lehnw., 32), ngr. μουρϰίζει „a înnopta” și μούρϰισμα „crepuscul” (după Meyer, Neugr. St., II, 42, aceste cuvinte provin din sl.).

meserie De origine necunoscută după DU; la TDRG citim „pare a avea la bază pe meserere, căruia i s-a substituit sensul it. méstiere, fr. métier” (meserere înseamnă „îndurare”, dar se găsește și cu înțelesul de „funcție”): slujbele le dădea domnitorul, care miluia pe dregător. Această explicație și-o însușește CADE, fără să adauge nimic, și, de asemenea, DLR. Scriban și, după el, DLRM consideră pe meserie ca derivat de la meser, „sărac”, fără nici un comentariu. Cred că aceasta este explicația justă, dar are nevoie de unele lămuriri. M. Seche, în LR, XI, p. 70 – 71, o respinge, cu argumentul că, „cel puțin în orînduirea feudală, situația socială a meseriașului era în orice caz mai bună decît a membrilor altor pături și clase sociale”, revenind la legătura cu meserere. Cred că meserie a fost la început situația omului; sărac, obligat să-și găsească o profesiune din care să trăiască, în opoziție cu bogătașul, care nu avea nevoie de așa ceva. Alta este ambianța semantică a lui meșteșug: acesta a apărut la începuturile capitalismului, cînd a fi meșter începe să fie ceva privit cu admirație, întreaga diferență între feudalism și capitalism este concentrată: în opoziția dintre aceste două cuvinte.

asfinți (asfințesc, asfințit), vb. – 1. (despre aștri) A apune, a scăpăta. – 2. (Despre sursele de lumină) A dispărea, a se întuneca. Var. sfinți. Probabil un der. de tipul *affingĕre sau *exfingĕre, cu schimbarea modernă a conjug. (datorită conjug. incoative), și cu alterarea fonetismului, datorată falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvînt la familia sfînt și sfinți. Fingere înseamnă în principal „a da formă” (cf. figura, effigies); în lat. ca și în rom. a ajuns să însemne „a da formă falsă” sau „a se preface”; cf. it. fingere, prov. fenher, fr. feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a păstrat, specializat în mod ciudat, „a da formă aluatului pentru pîine”, prin cat. fenyer, sp. heñir și mr. asfindzere „a crește aluatul”, desfindzere „a pune aluatul la rece, pentru a-l împiedica să crească” (Papahagi, JB, XII, 102; REW 3313). În rom. acest sens este propriu vb. a crește, dar a existat probabil în vechime un verb *asfinge, ca în mr., care ulterior a devenit *asfingi. Evoluția semantică poate fi interpretată în mai multe feluri. Plecînd de la affingere „a crește aluatul” se poate să fi ajuns la „a se revărsa” sau „a da pe de lături”, caz în care am avea o evoluție (de la „a crește” la „a pleca”) paralelă cu cea care apare la lat. mergere „a adînci, a cufunda” › rom. merge. Este posibil de asemenea ca effingere să fi fost interpretat ca un *de ex fingere. Însă cel mai probabil este faptul ca însuși vb. fingere să fi ajuns, printr-o evoluție normală, de la sensul de „a da formă falsă”, la acela de „a nu da nicio formă” sau „a dispărea”; această ipoteză se sprijină și pe morv. foedre „a scoate, a da jos”. Cf. semantismului lui „apune” și, pentru proteza lui s, (s)fărîma, (s)frinție. În general se consideră că asfinți provine de la sfînt (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzătoare din ngr. ο ἤλιος βασιλείει, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 și M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am arătat că este evidentă contaminarea lui *asfingi cu asfinți; pare însă evident și faptul că o asemenea asociere nu poate fi concepută decît a posteriori, adică sugerată de consonanța ambelor cuvinte. Etimonul asfinți < sfînt s-ar baza pe asocierea ideii de „apus” cu cea de „dincolo”, fundamentală în mitologia populară în general. Cu toate acestea, a presupune că imaginația populară a conceput apusul soarelui ca o „sanctificare” a astrului implică un proces intelectual prea complicat, și în același timp neclar. Dimpotrivă, s-ar putea afirma că imaginația populară vede „sfîntul” ca o entitate vie și actuală (sfîntul soare este o expresie foarte cunoscută, dar numai pentru soarele prezent), și refuză să asocieze ideea de „sfințenie” cu aceea de „moarte” sau „dispariție”, care la urma urmelor înseamnă neputința firească a umanității noastre obișnuite. Pe de altă parte, este curios să observăm că vb. asfinți, popular și de uz curent, nu apare în nici un text anterior sec. XIX; de aici se poate deduce că evoluția semantică pe care am indicat-o a rămas nesigură pînă într-o epocă relativ modernă. Adăugăm că Scriban se gîndește la o der. de la sl. svjetiti, cf. a sfeti, cu influența lui sfînt; însă sensul lui svjetiti „a străluci” se opune acestei der. (dificultate pe care autorul încearcă s-o biruie, presupunînd că numele s-a aplicat poate mai întîi răsăritului, și apoi apusului aștrilor). Mai importantă decît etimologia propusă, care ni se pare greșită, este intuiția autorului că originea cuvîntului trebuia să fie căutată altundeva în afară de sfînt. -Der. asfințit, s. n. (apus al aștrilor; occident).

CALC s. n. (< fr. calque, cf. it. calco): 1. copiere, imitare, traducere, preluare, împrumut indirect. 2. procedeu lingvistic prin care: se atribuie sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă; se împrumută și se imită procedeele de formare a cuvintelor, structurilor și formei interne a termenilor dintr-o limbă străină, pentru îmbogățirea altei limbi cu noi unități lexicale; se copiază sau se împrumută dintr-o altă limbă procedee morfologice sau sintactice: se copiază sau se traduc literal unități frazeologice dintr-o limbă străină. Procedeul a fost studiat de mulți lingviști români și străini. El este tratat detaliat în lucrarea lingvistului român Theodor Hristea – Probleme de etimologie, București, 1968. pp. 145-202. După părerea autorului acestei lucrări există patru tipuri fundamentale de calc lingvistic: calc lexical (semantic și de structură); calc gramatical (morfologic și sintactic); calc frazeologic (cu doi termeni, cu trei termeni și cu patru termeni) și calc lexico-gramatical (după un derivat, un compus sau un derivat de la un compus sau de la o sintagmă). ◊ ~ lexical: c. al cărui rezultat este sau îmbogățirea cuvintelor cu noi sensuri preluate după modele străine (c. semantic), sau îmbogățirea limbii cu noi unități lexicale prin împrumutarea sau imitarea procedeelor de formare a cuvintelor (c. de structură). C. lexical semantic este un împrumut de sens datorat bilingvismului; el constă în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent într-o limbă, după modelul corespondentului său dintr-o altă limbă, care este întotdeauna un cuvânt polisemantic. „Copierea” sensului este posibilă numai dacă cele două cuvinte care se suprapun în conștiința vorbitorului bilingv coincid parțial din punct de vedere semantic (dacă au cel puțin un sens comun, prin intermediul căruia să se efectueze transferul de sens sau de sensuri de la model la cuvântul care „imită”). Astfel: rom. lume însemna inițial „lumină”, ca și etimonul său latin lumen, -inis (și azi, regional, în expresiile: lumea ochilor „lumina ochilor”, a ieși la lume „a ieși la lumină”), dar sub influența v. sl. svet, care însemna „lumină” și „lume”, a căpătat și sensul de „univers”, „cosmos”; rom. limbă (< lat. lingua) a primit și sensul de „neam”, „popor” sub influența v. sl. iazâk, care însemna „limbă” și „popor” (sensul calchiat a dispărut însă cu timpul); rom. foaie mai însemna în secolul al XIX-lea și „ziar”, „revistă”, după model german și francez – Blatt și feuille având cele două sensuri, de „frunză” și „ziar” (este cunoscut titlul publicației „Foaie pentru minte, inimă și literatură” apărută în 1833 la Brașov, tradus după model german: „Blätter für Geist, Gemut und Literatur”). C. semantice mai noi după modele franceze, germane sau rusești se grupează în două mari categorii: a) cuvinte vechi îmbogățite cu sensuri neologice: rom. cerc (< lat. circus) a primit, alături de sensurile lui vechi și populare, sensuri moderne și cărturărești sub influența fr. cercle (< lat. circulus), în matematică și în îmbinările sintactice și frazeologice calchiate după franceză – cerc literar (cf. cercle litteraire), cerc de prieteni (cf. cercle d’amis), cerc polar (cf. cercle polaire), cerc vicios (cf. cercle vicieux), cercuri înalte (cf. cercles hauts) și cercuri politice (cf. cercles politiques), iar sub influența rus. krujok, în perioada socialistă, sensuri speciale în sintagmele cerc de studiu, cerc de învățământ politic, cerc studențesc etc: rom. mișcare, pe lângă sensul vechi, a căpătat sensul modern de „acțiune organizată”, sub influența fr. mouvement și a rus. dvijenie, în foarte multe combinații, întâlnite mai ales în stilul publicistic – mișcare revoluționară (cf. fr. mouvement révolutionnaire), mișcare populară (cf. fr. mouvement populaire), mișcare de masă (cf. rus. massovoe dvijenie), mișcare antirăzboinică (cf. rus. antivoennoe dvijenie) etc. b) cuvinte noi împrumutate (din limba latină, din limbile romanice sau din germană) îmbogățite cu sensuri noi prin c. după modele corespunzătoare neologice rusești sau franceze (este vorba mai ales de termeni politici și ideologici): brigadă, după rus. brigada, în îmbinările brigadă de tractoare, brigadă de bună servire, brigadă de lucru, brigadă de agitație etc.; birou, cu sensul de „organ executiv și conducător”, sub influență rusă, franceză și germană, în îmbinările birou de partid (cf. rus. partbiuro, fr. bureau du parti, germ. Parteibüro), birou politic (cf. rus. politbiuro, fr. bureau politique, germ. Politbüro) etc. C. lexical de structură constă în copierea sau împrumutarea așa-zisei forme interne a unui cuvânt străin (a modului de organizare a complexului sonor al cuvântului) care, de obicei, este un cuvânt compus sau un cuvânt derivat cu sufix sau cu prefix. C. lexicale de structură sunt mai numeroase decât cele semantice, iar cuvintele noi create prin ele au aceleași sensuri ca și modelele lor străine. Ele sunt fie totale (când se împrumută exclusiv forma internă a cuvintelor străine, iar complexul lor sonor este în întregime înlocuit sau „tradus” prin cuvinte ale limbii care împrumută) – mai frecvente, fie parțiale (când se împrumută numai o parte a cuvintelor străine, iar cealaltă – tema sau un afix – este tradusă) – mai rare. Astfel: supraveghea (cf. fr. surveiller), dreptunghi (cf. fr. rectangle), suprafață (cf. fr. surface), înnăscut (cf. fr. inné), întrevedea (cf. fr. entrevoir), bunăstare (< bună + stare, după germ. Wohlstand), poporanism (< poporan + suf. -ism, după rus. narodnicestvo) etc. sunt c. lexicale de structură totale. Tot c. lexicale de structură totale sunt și formațiile mai noi, ca legitate (< lege + suf. -itate, după rus. zakonomernost’), stângism (< stâng + suf. -ism, după rus. levizna), împăciuitorism (< împăciuitor + suf. -ism, după rus. primirencestvo), coraport (< co + raport, după rus. sodoklad) etc. Sunt c. lexicale de structură parțiale: v. rom. surveghea (cf. fr. surveiller), procentaj (cf. fr. pourcentage), triunghi (cf. fr. triangle), consfinți (cf. fr. consacrer), surprinde (cf. fr. surprendre) și sustrage (cf. fr. soustraire), deoarece prefixele au fost împrumutate, iar temele calchiate. Tot c. lexicale de structură parțiale sunt și formațiile mai noi: partinitate (cf. rus. partiinost’), antipartinic (cf. rus. antipartiinâi), antistatal (cf. rus. anrigosudarstvennâi) etc. C. lexicale de structură la cuvintele derivate sunt foarte numeroase, în comparație cu cele de la cuvintele compuse. Ele pot fi, ca și celelalte, totale și parțiale, iar după natura afixelor, cu care sunt formate atât ele cât și modelele pe care le imită, pot fi cu sufixe, cu prefixe și parasintetice. Cele mai multe c. lexicale de structură derivate cu sufixe sunt construite după modele franceze și ele au de obicei aceeași rădăcină și același sufix ca acestea. Astfel: frățietate (cf. fr. fraternité) și întâietate (cf. fr. primauté), c. de structură totale, apărute la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu varianta -etate a vechiului sufix -ătate (echivalat cu sufixele franceze -auté și -ité); simțământ (< a simți, după fr. sentiment, it. sentimento); ședință (< a ședea + suf. -ință, după fr. séance); crucișător (după fr. croiseur și germ. Kreuzer); decembrist (< decembrie + suf. -ist, după rus. dekabrist); proletcultism (după rus. proletkultovșcina); tipicitate (< tipic + suf. -itate, după rus. tipicinost’); oblomovism (oblomov + suf. -ism, după rus. oblomovșcina) etc. Marea majoritate a c. lexicale de structură derivate cu prefixe sunt formații neologice după modele franceze (mai ales) sau rusești. Unele sunt c. integrale: sublocotenent (după fr. sous-lieutenant), suprasarcină (după fr. surcharge), coraport (după rus. sodoklad) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul împrumutat și tema calchiată: alăpta (după fr. allaiter), demers (după fr. demarche), compărea (după fr. comparaître), concetățean (după fr. concitoyen), prejudecată (după fr. préjugé), reține (după fr. retenir), subîmpărți (după fr. subdiviser) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul tradus și tema împrumutată: subestima (după fr. sous-estimer), suprasaturație (după fr. sursaturation) etc. Există situații când, de la același model străin, paralel cu unele c. derivate cu prefixe care au o tentă arhaică și sunt azi mai slab instalate în limbă, circulă și formații neologice împrumutate, mai solid instalate în limbă: propășire (după fr. progres) și progres, înrâurire (după fr. influence) și influență, neatârnare (după fr. indépendance) și independență etc. C. lexicale de structură derivate parasintetic sunt formații neologice după modele franceze și rusești: unele totale – ca în cazul învechitelor conlucrător (după fr. collaborateur), înlocuit de actualul colaborator, și întrevorbitor (după fr. interlocuteur sau it. interlocutore), înlocuit de actualul interlocutor, sau al lui deznodământ (după fr. dénouement); altele parțiale, ca în cazul lui consimțământ (după fr. consentement) și al mai vechiului presimțământ (după fr. pressentiment), înlocuit apoi de presentiment. C. lexicale de structură la cuvintele compuse au urmat modele latino-romanice, slave și germane. Unele nu s-au impus în limbă: vasfrângere pentru naufragiu, versiface pentru versifica, liberschimb (după fr. libre-échange), liberschimbist (după fr. libre-échangist) etc. Altele au fost atât împrumutate cât și calchiate, procedeul dând naștere unor dublete lexicale sinonimice inegale ca frecvență, diferențiate semantic sau stilistic: binecuvânta (după v. sl. blogoslovit’) și blagoslovi (învechit și folosit figurat), fărădelege (după v. sl. bezŭ zakonije) și bazaconie (evoluat spre „lucru bizar”), Bunavestire (după v. sl. Blagoveștenie) și Blagoveștenie (mai vechi și mai frecvent). Unele din dublete au și dispărut, datorită concurenței dintre ele: greomesor, eliminat de barometru și caldomesor, eliminat de termometru. Compusele calchiate în secolele al XIX-lea și al XX-lea urmează modele franceze (mai ales), germane și rusești, cu păstrarea – în general – a topicii elementelor constitutive: bunăvoință (după fr. bienveillance și lat. benevolentia), locțiitor (după fr. lieutenant și it. luogotenente), hârtie-monedă (după fr. papier-monnaie), apă-tare (după fr. eau-forte și it. acqua-forte), nou-născut (după fr. nouveau-né) etc. În cazul compuselor calchiate după germană, ordinea componentelor a fost schimbată: nu-mă-uita (după Vergissmeinnicht < vergisse „uita” + mein „mă” + nicht „nu”), război-fulger (după Blitzkrieg < Blitz „fulger” + Krieg „război”), vinars (< vin + ars, după Branntwein < brannt „ars” + Wein „vin”) etc. Unele compuse sunt traduceri parțiale ale modelelor străine: scurtcircuit (după fr. court-circuit), semifinală (după fr. demi-finale), maltrata (după fr. maltraîter), astronavă (după fr. astronef), autocritică (după rus. samokritika), zi-muncă (după rus. trudoden’), general-locotenent (după rus. general-leitenant) etc. Unele compuse au fost calchiate total prin abreviere (structura lor copiază modele străine). Există astfel formații din inițiale: T.F.F. („Telegrafie fără fir”), după fr. T.S.F („Télégraphie sans fil”); C.G.M. („Confederația Generală a Muncii”), după fr. C.G.T. („Confédération générale du travail”); S.M.T. („Stațiunea de mașini și tractoare”), după rus. M.T.C. („Mașinno-Traktornaia Stanția”); A.L.A. („Apărarea locală antiaeriană”), după rus. P.V.O. („Protivovozdușnaia oborona”) etc., sau formații din fragmente de cuvinte (de obicei silabe): Gostat („Gospodărie de stat”), după rus. sovhoz. ◊ ~ gramatical: copiere sau împrumutare dintr-o limbă străină a unui procedeu morfologic sau sintactic. Este mult mai rar decât c. lexical și îmbracă două aspecte: a) c. gramatical morfologic: copiere sau împrumut al unui procedeu morfologic. Este mai rar decât cel sintactic. Astfel: folosirea la plural a cuvintelor bătrânețe și tinerețe după modele slave (cf. bg. starini și mladini); crearea formelor reflexive la unele verbe românești, după model slav: se cade (după v. sl. pada sę), a se gândi (după v. sl. dumam sę), a se jura (după v. sl. klęti sę), a se naște (după v. sl. roditi sę), a se râde (după v. sl. smijati sę), a se teme (după v. sl. bojati sę), a se ruga (după v. sl. moliti sę) etc.; folosirea verbului a naște cu valoare intranzitivă de reflexiv dinamic („a se naște”) – existentă cândva în limba română veche, dar dispărută – sub influența fr. naître. b) c. gramatical sintactic: copiere sau împrumut al unui procedeu sintactic (este mai frecvent decât cel morfologic). Astfel: construirea verbului a locui cu un complement direct, după fr. habiter, începând cu a doua jumătate a secolului trecut; folosirea verbelor a preceda și a sluji cu dativul, după rus. predșestvovat’ și slujit’. Există și c. gramatical combinat (morfologic și sintactic în același timp). Astfel: folosirea verbului a ruga cu sens intranzitiv de reflexiv dinamic („a se ruga”) după v. sl. moliti sę (c. morfologic) și construirea lui, după același model, cu dativul (c. sintactic). ◊ ~ frazeologic: copiere a structurii unui grup de cuvinte care exprimă un conținut unic și care formează o unitate frazeologică; traducere literală a unei unități frazeologice, mai mult sau mai puțin complexă. De obicei, prin acest c. se copiază îmbinările frazeologice de doi, trei și patru termeni (combinații stabile de cuvinte, consacrate de uz, simțite ca unități distincte, dar cu componentele independente din punct de vedere semantic, ceea ce le permite disocierea și transpunerea în altă limbă). C. frazeologice sunt fie totale, fie parțiale și ele urmează mai ales modelele franceze (în mai mică măsură pe cele rusești): cale lactee (după fr. la voie lactée), a face escală (după fr. faire escale), rău de mare (după fr. mal de mer), a lua cuvântul (după fr. prendre la parole), a pune în lumină (după fr. mettre en lumière), a cădea de acord (după fr. tomber d’accord), a ține cont (după fr. tenir compte), a se ține la curent (după fr. se tenir en courant), a face demersuri (după fr. faire des démarches), a induce în eroare (după fr. induire en erreur), în materie de (după fr. en matière de), în ceea ce privește (după fr. en ce qui concerne), dat fiind că (după fr. étant donné que): coexistență pașnică (după rus. mirnoe sosușcestvovanie), satelit artificial (după rus. iskustvennâĭ sputnik), condică de sugestii și reclamații (după rus. kniga jalob i predlojenâĭ), artist emerit (după rus. zaslujennâĭ artist), examen de stat (după rus. gosudarstvennâĭ ekzamen) etc. Uneori, în c. frazeologic unul din componente rămâne netradus, deoarece sau există deja în limbă, sau e împrumutat în momentul calchierii: cale ferată (după fr. voie ferrée), a face naveta (după fr. faire la navette), a cădea în desuetudine (după fr. tomber en désuétude), a fi într-o pasă rea (după fr. être dans un mauvaise passe) etc. C. frazeologic poate avea doi termeni: a bate monedă (după fr. frapper monnaie), a trece în revistă (după fr. passer en revue), punct de vedere (după fr. point de vue), prezență de spirit (după fr. présence d’ésprit), concurs de împrejurări (după fr. concours de circonstances), compoziție socială (după rus. soțialnâĭ sostav), măiestrie artistică (după rus. hudojestvennoe masterstvo), muncă de răspundere (după rus. otvetstvennaia rabota), colectiv de catedră (după rus. kolektiv katedrî), cultul personalității (după rus. kult licinosti) etc: c. frazeologice cu trei termeni: a reveni la oile noastre (după fr. revenir à nos moutons), a da câștig de cauză (după fr. donner gain de cause), a face act de prezență (după fr. faire acte de présence), a da semn de viață (după fr. donner signe de vie), parc de cultură și odihnă (după rus. park kulturî i odâha), activitate nervoasă superioară (după rus. vâsșaia nervnaia deiatel’-nost’), rachetă balistică intercontinentală (după rus. mejkontinentalnaia balisticeskaia raketa) etc.; c. frazeologice cu patru termeni: organ local al puterii de stat (după rus. mestnâĭ organ gosudarstvennoĭ vlasti) etc. ◊ ~ lexico-frazeologic: c. combinat – lexical (deoarece structura unuia din elementele componente ale unității frazeologice este împrumutată) și frazeologic (pentru că structura întregii unități frazeologice este copiată după modelul străin, prin traducere literală). C. acesta duce la apariția unei noi îmbinări frazeologice și a unui nou cuvânt (simplu sau compus), care intră în structura acesteia. C. lexico-frazeologic trebuie să îndeplinească două condiții fundamentale: a) unul din componentele unității frazeologice calchiate să fie cuvânt cu formă internă clară, adică derivat sau compus: a face anticameră (după fr. faire antichambre), dreptul națiunilor la autodeterminare (după rus. pravo nații na samoo predelenie) etc.; b) forma internă a compusului sau a derivatului să fie redată în altă limbă printr-un cuvânt nou creat, a cărui structură reproduce pe aceea a celui calchiat: bază tehnico-materială (după rus. material’notehniceskaia baza), revoluție burghezo-democratică (după rus. burjuazno-demokraticeskaia revoluția), învățământ primar (după fr. enseignement primaire), învățământ secundar (după fr. enseignement secondaire) etc.

