BARBĂ, bărbi, s. f. 1. Păr care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. ◊ Loc. adv. În barbă = pe ascuns, numai pentru sine. ◊ Expr. (Fam.) A se trage de barbă (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burtă (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) bărbi = a minți, a înșira verzi și uscate. ◊ Compuse: barba-caprei = denumire dată mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene (Tragopogon); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se cultivă ca plantă de ornament și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = plantă erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Bărbie. 3. Smoc de păr pe care îl au unele animale sub bot. 4. Țepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.

BARBIȘON, barbișoane, s. n. Barbă (scurtă) lăsată să crească numai pe vârful bărbiei; cioc² (3), țăcălie, barbișă. – Din fr. barbichon.

BARBUN, barbuni, s. m. Pește de mare, de culoare roșiatică, cu înotătoare galbene, cu două fire lungi în formă de mustăți, sub bărbie, și cu carnea foarte gustoasă (Mullus barbatus). – Din ngr. barbúni.

HOITAR, hoitari, s. m. Specie de vultur pleșuv, de culoare albă-gălbuie, cu vârful aripilor negre, cu fața și bărbia golașe care se hrănește cu hoituri, excremente și insecte (Neophron percnopterus). – Hoit + suf. -ar.

ZIMBRU, zimbri, s. m. Animal sălbatic masiv din familia bovinelor, cu corpul acoperit cu o blană deasă, pâsloasă, cu capul mare și lat, cu coarnele scurte, întoarse în afară, în față și în sus, cu greabănul înalt, cu gâtul și cu bărbia acoperite cu păr lung, care astăzi, aflat pe cale de dispariție, este ocrotit în rezervații naturale (Bison bonasus). – Din sl. zonbrŭ.

FAVORIT, -Ă, favoriți, -te, adj., subst. I. Adj. Care este preferat de cineva, pe care cineva îl place mai mult. Mâncare favorită. II. S. m. și f. 1. Persoană iubită sau prețuită cu predilecție de cineva. ♦ Spec. Persoană care se bucură de protecția unui suveran sau a unui om influent (și care trage profituri de pe urma acestei situații). ♦ Spec. (La f.) Amantă a unui monarh. 2. Participant la o competiție, la un concurs, considerat cu cele mai mari șanse de reușită. III. S. m. (Mai ales la pl.) Barbă care încadrează de o parte și de alta obrazul, lăsând bărbia liberă. [Pl. și: (III, n.) favorite] – Din fr. favori, -ite, it. favorito, (III) și rus. favorit.

STRUNĂ, strune, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care se întinde pe unele instrumente muzicale și produce, prin vibrare, sunete; coardă. ◊ Expr. A cânta (sau a bate) cuiva în strună (sau în struna cuiva) = a fi de aceeași părere cu cineva pentru a-i câștiga simpatia, favoarea; a linguși pe cineva. 2. Sfoară bine întinsă, făcută din fire elastice și răsucite, destinată să țină întinsă pânza ferăstrăului. ◊ Expr. (Adverbial) A merge strună = a merge foarte bine. ♦ Fir plastic sau metalic de care se leagă cârligul unei unelte de pescuit. 3. Parte a frâului care înconjură bărbia calului și se prinde de cele două capete ale zăbalei. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în strună = a înfrâna, a ține din scurt (pe cineva). 4. Compus: struna-cocoșului = numele a două plante erbacee cu frunzele ovale și flori albe (Cerastium). – Din sl. struna.

RĂSFIRA, răsfir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) desface fir cu fir, a (se) separa, a (se) depărta între ele (firele părului, ale bărbii etc.) fără a strica întregul. 2. Refl. și tranz. A (se) împrăștia, a (se) întinde în diferite direcții; a (se) răzleți. 3. A risipi, a împrăștia, a presăra. [Var.: resfira vb. I] – Răs- + fir.

RETROGNATISM s. n. Conformație a feței caracterizată prin poziția posterioară a bărbiei față de frunte, datorată unei insuficiente dezvoltări a mandibulei. – Din fr. rétrognatisme.

BARBĂ s. 1. v. bărbie. (Are o ~ proeminentă.) 2. (BOT.) țeapă, (pop.) mustață. (~ de la spicele cerealelor.) 3. (BOT.) barba-boierului (Ajuga laxmanni) = avrămeasă, avrămească, (reg.) cârstănească, cristeneasă; barba-caprei (Tragopogon major) = (reg.) floare-de-câmp-galbenă, salată-de-iarnă, țâța-caprei; barba-caprei (Calocera viscosa) = (reg.) coada-șopârlei; barba-împăratului (Mirabilis jalapa) = (reg.) noptiță, norea; barba-popii (Spiraea aruncus) = (reg.) barba-țapului, coada-priculicilor, cornul-dracului, floarea-zmeului, goliciunea-fetii-pădurii, Mama-Pădurii; barba-ursului v. coada-calului.

BAVETĂ s. bavețică, bărbiță, (rar) bărbie. (~ pentru copiii mici.)

BAVEȚICĂ s. bavetă, bărbiță, (rar) bărbie. (~ se pune la gâtul copiilor mici, când mănâncă.)

BĂRBIE s. (ANAT.) 1. barbă. (Are o ~ proeminentă.) 2. v. gușă.

BĂRBIE s. v. bavetă, bavețică, bărbiță.

BĂRBIȚĂ s. 1. bărbișoară, bărbușoară, bărbuță. (Purta o ~.) 2. bavetă, bavețică, (rar) bărbie. (~ la gâtul copiilor mici.)

GUȘĂ s. 1. (MED.) gușă endemică = distrofie endemică tireopată; gușă exoftalmică v. boala lui Basedow. 2. (ANAT.) bărbie. (~ la reptile.) 3. (ORNIT.) gușă-roșie v. măcăleandru. 4. (BOT.) gușa-porumbelului = a) (Cucubalus baccifer) (reg.) plescaiță, gușa-porumbului; b) (Silene cucubalus) (reg.) bășicoasă, gușa-porumbului.

PROEMINENT adj. 1. v. ieșit. (Parte ~ a unui obiect.) 2. boltit, bombat, (rar) scos. (O frunte ~.) 3. accentuat, pronunțat, puternic. (Maxilare ~; bărbie ~.)

barbă s. f., g.-d. art. bărbii, pl. bărbi

bărbie s. f., art. bărbia, g.-d. art. bărbiei; pl. bărbii, art. bărbiile

BARBĂ bărbi f. 1) Păr care crește (la bărbați) pe bărbie și pe obraji. A-și lăsa ~. ◊ A râde în ~ a râde pe ascuns, numai pentru sine. A vorbi în ~ a spune ceva încet; a vorbi numai pentru sine. Câți peri în ~ în număr foarte mare. 2) v. BĂRBIE. 3) Smoc de păr care crește la unele animale sub bot. 4) Totalitate a țepilor unui spic de cereale. * ~a-împăratului plantă erbacee, cultivată mai ales în scopuri decorative, având flori de diferite culori și rădăcini cu proprietăți purgative. ~a-caprei a) plantă erbacee, având frunze lungi și înguste, flori galbene și fructe achene de formă lunguiață; b) ciupercă comestibilă sub forma unor ace suculente. [G.-D. bărbii] /<lat. barba

BARBETĂ ~e f. mai ales la pl. Barbă lăsată special să crească de o parte și de alta a feței (de la tâmple până la bărbie); favorit. A purta ~. /<it. barbetta

BARBIȘON ~oane n. Barbă mică și ascuțită, lăsată să crească numai pe vârful bărbiei; cioc. /<fr. barbichon

BARBUN ~i m. Pește de talie mică, cu două fire lungi în formă de mustăți sub bărbie, având corpul roșiatic și înotătoarele galbene, apreciat pentru carnea sa delicioasă. /<ngr. barbúni

BĂRBIE ~i f. 1) Parte inferioară a feței aflată sub buza de jos, formând o proeminență rotunjită de sub bărbia unor persoane grase; gușă. 2) Parte cărnoasă de sub falca de jos a unor animale sau păsări. ~a cocoșului. 3) muz. Dispozitiv concav aplicat în partea de jos a viorii, menit să sprijine bărbia violonistului. [Art. bărbia; G.-D. bărbiei; Sil. -bi-e] /barbă + suf. ~ie

BĂRBIȚĂ ~e f. Șorț mic (de pânză, de mușama sau de material plastic etc.) care se leagă la gâtul copiilor mici (sub bărbie) când mănâncă; bavetă. /barbă + suf. ~iță

BONETĂ ~e f. 1) Acoperământ pentru cap, confecționat din pânză sau stofă, fără boruri, cu două panglici care se leagă sub bărbie. ~ de noapte. ~ pentru sugaci. 2) Tichie din pânză albă, de formă cilindrică sau conică, purtată mai ales de personalul medical și de bucătari, în scopuri igienice. 3) Chipiu fără cozoroc, de formă lunguiață, purtat de militari. /<fr. bonnet

CIOC² ~uri n. 1) (la păsări) Formație cornoasă care constituie o prelungire a gurii; plisc; clanț. ◊ ~ul-berzei plantă erbacee mirositoare, cu tulpina erectă, cu frunze digitat-lobate și cu fructul o capsulă. ~-întors pasăre migratoare acvatică, de talie mare, cu plisc subțire, întors în sus, cu picioare lungi și cu penaj alb-negru. 2) fig. Parte terminală alungită și ascuțită a unui obiect; vârf. 3) Barbă mică și ascuțită, lăsată să crească numai pe vârful bărbiei; barbișon; țăcălie. Om care poartă ~. 4) Gură subțiată și alungită a unui vas. 5) depr. Gură a omului. /Cuv. autoht.

FAVORIT³ ~ți m. mai ales la pl. Barbă lăsată special să crească de o parte și de alta a feței (de la tâmple până la bărbie); barbetă. /<fr. favori, ~ite

GROPIȚĂ ~e f. (diminutiv de la groapă) Adâncitură mică pe care o au unii oameni în obraji (în timpul râsului) sau în bărbie. /groapă + suf. ~iță

GUȘĂ ~i f. 1) (la păsări) Porțiune dilatată (în formă de pungă) a esofagului, în care stă hrana înainte de a trece în stomac. * ~a-porumbelului (sau porumbului) a) plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu flori albe-verzui și cu frunze negre, strălucitoare; b) plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu flori albe, dispuse în panicul, și cu fructe capsule. 2) (la animale amfibii) Porțiune de pe pielea maxilarului inferior, care ajută la respirație. 3) (la reptile) Bărbie, de obicei de altă culoare decât cea a corpului. 4) (la oameni) Umflătură (în partea de dinainte a gâtului) formată ca urmare a creșterii excesive și patologice a glandei tiroide. 5) (la unii oameni) Cută de grăsime sub bărbie. 6) fam. Parte inferioară a gâtului; gâtlej. /<lat. geusial

PERCIUNE ~i m. 1) Șuviță de păr (la bărbați) care acoperă tâmpla și care se prelungește în jos pe obraz. 2) Barbă care crește de o parte și de alta a feței, de la tâmplă până la bărbie; favorit. 3) rar Șuviță de păr care acoperă fruntea unui cal; percică. /<turc. perçem

PIEPTAR ~e n. 1) Haină călduroasă (din blană, din postav etc.), fără mâneci, care acoperă pieptul și spatele. 2) pop. Piesă de lenjerie femeiască, fără mâneci, care acoperă bustul. 3) pop. Șorț mic care se leagă sub bărbia copilului, protejându-i pieptul în timpul mâncării; bărbiță. 4) înv. Piept de cămașă, scrobit, care se aplică sub haină. 5) Piesă care protejează pieptul unui scrimer; plastron. 6) (în trecut) Obiect de metal, de zale sau de piele pe care îl îmbracău luptătorii în scop protector. 7) Curea lată la hamuri care se trece pe sub pieptul calului. /piept + suf. ~ar

SCUFIE ~i f. 1) Acoperământ pentru cap care se îmbracă înainte de culcare; tichie. 2) Căciulă mică rotundă purtată de călugărițe. 3) Bonetă cu două panglici ce se leagă sub bărbie, purtată de sugaci; tichie. [G.-D. scufiei] /<ngr. skufia

STRUNĂ ~e f. 1) pop. Fir elastic, flexibil, care, fiind fixat la instrumentele muzicale (vioară, pian etc.), produce oscilații acustice; coardă. ◊ A zice din ~ a cânta la vioară (sau la cobză). A cânta cuiva în ~ (sau în ~a cuiva) a susține pe cineva în acțiunile lui; a ține hangul. A o întoarce pe altă ~ a) a-și schimba atitudinea față de cineva, devenind mai sever; b) a schimba vorba; c) a-și schimba părerea. Treaba merge (sau lucrurile merg) ~ treaba (sau lucrurile) se desfășoară foarte bine. 2) Parte a frâului care trece pe sub bărbia calului. ◊ A ține pe cineva în ~ a înfrâna pornirile cuiva; a ține din scurt pe cineva. /<sl. struna

TICHIE ~i f. 1) Bonetă mică care acoperă numai vârful capului; calotă. ◊ Ce-i lipsește chelului? ~ de mărgăritar! se spune despre cineva care, neavând lucruri de primă necesitate, își dorește lucruri inutile. 2) pop. Acoperământ pentru cap, care se îmbracă înainte de culcare; scufie. 3) pop. Bonetă cu două panglici care se leagă sub bărbie, purtată de sugaci; scufie. ◊ A se naște cu ~a în cap a fi norocos. [G.-D. tichiei] /<turc. takke

ȚĂCĂLIE ~i f. Barbă mică și ascuțită, lăsată să crească numai pe vârful bărbiei; barbișon; cioc. /Orig. nec.

