ocnă, ocne, s.f. – 1. Mină (în general); baie. „Limba veche arată că apelativul ocnă a însemnat odinioară mină, nu numai salină, ca astăzi” (Iordan, 1963: 52). 2. Salină. ♦ (top.) Ocna, puț cu apă sărată, probabil o fostă exploatare de sare (în Dragomirești și Săliștea de Sus) (Vișovan, 2005); Ocna-Șugatag, localitate cu statut de stațiune balneară, în Maramureș, la 20 km sud de Sighet; cu ape sărate, concentrate, care se întrebuințează pentru băi (Țeposu, Câmpeanu, 1921: 140). 3. (înv.) Gură de ieșire dintr-o încăpere: „Femeia se coboară prin ocna grajdului jos, frumușel, prin cotruț în grajd” (Sarasău). – Din sl. okno „fereastră” (Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA) < oko „ochi” (Scriban), magh. akna „salina”. „Românii au luat acest cuvânt de la unguri mai degrabă, decât de la slavi” (Scriban).