TRECE vb. 1. a merge. (Chiar acum ~ spre casă.) 2. a se duce, a merge. (Te rog să ~ și pe la noi.) 3. a se abate, a da, a se opri. (În drum a ~ și pe la el.) 4. a se scurge. (Întreg convoiul a ~.) 5. a traversa. (~ strada; ~ oceanul.) 6. a escalada, a sări. (~ un zid.). 7. a curge. (Apa ~, pietrele rămîn.) 8. a zbura. (Berzele ~ în stoluri spre Africa.) 9. a se deplasa. (Proiectilul ~ prin aer.) 10. a da, a transmite. (~ scrisoarea din mînă în mînă.) 11. a purta, a transmite. (~ paharul din mînă în mînă.) 12. a bate, a sufla, (reg.) a vîntura. (Crivățul rece ~ peste sat.) 13. a se transmite. (Maladia a ~ de la unul la altul.) 14. a băga, a introduce, a vîrî. (~ ața prin urechea acului.) 15. a pătrunde, a răzbate, a răzbi, a străbate, a străpunge, (livr.) a penetra. (Cuiul ~ prin perete.) 16. a intra, a pătrunde. (Acest cuvînt a ~ în limba literară.) 17. a repartiza, a vărsa. (L-a ~ la artilerie.) 18. a consemna, a înregistra, a înscrie, a însemna, a nota, a scrie, (înv.) a notifica, a semna. (~ într-un caiet cheltuielile zilnice.) 19. a se scurge, (pop.) a vremui, (înv.) a se prelungi, (fig.) a curge. (Timpul a ~ încet.) 20. a se împlini, a se scurge. (Au ~ 100 de ani de la...) 21. a se duce, a se încheia, a se sfîrși, a se termina. (A ~ și vacanța!) 22. a (se) îngălbeni, a (se) ofili, a păli, a (se) usca, a (se) veșteji, (astăzi rar) a tînji, (pop.) a (se) gălbeni, (înv. și reg.) a seca, (reg.) a (se) petrece, a (se) pîhăvi, (prin Mold.) a (se) probăjeni, (prin Mold. și Transilv.) a (se) probozi, (Mold. și Bucov.) a se ugili. (O plantă care s-a ~.) 23. a se fana, (fig.) a se ofili, a se veșteji. (Obrazul i s-a ~.) 24. a îmbătrîni, a se veșteji, (înv.) a se învechi, a (se) mători. (X s-a ~ de tot!) 25. (FON.) a se modifica, a se preface, a se schimba, a se transforma. („L” intervocalic ~ în „r” în cuvintele românești de origine latină.) 26. a dispărea, a înceta, (astăzi rar) a se sparge. (Primejdia, durerea a ~.) 27. a depăși, a întrece. (Greutatea pachetului ~ de 10 kg.) 28. a promova. (A ~ clasa.) 29. a-l cuprinde, a-l năpădi. (Îl ~ nădușelile, fiorii.)