UPERCUT ~uri n. (la box) Lovitură executată, mai ales sub bărbie, prin mișcarea mâinii de jos în sus. /<engl., fr. uppercut

ZIMBRU ~i m. Animal sălbatic rumegător, de talie mare, având greabănul ridicat în sus, coarne scurte iar gâtul și bărbia acoperite de păr lung. /<sl. zonbru

CROS² s.n. 1. Lovitură la box, intermediară între directă și swing, care se dă în stomac sau bărbie. V. croșeu. 2. Lovitură de-a curmezișul terenului de tenis. [< engl., fr. cross].

MENTAL², -Ă adj. Al bărbiei. [< fr. mental, it. mentale, cf. lat. mentum – bărbie].

MENTONIER s.n. (Med.) Bandaj pentru fracturi de bărbie. [Pron. -ni-er. / < fr. mentonnière].

bezer s.n. (înv.) 1. membrană groasă de la intestine; mezenter; grăsimea de pe intestine; – untură de porc. 2. (fig.) bărbia celui gras.

CLOASMĂ s.f. Pigmentație a pielii de culoare galbenă-brună-cenușie, situată pe frunte, obraji și bărbie. [Pron. clas-mă. / < fr. chloasma, cf. gr. chloazein – a înverzi].

chimă s.f. 1. (înv.) germene, sămânță. 2. (reg.) creștet, culme, vârf. 3. (înv.) bărbie.

barbă (-ărbi), s. f. – Păr crescut pe bărbie și pe obraji. – Mr., megl. barbă, istr. borbę. Lat. barba (Pușcariu 182; REW 994; Candrea-Dens., 133; DAR) comun tuturor limbilor romanice. – Der. bărbărie, s. f. (bătrîn ramolit, boșorog); bărbos, adj. (cu barbă); bărbușoară, s. f. (caracudă, plevușcă). Din rom. provine săs. bärbos. – Cf. și bărbat.

bărbie (bărbii), s. f. – Parte a feței formată de proeminența maxilarului inferior, barbă. Lat. *barbilia (Pușcariu 184; Tiktin; DAR), cf. it. barbiglio, sp. barbilla. Cuvîntul rom. poate fi der. intern. Cuvînt generalizat (ALR, 34). – Der. bărbiță, s. f. (bavețică).

pitihelniță, pitihelnițe, s.f. (reg.) 1. pielița de pe carne. 2. piele care atârnă sub bărbia boului.

broboadă (broboade), s. f. – Basma mare, șal. – Var. brobod(ă), proboadă, pobroadă. Forma autentică este cea a var. proboadă. Din bg. podbraždam perf. podbradja „a-și pune pe cap o basma care se înnoadă sub bărbie”, podbranka „basma” (Weigand, Jb, XV, 168; Densusianu, GS, VI, 362). Apropierea propusă de Cihac, II, 640, cu ngr. μπολοῦλα este inutilă. Der. desbrobodi, vb. (a-și scoate basmaua); îmbrobodi, vb. (a-și acoperi capul; a acoperi, a ascunde; a înșela, a ademeni, a duce cu vorba); îmbrobodeală, s. f. (acțiunea de a (se) îmbrobodi; ademenire).

scaiecios, scaiecioși, s.m. (reg.) pasăre mică înrudită cu sticletele, cu fruntea roșie, bărbia neagră și pieptul roz, care se hrănește mai ales cu semințe de in; inăriță.

strunea, strunele, s.f. (reg.) 1. parte a cutiei mobile (teicii) în care cad grăunțele din coșul morii, înainte de a trece între pietrele morii. 2. parte a frâului unui cal, care înconjură bărbia calului și se prinde de cele două capete ale zăbalei.

strupalnic, strupalnice, s.n. (reg.) curelușă care trece pe sub bărbie (la chipiu, la cască etc.).

subbărbie, subbărbii, s.f. (reg.) curelușă a hamului, care trece pe sub bărbia calului.

PROGENIE s.f. Prognatism. [< germ. Progenie, cf. gr. pro – înainte, geneion – bărbie].

UPERCUT s.n. Lovitură la box care se aplică de jos în sus, plasîndu-se sub bărbie și la abdomen. [Pl. -turi. / < engl., fr. uppercut].

barba-caprei (plantă) (-ca-prei) s. f. art., g.-d. art. bărbii-caprei

barba-împăratului (plantă) s. f. art., g.-d. art. bărbii-împăratului

barba-lupului (plantă) s. f. art., g.-d. art. bărbii-lupului

barba-ursului (plantă) s. f. art., g.-d. art. bărbii-ursului

CLOASMĂ s. f. pigmentație a pielii galbenă-cenușie, situată pe frunte, obraji și bărbie. (< fr. chloasma, gr. khloasma)

CROS² s. n. (box) lovitură intermediară între directă și swing, care se dă în stomac sau bărbie. (< engl., fr. cross)

FAVORIT, -Ă I. adj. iubit, preferat. II. s. m. f. 1. cel iubit cu predilecție de cineva. ◊ protejat al unui suveran, al unui potentat, al unui om influent. 2. participant la o competiție considerat ca având cele mai mari șanse de reușită. ◊ cal socotit a fi capabil să câștige o cursă. III. s. m. (pl.) barbă care încadrează figura de o parte și de alta a obrazului, lăsând bărbia liberă; cotleți (2). (< fr. favori, it. favorito, rus. favorit)

FRONDĂ s. f. 1. mișcare de revoltă a nobilimii franceze din sec. XVII împotriva puterii regale despotice. 2. (fig.) opoziție neprincipială, răzvrătire cu caracter persiflant, pornită din motive personale. 3. organ vegetal de forma unei frunze. ◊ frunză aeriană a ferigilor care poartă sporangele. 4. (med.) bandaj de pânză destinat a fixa pansamentele bărbiei sau nasului. (< fr. fronde)

GENIAN, -Ă adj. referitor la bărbie. (< fr. génien)

GENIOPLASTIE s. f. refacere chirurgicală, prin autoplastie, a bărbiei. (< fr. génioplastie)

MENTAL, -Ă adj. al bărbiei. (< fr. mental)

MENTON s. n. (med.) bărbie. (< fr. menton)

MENTONIER, -Ă I. adj. referitor la bărbie. II. s. n. bandaj pentru fracturi de bărbie. (< fr. mentonnier)

UPERCUT s. n. (box) lovitură care se aplică de jos în sus, plasându-se sub bărbie și la abdomen. (< engl., fr. uppercut)

grui (grui), s. n. – 1. 1. Movilă, colină, delușor. – 2. Dulap de loitră la căruță. – Var. (rar) gruńu. Mr. gruńu „bărbie”. Lat. grunnium „rît de porc”, cf. fr. groin (Candrea; Scriban); din lat. grunnire „a grohăi”. Semantismul prezintă un paralelism absolut cu bot și rît. În privința fonetismului, var. (atestată în Revista critică, III, 156), și mr., ca și împrumuturile din sl., indică limpede evoluția cuvîntului. După Papahagi, Notițe, 25, din lat. grumus „movilă”, trecut la *grumeus. Pascu, I, 109 și Arch. Rom., VI, 214, pleacă de la un tracic *goroneum, reprezentant al unei rădăcini gor-, ca în sl. gora „pădure”. Spitzer, Archiv., CXXXIV, 134, propune un lat. *(c)oronium, de la corona; J. Brüch, Archiv., CXXXXV, 416, lat. *grunium, și Joh. Hubschmidt, Alpenwörter roman. u. vorroman. Ursprungs, Berna, 1951, p. 14, se gîndește la un cuvînt alpin, același care ar fi dat fr. groin. Cf. și Bărbulescu, Archiva, XLV, 291-3. Der. gruieț, s. n. (colină); gruios, adj. (povîrnit). Din rom. provine rut. gruny, chruny (Miklosich, Wander., 16), ceh. gruň (Meyer, Alb. St., IV, 96).

gușă (-și), s. f. – 1. Gît, gîtlej. – 2. La păsări, porțiune în formă de pungă unde se păstrează în timp alimentele. – 3. La oameni, bărbie dublă. – 4. La oameni, umflătură patologică în partea de jos a gîtului. – 5. Boală a oilor. – 6. Nod făcut în caierul de lînă. – Mr., megl. gușă, istr. gușę. Lat. geusiae, probabil redus la *gusia, cf. alb. gušë, it. gozzo (piem. goso, lom. goss), fr. gosier (Meyer-Lübke, ZRPh., XXI, 199; Pușcariu 747; REW 3750; Pascu, I, 97; Pascu, Beiträge, 10). Celelalte explicații nu sînt satisfăcătoare: din fondul autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9); din lat. guttur (Cihac, I, 133); din bg. gušĭ (Cihac, II, 131; Conev 55); din alb. gušë (Miklosich, Fremdw., 91; Densusianu, Rom., XXXIII, 279; cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118), din gr. γϰούσα, participiu de la ἄγχω (Höeg 125); de la gurgușe < lat. gurgustium; ca it. gorgozzo < gozzo (Pușcariu, Dacor., IV, 324); anterior indoeurop. (Lahovary 329). Der. gușa, vb. (a face gușă); gușat, s. m. (persoană care are gușă); gușui, vb. (Olt., Trans., a strangula, a se îneca); răguși, vb. (a-și îngroșa vocea), cu pref. ră(s)- (după Cihac, II, 522, din mag. rekedni); răgușeală, s. f. (îngroșare a vocii); sugușa, vb. (Trans., a sugruma, a se îneca; a grăbi, a presa), cu pref. su(b)-; străguși, vb. (Mold., a se îneca), cu pref. stră-. – Din. rom. provin ngr. γϰοῦσα (Meyer, Neugr. St., II, 23; Murnu, Lehnw., 25), bg. guš(a), sb. guša (sec. XVIII, cf. Daničič, III, 513), sb. gušan „varietate de porumbel”, rut. guši (Berneker 363; Capidan, Raporturile, 202; Petrovici, Dacor., X, 144), alb. gušë, mag. gusa, țig. gusa (cf. Wlislocki 88).

a lua poziția ghiocel expr. (adol.) a sta cu capul în pământ / cu bărbia în piept.

BARBĂ, bărbi, s. f. 1. Părul care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. ◊ Loc. adv. În barbă = pe ascuns, numai pentru sine. Rîde în barbă. ◊ Expr. A trage nădejde ca spînul de barbă = a nădăjdui ceva ce nu se poate realiza. (Arg.) A pune (sau a trage) bărbi = a minți, a înșira verzi și uscate. ◊ Compuse: barba-caprei = plantă erbacee cu flori galbene-deschise (Tragopogon major); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se cultivă ca plantă de ornament și a cărei rădăcină are proprietăți purgative (Mirabilis Jalapa); barba-lupului = plantă erbacee cu flori galbene (Crispis biensis); barba-ursului = plantă erbacee a cărei tulpină se întrebuințează în medicină și în industrie (Equisetum arvense). 2. Bărbie. 3. Smoc de păr pe care-l au unele animale sub bot. 4. Țepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.

BARBIȘON, barbișoane, s. n. Bărbuță ascuțită, lăsată să crească numai pe vîrful bărbiei; cioc. – Fr. barbichon.

BARBUN, barbuni, s. m. Pește mic de mare, de culoare roșiatică, cu aripioarele galbene, cu două fire lungi sub bărbie și cu carnea foarte gustoasă (Mullus barbatus). – Ngr. barbuni.

BĂRBIE, bărbii, s. f. 1. Partea feței de sub buza inferioară, care formează o proeminență rotunjită. ◊ Dublă bărbie = parte proeminentă sub bărbie la unele persoane grase. 2. Partea cărnoasă care atîrnă sub falca de jos la unele animale. ♦ (La pl.) Cele două lame roșii, cărnoase, care atîrnă de o parte și de alta sub ciocul găinilor. 3. Dispozitiv de lemn aplicat la baza viorii, pe care se sprijină bărbia (1) celui care cîntă. – Din barbă + suf. -ie.

BĂRBIOARĂ, bărbioare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui bărbie.

BĂRBIUȚĂ, bărbiuțe, s. f. (Rar) Bărbuță. [Pr.: -bi-u-] – Din bărbie + suf. -uță.

BONETĂ, bonete, s. f. 1. Scufie înnodată sub bărbie. ♦ Tichie de pînză albă purtată de medici, de laboranți, de bucătari etc. 2. Acoperămînt de cap fără cozoroc, de formă lunguiață, purtat de militari. 3. (În expr.) Bonetă frigiană = acoperămînt de cap, purtat în antichitate de sclavii eliberați și adoptat în timpul revoluției franceze din 1789, ca simbol al libertății. – Fr. bonnet.

