ostinato (cuv. it., de la lat. obstinatus „încăpățânat, perseverent, persistent”), cuvânt intrat în terminologia muzicală pe la 1700 și folosit inițial ca sinonim cu obligato*; desemnează revenirea constantă a unei substanțe muzicale clar delimitate, fie de ordin ritmic, fie melodic sau arm., fie mixtă, și care constituie un principiu de articulare* și totodată de unificare a discursului muzical. În acest sens larg, ca fundal, asigură sensul edificiului muzical lăsând fanteziei improvizatorice* o mare libertate de desfășurare; prin aceasta se înrudește cu burdonul (1), punctul de orgă [v. pedală (2)] sau isonul*. Principiul o. înțeles ca o constantă variabilă există în orice muzică de tradiție orală, unde discursul muzical se organizează pe temeiul unei formule muzicale constante sau a unui prototip (v. maqam, mod, râga, malagueña), ceea ce caracterizează dealtfel și elementele formale sau structurale ale jazz*-ului (boogie-woogie*, riff*, stomp*). ♦ Ca procedeu, tehnică de compoziție, o. înseamnă „repetarea continuă a unei teme cu contrapunctul* mereu variat” (Riemann), apărând la partida* cea mai importantă în construcția piesei respective. ♦ Bas o. (it. basso o.; engl. ground bass; fr. basee contrainte) este numai o formă a o., dar cea mai importantă din decursul istoriei* muzicii europ.; provine din cantus firmus* sau tenor (3), constituind temeiul întregii compoziții în muzica polif., dar și din unele forme de dans*. Passacaglia* și ciaccona* și unele arii* sunt în general construite pe un bas o. Tehnica o. este reluată începând cu Haydn, Mozart, Beethoven și valorificată, ca mijloc de construcție formală, și în perioada contemporană.