modulație I. (Fiz.) Variația în timp (după o anumită lege, corespunzătoare unui mesaj de transmis) a unuia din parametrii unui semnal purtător. În cazul semnalelor purtătoare sinusoidale, se utilizează m. de amplitudine* sau de frecvență*. În fenomenul bătăilor* acustice are loc o m. de amplitudine a undei care rezultă din suprapunerea altor două de frecvență apropiată, m. manifestată prin întăriri și slăbiri perioadice (v. perioada (2)) ale sunetului rezultant. Cercetările electroacustice arată că efectul vibrato* vocal are un caracter complex, constând din variații periodice simultane de frecvență, de intensitate* și de timbru* ale sunetului emis; aceste variații se repetă, în mod normal, de c. șase ori pe secundă. Diferențele de frecvență sunt de c. un semiton* în cazul vocii și de c. un sfert de ton (v. microinterval) în cazul instr. muzicale la care se poate obține acest efect. Diferențele de intensitate sunt foarte mici (2-3 dB). În tremolo* vocal, m. de amplitudine este minimă, pe când cea de frecvență mare (7-10 perioade*/s), ceea ce dăunează calității emisiei sonore. II. Procesul schimbării unui centru tonal [v. tonalitate (2)] cu un altul sau a unei configurații modale* [ori sonore, organizată, și delimitată, îndiferent în ce sistem (II)] cu o alta. M. este deci proprie organizărilor muzicale nu numai pe baza principiului subordonării sunetelor (gravitație), care reclamă un centru bine determinat și afirmat sonor (unele moduri, gamele* sistemului tonal, sau unele configurații sonore ce posedă un centru stabil), ci și întregului sistem modal (deci și modurilor care nu sunt constituite pe o ierarhie a sunetelor). Astfel, simpla schimbare a unei configurații modale cu alta, fără a implica un proces complex, se poate numi propriu-zis m. Ideea existenței unui proces clasic, prin care se efectuează m. în cadrul tonalității (1) ar putea infirma această părere. Dar tot tonalitatea ne-a obișnuit cu m. bruscă în care nu este implicat nici un proces tehnic ci doar unul psihologic. Și tot tonaliștii, prin lărgirea conceptului tonal, ne-au obișnuit cu zone tonale comune în care m. își pierde la un moment dat funcția, zonele tinzând spre o „nebuloasă” fapt ce, până la urmă, a dus la atonalitate* (v. și dodecafonie). Astfel, în ideea tonalității lărgite, schimbarea unei anumite configurații sonore, care se afirmă psihologic pe o suprafață muzicală mai amplă, cu o alta, care se va afirma în continuare, implică ideea de m. Mergând mai departe cu raționamentul și considerând, într-o accepție europ., atât sistemul tonal cât și cel serial*, cazuri particulare ale unui modalism lărgit, vom constata că ideea de m. ar corespunde și serialismului atunci când se produce o schimbare de serie* (și nu o schimbare de formă sau transpoziție* a seriei). Mai mult, Șt. Niculescu tratând intersecția categoriilor sintactice prin trecerea de la o sintaxă (2) la alta (cu ajutorul elementelor comune), numește un atare proces „m. de sintaxă”. Tragem de aici concluzia că m. în sensul larg al cuvântului, înseamnă o schimbare (tehnică și psihologică) de stare a unei configurații sonore bine afirmate (stabile) cu o alta ce se va afirma ulterior. Bineînțeles acesta este aspectul abstract al m., considerând și sistemul temperat* ca o parte a sistemului modal netemperat, ce cuprinde totalitatea muzicilor extraeuropene (un sistem extrem de vast și bogat, în care m. acționează, în primul rând, la nivel psihologic, presupunând un proces foarte complicat de semnficații legate de stare). ♦ Practic, în muzica europ., unde termenul este folosit atât în teoria (2) muzicii (în studiul melodiei*) cât și în armonie (III, 1-2) reclamând un proces de schimbare a centrului sonor de pe un sunet pe altul, cu sau fără schimbarea modului, distingem două aspecte: m. în sistemul tonal și în sistemul modal (în accepția europ.). Prin m. în sistemul tonal (impropriu numită modulație; D. Cuclin propune termenii: tonulație – pentru trecerea dintr-o tonalitate în alta fără a se schimba modul, respectiv: Do-La; tono-m. – pentru schimbarea tonalității și a modului respectiv: Do-la; m. pentru schimbarea modului respectiv: Do-do), se înțelege un proces de trecere de la o tonalitate la alta ce urmează anumite reguli bazate pe înlănțuirile tonale urmărind două criterii: gradul de afirmare a noii tonalități și gradul de înrudire a tonalităților (v. cercul cvintelor). După primul criteriu determinăm: inflexiunea modulatorie (se „atinge” pe o suprafață mică o altă tonalitate, revenindu-se la cea de la care s-a plecat), m. pasageră (se ajunge într-o tonalitate care nu se afirmă, ci are doar funcție de tranziție spre o alta) și m. definitivă (unde se afirmă și se stabilește o altă tonalitate pe o suprafață muzicală mai mare). Cel de-al doilea criteriu se referă la m. la tonalități apropiate (deci la cele înrudite de gradul I – la relativă*: Do-la și la-Do; la D: Do-Sol; la relativa D: Do-mi; la Sd: Do-Fa; la relativa Sd: Do-re) și m. la tonalități depărtate pe scara cvintelor care presupune un proces mai complex, unde măiestria compozitorului este pusă la încercare. În acest sens se utilizează procedee ca: m. prin tonalități tranzitorii, prin progresii* modulatorii melodice sau arm., prin schimbarea modului (la omonimă*: Do-do), prin pasaje cromatice (cromatismul* în armonie: a se analiza muzica lui R. Wagner, R. Strauss etc.), prin substituirea de funcțiuni* (prin trepte* comune), prin enarmonie (2) (melodică sau armonică) și prin m. bruscă (folosind situații psihologice). ♦ În sistemul modal, procesul m. prezintă o multitudine de posibilități. Totuși, câteva principii mai des întâlnite, considerate generale pentru modurile sferei muzicale europ., se cer menționate: inflexiunea prin trepte mobile, schimbarea configurației modului păstrându-se tonica finală* (v. metabolă), schimbarea atât a tonicii cât și a configurației modale, m. prin fragmente și zone modale caracteristice sau comune etc. Dintr-un punct de vedere teoretic mai nou, în sistemul tonal și în cel modal păstrarea configurației tonale sau modale și schimbarea centrului (tonicii) nu constituie o modulație și o transpoziție (de ex. Do-La = transpoziția configurației gamei Do major – a configurației tonale model – pe sunetul La, de unde rezultă gama La major). Acest fel de a privi lucrurile ar reprezenta o extindere a concepției teoriei seriale* asupra sistemului de organizare tonală sau modală. În sfera teoriei tonale este infirmat un asemenea mod de gândire (corect, în schimb aplicat ulterior unor practici muzicale deja constituite, dar ceea ce nu înseamnă că nu poate fi utilizat în analiza unor principii tonale!), procesul m. definindu-se în limitele accepției clasicismului* muzical, bazat pe culoarea particulară a fiecărei tonalități și pe latura afectiv-psihologică a modurilor (major*-minor*). Cu toate că în perioada renascentistă au existat unii compozitori vizionari în tratarea procesului m. ca Gesualdo da Venosa (poate pentru că armonia tonală încă nu-și stabilise toate coordonatele în mod precis), epoca clasică a impus un principiu restrictiv care, încetul cu încetul, începând cu ultimele lucrări mozartiene și cu Beethoven, s-a deschis, lăsând loc cromatismului ce a dominat perioada romantică. M. cromatică și cea enarmonică culminează în muzica lui R. Wagner, ca mai apoi lărgirea tonalității să ducă la pierderea coordonatelor clasice în ceea ce privește procesul m., ajungând în sec. 20 într-o stare incertă. De pildă, în concepția lui Hindemith, m. înseamnă o trecere de la o zonă tonală la alta unde „diferențierea ponderii acordice ne permite să alcătuim serii de acorduri* în care să se afle opuse, la un moment dat, două tonalități bine distincte”. Astăzi s-ar impune, datorită revenirii la ideea de centru, o reevaluare, bineînțeles pe alte coordonate, a procesului m.

FIXA vb. 1. a imobiliza, a înțepeni, a pironi, a prinde, (reg.) a proțăpi. (A ~ ceva în cuie.) 2. a prinde, a pune. (~ olanele pe casă.) 3. a înțepeni, a pecetlui. (~ piatra pe mormînt.) 4. a asambla, a îmbina, a împreuna, a monta, a reuni, a uni. (A ~ elementele componente ale unui sistem.) 5. a se agăța, a se prinde. (Vița de vie se ~ de araci.) 6. a (se) amplasa, a (se) așeza, a (se) plasa, a (se) situa, a (se) stabili. (A ~ uzina în apropiere de...) 7. a se așeza, a se instala, a se opri, a se stabili, a se statornici, (pop.) a se sălășlui, (înv. și reg.) a se sălășui, (înv.) a se sădi, a se stăvi. (S-au ~ în acele cîmpii mănoase.) 8. a (se) așeza, a (se) instala, a (se) plasa, a (se) posta. (S-a ~ in fața ușii.) 9. a aținti, a pironi, a ținti, a țintui, (rar) a sticli, (înv. și reg.) a stîlpi, (rar fig.) a scufunda. (Îl ~ cu privirea; își ~ ochii pe...) 10. a-i rămîne, (fig.) a se grava, a se imprima, a se întipări, a se pecetlui, a se săpa, (înv. fig.) a se tipări. (Cuvintele lui i s-au ~ în conștiință.) 11. a comanda, a decide, a dispune, a hotărî, a ordona, a porunci, a stabili, a statornici, (rar) a prescrie, (înv. și pop.) a orîndui, a rîndui, (pop.) a soroci, (prin Ban. și Transilv.) a priti, (înv.) a învăța, a judeca, a poveli. (A ~ să se facă astfel...) 12. a (se) alege, a (se) decide, a (se) hotărî, a (se) stabili, (pop.) a (se) îndemna, (înv.) a (se) rezolva, (fig., în Mold. și Transilv.) a (se) cumpăni. (Ei, te-ai ~ ce să cumperi?) 13. a hotărî, a institui, a întocmi, a orîndui, a rîndui, a stabili, a statornici, (înv.) a așeza, a lega, a politici, a scoate, a scorni, a tocmi. (A ~ un impozit.) 14. a stabiliza. (~ cursul monedei.) 15. a determina, a hotărî, a preciza, a stabili, a statornici, (înv.) a defige, a însemna, a statori. (A ~ un nou termen.) 16. a preciza, a pune, a stabili. (A ~ un diagnostic.) 17. a calcula, a determina, a măsura, a stabili. (A ~ valoarea unor parametri.) 18. a determina, a preciza, a stabili, a statornici. (Cum ați ~ concentrația vinului?) 19. a consacra, a consfinți, a stabili, a statornici, (înv.) a sfinți. (A ~ acest obicei.)

Martin Martín, mai puțin folosit astăzi la noi, este considerat de foarte multă lume ca un derivat de la numele lunii martie (la fel sînt „interpretate” și → Iunian; Iulia și Iulian; Augustin, atribuite de obicei copiilor născuți în luna respectivă). Dar, dacă între cele două cuvinte nu există, în realitate, un raport direct de dependență, ele sînt totuși strîns înrudite: și numele personal și numele celei de a treia luni a anului sînt derivate din tema Mart-, de la Mars, Martis. Cunoscut ca zeu al războiului, Marte era la origine o divinitate, probabil a sabinilor, protectoare a agriculturii și a animalelor. Atribuțiile sale războinice care îl fac omologul lui Ares al grecilor, sînt deci mai tîrzii și aparțin epocii clasice. Legătura mai veche a lui Marte cu primăvara și fecunditatea este păstrată pînă astăzi. Luna în care este sărbătorit fiul Iunonei la romani (după vechiul calendar, prima din an, iar după modificările aduse de Cezar, a treia), a primit numele zeului, martius (mensis) „(luna) lui Marte”, această veche formă adjectivală fiind păstrată pînă astăzi în limbile moderne (fr. mars, it. marzo, port. marco, sp. marzo, gr. martios, martis – de aici rom. martie, bg., rus. mart – germ. März, engl. march etc.). Înainte de a ne ocupa de Martin, va trebui să-l amintim și pe rom. marți, care are aproximativ aceeași origine: în sistemul planetar această zi a săptămînii era pusă sub semnul planetei Marte (lat. Mars, Martis era numele zeului, al planetei, iar mai tîrziu, în alchimie, însemna „fier”) și era denumită dies Martis „ziua (planetei) Marte” (fr. mardi, it. martedi, sp. martes etc.). Cu mult înaintea creștinismului, romanii foloseau frecvent și antroponime derivate de la numele zeului: Marcius sau Martius (cunoscută familie romană care pretindea că se trage din cel de al patrulea rege al Romei), Marcus și Marcianus (→ Marcu), Martiális și în sfîrșit supranumele Martínus, Martína, frecvente mai ales în Galia. Purtat în epoca creștină de un episcop al galilor (mort în anul 397), numele devine foarte frecvent în evul mediu, datorită cultului acestuia (Sfîntul Martin din Tours), considerat sfînt național al francilor în perioada merovingiană. Popularitatea de care s-a bucurat Saint Martin de Tours explică nu numai frecvența deosebit de mare a numelui de botez în Occident (în Franța se pare că este și cel mai răspîndit nume de familie), dar și unele nume locale ale lunii noiembrie (în unele regiuni din Franța și Italia mes de San Martin și sanmartin sau samartin, în Letonia Martinu menesis, în Estonia mardikuu etc.). Cultul lui Martin a fost cunoscut și de către români, o dovadă în acest sens fiind cunoscuta sărbătoare populară Mărtinii din februarie (data și numeroasele rituri și obiceiuri magice practicate la noi își găsesc interesante corespondențe în Lupercaliile romane, sărbătorite de păstori pentru a feri turmele de lupi) și chiar cuv. martin sau moș martin folosit adesea pentru a desemna ursul (ziua ursului sau stretenia apare în calendarul popular la aceeași dată cu mărtinii). Ca nume personal, atestat în documentele Țării Românești din anul 1415 (din același secol și în Moldova) Martin continuă același cognomen roman, dar prin intermediar grecesc (Martinos, Martina) și apoi slav (la popoarele slave sudice și răsăritene, Martin este forma populară obișnuită pentru două nume calendaristice: Martin și Martinian). Alături de forma atestată în sec. 15, mai apar la noi Mărtin, Mărtinel, Mărtiniță, Mărtinaș, Sămărtin (de la numele sărbătorii), fem. Martina, ca și Marțian, formă cultă recentă corespunzătoare lat. Martianus. ☐ Fr. Martin, fem. Martine (de aici și numele poetului Lamartine, cu la- articol hotărît feminin), it. Martino, Martina, sp. Martin, Martínez, magh. Marton, Martos, fem. Martina, bg., rus. Martin, Martina etc. ☐ Martin Luther, reformator religios și întemeietor al protestantismului german (luteranismului), scriitorii Martin Andersen Nexö, Roger Martin du Gard, filozoful Martin Heidegger etc. ☐ Martin Chuzzlewit, roman de Ch. Dickens, Martin Eden de J. London etc. Martin Fierro, poem celebru al lui J. Hernández.