ZIMBRU, zimbri, s. m. Animal sălbatic din familia bovinelor, cu capul scurt și lat, cu coarnele scurte, întoarse în sus, cu greabănul înalt, gîtul și bărbia acoperite cu păr lung; astăzi este pe cale de dispariție (dar odinioară a fost răspîndit și în Carpați) (Bison europaeus). – Slav (v. sl. zonbrŭ).

violă (it. viola; fr. alto; germ. Bratsche, Altgeige), instrument cu coarde și arcuș*, puțin mai mare decât violina*, care alături de aceasta face parte din compartimentul instrumentelor cu coarde din orchestra* simfonică. Ca și vl., v. se ține sub bărbie, susținută cu mâna stângă, arcușul fiind mânuit cu dreapta. Tehnica utilizată, digitația* și pozițiile (2) sunt asemănătoare acelora ale vl., distanțele între sunete fiind ceva mai mari. Prin mărime, timbru* și ambitus (1), v. deține locul dintre vl. și violoncel*. Alcătuirea v. este identică cu vl., deosebirile constând în dimensiuni (lungimea totală a v. este de 400 mm, lățimea în partea de sus de 185 mm, lățimea în partea de jos de 238 mm), și în acordajul (1) celor 4 corzi. Corzile v. sunt: coarda 1 – la₁, coarda 2 – re₁, coarda 3 – sol, coarda 4 – do. Arcușul v. este asemănător arcușului vl., având alte dimensiuni lungimea totală de 72-75 cm, iar greutatea de 63-65 gr. V. se notează în cheia* do pe linia a treia a portativului* (cheia* de alto), întinderea sonoră fiind de la Do-mi₃. Pentru notarea registrului (1) acut se folosește și cheia sol. V. poate fi considerată la fel de veche ca și vl., având aceeași strămoși și aceeași evoluție, pornind din grupul violelor* vechi. Viola de braccio (2) este considerată strămoșul direct al v. moderne. V. este un instr. melodic, dar, având un timbru estompat, mai puțin strălucitor decât al vl. și un registru mai grav, deține rolul secund în orch. Este folosită în orch. simf., în orch. de cameră și obligat* în cvartetele (1) de coarde. În literatura clasică, v. apare și ca instr. solist (Simf. concertantă pentru vl., v. și orch. de W.A. Mozart). În sec. 19, v. reține mai rar atenția compozitorilor (Berlioz, Harold în Italia), revenind abia spre sfârșitul sec. (R. Strauss, Don Quijote). Datorită dezvoltării tehnicii instr. moderne, astăzi tind să ajungă pe același plan cu vl. în lucrări semnate de Bartók, E. Bloch, P. Hindemith (Muzică de concert pentru v. și orch. mare de cameră), Șostakovski. În muzica românească, pentru v. și pian Enescu a compus un Konzertstück și i-a acordat momente solistice în Rapsodiile române; totodată în literatura concertantă, întâlnim concerte pentru v. și orch. semnate de Wilhelm G. Berger, Eugen Cuteanu, Diamandi Gheciu, Myriam Marbe. Abrev. în partituri: vla.

violină (vioară) (it. violino; fr. violon; germ. Violine, Geige; engl. violin), instrument muzical construit din lemn, care produce sunetele prin vibrația coardelor la frecarea cu arcușul*. V. este alcătuită din capul v. la care sunt prinse cuiele, gâtul v. format din prăguș și limbă sau tastieră (2), corpul v. format din cutia de rezonanță* la care sunt atașate călușul*, cordarul*, bărbia. Cutia de rezonanță a v. este alcătuită din două plăci subțiri de lemn (fața și spatele) prinse lateral între ele prin alte folii de lemn numite eclise*. În interiorul cutiei de rezonanță a v. se află un bețișor scurt (numit și pop), așezat sub căluș care susține greutatea corzilor și transmite vibrația acestora în întreaga cutie, amplificând sunetele. Pe partea superioară a cutiei de rezonanță (fața v.) se află două tăieturi în forma literei f numite efuri. V. are patru corzi. Una din extremitățile acestora este prinsă de cordar, apoi corzile se întind spre limbă sprijinindu-se de căluș. Cealaltă extremitate a corzilor se fixează de cuie, după ce trece peste prăguș. Cu ajutorul cuielor, corzile pot fi întinse sau destinse, acordându-se (v. acordaj (2)) la înălțimea* sunetelor pe care trebuie să le reproducă: coarda 1, cea mai subțire, este acordată la sunetul mi₂, coarda 2 la sunetul la₁, coarda 3 la sunetul re₁ și coarda 4 la sunetul sol. Se notează în cheia* sol, de unde și denumirea de „cheie de v.” a acesteia. Dimensiunile medii ale v. sunt: lungimea totală = 357 mm, lățimea părții de sus = 168 mm iar a părții de jos 209 mm. Întinderea sonoră a v. este de la Sol – do₄. Principiul de producere a sunetelor prin frecarea corzilor cu arcușul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, numărând chiar câteva mii de ani. Un astfel de instr. este întâlnit în India sub denumirea de ravanastra*. Prin transformări repetate și succesive, care au variat forma și dimensiunile instr., ajungându-se la marea familie a violelor*, înmulțind sau reducând numărul corzilor, s-a ajuns în sec. 16 la un instr. de tipul v. aparținând încă familiei violelor*. V. se desprinde astfel din rândul violelor, având o talie mai mică, putând fi ținută sub bărbie și având numai patru corzi (în loc de cinci) acordate din cvintă* în cvintă, care îi îmbogățesc posibilitățile tehnice și expresive. Și arcușul a suferit transformări care au vizat suplețea și flexibilitatea baghetei (1), prin formă și lungime. Prima descriere a v. este făcută de lionezul Philibert Jambe-de-Fer, în 1556. Dezvoltarea muzicii instr., paralel cu perfecționarea tehnicii instr. a v., îi conferă acesteia un rol din ce în ce mai important atât în orch. cât și ca instr. solist. Perfecțiunea la care a ajuns v. astăzi este datorată în cea mai mare parte meșterilor lutieri* it. din sec. 17-18. Calitățile sale expresive deosebite, precum și agilitatea tehnică pe care o poate desfășura i-au adus renumele de „regină a instr.”. La acest renume au contribuit atât maeștrii lutieri* it. Stradivari, Amati, Guarneri (ale căror instr. sunt foarte căutate și prețuite până în zilele noastre, constituind rarități), cât și compozitori ca: Torelli, Corelli, Vivaldi, J.S. Bach, Händel. Epoca clasică, abordând genul concertului* instr. acordă o deosebită importanță v. tocmai pentru extraordinarele sale posibilități expresive. Sunt cunoscute cele opt concerte pentru v. de W.A. Mozart, concertul pt. v. de L. van Beethoven, concertele perioadei romantice și postromantice datorate lui J. Brahms, N. Paganini, P.I. Ceaikovski, precum și cele moderne datorate lui A. Berg, Bartok, Prokofiev, Șostakovici ș.a. Școala românească contemporană de compoziție se poate mândri cu lucrări care au cucerit aprecierea mondială: concertele pentru v. și orch. de W.G. Berger, D. Capoianu, P. Bentoiu, A. Vieru ș.a. În muzica de cameră*, rolul v. este esențial, nu numai pentru faptul că instr. intră în componența majorității formațiilor* (tipică în acest sens fiind aceea a cvartetului* de coarde), dar și prin aceea că i s-au dedicat lucrări importante atât ca instr. solo* (Bach, Ysaye, Reger, Bartók), cât și ca partener în duo*-ul cu pian (Sonate de Bach, Händel, Tartini, Mozart, Beethoven, Franck, Fauré, Brahms, Enescu, Prokofiev). Abrev. în partituri* vl. și v. ♦ V. a pătruns în formațiile pop. datorită lăutarilor*. Ea deține astăzi locul prim în mai toate grupările de muzicanți pop. Pe lângă numele frecvent de vioară poate fi întâlnită și sub denumirea de ceteră (Transilvania), laută*, laptă (Banat), higheghe (Bihor), diblă (Oltenia), scripcă (Moldova), țibulc (Dobrogea) etc. Felul de execuție este cel preluat din muzica cultă, dar lăutarii pot aplica și felul lor personal de a cânta la acest instr. (digitație*, atac*, conducere a arcușului etc.). Se obișnuiește și anumite scordaturi pentru obținerea unor efecte sonore speciale. În același scop, unii meșteri lăutari au înlocuit cutia de rezonanță obișnuită cu pâlnia unei trompete* (vioară cu goarnă), realizând un nou instrument, al cărui timbru* este o rezultantă a sunetului produs de vibrația coardelor v. și amplificarea lui în pâlnia de alamă a trp.

a ședea cloșcă expr. 1. a ședea cu genunchii adunați sub bărbie 2. (fig.) a lenevi, a sta degeaba

*barbétă s., pl. e (it. barbetta). Pl. Bărbuțe (favorite) lăsate la dreapta și la stînga fețeĭ cînd aĭ bărbia rasă.

bárbă f., pl. e și bărbĭ (lat. barba, it. pv. sp. pg. barba, fr. barbe). Păru care crește împrejuru fălcilor la bărbațĭ saŭ pe supt fălcĭ la capre ș.a. Bărbie. Numele popular al mai multor plante, variabil de la un gen la altu: barba boĭeruluĭ, o plantă erbacee ranunculacee cu florĭ albastre, numită și „chica voĭniculuĭ” (nigella damascena); barba capreĭ, o ciupercă (colocera viscósa saŭ claviaria viscósa); barba împăratuluĭ, 1) curcubeŭ, din familia cariofileelor, cu flori marĭ purpuriĭ (lychnis coronária, agrostemma coronária saŭ coronária tomentosa); 2) noptiță, jalapa; barba popiĭ, coada pricolicilor; barba Sasuluĭ saŭ ursului, coada caluluĭ, păru porculuĭ, o plantă erbacee (equisetum arvense), ale căreĭ tulpine, fiindcă conțin silice, se întrebuințează la lustruitu metalelor; barba Unguruluĭ, un fel de garoafă care crește pin pășuni și stîncĭ văroase (dianthus spiculifolius).

*barbișón n., pl. oane (fr. barbichon, dim. d. barbiche). Barbă lăsată să crească numai la bărbie (țăcălie, cioc).

bărbíe f. (d. barbă). Parte proeminentă a fețeĭ, supt gură, formată de juncțiunea fălcilor.

1) cĭoc n., pl. urĭ (mrom. cĭoc, cĭocan, d. cĭoc 2 și înrudit cu cĭocan, cĭocnesc, cĭocoĭ, cĭoplesc, cĭucă, cĭugulesc, cĭupesc, cĭunt, țață ș. a., precum și cu rus. čok, cĭocnire de pahare; bg. čuk, cĭocnire, čovka, cĭoc, plisc; alb. čok, plisc, it. ciocco, butuc, ung. csók, sărutare; fr. choc, sp. choque, ol. schok, cĭocnire). Vest și sud. Plisc, gura păsărilor. Lovitură de cĭoc: ĭ-a tras un cĭoc. Apă cît ĭa pasărea o dată cu cĭocu: un cĭoc de apă. Fam. Bot, sărutare (ung. csók). Păru barbeĭ lăsat neras numaĭ la bărbie (cum îl purta Napoleon III și Cuza): a purta cĭoc saŭ barba în cĭoc. Botu corăbiiĭ. Cĭocu berzeĭ, greghetin. V. tic 1.

2) cĭocán n., pl. e (d. cĭoc, interj. care există și la Rușĭ și la alțĭ Slavĭ, înrudită cu vgr. týkos, cĭocan, și cu týpos, lovitură, urmă, tip, ca cĭocnesc față de cĭoplesc orĭ ca vgr. lykos față de lat. lupus, lup. Din aceĭașĭ răd. vsl. rus. čekanŭ, bg. čuk și čukán, cĭocan, [de unde ngr. tsukáni], čekan, bărbie; pol. czekan, pers. čugan. V. cocean. Cp. Bern. 1, 159). O unealtă de bătut cuĭe ș. a.: cĭocan de zidar, de dogar, de potcovar, de bătut la poartă (îld. clopot) ș. a. Fig. Între cĭocan și nicovală, între doŭă primejdiĭ (V. maĭ 2). Păhăruț, țoĭ orĭ șipușor de băut rachiŭ (ca și sîrb. čokanj rakije). S. m. Zool. Un pește marin cu capu ca cĭocanu (zygáena màlleus).

*galóș m. (fr. galoche f., d. it. galoscia, lat. pop. *galopia și *galópus, -ópodis, d. vgr. kalópus. V. calapod). Încălțăminte de caucĭuc de umblat pin noroĭ orĭ zăpadă. Barbă de galoș, bărbie ieșită și cam în sus. – În est și calóș (rus. kalóša și ga-, turc. kaloș și gha-).

SINANTRÓP 1. (< gr. syn „împreună cu” + anthropos „om”) adj. (Despre specii sau comunități de plante sau animale) care se răspândește spontan în terit. locuite sau puternic modificate antropic, fiind favorizate de coexistența cu omul. Nu sunt specii nou apărute, ci specii care și-au lărgit mult arealul sau au pătruns în noi habitate pe măsură ce omul le-a creat involuntar condiții favorabile. Așa sunt unele rozătoare ca șoarecele de casă și șobolanul cenușiu, păsări ca vrabia și guguștiucul, o serie de nevertebrate și numeroase buruieni. Extinderea unora a început încă din Neolitic, dar în decursul timpului s-au înregistrat diverse modificări, gradul de favorizare fiind influențat de evoluția modului de trai și de utilizare a terenurilor. 2. (< fr. {i}; lat. Sina „China” + gr. anthropos „om”) s. m. Om fosil din grupul Homo erectus ale cărui oseminte au fost descoperite (1927-1937) lângă Beijing; prezintă un amestec de caractere primitive (frunte teșită, arcade puternice, mandibulă fără apofiză mentonieră [a bărbiei], stațiune bipedă imperfectă) și de caractere evoluate (capacitate craniană de 1.100-1.200 cm³). Cunoștea și utiliza focul. A trăit acum 700.000 de ani.