brînză s. f. – Produs alimentar obținut prin prelucrarea laptelui. – Megl. brǫndză. Cuvînt care a dat naștere multor ipoteze și discuții, în general foarte divergente. Ne expunem părerea, înainte de a trece în revistă opiniile anterioare. Este cunoscut că brînza în general își primește numele fie de la locul unde se produce (penteleu, cf. sp. manchego, Villalón, și toate numele de brînzeturi fr.), sau de la forma pe care o capătă. În această ultimă categorie intră o serie întreagă de nume care desemnează brînza cu numele tiparului său. Astfel în sp. adobera, care înseamnă în același timp „tipar pentru brînză” și brînză, iar în rom. burduf, care se folosește, deși rar, cu sensul de „brînză păstrată în burduf”. În același mod, lat. formaticus, cu der. său romanic, de la forma „tipar”, gr. μανοῦρα „făcut cu mîna” și brînză; rus. paner „brînză”, față de lituan. paner „coș”; sp. manteca, port. manteiga, probabil din lat. mantica „sac”, etc. Același mod mai primitiv de a da formă brînzei, strecurînd-o totodată, este punerea laptelui prins într-un sac de in sau de cînepă, a cărei țesătură rară permite verificarea ambelor operații în același timp (asupra acestei faze a prelucrării brănzei, cf. detalii la Giuglea, Dacor., III, 573). Sacul, astăzi sedilă sau zăgîrnă, s-a numit probabil în trecut brandeum, cuvînt lat. care însemna „pînză de in” și care apare în Evul Mediu cu sensurile de „văl subțire pentru relicve”, „pînză” și „legătură, brîu” (Du Cange; Niermeyer 104). Rezultatul brandea › brînză pare normal, din punct de vedere fonetic și semantic. În plus, este posibil ca sensul cuvîntului să se fi deplasat din epoca latină de la recipient la conținut, dacă trebuie presupusă o legătură între brandea și brunda „solida” (Silos 59; cf. Meillet, s. v. brunda), cuvînt fără o explicație satisfăcătoare pînă în prezent, și care nu trebuie confundat cu brunda „caput cervi” (cf. Isodoro, XV, 1, 49; J. Sofer, Glotta, XVI, 36). Hasdeu, Cuv. Bătr., I, 190, considera cuvîntul ca fiind dac, după ce l-a împărțit (Col. Traian, 1874, 107), în bo-ransa, și i-a asimilat ultimul element cu rînză. Cipariu, Arhiv., 144, îl deriva de la un lat. *brancia, în timp ce Schuchardt, Z. vergl. Sprachf., XX, 24, se referea la numele orașului elvețian Brienz. Această idee, reluată în mod inexplicabil de DAR, este „imposibilă din punct de vedere istoric” (REW 1272). Cihac, II, 28, îl derivă din pol., greșind evident. Pascu, Beiträge, 8, a sugerat mai întîi o posibilă der. de la interjecția bîr, idee insolită, care a fost totuși preluată de Lahovary 318, cu circumstanța agravantă de a o fi combinat cu rînză, ca la Hasdeu, și de a considera cuvintele ca provenind din fondul lingvistic anterior fazei indo-europene. Tot Pascu, I, 191, și Arch. Rom., IX, 324, s-a gîndit apoi la un trac. *berenza, der. de la *ber „oaie”. După Densusianu, GS, 1, 67,este vorba de rădăcina iraniană *renc-, renz- „a stoarce, a strivi”, în vreme ce după Giuglea, Dacor., III, 573-81, ar trebui plecat de la un *brendia sau *brandia, care s-ar trage dintr-un indo-european *gurendh „a fermenta”; ideea aceasta a fost preluată de Pedersen, Lingua Posnaniensis, I (1949), 1-2. Cercetătorii mai recenți (Capidan, LL, III, 228; Hubschimdt, Alpenwörter, 25; Rohlfs, Differenzierung, 51) au tendința de a considera acest cuvînt ca un „Reliktwort” sau supraviețuitor al idiomurilor balcanice preromane. Der. brînzar, s. m. (persoană care prepară sau vinde brînză); brînzăreasă, s. f. (femeie care face sau vinde lapte); brînzărie, s. f. (loc în care se prepară brînza); brînzi, vb. (despre lapte, a se strica; a fermenta); brînzoaică, s. f. (plăcintă cu brînză); brînzoi, s. n. (Arg., cuțit); brînzos, adj. (care are multă brînză; care are consistența brînzei); îmbrînzi, vb. (Bucov., despre turmă, a paște); îmbrînzit, adj. (făcut, uns, amestecat cu brînză); brînzet, s. n. (cantitate sau sortiment de brînzeturi). Din rom. trebuie să provină ngr. πρέντζα (Murnu, Lehnwörter, 38), sb. brenca (Miklosich, Wander., 8), slov., pol. bryndza, pol. bredza, ceh. brindza (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 401; Berneker 93); țig. brinsa (Wlislocki 76), mag. brenza, brondza, săs. pränts, germ. dialectală Brinse(nkäse), țig. sp. brinza „carne fiartă” (Besses 39).

LINIE, linii, s. f. I. 1. Trăsătură făcută pe o suprafață (cu condeiul, creta, creionul etc.); (Geom.) figură continuă care are o singură dimensiune și care poate fi descrisă de un punct prin deplasarea sa sau se obține prin intersecția a două suprafețe. Linie curbă. Linie frîntă. ▭ Vorbi, potrivind două scîndurele cap la cap și trăgînd o linie. C. PETRESCU, Î. II 181. În linii repezi schița figurile scriitorilor mai însemnați. VLAHUȚĂ, O. A. III 39. ◊ Linie directoare v. director. ◊ Fig. Înaintea cailor, îi apăru albastră linia frîntă a unui nou fulger. V. ROM. decembrie 1951, 208. O linie subțire de sînge se arătase la răsărit. SADOVEANU, O. VI 335. ♦ Trăsătură imaginară care indică o limită, o direcție sau leagă (pe o hartă, un plan etc.) diferite puncte în spațiu. ◊ Linie de demarcație v. demarcație. Linie dreaptă v. drept. Linie izotermă v. izoterm. Linie de ochire v. ochire. Linie de plutire v. plutire. Linie vizuală v. vizual. ♦ (Familiar) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru; liniuță. Bolnavul are 37 de grade și două linii. 2. (În locuțiuni) Loc. adv. În linie = în șir drept, în rînd, în aliniere. Două compănii se desfășurară în linie, una în dreapta și alta în stînga șoselei. REBREANU, R. II 250. Mulțime de echipajuri așezate în linie. DACIA LIT. 258. Casele sînt mai toate foarte frumoase lucrate ca arhitectură și toate în linie. GOLESCU, Î. 106. ◊ Loc. prep. La sau în linia... = în dreptul, la nivelul. Ici bagi de seamă că te pîndesc doi ochi strălucitori, dintr-o tufă. Un cap neclintit de fată, la linia zăplazului. Îți zîmbește. SADOVEANU, O. IV 416. Să-și facă casa în linia uliței? NEGRUZZI, S. I 70. 3. (Franțuzism rar) Rînd de cuvinte într-o pagină scrisă. Judecă însuți aceste două săptămîni ce am trebuit să sufăr, căci... n-am primit macar o linie de la dumneata. KOGĂLNICEANU, S. 192. 4. Serie, succesiune a strămoșilor sau a descendenților; filiație. Nepot în linie dreaptă. 5. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. «de») Sistem de fortificații, adăposturi și baraje militare destinate să întărească apărarea unui teritoriu. Ieșea cîte unul între linii și se uita. DUMITRIU, N. 70. Trei ani am fost purtat în vagoane de vite de la o linie de tranșee la alta. C. PETRESCU, S. 156. ◊ Linie de bătaie = termen întrebuințat în trecut pentru a indica desfășurarea unei unități militare în vederea luptei, sau așezarea ei pe două rînduri pentru a fi trecută în revistă. Soldații stau în linia de bătaie. SANDU-ALDEA, U. P. 235. Linie de luptă = trupele aflate în contact direct cu inamicul; teritoriul pe care se află aceste trupe. Linie de apărare = întărire alcătuită din fortificații și trupe. Regiment de linie = denumire dată în trecut unităților de infanterie în care stagiul militar se făcea în continuare, spre deosebire de dorobanți care făceau stagiul militar cu schimbul. Îi vom trimite acolo și regimentele de linie și cavalerie. CAMIL PETRESCU, O. II 273. ♦ Formație. Se trăsese cu ofițerii îndărătul liniei de soldați. DUMITRIU, N. 110. 6. Ansamblul instalațiilor și al rețelei de șine, pe care circulă trenurile (v. cale ferată, drum-de-fier), tramvaiele, metrourile etc.; porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. Trenul cu patru vagoane intră în gară, cu toate frînele strînse, scîrțîind și vărsînd scîntei pe linie. DUMITRIU, N. 98. (Determinat prin «ferată») Linia ferată... se încovoaie... spre gura neagră a tunelului. SADOVEANU, M. 138. O linie ferată transporta scîndurile umede încă, pînă la cea mai apropiată gară. C. PETRESCU, S. 217. ♦ Traseu (al unui serviciu de transport). Linia de autobuse București-Alexandria. Linie aeriană. ▭ În seara aceea sosise un transatlantic al liniei «America-Holand». BART, S. M. 32. 7. Legătură prin fire aeriene sau cabluri subterane între un punct emițător și un altul receptor. ◊ Linie telefonică (sau de telefon) = ansamblul de conducte care fac legătura între posturile telefonice sau între posturi și centralele telefonice. El s-a dus în sat în lungul liniei de telefon, încărcată de rîndunele gata de ducă. SADOVEANU, M. C. 146. Linie telegrafică = totalitatea conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. 8. (Mai ales la pl.) Trăsături caracteristice care dau forma, conturul unui obiect; aspectul, expresia unui tot, în special a unei figuri. Liniile feței. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Trăsături fundamentale, puncte esențiale. Liniile mari ale unei probleme. ◊ Loc. adv. În linii generale (sau mari) = în ansamblu, fără detalii, fără amănunte. Articolul nu pune problema decît în linii generale. BARANGA, I. 170. 9. Direcție (I 1). Ținea mănunchiul cîrmei... și de-abia putea să ție linia neschimbată. CONTEMPORANUL, IV 46. 10. Fig. Orientare principală; direcție justă. Linia generală de dezvoltare a țărilor de democrație populară este linia avîntului neîncetat al economiei de pace. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 74. Va veghea... ca linia partidului să fie respectată întocmai la fermă. GALAN, B. I 435. ◊ Expr. A fi pe linie = a avea o orientare justă, a fi în conformitate cu concepția justă. ♦ (Urmat de determinări indicînd domeniul) Ramură, sector de activitate. Succese pe linie profesională. Sarcină pe linie sindicală. 11. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Chip, mod, principiu (de conduită). Așa a fost linia de purtare a ziarului nostru și a fost bună. IONESCU-RION, C. 26. II. Unealtă de lemn sau de metal care servește la tras linii drepte; riglă. Fără linii și compasuri, paingului cine spune cu meșteșug să întindă o mreajă. CONACHI, P. 294. III. (Învechit) Unitate de măsură a lungimilor, folosită în țările romînești și valorînd cam 0,225 cm.