LOMONOSOV 1. Mihail Vasilievici (1711-1765), savant enciclopedist și scriitor rus. A enunțat principiul conservării materiei și mișcării; precursor al teoriei atomiste moderne și al teoriei cinetice a materiei. Cercetări asupra naturii aerului și a electricității. S-a preocupat de descrierea și explicarea originii cărbunelui, a petrolului, a filoanelor metalifere, dând indicații practice pentru descoperirea de noi zăcăminte minerale; a inventat ma multe aparate optice. Teoretician al literaturii clasice ruse, este unul dintre fondatorii versificației silabo-fonice („Epistola despre regulile prozodiei ruse”, „Retorica”); poezie didactică („Epistola despre foloasele sticlei”), satirică („Imnul bărbii”), anacreontică; tragedii („Tamira și Selim”). A inițiat studiul științific al limbii ruse („Gramatica rusă”), contribuind la crearea limbii literare. Autor al unei „Istorii a Rusiei antice până în 1054”. Din inițiativa lui L., în 1755, a fost fondată Universitatea din Moscova, care-i poartă numele. 2. Lanț muntos subacvatic în Oc. Arctic, extins între partea de N a ins. Ellesmere (Canada) și arh. Novosibirsk (Federația Rusă), trecând pe lângă Polul Nord; c. 1.800 km lungime; lățime; 60-200 km; alt. medie: 3.000-3.700 m. Descoperit, în 1948, de o expediție sovietică.

gropíță f., pl. e (d. groapă). Mică adîncătură pe față, cum fac uniĭ cînd rîd orĭ cum aŭ alțiĭ în bărbie.

1) gruĭ n., pl. urĭ (cp. cu lat. grŭnnium, rît, d. grunnire, a grohăi; mrom. gruñĭ, bărbie. D. rom. vine ceh. rut. grunĭ, hîlm. Cp. REW. 3894). Vest și nord. Pisc, hîlm, dîmb (BSG. 1928, 404; GrS. 1937, 187): Păsărică de pe gruĭ Om străin ca mine nu-ĭ (Șez. 34, 73). Piscu caruluĭ, botu săniiĭ. Dun. Mar. Mare cîrlig fixat în cheŭ de care se țin legate bărcile și șalupele. V. gurguĭ, alca.

gúșă (est) și gúșe (vest) f., pl. ĭ (rudă cu litv. gussys, ĭadeș, sternu păsărilor, gužys, gușă, letic gusa, gușă, care e rudă cu latino-galicu geusiae, obrajĭ, it. gozzo, fr. gosier, gîtlej. D. rom. vine alb. gušă, sîrb. bg. rut. gúša, ung. gusa, ngr. gkússa. V. suguș). Partea de supt bărbie și care e cu atît maĭ unflată cu cît omu e maĭ gras. O boală care face să se unfle această parte a corpuluĭ din cauza ipertrofiiĭ glandeĭ tiroide, ceĭa ce se întîmplă pin regiunile muntoase. Buzunar format în esofagu păsărilor (și al insectelor) în care alimentele staŭ cît-va timp în ainte de a trece în rînză. (Galinaceele aŭ gușă mare). Locu unde firu de lînă tors e maĭ gros din cauza grămădiriĭ scameĭ. A-țĭ umplea gușa, a mînca mult, (fig.) a te îmbogăți. Gușa porumbuluĭ, beșicoasă, o plantă; plescaiță, altă plantă. O coloare schimbăcĭoasă după lumină, cum e gușa unor porumbĭ, între roș închis lucitor și violet.

MACROGENÍE (< fr.; {s} mnacro- + gr. geneion „bărbie”) s. f. Dezvoltare anormală a feței din cauza creșterii exagerate a părții sale inferioare; apare constant în acromegalie. Sin. macrognație.

PIȚIGÓI s. m. Numele mai multor specii de păsări din câteva familii îndeaproape înrudite, din ordinul paseriforme, de dimensiuni mici, vioaie, care se hrănesc cu insecte și semințe; se întâlnesc în păduri, livezi, parcuri și grădini. Printre cele mai răspândite în România se numără: P. mare = specie de pasăre insectivoră din familia paride, mai mică decât vrabia, cu cioc scurt și conic, coadă scurtă, cu pieptul și capul negre, obrajii albi, spatele albastru-verzui și cenușiu, iar pântecele galben (Parus major). Este o pasăre sedentară în România; se hrănește cu insectele de pe pomi; își face cuibul în scorburi. P. codat = pasăre din familia aegithalide, cu coada lungă, ascuțită, cu penajul alb pe cap și piept și roșcat pe corp (Aegithalos caudatus caudatus). Își construiește un cuib aproape sferic în tufișuri sau prins de crenguțele arborilor. P. bărbos (sau de stuf) = pasăre din familia timalide cu ciocul galben, picioarele negre, bărbia, gâtul și pieptul albe, spatele brun-deschis și cu laturile corpului roz-palid (Panurus biarmicus rusticus). Cuibărește în stufăriș.

barbă s. f., g.-d. art. bărbii; pl. bărbi

bărbie s. f., art. bărbia, g.-d. art. bărbiei; pl. bărbii, art. bărbiile

barbă f. 1. păr ce crește pe bărbie și pe fălci (la om): a-și rade barba; 2. părul de sub falcă la unele animale; 3. bărbie, locul barbei: bube pe barbă; 4. nume popular de plante: barba boierului, un fel de cicoare (Nigella damascena); barba caprei, un fel de salată de iarnă (Tragopogon); barba împăratului, un fel de viorea cu trei colori (Viola tricolor); barba lui Aron (v. Aron); barba sasului, ursului, plantă criptogamă ce crește în locuri umede și ale cării tulpine servă spre a lustrui metalele (Equisetum); barba ungurului, soiu de garoafă proastă (Dianthus spiculifolius). [Lat. BARBA].

bărbie f. 1. partea obrazului de sub gură, ascuțită în vârf; 2. pielea la gâtul găinei, cocoșului; 3. tot ce seamănă bărbiei: bărbia urechii, bărbia toporului. [Derivat din barbă (cf. fășie din fașă)].

barbișon n. stuf de barbă la bărbie.

basmà f. 1. materie colorată (de bumbac, in, lână): basmale de Florența; 2. broboadă pătrată cu care fetele țărance își acopăr capul, înnodând colțurile sub bărbie (marama și testemelul fiind rezervate nevestelor); basma curată, cu totul nevinovat: a ieși, a scoate basma curată; 3. batistă de șters nasul sau sudoarea: iacă basmalele boierului AL.; 4. legătură de înfășurat gâtul; 5. legătură de purtat lucruri mărunte (în opozițiune cu boccea). [Turc. BASMA, lit. tipar (cf. stambă, tipar și stofă)].

căiță f. 1. scufie de copil, legată pe sub bărbie; 2. Tr. căciula Jienilor. [Șerb. KAITA, scufie împodobita cu monede].

scovîrdéz v. tr. (d. scovardă). Munt. Fac concav, cocșovesc. Încovoĭ: un citireag scovârdat; bărbie scovîrdată (CL. 1920, 521). – Și scof- (după scofîlcesc).

căpușă f. 1. specie de aracnidă ce se lipește de bărbia vitelor (Melophgus ovinus); 2. numele vulgar al ricinului: unt de căpușă; 3. vlăstar de viță de vie. [Albanez KĂPUȘĂ].

cioc n. 1. partea răsărită și cărnoasă ce servă de gură păsărilor; ciocul barzei Bot. greghetin; 2. cât se poate îmbuca cu ciocul: un cioc de apă; 3. părul bărbiei lăsat neras: barbă în cioc; 4. partea dinainte a corăbiei. [Alban. ČOK].

falcă f. 1. fiecare din cele două bucăți osoase și recurbate în cari stau înfipți dinții și măselele: a da fălci, a mânca cu lăcomie; 2. partea feței dela tâmple și ochi până la bărbie: cu o falcă în cer (și cu una pe pământ), cu o repeziciune supraomenească (așa cum umblă smeoaicele în basme); 3. prin analogie, despre cracii dela furca carului, despre bețele verticale de care atârnă vatalele răsboiului de țesut, etc. [Falcă e pentru falce (cf. salcă și salcie) = lat. FALCEM, coasă, aplicată fălcii din cauza formei sale recurbate].

favorite n. pl. stuf de barbă ce crește pe fiecare parte a feței, dela ureche la bărbie.

gropiță f. 1. groapă mică; 2. Anat. cavitate mică: gropița bărbiei.

gușă f. 1. umflătura moale ce se formează pe dinaintea gâtului, comună în părțile muntoase; 2. buzunarul de sub gât al păsărilor și în care se grămădesc alimentele înainte de a ajunge în stomac; 3. îndoitura bărbiei (de grăsime); 4. fam. gât; 5. partea pântecelui la o blană: vulpe cu gușa albă. [Albanez GUȘĂ].

mârțoagă f. 1. cal prost, slab, stricat; 2. se zice de boul cu gâtul subțire, capul mare, cerbicea și bărbia nedesvoltată. [Derivat din marț cu sufixul peiorativ og (cf. bijoagă)].

țăcălie f. 1. străgălie; 2. fam. ciocul bărbiei: împăratul s’a tras de țăcălie, scrâșnind strașnic CAR.; 3. Tr. frigare de lemn. [Origină necunoscută].

ZIMBRU¹, zimbri, s. m. Animal sălbatic masiv din familia bovinelor, cu corpul acoperit cu o blană deasă, pâsloasă, cu capul mare și lat, cu coamele scurte, întoarse în afară, în față și în sus, cu greabănul înalt, cu gâtul și cu bărbia acoperite cu păr lung, răspândit în Carpați, iar astăzi ocrotit în rezervații naturale (Bison bonasus). – Din sl. zonbrŭ.

BARBĂ, bărbi, s. f. 1. Păr care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. ◊ Loc. adv. În barbă = pe ascuns, numai pentru sine. ◊ Expr. (Fam.) A se trage de barbă (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burtă (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) bărbi = a minți, a înșira verzi și uscate. ◊ Compuse: barba-caprei = denumire dată mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene (Tragopogon); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se cultivă ca plantă de ornament și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = plantă erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Bărbie. 3. Smoc de păr pe care îl au unele animale sub bot. 4. Țeapă de la spicele cerealelor. – Lat. barba.

BARBIȘON, barbișoane, s. n. Barbă (1) scurtă și ascuțită lăsată să crească numai pe vârful bărbiei; cioc² (3), țăcălie, barbișă. – Din fr. barbichon.

STRUNĂ, strune, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din păr de animale etc., care se întinde pe unele instrumente muzicale și produce, prin vibrare, sunete; coardă. ◊ Expr. A cânta (sau a bate) cuiva în strună (sau în struna cuiva) = a fi de aceeași părere cu cineva pentru a-i câștiga simpatia, favoarea; a linguși pe cineva. 2. Sfoară bine întinsă, făcută din fire elastice și răsucite, destinată să țină întinsă pânza fierăstrăului. ◊ Expr. (Adverbial) A merge strună = a merge foarte bine. ♦ Fir plastic sau metalic de care se leagă cârligul unei unelte de pescuit. 3. Parte a frâului care înconjoară bărbia calului și se prinde de cele două capete ale zăbalei. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în strună = a înfrâna, a ține din scurt (pe cineva). 4. Compus: struna-cocoșului = numele a două plante erbacee cu frunzele ovale și flori albe (Cerastium). – Din sl. struna.

RĂSFIRA, răsfir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) desface fir cu fir, a (se) separa, a (se) depărta între ele (firele părului, ale bărbii etc.) fără a strica întregul. 2. Refl. și tranz. A (se) împrăștia, a (se) întinde în diferite direcții; a (se) răzleți. 3. Tranz. A risipi, a împrăștia, a presăra. [Var.: resfira vb. I] – Pref. răs- + fir.

RETROGNATISM s. n. Conformație a feței caracterizată prin poziția posterioară a bărbiei față de planul frontal al craniului, datorată unei insuficiente dezvoltări a mandibulei. – din fr. retrognatisme.

ADUNA, adun, vb. I. I. Tranz. 1. A strînge la un loc (ceea ce se află răspîndit, împrăștiat, risipit). Cîrciumarul... aduna posomorît paharele. PAS, L. I 11. ♦ A ridica de pe jos. În calea ei începu a curge... mărgăritare, de umplu locul; iar mesenii... se plecară și le adunară. ISPIRESCU, L. 40. 2. A aduce din toate părțile, a strînge, a concentra. Mînecuță adună spre el straiele și încălțările. SADOVEANU, P. M. 157. Noi ne vom sili să adunăm [documente] cîte vom putea. BĂLCESCU, O. I 66. ◊ Fig. Vasilică își adună toate puterile, smuci o dată pe zmeu și, trîntindu-l la pămînt îi înfipse sabia în gît. POPESCU, B. II 118. De cînd am văzut vivandiera regimentului, nu-mi mai pot aduna gîndurile pe acasă. ALECSANDRI, T. 911. ◊ (Complementul indică o valoare bănească) Vine la noi... trimisul visteriei ca să adune dările. PAS, L. 1 13. ♦ Fig. A se îngrămădi. Pe frunte avea o zgîrietură... Sîngele i se adunase în sprînceană. DUMITRIU, B. F. 53. Se adună norii peste coamele pădurilor. Plouă. CĂLUGĂRU, O. P. 329. ◊ Fig. În Toma se aduna amărăciunea pic cu pic, cum se adună apa într-un ciubăr pus la streașină. V. ROM. februarie 1952, 133. În asemenea clipe, cînd își încrețea fruntea.., se aduna în el mînia. SADOVEANU, N. F. 10. 3. A ghemui ceva, concentrîndu-l într-un spațiu mai mic sau micșorîndu-i volumul; a grămădi. [Arald] la pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. Paler se aduna covrig pe scaun, cu genunchii sub bărbie și nu sufla un cuvînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 30. Floare de cicoare Cu ochi după soare: Cînd voi răsări, Ea s-o-nveseli; Cînd voi asfinți, Ea s-o ofili; Cînd voi scăpata, Ea s-o aduna. La HEM. ◊ (Complementul indică întregul rezultat din îngrămădire) Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun’ Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. 4. A culege alegînd de ici și de colo. În zori... merg s-adune Mure fetele. COȘBUC, P. I 262. Priviră fluturii cum săltau și săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara și adunau mierea, și se desfătau foarte mult. ISPIRESCU, L. 381. ◊ A strînge recolta. (Metaforic) Seceră unde n-a semănat și adună unde n-a secerat. 5. (Cu privire la bunuri materiale) A agonisi, a pune deoparte. Se prăpădește... frumusețea de curte cu tot ce-a adunat ea acolo. DUMITRIU, B. F. 116. Vestea se împrăștiase că domnul se împăcase cu boierii, și boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăși posturi, ca să adune nouă avuții din sudoarea țăranului. NEGRUZZI, S. I 150. II. Tranz. (Aritm.) A efectua operația adunării; a totaliza. Adunînd 17 cu 18, obținem 35. ◊ Fig. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămîne orb... El numără în gîndu-i și anii îi adună. EMINESCU, O. I 98. III. 1. Refl. (Subiectul reprezintă un număr oarecare de ființe) A se apropia unii de alții. Se prind de mîini și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind. COȘBUC, P. I 57. ◊ A se strînge din diverse locuri, formînd un singur grup. S-adună toți vulturii stol. BENIUC, V. 113. Penelopa grăbi pasul, ocolind locul unde se vedea lumea adunată. BART, E. 250. Atunci bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună cioatcă în pălărie. CREANGĂ, P. 238. [Graurii] se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. Hai dar, copii, adunați-vă împrejurul meu. ALECSANDRI, T. I 429. Tot orașul... se adunase ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. ◊ Tranz. Voi n-ați mai adunat oamenii, să le dați curaj, să le lămuriți lucrurile, să le luminați mințile. DUMITRIU, N. 195. O, de-ai putea să mai aduni Alaiul de copii vioi Ce-n horă se-nvîrteau nebuni. IOSIF, PATR. 8. Făcu clacă, adunînd pe toți copiii și fetele din sat. ISPIRESCU, L. 67. ◊ Expr. Parcă a tunat și i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiți unii de alții strînși la un loc. 2. Refl. reciproc. A se întîlni deseori cu cineva, a fi mereu împreună; a veni în contact. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ți spun ce fel de om ești.

APĂ, (I) ape, s. f. I. 1. Lichid transparent și incolor, care, în stare pură, este o combinație de oxigen și hidrogen. Era nevoie de multă apă – și apa o scotea din gîrla cu care se învecina curtea lui. PAS, L. I 71. ◊ Apă dulce = (în opoziție cu apa sărată a mărilor) apă de izvoare și de rîuri. Pești de mare și pești de apă dulce. ◊ Apă minerală = apă care conține în soluție săruri, gaze și substanțe radioactive. (De obicei eliptic, urmat de numele localității respective introdus prin prep. «de») Apă de Căciulata. Apă de Slănic. ◊ Apă moale = apă care conține foarte puțin calcar (de exemplu apa de ploaie). ◊ Expr. (Familiar) Apă de ploaie = vorbe goale, fără conținut; palavre. (Familiar) A bate apa în piuă sau a bate apa să se aleagă untul = a spune mereu același lucru, a vorbi mult și fără rost. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a încînta (pe cineva) cu vorbe goale, cu făgăduieli. A fierbe (pe cineva) fără apă = a-i face (cuiva) necazuri, a-l chinui. A fi (toți) o apă = a fi de o seamă, a fi egali. A face o apă din... = a șterge deosebirile dintre..., a face uniform, egal. A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frămîntase... în creierii lui Iosif al II-lea. ODOBESCU, S. III 521. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. a ajunge într-o situație grea. A băga (pe cineva) la apă = a-i face (cuiva) un mare necaz sau o mare neplăcere A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. A scoate apă din piatră (seacă) = a reuși într-o întreprindere grea, a dovedi ingeniozitate. Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. A duce (sau a căra) apă cu ciurul v. ciur. A căra apă la puț = a face un lucru inutil. Apa morților = tremurare a aerului în zilele calde, care dă iluzia unei ape curgătoare pe o cîmpie întinsă. V. miraj, fata morgana. Peste întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei morților, această fermecătoare și amăgitoare arătare. SANDU-ALDEA, U. P. 57. ◊ Cantitate limitată din acest lichid. A spăla rufele în două ape. ◊ (În basme și în superstiții) Apă neîncepută = apa scoasă prima oară (într-o anumită zi) dintr-o fîntînă sau dintr-un izvor și folosită în descîntece. Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 15. Apă vie = apă care învie morții. Apă moartă = apă miraculoasă care poate închide rănile sau îmbina părțile corpului unui om tăiat în bucăți. Turnă apă moartă peste toate ranele și se ihchegă carnea. ISPIRESCU, L. 330. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce șt apă vie și apă moartă, de unde se bat munții în capete. CREANGĂ, P. 272. Apă sfințită v. sfințit. 2. Masă de apă (1) formînd un rîu, un lac, o mare etc.; rîu, fluviu, (mai rar) mare. Se simțea rece, curat, ușor ca o apă de munte, ca un vînt de martie. DUMITRIU, N. 247. Am mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Și cîntecul și-amarul. COȘBUC, P. I 60. Sub plopii rari apele sună Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Numai apele în ropot s-aud din munte coborînd. VLAHUȚĂ, O. AL. 29. Trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari... CREANGĂ, P. 208. Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă. EMINESCU, O. I 147. Urciorul nu merge de multe ori la apă (= cel care persistă în acțiuni nejuste trebuie, pînă la urmă, să suporte consecințele faptelor sale). ◊ (Adesea determinat prin numele rîului, al fluviului, etc. la genitiv) Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriței. SADOVEANU, B. 69. Pe la poalele acestor munți curge apa Dunării. GOLESCU, Î. 55. Apă curgătoare = apă care curge pe o albie înclinată și se varsă în altă apă mai mare. Pîrăul, rîul și fluviul sînt ape curgătoare. ◊ Apă stătătoare = apă care se adună în depresiuni ale terenului (baltă, lac, mare). Pești de apă curgătoare Și de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiți Și cu undița undiți. ALECSANDRI, P. A. 93. Ape teritoriale v. teritorial. ◊ Loc. adv. În susul apei v. sus. În josul apei v. jos. (în legătură cu verbele «a ști», «a vorbi», «a spune») Ca (de) pe apă sau ca apa = în mod curgător, curent. Parcă ești un zodieri, de le spui toate ca de pe apă! SBIERA, P. 236. Le-ați auzit [cum vorbesc franțuzește]? Ca apa! ALECSANDRI, T. I 166. ◊ Expr. A ști sau a vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = a cunoaște gîndurile, dispoziția sau apucăturile cuiva. A-l lăsa pe cineva (să se scalde) în apele lui = a-l lăsa pe cineva în voia sa. Orice mîngîiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. SADOVEANU, O. II 232. A pluti în apele cuiva = a fi de părerea cuiva, a-l urma în totul. Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. ODOBESCU, S. III 155. A nu fi în apele lui sau a nu fi în toate apele = a simți o indispoziție fizică sau psihică, a fi abătut. Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. ALECSANDRI, T. 1433. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59. A-i lua sau a-i tăia (cuiva) apa de la moară = a crea (cuiva) condiții nefavorabile de acțiune sau de existență. A pescui în apă tulbure = a se folosi de împrejurări tulburi, pentru a realiza un cîștig. A se duce pe apa sîmbetei (sau a Dunării, a gîrlei) = a se prăpădi, a dispărea. Cînd să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sîmbetei. CAMILAR, N. 118. Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sîmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! PAS, L. 1255. Ce pe apă nu curge v. curge. ♦ (Mai ales la pl., determinat prin «a rîului», «a mării» etc.) întreaga cantitate de apă a unui rîu, a unei mări etc.; (poetic) valuri, unde. Au venit apele mari. ◊ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri... Ș-ale rîurilor ape ce sclipesc fugind în ropot. EMINESCU, O. I 76. ◊ Fig. Apele limpezi ale conștiinței. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/5. Lumina lunii străbătea apa geamului și, căzînd pieziș în luciul oglinzii, se revărsa în negrul din odaie. DAN, U. 186. 3. Fig. (Mai ales la pl.) Joc de culori, amintind undele apei, pe care îl fac în lumină anumite obiec.e lucioase (pietre prețioase, metale, mătăsuri). Lua fiecare inel, fiecare pereche de cercei, le ridica în fața ochilor, le făcea să-și joace apele și sclipirile în lumina blîndă a flăcării de petrol. DUMITRIU, N. 84. Pe pajiștea verde... se învîrtea hora. Fetele erau în catrințe de lînă, vrîstate în fel de fel de ape. SADOVEANU, O. I 73. Părul... undează, făcind ape-ape. DELAVRANCEA, S. 108. O pală de Taban, cu apele negre pe tăiș și cu mîner de pietre scumpe. ODOBESCU, S. I 132. ♦ Fața, luciul oglinzii. Oglinda era cu rame aurite și cu apa împîclită. C. PETRESCU, A. 338. II. 1. (Urmat de diverse determinări) Denumire dată unor preparate industriale, farmaceutice sau de parfumerie. Apă de trandafir. Apă de melisă. Apă de ochi. ◊ I-am turnat pe gît cîteva lingurițe de apă de colonie. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Apă de clor = soluție de clor în apă, folosită ca decolorant și dezinfectant. Apă de var = lapte de var, v. lapte. Apă tare = numele popular al acidului azotic. Apă regală ◊ amestec de acid clorhidric și acid azotic, care dizolvă toate metalele, inclusiv aurul și platina. Apă oxigenată v. oxigenat. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului omenesc: a) lacrimi. Bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84; b) salivă. (Numai în expr.) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a avea o poftă mare de ceva, a dori ceva nespus de mult. Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213; c) sudoare. Din cînd în cînd își scotea batista din buzunar, ștergea apa de pe obrajii dogoriți. C. PETRESCU, S. 106. ◊ Expr. A fi (numai) apă (sau o apă) = a fi foarte transpirat; d) lichid seros secretat de organism în anumite boli. Apă la genunchi. Apă la plămîni (= pleurezie). Apă la cap (= hidrocefalie). ◊ Expr. (Familiar) A avea apă la cap = a fi prost, idiot. A lăsa apă (unui animal) = a sparge o umflătură pentru a permite să se scurgă lichidul colectat; e) lichid în care stă fetusul.

DEDESUBT¹ adv. (În opoziție cu deasupra) 1. (Uneori precedat de prep. «de», «pe») În partea de jos, din jos, jos, sub (ceva). Cîinele de Olt săpase pe dedesubt tot malul. GALACTION, O. I 74. E acum într-o rochie... albastră, cu jachetă lungă, iar dedesubt bluza albă încheiată pînă sub bărbie. CAMIL PETRESCU, T. I 31. Trase după el un șervet și, de dedesubt, un cuțit înfipt într-un măr. C. PETRESCU, Î. I 13. Ne-am covrigit împrejurul focului; și deasupra ninsoare și dedesubt udeală. CREANGĂ, A. 31. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer cu stele Părea un fulger ne-ntrerupt Rătăcitor prin ele. EMINESCU, O. I 176. 2. (Adjectival, de obicei legat de substantiv prin «de», «cel de») De jos, inferior. [Un brad] într-un salt definitiv, se aruncă în golul de dedesubt. BOGZA, C. O. 58. Nu este însă nevoie ca adăpostul de dedesubt să comunice nici cu palatul nici cu strada. CAMIL PETRESCU, B. 91. Aste lacrimi strecurîndu-se pe lîngă zbîrciturile nasului... ajungeau sub buza dedesubt. NEGRUZZI, S. I 6.

BARBĂ, bărbi, s. f. 1. Părul care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. Bărbile le crescuseră mari. DUMITRIU, B. F. 154. Așa vă treceți, bieți bătrîni, Cu rugi la preacurata, Și plînge mama pe ceaslov Și-n barbă plînge tata. GOGA, P. 12. Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrînă, Iar pumnii-n loc de aur strîngeau în ei țărînă. COȘBUC, P. II 79. Drept în fața lui Dan se ivi un om înalt, cu barba lungă și sură. EMINESCU, N. 51. ◊ (Lungimea bărbii indica odinioară ierarhia boierească) Văzîndu-mă cu barbă, m-au cunoscut că sînt de treapta divanului. GOLESCU, Î. 146. ◊ Expr. A trage nădejde ca spînul de barbă = a nădăjdui ceva ce nu se poate realiza. A rîde în barbă = a rîde în sine. A șopti în barbă = a spune ceva încet, numai pentru sine. Cu o ură ne-mpăcată mi-am șoptit atunci în barbă... EMINESCU, O. I 147. ◊ (Urmat de atribute ca: «lungă», «lată», «deasă», «sură» etc. și formînd locuțiuni atributive, întrebuințate uneori ca porecle) Irina zări o barbă stufoasă și neagră ca fundul ceaunului. BUJOR, S. 83. Spune, spune, barbă-sură, Căișorii cum se fură. TEODORESCU, P. P. 299. Cînd de-acasă am plecat, Eram tinerel băiat, Tinerel fără mustață, Și acum barbă stufoasă... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Compuse: barba-caprei = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-deschis (Tragopogon major); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se deschid seara și se închid dimineața și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; se cultivă ca plantă de ornament (Mirabilis Jalepa); barba-lupului = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene (Crispis biensis); barba-ursului = plantă erbacee a cărei tulpină, conținînd silice, se întrebuințează în medicină, precum și în industrie la lustruitul mobilelor (Equisetum arvense). 2. Bărbie. Uracu, încăpățînat, ședea împietrit... cu barba-n pumni. DUMITRIU, B. F. 104. Se frecă la ochi... și ce să vază? O sfrijită de lighioaie, mai urîtă decît ciuma, cu barba adusă, de părea că sta să o apuce de nasu-i. ISPIRESCU, L. 206. 3. Țepii sau țepușele de la spicele cerealelor. Barba grîului.