Barbu Străvechi nume de tradiție românească, frecvent și răspîndit în toate regiunile țării, Barbu a stat în atenția specialiștilor noștri încă din secolul trecut. Ocupîndu-se pe larg de acest nume, B.P. Hasdeu propune și primele soluții etimologice pentru Barbu, pe care îl consideră, fie o creație românească pe baza subst. barbă, fie o moștenire din onomastica latină și anume din Balbus. Cu toate că romanii foloseau într-adevăr un cognomen Balbus și numeroase derivate de la acesta (Balbillus, Balbilla, Balbillianus, Balbilliana, Balbinus, Balbina), motive de ordin istorico-cultural) fac imposibilă continuitatea numelui latinesc la români. A fost însă acceptată derivarea din barbă, invocată și astăzi, cu unele rezerve. Ideea originii latine a lui Barbu a fost preluată de lingvistul I.A. Candrea, care pornind de la observația lui Hasdeu că persoanele numite Barbu își sărbătoresc ziua onomastică la Sf. Barbara, propune ca etimon numele pers. fem. lat. Barbara; între acesta și forma românească trebuiesc presupuse, susține I.A. Candrea, fazele intermediare succesive *Barbără, *Barboră (-o- precedat de -b- sau -p- devine -ă-, ca în *bătez-botez, *pătîrniche-potîrniche) *Barbură, Barbur (în această fază, femininul devine masculin), Barbul (prin disimilarea celor doi -r- din forma anterioară), singura formă atestată atunci fiind Barbur (într-o baladă populară bulgărească). Deși etimologia lingvistului român nu a fost contestată direct, i-a fost opusă ideea generală că în onomastica românească nu este posibilă continuitatea unor vechi nume romane, în principiu, din motive de ordin religios. S-a trecut însă prea ușor cu vederea peste cîteva elemente esențiale pentru onomastica noastră veche. Este binecunoscut faptul că originile creștinismului la români trebuiesc căutate în perioada stăpînirii romane în Dacia; organizații religioase creștine au existat și pe teritoriul patriei noastre chiar înainte de anul 271 (interesante mărturii în acest sens la autori ca Tertulian, Origene sau chiar cele cîteva inscripții creștine din centrul Transilvaniei), iar după părăsirea Daciei de către administrația romană (ceea ce n-a însemnat însă și ruperea contactului cu latinitatea), regiunile din nordul Dunării ofereau cu siguranță creștinilor cel puțin garanția libertății cultului. O serie de termeni bisericești ca dumnezeu, cruce, păgîn etc. sînt dovezi sigure că o bună perioadă de vreme cultul se oficia în latină, limbă din care au pătruns la noi și o serie de nume personale, răspîndite și impuse de biserică începînd cu sec. 4. Este exclus ca, în aceste condiții, unele nume creștine, devenite deja populare și frecvente, datorită cultului martirilor și sfinților, să nu fi dăinuit după impunerea ritului bisericesc slavon și, de ce nu, chiar pînă în zilele noastre. Se pare că din această categorie, într-adevăr nu prea bogată, face parte și Barbu. La romani cognomenul Bárbarus este atestat încă din epoca lui Augustus (după cum reiese din izvoarele latine, numele era purtat chiar de consuli – în anii 71, 99, 157 etc.). Nu apare însă Barbara, lipsă suplinită de izvoarele grecești: masc. Bárbaros, fem. Barbára. În onomasticonul creștin sînt cunoscuți doi martiri Barbarus și o martiră Barbara, al cărei vechi cult este răspîndit în toată Europa. Din punct de vedere onomastico-religios există deci posibilitatea continuității lat. Barbarus, Barbara. Rămîne de probat și continuitatea lingvistică, adică existența reală a unor forme care să se încadreze în evoluția normală a cuvintelor de origine latină. Și într-adevăr, cercetarea antroponimiei noastre documentare și chiar contemporane scoate în evidență existența acestor forme vechi, mărturii sigure ale unor perioade trecute de evoluție a limbii (deosebit de utilă s-a dovedit a fi toponimia, care are capacitatea de a păstra, uneori nealterate, forme arhaice dispărute de mult din limbă sau antroponimie). Barbăr apare ca nume personal într-un pomelnic nedatat, din orașul Deva (inscripție pe lemn) și poate fi dedus din toponimul Bărbărești, numele unui fost sat moșnenesc din Oltenia (pe actul din 1551 în care este atestat toponimul este făcută o mențiune deosebit de interesantă în ceea ce privește identitatea dintre Barbăr și Barbul: originalul după care se făcuse traducerea documentului se afla la doi moșneni din Bărbărești, „la un Ion... și la un Barbul”, ultimul fiind probabil, după cum reiese din calitatea lui de păstrător al actului de proprietate, un descendent al lui Barbăr, de la care și-a luat satul numele). Barbor este atestat prin derivatul Barborică, actualmente nume de familie. Forma Barbur, pe care și-a sprijinit teoria I.A. Candrea, apare și în toponimul Bărbureaua. Și în sfîrșit Barbul, forma cea mai frecventă și cea mai veche în documentele noastre (dovadă că în momentul apariției primelor noastre acte, evoluția numelui se încheiase de multă vreme) apare încă din anul 1389, cînd un jupan cu acest nume făcea parte din sfatul domnesc (pînă la 1500, în Țara Românească mai sînt atestați: Barbul paharnic, în sfatul domnesc – în 1431 și 1436, Barbul, cu proprietăți în jud. Gorj – în 1451, Barbul jupan din jud. Prahova – în 1492 și 1493 și – cunoscutul Barbul ban „craiovesc” – între 1494-1500). Pentru feminin apar formele Barbura (într-un pomelnic din 1794 al bisericii din Drăgășani, scris de Dionisie Ecleziarhul și chiar astăzi, ca nume la carașoveni, a căror antroponimie are un pronunțat caracter tradițional) și Barba, în documente din anii 1578 și 1585 (fiica lui Barbul vornic). Deosebit de interesante sînt și formele atestate la sîrbi, croați și bulgari: Bárbarej, nume de familie din sec. 14, Barborici, nume de familie din sec. 13, Barbulovici, nume de familie actual și bg. Barbol, o formă disimilată dintr-un mai vechi Barbor. Existența tuturor acestor forme amintite constituie un serios argument în favoarea originii latine a lui Barbul; mai mult chiar, se poate presupune că etimon masc. Bárbarus, nume de martiri înscriși în onomasticonul creștin, al căror cult a fost probabil părăsit odată cu introducerea ritului grecesc. Celebrarea martirei → Barbara, nume continuat la noi de Bárbura, a însemnat totdeauna un sprijin serios pentru formele de masculin; faptul că numiții Barbu își sărbătoreau ziua onomastică de Sf. Varvara sau Barbara este o dovadă clară a faptului că, în conștiința populară, Barbara, Varvara, Barbur, Barbura și Barbul erau considerate ca făcînd parte din aceeași familie. Un ultim argument în sprijinul originii latine este existența sărbătorii populare Bárbura, în ziua de 4 decembrie, cînd calendarul bisericii ortodoxe o celebrează pe sfînta mucenică Varvara (o veche creație românească de la numele pers. Barbura, este vb. a îmbărbura, „a face semnul crucii pe fruntea, bărbia, obrajii (copiilor) cu sucul roșu ce-l conțin barburele (căline) în ziua de Sf. Barbara, ca să nu se îmbolnăvească de vărsat (bubat)”. Deosebit de importante în probarea vechimii și răspîndirii unui nume sînt numărul și frecvența derivatelor; cu cît un nume este mai vechi, mai răspîndit și frecvent, cu atît numărul derivatelor sale este mai mare. Tema masc. Barb-, în combinație cu un număr de peste 20 de sufixe este una dintre cele mai productive în onomastica noastră. Iată de exemplu o parte dintre aceste derivate: Bărban, Bărbău, Bărbel, Barbeș, Bărbescu, Bărbică, Bărbior, Bărbocea, Bărbon, Bărboiu, Bărboncea, Bărbuc, Bărbucea, Bărbui, Bărbuică, Bărbuicea. Uneori greu de deosebit de formele care aparțin temei Barb-, în antroponimia noastră apar și nume care au la bază subst. rom. barbă. Singurul criteriu eficient de separare a acestora este distingerea (nu totdeauna posibilă) a valorii de nume de botez sau de poreclă pentru fiecare caz în parte. Rațiunea acestui deziderat este lesne de înțeles: mai ales în secolele trecute, numele de botez (actualele prenume) formau o categorie relativ limitată de către biserică și tradiție și din care, în principiu, erau excluse poreclele. Dacă o poreclă Barbă, moștenită sau căpătată în cursul vieții, este un lucru normal, un nume Barbă dat unui copil, prin botez, pare cu totul anormal. Avînd în vedere aceste fapte putem considera că Barbă, Barbă-n deal, Barbă-geamănă, Barbă-rasă, Bărbosu etc. sînt porecle românești de la barbă și fără nici o legătură cu Barbu(l). Deosebit de interesant în acest context al supranumelor este vechiul nume românesc Bărbat, considerat a fi o creație românească de la bărbat, cu sensul de „viteaz” (așa cum apare într-o variantă a Mioriței: „cîini mai bărbați”). În sec. 11, Bărbat era numele unui vlah din Serbia, iar la 1279 apare în documentele vremii un voievod român cu acest nume (frate cu Litovoi și conducător al unei formații statale din nordul Olteniei între c. 1273-1290); în toponimie apar Bărbăteni, Bărbătești (locuitorii satului gorjan păstrează și astăzi, prin tradiție, amintirea descendenței lor din neamul unui viteaz Bărbat) sau Rîu Bărbat. Numele românesc are suprinzătoare corespondente în toate regiunile romanice: în Italia, Barbato (de aici și numele Barbat al celor două sate din Dalmația), în Franța Barbat (vechi supranume păstrat și în toponimele Barbazan și Barbazange „domeniul lui Barbatus”), în Spania, Barbato și hidronimul Río Barbato, corespondentul perfect al lui Rîu Bărbat din Hațeg. Cu siguranță că toate aceste forme romanice continuă un vechi cognomen roman Barbatus (încă din anul 449 î.e.n. este cunoscut un consul Marcus Horatius Barbatus), bine atestat și în inscripțiile romane din Dacia. L-am amintit aici pe rom. Bărbat, întrucît chiar lat. Barbatus este un derivat de la barba (vechii romani purtau și ei barbă, fiind de multe ori numiți barbati; se pare că bărbierii au venit la Roma din Sicilia în jurul anului 300 î.e.n., dar obiceiul de a rade barba s-a răspîndit încet (primul roman care se rădea zilnic ar fi fost Scipio Aemilianus, fratele învingătorului lui Hannibal).

ACTUALIZARE Concept al lingvisticii moderne care desemnează utilizarea unei unități a limbii* în vorbire*. Actualizarea se face de către subiectul vorbitor care dă o reprezentare reală unui sens într-un context* lingvistic și extralingvistic. Actualizarea unui cuvânt înseamnă a face să coincidă extensia semnificatului* său cu reprezentarea pe care și-o face vorbitorul despre o anumită realitate; rolul contextului* este esențial pentru a-i conferi cuvântului un anumit grad de actualizare și a-i permite să se refere la unul sau mai multe obiecte extralingvistice particulare; de aceea actualizarea este strâns legată de referință*. • Actualizarea se poate referi la sensul cuvintelor utilizate în context, fie că e vorba de denotații*: băiatul era neobișnuit de înalt (unde înalt desemnează „extensiunea pe verticală”, actualizată ca „dimensiune în plus” prin context), fie că sunt conotații* (fata are o fire rece, unde rece exprimă sensul secundar „apreciere psihică” numai în combinație cu fire). Contextul actualizează diverse relații semantice mai puțin obișnuite, cum ar fi prăjină / bondoacă pentru înalt / scund, în era nici prăjină, nici bondoacă. Uneori este antrenat și contextul extralingvistic, ca în cazul rom. consens, care după 1990 are sensul specializat „lipsă de conflicte”. • Actualizarea mai poate fi exprimată prin unele unități gramaticale care situează în timp ori în spațiu o unitate sau o cuantifică: a) Articolul* este unul dintre mijloacele curente de actualizare: niște oameni reprezintă o actualizare cantitativă, pluralul indică mai mult decât un om, iar articolul desemnează anumiți oameni, b) Determinanți ca demonstrativul reprezintă o actualizare în timp sau în spațiu: acești oameni desemnează oamenii dintr-un spațiu apropiat, oamenii pe care îi am sub ochi. c) Categoria numărului* la verb* reprezintă o actualizare: Vino! Veniți!, d) Actualizarea se poate face printr-o sintagmă întreagă: Prietenul cel foarte blând. A.B.V.

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume interogativ, întrebuințat pentru a afla despre cine sau ce este vorba și adesea în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru despre care avem oarecare cunoștință) Care n-a înțeles întrebarea? Dintre poeziile acestor autori, a căruia vă place mai mult? ▭ Ce faci acolo, măi? Stai! Care esti? DUMITRIU, N. 221. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? CASSIAN, H. 19. Care-i acolo, măi? strigă argatul. SADOVEANU, B. 55. ◊ (Uneori întregit prin «oare») Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. *Expr. (Ca întrebare directă sau indirectă) Care alta? = ce altceva? De asta te plîngi, stăpîne? – D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Care pe care? = care din doi e astfel, încît să poată întrece sau birui pe celălalt? Să se aleagă care pe care. SADOVEANU, P. M. 229. Acum să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. Moș Corbule, să te văd... care pe care... cei bătrîni pe cei tineri sau cei tineri...? ALECSANDRI, T. 237. ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Stau în loc și-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. II. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind ciumele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată) 1. (Introduce propoziții atributive) Sora mea care mă purta în circă, care-mi dădea cele dintîi vișine pîrguite, care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. DELAVRANCEA, T. 37. Sîntem pe moșia unei gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Eu n-am uitat nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai dormit tu adese. ODOBESCU, S. III 14 Găsi felurime de păsări adunate, Care din întîmplare Se-ntreceau la chitare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Popular, la acuz. fără prep. «pe») Parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Bade, mîndrulița ta Care-o iubești acuma... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ (Precedat de «acel», «acela» sau «cel», «cela») Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți pentru cei care ar lupta și de acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. I-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-și alege... pe acelea care îi va plăcea. ISPIRESCU, L. 3. Să-ți scoatem costița ceea care ți-am spus eu. CREANGĂ, P. 174. (Cu valoare emfatică) Unde e omul acela care să mă sperie pe mine? ◊ (Popular, în locul construcției cu prepoziție a lui «care» se folosește uneori pronumele relativ singur, iar complementul pe care-l exprimă acesta este reluat sub forma pronumelui personal cu prepoziție) Fata, care înghețase sîngele în ea de frică, își pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 14. Dacă mi-i aduce calul împăratului-Verde, care de atîta vreme mă bat cu dînsul... eu ți-oi da pasărea. ȘEZ. IV 173. Bată-te, bădiță, bată zilele toate deodată, Cele două zile grele Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. ◊ (Cu reluarea antecedentului) Ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fîntină era plină cu apă pînă în gură. CREANGĂ, P. 214. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală! Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile și să bată pe două poște satele vecine și pădurile. CAMIL PETRESCU, B. 17. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? SLAVICI, O. I 269. 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela... ce... Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192 Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ♦ (Du sens neutru) Ceea ce. Dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru și mîncă, bău și trăi cum îi pofti inima, pentru care plăti bani nenumărați. RETEGANUL, P. I 70. Baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare. CREANGĂ, P. 4. Un văcar adese tot se mînia, De care sătenii nimic nu știa. PANN, P. V. III 16. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt... După care Ercule se întoarse la Micena. ISPIRESCU, U. 55. «Amin!» zise domnul... după care apoi se depărtă. EMINESCU, N. 16. Care va (sau vra) să zică sau (rar) care cum s-ar prinde = ceea ce înseamnă, ele unde urmează, prin urmare, cu alte cuvinte. Care va să zică, unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecît trădare! Ne-am procopsit! CARAGIALE, O. I 125. Orizontul politic s-a posomorit!... Care vra să zică, iar bejănie! ALECSANDRI, T. I 303. N-avea nici cai?... care cum s-ar prinde... te-ademenise... cu vorbe dulci. ALECSANDRI, T. 574. 3. (Cu valoare de pronume nehotărît) a) (De obicei urmat de un alt pronume sau de un adverb) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit. RETEGANUL, P. V 64. Oamenii săriră buimaci care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. Au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. V-aș mulțămi ca la frați Dac-ați vrea să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. TEODORESCU, P. P. 103. ◊ Expr. (Să) nu car cumva să... = nu cumva să... Îl rugai să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cînd îi intra la pasăre, s-o iei, dar să nu care cumva să te muște. ȘEZ. IV 172. Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile din închisoarea de la Centrală să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri mucigăiete? DELAVRANCEA, S. 111. b) (În corelația «care... care...», exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... Oamenii au început să plece, unul cîte unul, care mirîndu-se... care zicînd că «de! așa e...». BUJOR, S. 45. Poftim, care cu lingurița, care cu furculița. SEVASTOS, N. 284. Să-ți facă o rochie de logodnă, frumoasă ca cîmpul, cu fel defel de flori, care înflorite, care îmbobocite. ȘEZ. VI 171. Fulga masa că-și gătea, Miei de piele că-i jupea, Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. Rîd cu lacrimi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. DELAVRANCEA, H. T. 15. Se adunară... alergînd pe capete, care de care să ajungă la masă mai curînd. ISPIRESCU, U. 51. Ce să fie acolo, ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. CREANGĂ, A. 8. 4. (Învechit și popular, raportîndu-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; și..., de un de... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rid, să-și ceară de la mine trei daruri și-i voi da; care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să rîză. ȘEZ. II 118. – Forme gramaticale: limba literară folosește forma care la nom. și acuz. m. și f., atît la sg. cît și la pl.; (cînd are valoare de pronume interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora, (cînd are valoare de adjectiv interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. – Nom. sg. m. și: (articulat, învechit) carele (COȘBUC, P. I 233, ODOBESCU, S. III 9, GORJAN, H. I 5); nom. sg. f. și: (articulat, învechit) carea (DRĂGHICI, R. 5); nom. pl. m. și f. și: cari (RETEGANUL, P. III 69, CREANGĂ, P. 193, ODOBESCU, S. III 179, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296); nom. pl. m. și: (articulat, învechit) carii (ISPIRESCU, L. 5, PANN, P. V. I 8, DRĂGHICI, R. 5); gen.-dat. sg. f. și: (învechit și regional) căria (CONACHI, P. 271, DRĂGHICI, R. 25, GORJAN, H. I 4) și (cu valoare de adjectiv interogativ-relativ) cării (ALEXANDRESCU, M. 127).