BARBETĂ, barbete, s. f. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două smocuri de barbă lăsate să crească pe părțile laterale ale feței (fiind rasă numai bărbia). V. favorite. Și-a făcut loc... pînă la grupul profesorilor cu redingote sărăcăcioase, cu barbete și țăcălii. PAS, L. I 43. Purta niște venerabile barbete după moda veche. BART, E. 265. Domnul cu barbete avea de gînd să-și manifeste indignarea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. – Variantă: (rar) barbete, barbeți (STANCU, D. 57), s. m.

BARBIȘON, barhișoane, s. n. Bărbuță ascuțită, lăsată să crească numai în vîrful bărbiei; cioc, țăcălie. Conul lancu... s-a oprit la porți și a stat de vorbă cu oamenii... bătîndu-i pe umăr și mîngîindu-și barbișonul. PAS, Z. I 212. Căpitanul... se trăgea necontenit de barbișonul său negru și lung. DELAVRANCEA, S. 123.

BARBUN, barbuni, s. m. Pește mic de mare, de culoare roșiatică, cu două fire lungi sub bărbie. Barbunii pe care-i frigea pe grătar un cuvios monah... au înviat și au sărit de pe foc. SADOVEANU, Z. C. 270.

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

BĂRBIE, bărbii, s. f. 1. Partea feței de sub buza inferioară, care formează o proeminență rotunjită. Sta așezat pe pătura întinsă printre salcîmi, cu bărbia sprijinită în pumni. MIHALE, O. 483. Se așezară tustrele sub streșina bisericuței, cu genunchii aduși la bărbii. CAMILAR, N. I 221. ◊ (Franțuzism) Dublă bărbie = parte proeminentă sub bărbie la unele persoane grase. Cute timpurii i se brăzdau de jur împrejurul feții, acolo unde începea un pic de dublă bărbie. DUMITRIU, B. F. 37. 2. Partea cărnoasă care atîrnă sub falca de jos la unele animale. Avea vreo cinci-șase boi în toată cireada, pe care îi ducea la pășunea cea mai bună. Îi sătura, îi scărpina pe bărbie, îi mîngîia. AGÎRBICEANU, S. P. 14. ♦ (La pl.) Cele două lame roșii, cărnoase, care atîrnă de o parte și de alta sub ciocul găinilor. De multe ori găinile mor cu droaia; numai ce vezi că li se învinețesc bărbiile și creasta. ȘEZ. III 203. 3. Dispozitiv de lemn aplicat la baza viorii, pe care se sprijină bărbia celui care cîntă.

BĂRBOS, -OASĂ, bărboși, -oase, adj. Cu barbă, care poartă barbă (lungă și deasă); care este nebărbierit de mai multe zile; căruia i-au crescut tuleiele bărbii. Aveau hainele rupte, erau obosiți, bărboși, cu capetele goale. DUMITRIU, B. F. 140. Și s-au pornit bărboșii regi Cu sfetnicii-nvechiți în legi Și patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. ◊ (Substantivat) S-a apropiat de bărboșii și pîntecoșii care îi făceau zile fripte. PAS, L. I 111. Bărbosul se holba cu mare tulburare spre adînc. SADOVEANU, N. F. 48.

FAVORIT¹, favoriți, s. m. (Mai ales la pl.) Barbă care încadrează figura, de o parte și de alta a obrazului, lăsînd bărbia liberă. V. barbete. Fură chemați și domnitorii romîni. Erau amîndoi rași, căci Aristarchi ținuse tot timpul bărbierul după el și în ultima clipă îi convinsese să-și dea jos favoriții. CAMIL PETRESCU, O. I 220. E în stare a se bolnăvi dacă ar vedea că un fir de păr dintr-un favorit e mai lung decît celălalt. NEGRUZZI, S. I 64. La 1828 apucă din nou fracul, își lăsă favoriți mari și barbetă. id. ib. 71. – Pl. și: (s. n.) favorite (DUNĂREANU, CH. 197, CREANGĂ, A. 61).

FELEȘTIOC, feleștiocuri, s. n. (Regional) Pămătuf cu care se unge osia căruței cu păcură sau bocancii cu unsoare. Mă lua frumușel de bărbie cu mîna stîngă, iar cu cea dreaptă muia feleștiocul în strachina cu dohot. CREANGĂ, A. 46. De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. id. P. 106. – Pronunțat: -tioc.

FIONG, fionguri, s. n. Fundă făcută din panglici (de obicei cu ciucuri) și folosită ca podoabă. O fată înaltă, subțire... cu o coadă groasă de aur pe spate, legată cu un fiong albastru. IBRĂILEANU, A. 25. Se opri dinaintea unei oglinzi, unde se prefăcu că-și îndreaptă și-și mai resfiră legătoarea lată de la gît, întocmită subt bărbie într-un mare fiong auriu. HOGAȘ, M. N. 31. Kera Varvara poartă testemel? – Poartă... cu fiong mare pe ureche. ALECSANDRI, T. 1270. – Variantă: fionc (SADOVEANU, O. IV 97) s. n.

BONETĂ, bonete, s. f. 1. Scufie înnodată sub bărbie, purtată de copii și de bătrîne, odinioară de femei în general. Și zici, Cati, că mă prinde boneta asta nouă? ALECSANDRI, T. I 71. [O trăsură] trecea ca săgeata și lăsa să se zărească niște bonete femeiești. NEGRUZZI, S. I 15. ♦ Tichie de pînză albă, purtată de bucătari, de laboranți, de medici etc. 2. Acoperămînt de cap fără cozoroc, de formă lunguiață, purtat de obicei de militari. Miai își luă boneta albastră-cenușie de brigadier și și-o puse pe cap. DUMITRIU, N. 278. Steaua ce vestește biruinți Lucește pe boneta ostășească. DRAGOMIR, în POEZ. N. 211. 3. (În expr.) Bonetă frigiană = acoperămînt de cap purtat în antichitate de sclavii liberați și adoptat în timpul revoluției franceze din 1789 ca simbol al libertății. – V. frigian.

FIRIȘOR, firișoare, s. n. Diminutiv al lui fir. Din colțul buzei i se scurge pe bărbie un firișor de sînge. CAMIL PETRESCU, U. N. 401.

FLORINTE, florinți, s. m. Pasăre mică sedentară, cu ciocul gros și roșiatic, cu pene măslinii, afară de bărbie și gușă care sînt gălbui (Chloris chloris chloris); florean. Pe creangă vesel un florinte-mi cîntă. IOSIF, P. 34. Cintezi, petrușei, sticleți Și florinți de cei semeți. MARIAN, O. I 389.

BRUMAT, -Ă, brumați, -te, adj. 1. Acoperit de brumă. Albinele și mînjii Ce trec, năluci sirepe, prin porumbiști brumate. STANCU, C. 79. Perdeaua de sălcii de pe malul Dunării părea brumată, ca aburită de răsuflarea apei. SANDU-ALDEA, U. P. 25. Spunea de-un trandafir brumat În doina ei. COȘBUC, P. I 255. ◊ Fig. Bărbia ii era acoperită cu păr moale, ca și cînd ar fi brumată. SLAVICI, O. I 95. 2. (Rar) De culoarea brumei; brumăriu. Să se mai ducă-n păcate... Și mioarele brumate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 387. 3. Fig. Aburit. Îți sună în urechi clinchet de pahare brumate, ca niște clopoței de argint. PAS, Z. I 174. Turnă cu mîini nesigure, din cana brumată, încă o stacană de vin. PAS, L. I 25. 4. (Despre fructe, p. ext. despre plante) Acoperit cu un strat fin de praf alburiu. V. brumăriu (2). Prune brumate, ▭ Din vița brumată, Spre buzele-ți roșii, își tind tămîioșii Ispita ciorchinelor grele. TOMA, C. V. 117. – Variantă: (rar) îmbrumat, -ă (CORBEA, în POEZ. N. 133) adj.

GÎDILA, gîdil, vb. I. Tranz. 1. A atinge ușor cu vîrful degetelor anumite părți ale corpului, provocînd o senzație particulară, de obicei însoțită de rîs. Trag de cozi cîte-o răchită, gîdil mînjii subt bărbie. LESNEA, A. 141. Își înecă vorbele din urmă într-un rîs artificial, din gît, ca și cum l-ar fi gîdilat cineva. VLAHUȚĂ, O. AL. II 59. ♦ Refl. A fi sensibil la atingeri de felul descris mai sus, a nu suporta senzația provocată de ele. 2. A excita în mod plăcut. Mirosul de friptură îmi gîdila nările, iar gura îmi lăsa apă. BART, E. 279. – Variante: gîdeli (NEGRUZZI, la TDRG), gîdili (ALECSANDRI, T. I 337) vb. IV.

GROPIȚĂ, gropițe, s. f. 1. Diminutiv al lui groapă (1).Se duse și el la marginea unui eleșteu, săpă o gropiță, se plecă pînă își atinse buzele de marginea gropiței și strigă acolo înfundat. ISPIRESCU, U. 112. 2. Mică adîncitură care se formează în obrajii unor oameni cînd rîd, sau pe care o au unii oameni în bărbie ori pe dosul mîinii, la încheieturile degetelor. Prinsei... să-i observ mîna cea frumoasă cu mici gropițe la încheieturi. La TDRG. Cînd zîmbea, închidea din ochi și făcea gropițe drăgălașe în obraz, în bărbie și încă una în tîmpla stîngă, la coada sprincenei. VLAHUȚĂ, O. A. 53. E frumoasă, se-nțelege... Ca copiii are haz, Și cînd rîde face încă Și gropițe în obraz. EMINESCU, O. I 159.

GUȘAT, -Ă, gușați, -te, adj. (Despre oameni) Care are gușă (3), cu gușă. Era gușat olarul, parc-avea două cimpoaie sub bărbie. STANCU, D. 43. ◊ (Substantivat) Rezemat de stîlpul de fier, cu mîna la gură, Gîngu gușatul rîse încă mult timp în întunerec. C. PETRESCU, S. 33.

GUȘĂ, guși, s. f. 1. (La păsări) Pungă pe traiectul esofagului, în care alimentele stau cîtva timp înainte de a trece în stomac. [Păsărica] ciripi, întîi înăbușită, din gușă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cintec. GÎRLEANU, L. 41. Vulturul se repezi la fîntînă și-i aduse apă în gușă. ISPIRESCU, L. 329. Găina cu grăuntele umple gușa de bucate (= puțin cîte puțin se dobîndesc multe). ◊ Compus: gușa-porumbului (sau porumbelului) = nume dat mai multor plante erbacee din familia garoafei. 2. (La amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care, împreună cu mușchii respectivi, ajută la respirație. Un buratec verde cere ploaie la o tufă de zmeură, zbătîndu-și gușa albă. SADOVEANU, N. P. 98. ♦ (La reptile) Bărbia, de obicei altfel colorată decît restul corpului. Acea șopîrlă îl privea țintă cu ochi de topaz și gușa albă îi creștea și-i descreștea într-o mișcare domoală. SADOVEANU, N. P. 232. 3. (La oameni) Umflătură care se formează în partea de dinainte a gîtului (la mijloc sau lateral) și care e produsă de mărirea glandei tiroide; boala care provoacă această umflătură. Se știe că gușa endemică nu este o problemă de laborator, ci una de sănătate a milioane de oameni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 11/3. Părintele Dumitru... avea o gușă la gît cît o ploscă de cele mari. CREANGĂ, O. A. 45. 4. Partea grasă care atîrnă sub bărbie la unele persoane. [Femeia] își lăsă bărbia pe gușa de grăsime. DUMITRIU, N. 175. Sătul de aur ca o căpușă De sînge, boierul se plînge, Mîngîindu-se pe gușă. BENIUC, V. 137. Căpitanul se scărpină pe gușă. DELAVRANCEA, S. 125. 5. Gît. Cine știe ceva, cine a văzut ceva, trebuie să spuie tot, să-l apucăm de gușă pre bandit. DUMITRIU, V. L. 31. ♦ Gîtlej. ◊ Expr. A rîde din gușă = a rîde afectat. Bărbat îndrăzneț a cuprins-o strîns; i-a presărat din mănunchiul de flori pulbere de aur, rîzînd numai din gușă ca un hulub. SADOVEANU, N. P. 105. A vorbi din gușă = a vorbi gros, cu o tonalitate închisă; fig. a vorbi afectat. Ce-i în gușă, și-n căpușă v. căpușă. Scoate (tot) din gușă = spune repede tot ce ai de spus. 6. Parte a unei blăni (sau a unei piei argăsite) care se găsește sub gît. 7. (Tehn.; în expr.) Gușă de conductă = cută care se formează uneori la curbarea unei țevi, în locul în care se comprimă materialul prin încălzire. 8. Fig. Loc unde se lărgește o vale. Bădiță, ce livede e asta? – îl întrebam, trecînd prin niște guși de văi care mă îmbătau cu dulcele lor miros de fîn proaspăt cosit. ODOBESCU, S. III 173.