Florin În onomastica românească modernă sînt frecvent folosite un mare număr de prenume care pot fi încadrate în aceeași familie a cărei temă este Flor -: Florea, Floarea, Flora, Florela, Florentina, Florentin, Florența, Florian, Floriana, Florin, Florina (la acestea se adaugă o lungă serie de variante, hipocoristice și derivate, multe dintre ele folosite și independent). Din toate numele amintite, doar primele două, masc. Flórea (folosit frecvent și ca nume de familie) și fem. Floárea sînt specifice pentru antroponimia românească, toate celelalte fiind curente și la popoarele romanice, germanice, slave, la greci, maghiari etc. Se poate afirma deci, că Florea și Floarea sînt creații românești, iar restul împrumuturi mai vechi sau mai noi. Pentru a plasa această bogată familie de prenume în cadrul onomasticii europene, ne vom ocupa întîi de grupa celor împrumutate. În onomastica latină sînt atestate cu mult timp înaintea epocii creștine, numele pers. Flórus, Flora, strîns legate de numele unei cunoscute divinități din mitologia romană, Flóra, zeiță a florilor și a vegetației. Veche divinitate italică a primăverii (cultul Florei pare a fi de origine sabină), identificată de către Ovidiu cu gr. Chloris, zeița era celebrată prin cunoscutele serbări denumite Floralii, între 28 aprilie și 3 mai. Semnificația numelui Flora era binecunoscută romanilor (ca dealtfel și vorbitorilor limbii române) întrucît are la bază un radical italic *flo-(s), reprezentat în latină de flos, floris, devenit în română floare (cuvîntul apaține radicalului indo-european *bhlo- ca și germ. blume). Intrate în onomastica creștină, Florus și Flora devin nume calendaristice și se răspîndesc, prin cultul unui număr destul de mare de martiri și martire, mai ales în apusul Europei, dar și în răsărit Florus, devenit Flóros în greacă, ajunge prin acest intermediar și în limbile slave: în rusă, de ex., este atestat, destul de rar însă, un vechi nume Flórii. Flor, Floru(l) sînt adevărate rarități în onomastica noastră, cultul mucenicului Flor, care apare în calendarul ortodox, nefiind cunoscut la români. Deși prenumele Flora apare într-o culegere de nume de sfinți tipărită la Buzău în 1698 (inclusă în „12 Minee sau mineate slavo-române”), el este folosit curent de abia în perioada modernă, cînd a fost reluat pe cale cultă, fie din onomastica apuseană, fie, mai probabil, din mitologia romană. Tot din perioada precreștină erau folosite de către romani cognomenele Florens, gen. Florentis, create de la forma de participiu florens, florentis „înfloritor” a verbului floreo „a înflori”. De la Florent-, cu suf. -ius, se formează cognomenul Florentius, fem. Florentia. Considerate nume de bun augur și pronunțate încă de prin sec. 2 – 3 Florențiu, Florentia (-t- urmat de -i- devenise în latina tîrzie -ț-), acestea sînt atestate cu mare frecvență în inscripțiile creștine ca nume independente. Devenite și ele calendaristice (mai ales în apus sînt celebrați mulți martiri cu acest nume), numele se păstrează pînă în zilele noastre. Ca și în cazul lui Flor, numele calendaristic Florentie apare cu totul sporadic în onomastica românească (sub formele Florente, Florinte). Este frecventă și la modă astăzi forma feminină Florența (dintr-un mai vechi Florenția, ca și Constanța din Constanția), împrumutată tot din onomastica apuseană. Un alt derivat latinesc tîrziu de la Florentis sau Florentius este Florentinus, fem. Florentina, la origine un adjectiv în -inus (așa cum se folosește la noi adj. florentin). În apusul Europei, calendarul catolic păstrează amintirea unui fost episcop de Strasbourg, Florentinus. Florentina (numele unei sfinte spaniole moarte în jurul anului 600), împrumutat din apus pe cale cultă este și el mult mai frecvent în onomastica noastră actuală decît corespondentul masculin. Apărut la noi încă de prin secolul trecut, Florian, devenit și nume de familie, corespunde unei forme latine Floriánus (în calendarul catolic nume al unui legendar martir din timpul împăratului roman Dioclețian), dar este posibil ca apariția numelui românesc să se datoreze unei „latinizări” a lui Florea, în perioada cînd erau la modă numele cu finala -ian. Probabil cele mai frecvente prenume actuale din seria celor în discuție sînt Florín și Florína. Încadrat în bogata familie a prenumelor în -in, -ina (sufix foarte productiv în onomastica modernă, apărînd uneori chiar în derivate surprinzătoare pentru specialiști), Florin corespunde unei forme latine tîrzii, Florinus, de la Florus. În momentul în care numele în -in, ina erau numeroase la noi, Florina a putut fi derivat direct în română de la Flora, Florin sau Floarea (atestat din sec. 15, în limba noastră s-a folosit și un cuvînt comun florin, numele unei monede bătute întîi la Florența în 1252, apoi și în alte părți). O situație asemănătoare are și Floréla, la început împrumutat din apus și apoi creat din nou pe teren românesc, cînd s-au înmulțit femininele terminate în -ela. După cum am arătat mai sus, specifice românești sînt Floréa și Floarea. Dacă ultimul nu pune probleme, fiind identic cu subst. floare, masc. Florea a pus unele probleme specialiștilor, referitor la baza de la care a fost derivat. După cum ușor se observă, Florea este un derivat în -ea, încadrîndu-se într-o lungă serie de nume asemănătoare care sînt la origine fie porecle, devenite nume de familie, formate de la cuvinte comune (cf. Corbea, Grozea, Negrea), fie adaptări ale unor hipocoristice. Cum onomastica popoarelor slave vecine nu înregistrează un astfel de nume (bg. Flor sau rus. Florii, singurele nume calendaristice care ar putea intra în discuție, sînt extrem de rare pentru a putea explica vechimea, răspîndirea și frecvența rom. Florea), singura soluție logic valabilă este derivarea de la rom. floare, probabil într-o epocă destul de veche a limbii române (obiecțiile de natură fonetică ridicate de unii specialiști nu sînt concludente pentru limba română). Numele este foarte vechi la români: din documentele muntenești este cunoscut un jupan în divanul domnesc care purta numele Vlăcsan al lui Florea (adică Vlăcsan fiul sau probabil nepotul lui Florea). Cum Vlăcsan apare ca membru al divanului domnesc între 1421 și 1445, înseamnă că Florea, tatăl sau bunicul lui, s-a născut cu aproximativ 50 – 80 de ani înainte de 1421, deci cam pe la 1340-1370. Tot în sec. 15, sînt atestate toponimele Florei (la 1441), Florești (la 1477) și numele de familie Florescu (la 1478, un mare dregător muntean Vintilă Florescu). Către finele aceluiași secol, Florea apare și în documentele moldovene. Nume necalendaristic Florea s-a menținut în uz pînă astăzi, sprijinit de tradiție, de semnificația lui mereu prezentă în mintea vorbitorilor și de existența unei vechi și cunoscute sărbători, Floriile (Dumineca floriilor sau Dumineca florilor, sărbătorită la Ierusalim încă din primele secole ale erei noastre, iar în apusul Europei atestată de prin sec. 6-7 -dies florum sau pascha florum); această sărbătoare creștină (existentă sub nume diferite la toate popoarele eruopene) este cu siguranță o suprapunere tîrzie peste vechi tradiții și rituri păgîne legate de cultul diferitelor zeități ale primăverii și ale vegetației. În ceea ce privește numele românesc al sărbătorii, el pare să fie tot o creație românească de la subst. floare. Alături de fem. Floarea, atestat la începutul sec. 16, Florea a dat naștere unei lungi serii de derivate, unele folosite ca prenume independente: Florac, Floran, Floreciu, Florei, Florică, Florica, Ica, Floriță, fem. Florița, Floareș, Floruța; fem. Floricel, Flóri sînt recente. ☐ Engl. Flora, fr. Fleur, Flore, Florel, Florance sau Florence, Florent, Florentin, Florin, germ. Flor, Flora, Florian, Florentinus, Florentine, Florinus, it. Floro, Flora, Fiore, Fiorenzo, Fiorenza, Fiorella, Fiorentino, Fiorentina etc., magh. Flora, Florencia, Florentin, Florentina, Florian, Florina, etc., sp. Florez, Flora, rus. Flor, Flora, Florentii, Florentin, Florian, Florii, bg. Flor, Flora, Florana, Floriana, Florentina, Florina. ☐ Frecvente și cunoscute sînt toponimele care au la bază tema Flor-. Unul din vestitele orașe italiene, cunoscut din timpul etruscilor, apoi colonie romană cu numele Florentia, este actualul Firenze (rom. Florența). Numele italienesc actual provine prin intermediul formei Fiorenza, din aceeași bază latină ca și numele personal Florentia (un locuitor din Firenze este denumit fiorentino). Florianopolis este numele unui oraș brazilian, port la Atlantic, iar Florida denumește peninsula, strîmtoarea și statul din sud-estul S.U.A. (Peninsula a fost descoperită în 1513, în dumineca Floriilor, în sp. pascua florida, de către Juan Ponce de Leon). ☐ Foarte frecvente sînt derivatele de la tema Flor- în literatură. Florit apare deja în „Cîntecul lui Roland”. La T. Tasso apare un personaj numit Floreo, iar în literatura spaniolă pastorală sînt frecvente Florela, Florisia, Floristo, Floridon, Floridora, Floremio, Florenta sau combinații cu alte nume ca Florisbella (cu Isabella), Floralba (cu Alba). La fel de frecvente și ingenioase sînt numele cu tema Clor- (de la numele zeiței gr. Chloris, identică cu Flora). În operele unor scriitori celebri (T. Tasso, Cervantes, Ariosto, DUrfe etc.) apar o mulțime de personaje cu nume de tipul Clorinda, Cloridea, Cloridano, Clori, Clorineo, Clorida etc. Multe dintre aceste creații ale onomasticii literare au intrat în uz, cîteva apărînd ca adevărate rarități și la noi.

BALADĂ (< fr. ballade, pvin provens. ballade ; cf. lat. ballare, cîntec de dans) Specie a poeziei epice, culte sau populare, narațiune a unor întîmplări din trecut, cu acțiune de mică întindere, personaje puține, intrigă simplă. Inițial, noțiunea baladă, în creația muzicală populară franceză, a însemnat un cîntec de dans. Cu vremea, s-a îmbogățit cu elemente narative, lirice și chiar dramatice. În secolele XIV și XV, balada era o poezie lirică cu formă fixă, un mic poem alcătuit din trei strofe egale și simetrice și dintr-un mic cuplet, fiecare din aceste patru părți terminîndu-se cu un refren. În alte țări, ca Anglia și Germania, termenul baladă este folosit pentru acele cîntece populare, creații epice cu conținut uneori fantastic, în care erau cîntați eroi ca Robin Hood, Carol cel Mare ș.a. În literatura noastră, balada din creația orală circulă și sub denumirea de cîntec bătrînesc. Termenul baladă apare și în creația unor scriitori ca V. Alecsandri, care l-a folosit cel dintîi, G. Coșbuc, G. Topîrceanu, Șt.O. Iosif ș.a. Prin conținutul lor, baladele populare sînt de mai multe feluri: haiducești (ex. Toma Alimoș), pastorale (Miorița, Dolca), istorice (Novac și corbul). Unii cercetători mai deosebesc și balade așa-zise solare și superstițioase (Soarele și luna, Mierla și sturzul), fantastico-mitologice (Iorgu Iorgovan). Termenul baladă este tot mai des înlocuit în folcloristică prin acela de cîntec epic, balada denumind numai creațiile epice cu tematică nuvelistică. Conținutul atît de variat al baladelor populare este exprimat într-o formă artistică, cu mijloace corespunzătoare în ceea ce privește compoziția, adică atît dezvoltarea acțiunii, cît și caracterizarea eroilor. Dezvoltarea acțiunii se realizează prin succesiunea lentă a momentelor, în mersul lor firesc, ca: prolog – cuvinte de adresare către ascultători. Ex. Ascultați, boieri, la mine, Să vă spun pe Corbea bine! expozițiune sau introducere, narațiunea faptelor, deznodământ și uneori, încheierea, aceasta limitată la cîteva versuri în care cîntărețul aduce mulțumiri ascultătorilor și face aluzie la darurile cu care va fi cinstit: Ex. Iar la noi, la lăutari, Galbeni noi de ăi mai mari. Nu toate baladele populare au prolog și încheiere. Figurile eroilor sînt realizate prin hiperbolizarea forței fizice și prin antiteza dintre însușirile lor. Ex. La fîntîna Gerului, Sub aripa Cerului, E Marcu, pașa bătrîn, Cu mustățile de brumă, Cu barba de chidinie, Cu toiag de ghiață-n mînă Cu trei sute de haiduci, Toți călare pe cai murgi, Și cînd seara că sosea De tăbărît că tăbăra În moșia Crivățului; I-a păscut livezile, I-a băut izvoarele, I-a tăiat dumbrăvile, De-a atîrnat armele. Iar Crivăț cînd auzea, El la Marcu că venea, Și așa că-1 întreba: - Bine-i, Marcule, așa? Ce cați în moșia mea, Tu ești cu oștirea ta? Mi-ai păscut livezile, Mi-al turburat apele, Mi-ai tăiat dumbrăvile Și-ai atîrnat armele. Marcu din gură grăia: - Taci tu, Crivăț, pînă mîine, Că-s cătanele armate, Și mi-e frică că te-or bate. Crivăț de la el pleca, Vînturi mari că-mi aduna; Peste noapte Ger de moarte... (Marcul Viteazul și Crivățul) Balada cultă se deosebește, ca structură mai ales, prin dinamica desfășurării acțiunii, ceea ce duce la o pronunțată concentrare față de balada populară, cum și printr-o mai îngrijită versificație. Exemple de balade culte: Baba Cloanța, Groza, Peneș Curcanul de V. Alecsandri; Pașa Hassan, Rugămintea din urmă, El-Zorab, Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger de G. Coșbuc; Novăceștii, Pintea de Șt.O. Iosif ș.a.