CIOLAN, ciolane, s. n. 1. (Uneori depreciativ) Os de animal cu carne pe el; os de pe care s-a mîncat carnea. Cu vîrful a două degete desfăceam artistic, de pe ciolane, carnea de pui fripți. HOGAȘ, DR. 99. Care gată mai iute de mîncat, să arunce ciolanele... în capul cărui întîrzie. RETEGANUL, P. V 25. ◊ Expr. (Ilustrînd moravuri învechite) A da cuiva un ciolan de ros = a procura cuiva un post din care să poată stoarce foloase bănești, a-i da o sinecură. A umbla după ciolan = a umbla după afaceri, după venituri nemeritate. A scăpa ciolanul din mînă = a pierde o situație avantajoasă. 2. Os al scheletului unui om sau al unui animal; (îndeosebi) os de la picior sau de la mînă; p. ext. substanță solidă din care sînt formate oasele. Duduca Leona are dinți de criță, nu de ciolan ca ceilalți oameni. SADOVEANU, N. F. 6. N-au aflat nimică decît... ciolane din bourul [mîncat de lupi]. SBIERA, P. 3. Spuneți celui ce v-au trimis ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanele lui surle. NEGRUZZI, S. I 140. ◊ Fig. Ești un ciolan bătrîn și prost, măi Ermolaie. DAVIDOGLU, O.95. 3. Membru, mădular, parte a corpului. În vine curgea oboseala, ca o apă cu nămol mult. Ciolanele dureau. PAS, Z. I 247. Fie ce-o fi! acum să-mi odihnesc ciolanele! grăi dînsul. SLAVICI, O. I 334. Am un bou bălan, Paște pe munte de ciolan (Briciul pe bărbie). GOROVEI, C. 31. ◊ Expr. A-i trece ciolan prin ciolan = a fi foarte ostenit. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan, CREANGĂ, P. 5. A i se muia ciolanele = a-i slăbi puterile, a se moleși. Cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiet ciolanele și au început a se întinde și a se hîrjoni. CREANGĂ, P. 251. A-i rupe (sau a-i muia) cuiva ciolanele = a bate zdravăn pe cineva. Să ieși afară, hoțule, că-ți rup ciolanele. ALECSANDRI, T. I 321. A-i putrezi ciolanele = a fi mort de mult și îngropat. Cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele! CREANGĂ, P. 193.

CLAPĂ, clape, s. f. 1. Fiecare dintre bucățelele mobile care alcătuiesc claviatura unui pian, a unei orgi etc. și care se lasă și se ridică sub apăsarea degetelor, producînd sunete muzicale. Se uită... la pianul negru – cîteva clape aveau fildeșul lipsă. DUMITRIU, B. F. 55. Ore întregi făceam game la pian... pînă cădeam de oboseală pe clape. CAMIL PETRESCU, T. II 96. Arătînd ale lui clape, un clavir zîmbea din umbră. MACEDONSKI, O. I 82. ◊ Fig. Ea înaintă spre pat. Se gîndi să lase luminarea jos, dar gîndul nu fu urmat de acțiune, ca și cum clapele voinței n-ar mai fi prins notele. D. ZAMFIRESCU, R. 171. ♦ Mic disc în mecanismul mașinilor de scris și al unor mașini de calculat, fixat la capătul unei pîrghii articulate și care, prin apăsare, face să se imprime litera sau cifra însemnată pe el. 2. Placă oscilantă în jurul unei articulații, care servește la închidere sau deschidere, la acționarea unui dispozitiv etc. În ropotul ciocanelor... în șuierul supapelor, în clipocitul clapelor... Străbate mărețul ecou Al zilei mărețe. DEȘLIU, G. 45. Piciorul apăsa jos pe-o clapă și prindea coala, ca într-un clește. PAS, Z. I 275. 3. Bucată mobilă de stofă care cade peste deschizătura buzunarului unei haine. Și-a aranjat... gulerul, și-a tras clapele buzunarelor. SAHIA, N. 83. Rămăsei cu policarul drept acățat în cheutoarea de la clapa din dreapta a surtucului meu. HOGAȘ, DR. II 44. ♦ Fiecare dintre cele două bucăți de stofă mobile atașate la unele căciuli, pentru a proteja urechile contra frigului. Lăsaseră-n jos clapele căciulilor și se legaseră sub bărbie. V. ROM. noiembrie 1953, 154. 3. Capac. Să-mi faci coșciug de argint, Cu clape grele de plumb. TEODORESCU, P. P. 286. ◊ Expr. A trage (cuiva) clapa = a trage (pe cineva) pe sfoară, a înșela, a păcăli.

DUBLU ², -Ă, dubli, -e, adj. 1. Care este de două ori mai mare sau cuprinde de două ori mai mult; îndoit. Doză dublă. Rație dublă. ▭ Scrisorile există. Ele alcătuiesc pentru mine o armă dublă. SADOVEANU, Z. C. 76. Teofil Steriu își începea ziua cu o cafea cu lapte dublă. C. PETRESCU, C. V. 140. ◊ Cuvînt (vorbă) cu dublu sens = cuvînt cu două înțelesuri; echivoc. În dublu exemplar = în două exemplare. Dublă bărbie v. bărbie. ◊ Compuse: dublu-decalitru (pl. dubli-decalitri) s. m. = unitate de măsură a capacității egală cu 20 de litri (folosită la măsurarea cerealelor); (concretizat) vas cu capacitatea de 20 de litri; dublu-decimetru (pl. dubli-decimetri) s. m. = instrument în formă de riglă avînd lungimea de 20 de centimetri (folosit la măsurarea lungimilor mici); dublu-ster (pl. dubli-steri) s. m. = unitate de măsură a volumului egală cu 2 metri cubi (folosită la măsurarea cubajului lemnelor). ◊ (Substantivat) Mi-a cerut dublul prețului stabilit. 2. Alcătuit din două elemente sau părți identice sau asemănătoare. Ușă dublă. Casetă cu fundul dublu. Fir dublu. ▭ Încăperea din fund nu mai e despărțită prin coloane, ci doar printr-o dublă draperie. CAMIL PETRESCU, T. I 83. ◊ (Adverbial, mai ales în expr.) A vedea dublu = a vedea două imagini ale aceluiași obiect, a vedea tulbure. ◊ (Sport) Dublu (băieți sau fete, sau mixt) = partidă de tenis sau de tenis de masă, la care participă cîte doi jucători de o parte și de alta. 3. (Sport, în expr.) Minge dublă = mișcare nereglementară constînd (la volei și la handbal) în atingerea mingii de către jucător de două sau mai multe ori în momentul primirii sau (la tenis și la tenis de masă) în atingerea mingii de două ori de pămînt sau de masă.

COLILIU, -IE, colilii, adj. Foarte alb, alb de tot (cum e colilia). Voinicii ce izbesc adîncul, Pentru a da mașinii forță vie, Zoresc de-acum prin zarea colilie A iernii cu nămeți de bucurie. DEȘLIU, N. 37. Trecu degetele prin caietul coliliu al bărbii. C. PETRESCU, Î. II 206. La revărsatul dimineții cîmpul e coliliu. DELAVRANCEA, S. 170. ◊ (Ca determinativ al lui «păr» sau «barbă») Un turc bătrîn, cu părul colilie, s-apropie pe nesimțite de el și-l bate pe umăr. SANDU-ALDEA, U. P. 52. Băiatul văzu... un moșneag cu părul și barba colilie și fără de ochi. POPESCU, B. IV 39.

HAINĂ, haine, s. f. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești, care acoperă corpul peste albituri. Hainele de pe feciori Sclipeau de-argint. COȘBUC, P. I 55. Cere să-ți deie calul, armele și hainele. CREANGĂ, P. 191. Mă jur în ceas curat Să-ți torc haine de matasă, Haine mîndre de-mpărat. ALECSANDRI, P. I 9. Cînd bătea ceasul la nouă, Mă-mbrăcam în haine nouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Un rînd de haine = un costum bărbătesc complet, constînd din pantaloni, veston și (uneori) vestă. Haine nemțești v. nemțesc. Haine gata v. gata. ◊ (Rar la sg., cu valoare de pl.) Pe mine mă dezgustă și o haină nouă. C. PETRESCU, C. V. 303. (Expr.) Îmi dau (sau mi-aș da) și haina de pe mine = aș da totul, aș da orice (pentru a obține ceea ce doresc). ♦ (Prin restricție, la sg.) Obiect de îmbrăcăminte bărbătească care acoperă partea de sus a corpului. V. surtuc, veston. Maria scutură în stradă o haină de lucru. DAVIDOGLU, M. 15. Haina lui simplă, închisă pînă sub bărbie, e una din hainele obișnuite. STANCU, U.R.S.S. 37. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei. ODOBESCU, S. III 46. ◊ Haină-albastră = poreclă dată de țărani boierilor. Din școalele rurale... ies... aspiranți la posturile salariate ale comunelor, notari și scriitori, ziși prin sate haină-albastră. ODOBESCU, S. III 357. ♦ Veșmînt lung și larg care acoperă tot trupul. Amîndoi [oștenii] purtau haina de-atunci a călărimii boierești. SADOVEANU, O. VII 17. Abia se ține haina cea bogată Prinsă ușor cu un colan de pai. EMINESCU, O. IV 77. ◊ Fig. Izvorau în taină, Cu-a lor de aur haină, A nopții stele mari. EMINESCU, O. IV 193. Mii de gînduri mă împresură în restimpul amurgului, cînd natura-ntreagă se acopere cu o haină fantastică. ALECSANDRI, PR. 291. ♦ (Rar) Halat de casă. O haină lungă și veche îi acoperă trupul pînă-n călcîie. VLAHUȚĂ, O. A. 441. ♦ Palton femeiesc. Haină de blană.

HÎRCĂ, hîrci, s. f. 1. Craniu, scăfîrlie, țeastă, tigvă. Din groapă, unul pe hîrleț Aruncă-o hîrcă spălăcită. LESNEA, I. 75. Această hîrcă poate... Nu s-a plecat în viață. BOLINTINEANU, O. 198. ◊ Fig. Prin lumina știrbă, clătinînd din hîrcă, Trece cîte-un nour, ducînd ploaia-n cîrcă. LESNEA, A. 125. 2. Epitet depreciativ dat unei femei bătrîne, urîte și rele; baborniță, zgripțoroaică. Ajungînd într-un sat, să-ntîlni cu o hîrcă de bătrînă. RETEGANUL, P. III 12. Face și-o apăraie prin casă, de s-a îndrăcit de ciudă hîrca de la bucătărie. CREANGĂ, P. 66. ◊ (Adjectival, de obicei ca epitet al lui «babă» sau al lui «bătrînă») Nu se găsea nime carele... ar vrea să iaie de nevastă o babă hîrcă. SBIERA, P. 280. O babă gîrbovită, slabă, uscată și zgîrcită, fără dinți în gură, bălăbănind din bărbie de hîrcă ce era. CONTEMPORANUL, IV 504. Pentru ce Druz ia pre Lida, o bătrînă hîrcă, sură. NEGRUZZI, S. II 304.

CUTĂ, cute, s. f. 1. Îndoitură adîncă într-un obiect de îmbrăcăminte; încrețitură, creț, fald. Îndată cucoana Cristina ridică bărbia și scoate din cutele capotului ochelari mărginiți cu aur. SADOVEANU, P. S. 175. Stăm în jurul mamei... prinși în cutele rochiei ei. SAHIA, N. 48. Fusta în cute e îngustă și compusă din două bucăți. ODOBESCU, S.I 418. ◊ (Poetic) Trăsnet țîșnit din cutele norilor încărcați cu electricitate. MACEDONSKI, O. IV 73. ◊ Fig. Vorbise iar cu... acea voce care nu era a tui, ci a unei sălămîsdre otrăvite și reci care era în el, ascunsă adine de tot în cuta cea mai lăuntrică a inimii. DUMITRIU, B. F. 34. O veche vioară a cărei binefăcătoare sonoritate e totdeauna gata să ne mîngîie sufletul pînă în cele mai profunde și tainice cute. CARAGIALE, N. F. 16. ♦ Urmă, dungă rămasă pe o țesătură sau pe o hîrtie în locul unde au fost îndoite. ◊ încrețitură, îndoitură a scoarței pămîntului. [Soldații] se tîrau, folosind orice cută a terenului. CAMILAR, N. I 245. 2. Zbîrcitură (în pielea de pe obraz). I se cutremurau umerii și i se încrețeau cutele mărunte de pe lîngă ochi. DUMITRIU, V. L. 9. Aceste fețe... pîrlite în focul luptelor... nu prind cute. DELAVRANCEA, S. 174.

JUNGHIETURĂ, junghieturi, s. f. (Și în forma junghetură) 1. Junghi (1). Cu florile să-l ștergeți De junghieturi. TEODORESCU, P. P. 391. 2. (Uneori determinat prin «gîtului») Articulația coloanei vertebrale cu baza craniului; p. ext. grumaz, gît. Dacă m-ar vedea că răsfoiesc o carte, jupînul Mielu Gușă mi-ar frînge junghietura gîtului. STANCU, D. 379. Capul îi bănănăia intr-o parte și într-alta, de parcă își rupsese junghetura. ISPIRESCU, L. 106. S-a plecat scurt cu bărbia-n piept, parcă i-a trosnit junghetura. CARAGIALE, S. U. 49. – Variantă: junghetură s. f.