vrea vb. II tr. A (urmat mai ales de prop. compl. directe cu vb. la conjunct, sau, înv., astăzi rar, de vb. la inf, înv., reg.,fără prep. „a”) 1 A fi hotărît, a fi decis să...; a avea de gînd să..., a intenționa. Ne-am despărțit..., rugîndu-i să-mi trimită și mie revista pe care voiau s-o scoată (CA. PETR.). ◊ Loc.conj. (Care) va (sau, înv., astăzi rar, vrea ori vra) să zică = așadar, deci, prin urmare, in consecință; adică. Va să zică am adus un strop de fericire în casa lor (BRĂT.). ◊ expr. Va (sau vrea, înv., pop., vra) să zică = înseamnă; semnifică. A avea talent nu va să zică numai a crede singur că-l ai (CAR.). Vreau să zic... (ori să spun...), formulă prin care se introduce o explicație, o precizare. Rămîne corespondența, vreau să zic, scrisorile artistului (CĂL.). Fără să vreau (sau să vrei, să vrea etc.) = în mod involuntar. Se lipește de mine, dar, fără să vreau, fac o bruscă mișcare într-o parte (CA. PETR.). A nu ști ce vrea v. ști. ◊ analog. Un lup veni tupiluș pe lîngă car și vroia să mănînce un bou (PER.). ◊ fig. Tăria cuvintelor vrea să acopere slăbiciunea argumentelor (MAIOR.). ♦ (intr.) A avea voință; a-și manifesta voința. Tocmai de aceea trebuie să ne mișcăm, să ne unim, să voim și să realizăm (SADOV.). ♦ (despre Dumnezeu) A hotărî, a decide. Se vede că bunul Dumnezeu așa vrea, ca el să ispășească păcatele mele (SLAV.). ◊ expr. (Va fi) cum va vrea Dumnezeu v. dumnezeu. ♦ A alege; a prefera. Și mai voiesc viața să-și piardă decît numele cel de omenie (ȚICHIND.). 2 A dori să facă, să obțină, să fie sau să se întîmple (ceva); a dori (ceva) cu ardoare, cu patimă; a pofti; a fi pe placul cuiva; a-i plăcea ceva sau cineva. Cînd nu are nevastă și copii, poate să facă ce vrea (SLAV.). ◊ Loc.adv. Pe vrute, pe nevrute = indiferent dacă dorește sau nu; silit de împrejurări. Ceilalți, pe vrute, pe nevrute, erau tîrîți pe această cale „pozitivistă” (DELAVR.). ◊ expr. Vrînd-nevrînd = fie că-i place, fie că nu-i place; mai mult de silă decît de bunăvoie, constrîns de împrejurări, de voie, de nevoie; ext. cu orice preț, neapărat. Dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns la dîrloagă și acum, vrînd-nevrînd, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie (CR.). Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie; în mod inevitabil; obligatoriu. Vrei, nu vrei, mai prinzi lucruri folositoare pentru mai tîrziu (PER.). Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinței sale. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influență asupra cuiva. A vrea (cuiva) binele (sau, înv., pop., bine) = a dori să i se întîmple cuiva lucruri prielnice, plăcute; a-i fi binevoitor (cuiva). Să te ferească Dumnezeu să-ți vrea o femeie binele (CA. PETR.). A vrea (cuiva) răul (sau, înv., pop., rău, rele) = a dori să i se întîmple (cuiva) lucruri neprielnice, neplăcute; a dușmăni, a urî (pe cineva). Virusul egalității ne îndeamnă să ne vrem răul cu înverșunare (STEINH.). ◊ analog. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dînsul (ISP.). ◊ fig. Încă odată tărîmul să crească ar vrea (BLA.). ♦ (despre Dumnezeu) A-și arăta îndurarea, mila față de cineva; a binevoi, a se îndura, a se milostivi. El a trăit aproape 70 de ani și are să mai trăiască încă, dac-o vrea Dumnezeu (UL.). ♦ (tr., refl.; urmat de elem. predic, supl.) A dori ca cineva sau ceva să fie sau să devină într-un anumit fel. În nesațiul cosmic al adolescenții, fiecare s-a vrut mai bun (CE. PETR.). 3 A pretinde, a cere, a solicita; a aștepta ceva de la cineva. Vreau să răspunzi la apelul nominal cînd îți poruncesc (D. ZAMF.). ♦ (refl.; urmat de elem. predic. supl.) A se pretinde; a se crede. Oricît de gravă ar fi tema abordată, și de fiecare dată ea se vrea cel puțin gravă, vocea poetului își păstrează familiaritatea (PER.). 4 (mai ales în forma neg.) A accepta, a consimți, a fi de acord; a permite, a încuviința, a îngădui, a da voie. Părintele Nicodim... zice că să învăț și eu buchile, însă tuța nu vrea (SADOV.). ♦ (despre obiecte) Ce dracu are dulapul ista de nu vrea să se deschidă? (ALECS.). ◊ expr. A nu vrea să audă (de...) = a respinge categoric (o propunere, o situație, un fapt). Nu vroia să audă de haiducie (CA. PETR.). ♦ (bis.) A primi (o dogmă, o credință, o misiune etc.). Atunci stăpînul tuturor ca o slugă au venit, vrînd să mîntuiască pre toți (MIN.). ♦ (compl. indică oameni) A accepta într-o anumită funcție, demnitate, calitate etc. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu, răspunse el (c. NEGR.). 5 (mai ales în forma neg.) A putea, afi în stare. Focul nu vrea să ardă. II intr. impers. (înv., reg.; mai ales în forma „va”; urmat de o prop. sub.) A trebui, a fi necesar; a se cere; a se cuveni, a se cădea. Ca să fii avocat iscusit și căutat, va să fii șiret, pișicher, chițibușar (BRĂT.). ◊ expr. Mai va (sau, reg., vrea) = mai trebuie să aștepți, mai este mult (pînă atunci sau pînă acolo). O să te înghită focul iadului... – Mai va pînă atunci (STANCU). B (înv., pop.; cu val. de semiauxil; urmat de un vb. la conjunct, sau, înv., reg., la inf.) A fi pe punctul să... (sau de a...), a fi pe cale să... (sau de a...); a fi gata-gata. Simți o încleștare în inimă atît de dureroasă că vru să țipe (REBR.). C (cu val. de auxil.; la indic. prez., astăzi numai în forme flexionare specializate; servește la formarea timpului viitor I și intră în alcătuirea timpului viitor anterior, a timpurilor prez. și perf. ale modului prezumt. și, înv., a unor constr. de viitor I, de viitor anterior, de prezumt. prez. și perf.) I (servește la formarea timpului viitor I și intră în alcătuirea unor constr. de viitor I; cu afereza lui „v-”, exprimă adesea și posibilitatea sau îndoiala) 1 (urmat de inf. fără prep. „a” al vb. de conjugat sau al vb. cop.; cînd vb. de conjugat este la diateza refl., pron.refl. precedă auxil.) Da, mă voi naște din păcat, Primind o altă lege (EMIN.). Dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm și de dînsa, apoi sîntem voinici (ISP.). ◊ poet. (cu topica inversată) De-a lui priviri înfiorată, Pleca-vei ochii în pămînt (VLAH.). ◊ (în prescripții, recomandări, rețete etc.; cu val. de imper.) Medicamentul se va lua după masă. 2 (înv.; mai ales în prop. cond., temp. sau atr.; de obicei în corelație cu alt vb. la viitor, urmat de inf. fără prep. „a” al vb. „a fi” ca auxil., formează viitorul I al acestuia care, împreună cu ger. vb. de conjugat, alcătuiesc o constr. de viitor I; exprimă caracterul continuu al unui proces, al unei stări, al unei calități) Pentru multa dragoste ce va fi avînd spre acela, năpăstuind pe ceilalți (PRAV. COND.). 3 (înv., pop.; mai ales la pers. 3; urmat de conjunct. prez. al vb. de conjugat, formează o constr. de viitor I; exprimă o acțiune viitoare, de obicei, iminentă; în textele religioase, iminența acțiunii viitoare decurge din caracterul ei predestinat) De munca ce va să fie izbăvește-ne pre noi (MIN.). Flori de tei deasupra noastră or să cadă rînduri-rînduri (EMIN.). II (urmat de inf. fără prep. „a” al vb. „a fi” ca auxil. formează viitorul I al acestuia care, împreună cu part. vb. de conjugat, alcătuiesc viitorul anterior; cu afereza lui „v-”; de obicei, în prop. cond. sau temp., în corelație cu alt vb., mai ales la viitor I) Luai hotărîrea de a tipări volumașele de îndată ce voi fi descoperit undeva hîrtia necesară (BLA.). III (intră în alcătuirea timpului prez. al modului prezumt. și a unor construcții de prezumt. prez.; cu afereza lui „v-”; de obicei în stilul indirect, mai ales în enunțuri ipotetice, dubitative etc.) 1 (viitorul I al verbului „a fi” ca auxil. urmat de ger. vb. de conjugat sau al vb. cop. formează timpul prez. al modului prezumt.) Calului meu de pe atunci cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele (CR.). 2 (cu elipsa ger. vb. de conjugat sau a vb. cop. cînd acesta este „a fi”,formează o constr. de prezumt. prez.) Ai fi Dumitru Cățic dă la Caracal (CA. PETR.). IV (viitorul I al vb. „a fi” ca auxil. urmat de part. vb. de conjugat sau al vb. cop. formează timpul perf. al modului prezumt.; cu afereza lui „v-”; de obicei în stilul indirect, mai ales în enunțuri ipotetice, dubitative etc.) D-zeu știe cum s-or fi scrîntit toate celea în capul bietului om (EMIN.). D (cu val. de auxil; la imperf., astăzi numai în forme flexionare specializate; reg, informele „vreaș”, „vreai” etc. sau „reaș”, „reai” etc.; servește la formarea timpului prez. al modului cond.-opt. și intră în alcătuirea timpului perf. al aceluiași mod, a timpurilor prez. și perf. ale modului prezumt. și a unor constr. de cond.-opt. perf. și de prezumt. prez. și perf.; la perf. compus, intră în alcătuirea unor constr. de cond.-opt. perf.) I (servește la formarea modului cond.-opt. prez.) 1 (urmat de inf. fără prep. „a” al vb. de conjugat sau al vb. cop.; cînd vb. de conjugat este la diateza refl., pron.refl. precedă auxil.) Eu aș putea convinge pe soția și pe socrul dumitale să vă despărțiți de bună voie (CAR.). ◊ (în imprec.; mai ales în constr. neg.; de obicei precedat de conj. „de”; adesea cu intercalarea adv. „mai” în structura de cond.-opt.) Dă, nevastă, vezi și tu ce-i. Socoteala boierului, nu l-ar mai răbda Cel-de-sus! (VLAH.). ◊ (pop.; fam.; în imprec., urări etc.; cu topica inversată) Lua-te-ar dracul de javră! (CAR.). 2 (înv., reg.; la imperf., în forme flexionare specializate; precedat de inf. lung al vb. de conjugat) Închinare-aș și n-am cui, închinare-aș murgului (ALECS.). ◊ (pop.; fam.; în imprec., urări etc.) Să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci sa dormi! (CR.). II (intră în alcătuirea timpului perf. al modului cond.-opt. și a unor constr. de cond.-opt. perf.; în corelație cu alt vb.) 1 (la imperf., astăzi numai în forme flexionare specializate; urmat de inf. fără prep. „a” al vb. „a fi” ca auxil. formează cond.-opt. prez. al acestuia, care împreună cu part. vb. de conjugat sau al vb. cop. alcătuiesc modul cond.-opt. perf.; cînd vb. de conjugat este la diateza refl., pron.refl. precedă auxil.) Și cînd gîndesc la viața-mi, îmi pare că ea cură încet repovestită de o străină gură... Ca și cînd n-aș fi fost (EMIN.). 2 (înv., reg.; ia imperf.; urmat de inf. fără prep. „a” al vb. de conjugat sau al vb. cop. formează o constr. de cond.-opt. perf.) Și doar vrea scăpa din mînile crude De apucam să-mi scot lucea săbioară (BUD.). 3 (înv., reg.; la perf. compus; urmat de inf. fără prep. „a” al vb. de conjugat, formează o constr. de cond.-opt. perf.) Ai făcut cu mine ce n-au vrut trebui să faci (P.OR.). III (intră în alcătuirea timpului prez. al modului prezumt. și a unor constr. deprezumt. prez.; de obicei în stilul indirect, mai ales în enunțuri ipotetice, dubitative etc.) 1 (cond.-opt.prez. al vb. „a fi” ca auxil., urmat de ger. vb. de conjugat formează timpul prez. al modului prezumt.) Ar fi fiind asta dorința prințesei? (SADOV.). 2 (cu elipsa ger. vb. de conjugat sau al vb. cop., cînd acesta este „a fi” formează o constr. de prezumt. prez.) Împăratului i-a fost de-a mirarea, văzînd că niște golani au asemenea îndrăzneală, de vin cu nerușinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar fi (CR.). IV (intră în alcătuirea timpului perf. al modului prezumt.; cond.-opt. prez. al vb. „a fi” ca auxil., urmat de part. vb. de conjugat sau al vb. cop.; de obicei în stilul indirect, mai ales în enunțuri ipotetice, dubitative etc.) Poate te-ai fi făcut și prooroc (c. NEGR.). • prez. ind. vreau, voi (pop., oi), vei (pop., ăi, ei, îi, i, oi), va (pop., o, a), vom (pop., om), veți (pop., ăți, eți, oți), vor (pop., or), și voi (prez.ind. pers. 1 voiesc, pers. 3 voiește și, înv., voiaște; perf. s. pers. 1 voii; part. voit; ger. voind), (înv., pop.) vroi (prez.ind. pers. 1 vroiesc și, astăzi rar, vroi, pers. 6 și, înv., reg, vror; imperf. pers. 1 vroiam; part. vroit; ger. vroind) vb. IV. /lat. *volĕre; voi, refăcut de la formele vechi, etimologice de indic. prez. ale verbului a vrea, voi, vei, va etc. (specializate ca morfeme de viitor) și de la formele analogice de imperfect ale aceluiași verb, voiam, voiai, voia etc. (create ca urmare a specializării formelor etimologice, (v)reaș, (v)reai, (v)rea etc., ca morfeme de cond.-opt.), cf. și rom. voie; vroi, contaminare între vrea și voi.

ANECDOTĂ (< fr. anecdote < gr. anekdota, poveste inedită) Scurtă narațiune a unei întîmplări hazlii, în proză sau în versuri, cu un sfîrșît neașteptat. Termen folosit și pentru particularitățile secrete ale istoriei, particularități care stîrneau curiozitatea și contribuiau la o mai îndeaproape cunoaștere a caracterului și moravurilor anumitor personaje istorice, pentru ca, mai tîrziu, pierzîndu-i-se sensul etimologic, termenul anecdotă să fie folosit pentru acele povestiri scurte, cu conținut adesea hazliu și deznodămînt neprevăzut. Unele anecdote, transmise pe cale orală, sînt socotite a fi reflectarea unor întîmplări autentice și atribuite unor personaje istorice sau unor categorii sociale. În opera unor scriitori antici ca Plutarh (Viețile paralele), Suetoniu (Viața celor 12 cezari), anecdota ocupă un loc însemnat, iar în cultura apuseană nenumărate culegeri dovedesc larga ei răspîndire, ea apărînd adeseori în unele opere literare ca memoriile, biografiile. Patria anecdotei a fost socotită Franța, unde era mult prețuită de preferință în saloanele secolului al XVIII-lea. În literatura noastră veche, unele legende din O samă de cuvinte a lui Ion Neculce au un caracter anecdotic, ca și unele din amintirile lui I.L. Caragiale (Din carnetul unui vechi sufleur). Ex. Maican suflerul era slab și nervos peste măsură. Pasiunea lui care lua proporțiile vițiului era tutunul și cafelele turcești potrivite din zahăr – de unde i se trăgea și numele de caimac, nume pe care un filolog neprevenit l-ar putea lesne bănui că provine dintr-o simplă metateză: Maican... Caimac. Odată pune prinsoare cu Dragulici să bea cincisprezece cafele una după alta: a cîștigat. Drăgulici le-a plătit; dar ca să nu rămîie în pagubă s-a prins și el să bea tot atîtea romuri. După ce le-a băut, zice: - Mai plătești un pour la dame, (în sensul – cel din urmă rînd), Caimac? - Nu se poate, răspunde Maican, acuma e rîndul cafelelor. (I.L. CARAGIALE, Luptă dreaptă) Anecdota versificată a fost ilustrată în literatura noastră de scriitori ca Th. Speranția, autor al cîtorva volume de anecdote. Ex. CEI DOI CĂLĂTORI ȘI URSUL Doi prieteni împreună pe un drum călătorind, Un urs le ieși nainte, cu groază spre ei viind. Unul dintr-înșii, de frică, văzînd ursul furios, Se sui și se ascunse, sus, într-un copac stufos; Celalt într-acest pericol singur dacă s-a văzut, S-a-ntins la pămînt îndată și în mort s-a prefăcut. Ursul dar, totdeodată, asupra lui cum sosi, Pe la nas, pe la ureche, se plecă a-l mirosi; Iar el își ținu suflarea, să nu simtă că e viu, Că ursul mort nu mănîncă, după cum zic cei ce știu Și așa de mort, gîndindu-l, cum sta nesuflînd lungit, Nicidecum neatingîndu-l, l-a lăsat și a fugit; Iar prietenul său care sta în copacul stufos, După ce se duce ursul, l-a întrebat, dîndu-se jos: - Ia spune-mi, măi frățioare, ursul ce lucru-ți șopti, Cînd se duse la urechea-ți? (Și-ncepu a hohoti). - Mi-a poruncit, el răspunse, să țiu minte să păzesc Și c-un prieten ca tine să nu mai călătoresc. (ANTON PANN, Povestea vorbei)

ÎNSEMNA, însemn și însemnez, vb. I. I. Intranz. unipers. A avea un anumit înțeles, o anumită semnificație; a fi, a marca, a arăta, a reprezenta. L-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. Arald, ce însemnează pe tine negrul port.? EMINESCU, O. I 97. ◊ Expr. A nu însemna nimic = a nu avea nici o însemnătate, nici o importanță, nici o valoare. O lacrimă în ochii ei Nimic nu-nseamnă. COȘBUC, P. I 79. Ce înseamnă asta? se spune pentru a arăta dezaprobarea față de purtarea cuiva. Ce înseamnă asta? Sperii copiii, unde te trezești? SAHIA, N. 53. ♦ (Despre cuvinte) A avea sensul de..., a exprima o anumită noțiune. ♦ A reprezenta..., a corespunde, a fi egal cu... A vorbi corect înseamnă a o face așa cum cere uzul lingvistic. VIANU, S. 6. Un han lîngă un șleah însemnează lucru mare. SADOVEANU, O. VII 28. II. Tranz. 1. A nota (prin scris sau prin alte semne), a face o însemnare, a scrie (a desena, a grava), a înregistra. Înregistrează vești ce vin din tot universul, înseamnă vești triste și vești bune. ANGHEL, PR. 103. Cîte greșeli va face, să i le însemne cu cărbune pe ceva. CREANGĂ, A. 3. Însemnă, pe grozavele acele porți de aramă, o mare cruce. NEGRUZZI, S. I 89. ◊ Intranz. Am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu știi a însemna măcar cîtuși de cît, e greu. CREANGĂ, A. 18. 2. A marca, a delimita, a determina. Cu cofa de brad, Măriuca trecea prin iarbă spre casă și intra pe ușa care însemna în lumină o pată neagră. SADOVEANU, O. V 179. Rari copaci, aliniați perpendicular, însemnau șoseaua județeană ce leagă Costeștii cu Roșiorii. REBREANU, R. I 70. Piața se întinde ovală... însemnată cu stîlpușori de lemn. NEGRUZZI, S. I 36. 3. A aplica unui lucru un semn caracteristic (după care să se poată recunoaște sau găsi ușor); a marca. Ciobanul înseamnă oile. ◊ Refl. pas. Cu omor și pustiire drumul lor se însemna. NEGRUZZI, S. I 118. ◊ Expr. A însemna cu fierul roșu = a înfiera. 4. (Învechit) A indica, a nota. S-apropie de scrinul ce i-l însemnase bolnavul. EMINESCU, N. 79. Cred în sincerul și lealul ajutor ce mi se dă astăzi de imperiul rusesc și-mi însemnez de îndată mie și lumii întregi la ce anume scop are să-mi serve acest ajutor. ODOBESCU, S. III 452. 5. (Rar) A lua act, a remarca, a observa, a afla. Acest onorabil sărdar e director la Agie și am însemnat că el ne urmărește ca umbra peste tot locul. ALECSANDRI, T. 429.

semn, reprezentare (grafică, sau nu) a conținutului muzical emoțional (semantic) adresat receptorului. Definiția reprezintă doar o încercare, poate hazardată și, cu siguranță, departe de sensul adevărat deoarece nici până astăzi nu s-a demonstrat în mod precis dacă muzica poate constitui un limbaj. Deși s-au efectuat multe cercetări în această direcție nu s-au putut stabili granițele semnificației în arta sonoră, ea rămânând într-o sferă extrem de laxă în ceea ce privește noțiunea exactă de sens. Deși semiotica generală (de la Ferdinand de Saussure încoace) studiază toate genurile de semne: în literatură, în folclor*, în muzică, în ritualurile simbolice, încă nu s-a stabilit dacă sistemul de s. al muzicii formează o limbă prin care se pot exprima idei, sentimente precise așa cum se întâmplă în literatură. (La această nebuloasă concură mai ales în zilele noastre și multitudinea de notații care ies din sfera notației (1) tradiționale). Totodată, încă nu s-a stabilit precis care este nivelul minim de la care începe semnificația în muzică (sunetul*, intervalul*, celula melodică, motivul*, fraza* etc.), deci care este unitatea minimă ce poate semnifica. Există importante cercetări, dar care lasă loc discuțiilor în viitor (Ruwet, Boulez, Xenakis, Daniélou, Nattiez ș.a.). Definiția noastră are la bază o definiție abstractă (deci teoretic aplicabilă și muzicii) a lui Ch. Peirce: semnul „este ceva care ține loc de ceva pentru cineva”. Atât definiția cât și clasificarea pe care le face Peirce sunt cât de cât valabile pentru a ne oferi o imagine sumară (realizată de noi prin paralelism) a ceea ce înseamnă s. în muzică. S. iconice (de ex.: desenul unui cal) se bazează pe raporturi proporții geometrice, fiind în muzică legate de ideea de grafism (în special în scriiturile contemporane). Indexul desemnează s. nedecompozabile cum ar fi în muzică indicațiile dinamicii* sau semnele (v. tactare) dirijorale (care sunt de fapt semnale; ele nu formează o structură având doar valoare indicativă, fiind totodată legate de timpul de producere). S. propriu-zis ține de ideea articulării. Intervine aici un raport arbitrar între semnificant și semnificat (aceeași idee este exprimată în mai multe limbi – rezultă deci ideea arbitrariului legată de notație). În muzică există un flux sonor care se notează folosind arbitrarul. Atât semnificantul cât și semnificatul sunt compozabile sau decompozabile. Astfel nu există o dublă articulare ca în limbaj (nu seamănă cu limba convențională). Incertitudinea s. în muzică nu se află la nivelul semnificantului care se traduce prin imagini acustice, valori fonice etc. ci la cel al semnificatului unde conținutul noțional propriu cuvintelor se află aici într-o sferă destul de largă, cu frontiere labile. În concluzie, nu putem defini în mod precis s. în muzică deoarece dincolo de exprimarea lui scrisă sau nescrisă (dirijat*, muzici improvizatorice* etc.) există o încărcătură semantică, până în ziua de azi, relativ cunoscută, mai precis doar intuită și foarte subiectivă. Datorită aspectului polisemic sub care se prezintă muzica, dificultățile întâmpinate de semiologia muzicală sunt mari. Și chiar gândind la modul ideal, dacă ele ar fi pe deplin rezolvate, ce sens ar mai avea muzica dacă am putea-o reproduce exact și integral în cuvinte? Transcrierea muzicii prin alt sistem semiologic este imposibilă. Fiecare artă, prin specificul ei, are ceva intraductibil, ceea ce nu înseamnă că nu comunică. Intraductibilul reprezintă tocmai specificul fără de care artele s-ar putea reduce la una singură: arta cuvântului. V. analiză; estetică muzicală; fenomenologie; structură.

leagăn (leagăne), s. n. – 1. Pătuț care se balansează pentru copiii mici. – 2. Început, origine. – 3. Scrînciob, dulap. – 4. (Înv.) Caleașcă, șaretă. – 5. Scăunel, capra vizitiului la trăsurile cu suspensie. – 6. Vîrșă, instrument de pescuit în formă conică. – Var. leangăn, leagănă. Mr. leagînă, megl. legăn, istr. leagăr. Der. legăna, vb. (a da în leagăn un copil; a adormi cu cîntece un copil; a dezmierda, a desfăta; refl., a se da în leagăn; a merge legănat, a se balansa; refl., a se clătina, a oscila, a se bălăbăni; refl., înv., a se îndoi, a șovăi); legănător, adj. (care încîntă); legănătoare, s. f. (servitoare care leagănă); legănătură, s. f. (legănare). Origine nesigură. Pare să provină dintr-un lat. *lecanis, din gr. λεϰάνη (și, de asemeni, λαϰάνη sau λεϰάνιον), „taler, găleată, jgheab”, cf. rus. lochanĭ „lighean” (Vasmer, II, 62). De fapt, forma tradițională a leagănului este cea a unei copăi făcute dintr-un trunchi de copac tăiat în două, în direcția înălțimii, și scobit, cf. albie, copaie. După Boissacq 568, cuvintele gr. provin prin intermediul lui λέϰος „taler”, dintr-o rădăcină indoeurop. *leq- „a se încovoia”, cf. lat. lanx „taler, terezie de balanță”. Semantismul pare normal: nu și fonetismul, care prezintă o oarecare dificultate. Ar trebui să se admită o schimbare de accent, facilitat poate de vb. legăna (cf. pieptene-pieptăna, cumpănă-cumpăni, geamănă-îngemăna, etc.). Și așa, rezultatul ar trebui să fie leagînă (ca în mr.), unde î s-ar fi deschis sub influența lui e anterior și al lui e final de la pl. Forma de pl. a oscilat de la leagene (sec. XVII, înv.) › legene la leagăne, care este forma acceptată astăzi, poate datorită unei repugnanțe instinctive de a admite schimbarea lui g › ğ în interiorul cuvîntului. Este un cuvînt comun (ALR, I, 287); și prezența formei rotacizate (cf. istr.) arată fără putință de tăgadă o apartenență la fondul lingvistic primitiv. Der. din gr. λεϰάνη sau λαγένα a fost deja propusă de Roesler 571, dar nu a fost acceptată, și nici n-ar putea fi, căci Roesler pornea de la gr. modernă. Laurian și Massim se gîndeau la gr. λίϰνον „leagăn”; și Candrea presupune că acest ultim cuvînt ar fi trecut în lat. în forma *ligĭnus, a cărei der. nu pare corectă (căci dificultatea rezultatului gi › gă, se explică, neconvingător, prin paralelismul cu cearcăn și mesteacăn). Toate celelalte ipoteze pleacă de la vb. legăna, considerat ca originar, în timp ce leagăn ar fi un postverbal. Părerea cea mai acceptată astăzi, din cîte se pare, este cea a lui Pușcariu, care se bazează pe un lat. *lĭgĭnāre, der. din ligare. Explicația semantică se găsește în faptul că anumite leagăne se leagă de o grindă din tavan pentru a le ușura balansul (Pușcariu, Lat. ti, 172; Pușcariu 957; REW 5028; Tiktin; Pușcariu, Dacor., I, 228; Rosetti, I, 58 și 168; Iordan, BF, IX, 149; cf. Rohlfs, Differenzierung, 57; Drăganu, Dacor., III, 509-14, explica lat. *lĭgĭnāre printr-un radical *lig- „a mișca”). – Dar obiceiul leagănelor legate de tavan există doar în Trans. și nu e sigur că-i cel inițial; fonetismul nu incetează să prezinte dificultăți; și nici evoluția semantică propusă nu pare probabilă, deoarece *lĭgĭnāre „leagăne” ar trebui să însemne, după același Pușcariu, „a lega leagănul”, adică faza de pregătire a lui legăna, care se dă o singură dată; așa că *lĭgĭnāre doar în mod forțat ar putea ajunge să însemne „a legăna” (după cum în iter facere nu putem conchide că facere ar putea ajunge să însemne „a călători”). Cu atît mai puțin pare convingător etimonul *legivinare, de la levis compus cu agināre (Candrea-Dens., 943; Densusianu, GS, II, 317), cu sensul de „a se mișca încet”. În fine, nu sînt probabile explicațiile încercate pe baza împrumuturilor moderne din mag. lengetni, logatni (Cihac, II, 511); din alb. lëkunt „a legăna” (Miklosich, Rum. Unters., II, 22); din bg. legalo „cuib” (Byhan 264); din mag. lengeni „a undui, a face valuri” (Scriban).