LEGĂTOARE, legători, s. f. 1. Mănunchi de paie sau de spice cu care se leagă snopii. Mai faceți pentru snopi legători. BENIUC, V. 75. Snopii sînt dezlegați din legători. PAMFILE, A. R. 203. 2. (Popular) Basma cu care se leagă femeile la cap. 3. (Învechit și popular) Cravată. Își ștergea de pe frunte broboanele de sudoare cît mărgăritarul acului înfipt în legătoarea de la gît. C. PETRESCU, A. R. 26. Sub bărbia cu îndoituri proaspăt rase și pudruite, țipa, de-ți amețea privirea, fiongul imens al unei legători roșii. HOGAȘ, M. N. 32. Alții au cămașă scrobită, guler călcat și legătoare de mătase la gît. SLAVICI, O. I 332. ♦ Fular.

LUMINIȘ, luminișuri, s. n. 1. Loc deschis, lipsit de copaci sau cu copaci rari, în mijlocul unei păduri; poiană, rariște. Colo-n vale, unde drumul Taie luminișuri rare, Printre plopi, se vede fumul Hanului din Vadul Mare. TOPÎRCEANU, B. 18. Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiș. COȘBUC, P. I 47. Urcăm un tăpșan întunecat de brazi și ieșim în luminiș, în larga fîneață de pe poalele Ceahlăului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 156. La mijloc de codru des, Toate păsările ies, Din hugeac de aluniș La voiosul luminiș. EMINESCU, O. I 215. ◊ Fig. Numai dacă mi-ai da un răspuns aici, mintea mea chinuită ar găsi o potecă spre un luminiș de liniște. CAMIL PETRESCU, T. II 296. ♦ (Glumeț) Porțiune, parte de pe cap, sau (la bărbați) și de pe bărbie, lipsită de păr. Exarhul... astupa luminișurile din cap c-un pieptene uriaș de lemn. STĂNOIU, C. I. 217. Sărută mînile ce Sofi îi vîrî prin favoritele roșcate și lungi, apoi și le prelinge delicat pe luminișul bărbiei răsfrînte în două. DELAVRANCEA, S. 105. ♦ Fig. Loc deschis spre care cineva își croiește drum cu greu. Și-a deschis drum [prin mulțime]... Cînd a scăpat însă la luminiș, a priceput că s-ar putea descurca și singur. GALAN, Z. R. 227. 2. Porțiune de cer senin, înconjurată de nori. Prin luminișurile lăsate între norii fugari, soarele zîmbește vesel spre pămînt. ODOBESCU, la TDRG. 3. (Rar) Fascicul de raze; lumină, luminozitate. Și din oglindă luminiș Pe trupu-i se revarsă. EMINESCU, O. I 168. ♦ Pată de lumină. E-n treacăt peste noi un nor... Doar pe-o parte de podiș A rămas un luminiș. CAMIL PETRESCU, V. 102.

ÎMBROBONI, pers. 3 îmbrobonește, vb. IV. Refl. A căpăta aspect de broboane, a se transforma în broboane. Pe buza de sus, pe bărbie... se îmbrobonise sudoare. DUMITRIU, N. 229.

ÎMBUCA, îmbuc, vb. I. 1. Tranz. A mînca (de obicei în pripă ce se nimerește, fără alegere). Dă-i ceva să-mbuce dumnealui, că vine de departe. DUMITRIU, B. F. 18. Se așeză să îmbuce din merindea ce și-o adusese. REBREANU, I. 93. Se întoarse pe la prînz și după ce îmbucă ceva și văzu ce-i pe-acasă, luă săculețul și porni la hambare. DUNĂREANU, CH. 72. Să-mbucați ceva la noi și apoi vă-ți tot duce. SANDU-ALDEA, U. P. 43. După ce îmbucă ce bruma se găsi, își luă ziua bună și plecă. POPESCU, B. IV 108. ◊ Absol. Șed minerii la popas Pe sub cetina de brazi Și îmbucă de amiaz. DEȘLIU, M. 46. Unii se mai repezeau pe-acasă, să-și mai vază de vite ori să mai îmbuce, dar se întorceau curînd, parcă le-ar fi fost frică să nu se întîmple ceva în lipsa lor. REBREANU, R. II 17. Nu află alt adăpost spre a îmbuca sau a dormi ziua. ODOBESCU, S. III 17. ♦ Absol. A băga mîncare în gură. Bătut de gînduri, îmbuca rar. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 34. 2. Tranz. A apuca cu gura, a înghiți. Unde deschise o gură, de să mă îmbuce. ISPIRESCU, L. 14. O zmeoaică-l îmbuca. TEODORESCU, P. P. 441. 3. Tranz. (Cu privire la instrumente de suflat) A duce la gură, a vîrî capătul în gură. Corniștii din fruntea companiilor își îmbucau instrumentele cu încrețiri de bărbii albăstrite de perdaful bricelor. MACEDONSKI, O. III 26. Unchiașul, obosit, nu se sfii a îmbuca bărbătește trîmbița vînătorească. ODOBESCU, S. III 95. 4. Refl. (Despre o piesă tehnică) A intra cu un capăt în altă piesă, tăiată pe măsură, pentru a forma împreună un ansamblu. Aici nu se bătuse un nit cum trebuia, aici nu se îmbucase bine o bucșă. PAS, L. I 72. ♦ A se împreuna, a se îmbina. Niște bolte ogivale ce se îmbucau între ele. ODOBESCU, S. I 442. ◊ Fig. Cîrdurile se amestecară, se îmbucară într-un stol de capete și începură să fugă, înghesuindu-se una într-alta. PREDA, Î. 144.

ÎNFOIA, înfoiez și înfoi, vb. I. 1. Refl. (Despre părul oamenilor și despre blana, coada sau coama animalelor) A se umfla (ca niște foale), a se răsfira, a se zburli. ◊ Tranz. Iepușoara prinse a bate din tuspatru picioarele și-a sforăi, înfoindu-și coama. CAMILAR, N. I 224. Un vînt mare abura, Chica lui Gruia înfoia, Și turcu cînd îl vedea, De frica lui se îneca. ȘEZ. IX 173. ♦ (Despre păsări) A-și umfla penele. Cocoșul își trase capul de sub aripă, se înfoie. CAMILAR, N. II 251. Ați necăjit într-o zi... un păun care s-a înfoiat pe dată. PAS, Z. I 47. ◊ Tranz. Curcanii își înfoiau aripile spre cînii legați în lanțuri. CAMILAR, TEM. 240. ♦ Fig. (Despre oameni) A-și da aere. Ba da, ba da... se înfoie Neculăieș. SADOVEANU, P. M. 17. ♦ A se învîrti de colo-colo, a se roti. Pe lîngă ei se înfoiau, cu mîna la bărbie, cu spaimă de vrăbii în priviri, femeile. PAS, L. I 15. 2. Refl. (Despre pămînt și alte materiale) A-și mări volumul prin mărirea golurilor dintre granule (la săpare, la măcinare, prin absorbție de apă etc.). 3. Tranz. A întinde, a desface (ca pe niște foale). Înfoie armonica, scoțînd un început de cîntec prelung, sfîșietor. CAMILAR, N. II 197.

ÎNFRICOȘAT, -Ă, înfricoșați, -te, adj. Cuprins de frică, speriat, înspăimîntat, îngrozit. Se uită înfricoșată pe sub coviltirul trăsurii. DUMITRIU, N. 81. Tata m-a trimis să ți le aduc, am șoptit înfricoșat. VORNIC, P. 18. Apostol închise ochii, înfricoșat ca în fața unei fantome. REBREANU, P. S. 86. ◊ Fig. Toamna de pe malul mării cu priviri înfricoșate Urmărește-n larg fantome de corăbii înecate. D. BOTEZ, P. O. 49. ♦ Care inspiră frică, înfiorător, înspăimîntător. Cel mai înfricoșat la înfățișare, din pricina bărbii și comanacului, era cuviosul Nicadim. SADOVEANU, F. J. 232. Ci-n pacea obidirii voastre, Ca-ntr-un întins adînc de mare, Trăiește-nfricoșatul vifor Al vremilor răzbunătoare. GOGA, P. 11. Venind un vîrtej înfricoșat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus. CREANGĂ, P. 89. Fața lui era înfricoșată, privirea cruntă. EMINESCU, N. 15. ◊ (Adverbial) Îi iesă și lui ursul înainte, mornăind înfricoșat. CREANGĂ, P. 198. Vîntul... Suflă trist, înfricoșat. ALECSANDRI, P. I 48. ♦ Foarte bun, foarte frumos. Se apucă și ea de găti niște bucate înfricoșate. ISPIRESCU, L. 23. Apoi, făcu o nuntă d-alea înfricoșatele. id. ib. 344.

ÎNFUNDA, înfund, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la butoaie) A pune fund; (în special) a închide ermetic printr-un capac fixat între doage. Au făcut îndată polobocul, l-au înfundat de un capăt și l-au cercuit bine. SBIERA, P. 78. Îl băgă într-un butoi, îl înfundă bine și-l dete pe gîrlă. ISPIRESCU, L. 345. ♦ (Cu privire la orificii, p. ext. la obiecte prevăzute cu orificii) A astupa ermetic. Înfundă sticla. ♦ (Cu privire la sunete) A înăbuși. Serdici își strîngea... genunchii sub bărbie... încercînd să-și înfunde tusea. SAHIA, N. 115. 2. Refl. A se închide (ajungînd la un punct de unde nu mai continuă), a nu mai avea ieșire, a se sfîrși. Drumul se înfundă. ▭ Cerul era limpede și albastru. Un singur nor în zări, dinspre bălți, acolo unde se înfundă un capăt al Bărăganului, încearcă să vină spre oameni. SAHIA, N. A. 39. ◊ Expr. (Familiar) A i se înfunda cuiva = a ajunge într-o situație fără ieșire, a nu-i mai merge, a nu mai avea scăpare, a o păți. I s-a înfundat la proba de limba elină. CĂLINESCU, E. 115. De astă dată are să i se înfunde lui Ercule. ISPIRESCU, U. 48. A umblat cît a umblat, Dar acum i s-a-nfundat. PANN, P. V. I 29. ♦ (Despre conducte, șanțuri) A se astupa prin depunere de material. 3. Tranz. (Cu privire la obiecte) A băga adînc, a vîrî, a îndesa (ca să încapă într-un spațiu limitat). Puse gălețile jos și înfundă sub cîrpă o șuviță de păr galben. DUMITRIU, V. L. 120. ◊ (Poetic) Ia privește cum zorile alungă negurile, parcă le înfundă în văgăunile dealurilor. BUJOR, S. 31. ♦ (Complementul indică spațiul în care se bagă ceva) A umple bine, a îndesa (cu ceva). I-a dat pîine de l-a săturat și și traista i-a înfundat. ȘEZ. III 95. ♦ A trage în jos pălăria sau căciula, ca să acopere bine capul. Înfundîndu-și pălăria pe loc, pe frunte, agentul sanitar ieși în curtea cramei. DUMITRIU, N. 262. ♦ (Cu privire la persoane). A băga (pe cineva) într-un loc de unde să nu mai poată ieși curînd; a închide. L-am înfundat pe Guliță într-un pension și am rămas liberă, de capu meu. ALECSANDRI, T. I 312. La ocnă-l înfundară. id. P. P. 230. ♦ Fig. A pune pe cineva într-o situație grea, fără ieșire; a reduce la tăcere. Jupîn Dumitrache (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm): Hahahaha! i-a-nfundat. CARAGIALE, O. I 54. Las-o, cucoane Matachi, s-o înfund cu minciuna. ALECSANDRI, T. 964. ♦ Refl. A se duce, a intra într-un loc fără intenția de a ieși curînd. Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aș mai fi avut parte de el! Cine știe în ce cîrciumă s-a-nfundat! CARAGIALE, O. I 49. Poftim poște!... Dacă nu merg caii, fug surugiii! Da unde s-o înfundat blăstămații? ALECSANDRI, T. I 114. 4. Refl. A se adînci, a se vîrî mai adînc, a se cufunda. Cu o carte și doi-trei covrigi dispărea de acasă înfundîndu-se prin codrii din împrejurimile Ipoteștilor. CĂLINESCU, E. 53. Directorul general... a scuturat scrumul țigării absent și a mormăit, înfundîndu-se comod în fotoliu. SAHIA, N. 35. Ochii fetei se-nfundase în cap. EMINESCU, N. 25. ◊ Tranz. Mi-am înfundat adînc picioarele în pămîntul gropii. SAHIA, N. 120. Și de frig la piept și-ncheie tremurînd halatul vechi, Își înfundă gîtu-n guler și bumbacul în urechi. EMINESCU, O. I 132. ♦ Refl. A intra într-un loc care este (sau pare a fi) fără capăt, fără ieșire. Se înfunda tot mai tare în pădure. AGÎRBICEANU, S. P. 20. Trecui Tazlăul de partea cealaltă, mă îmbrăcai iute și mă înfundai în pădure. HOGAȘ, M. N. 234. Pădurea-i mare, el știe unde s-a fi înfundat. CREANGĂ, P. 122. Pe fugă că se punea, Prin dudaie se-nfunda. TEODORESCU, P. P. 575. ◊ Tranz. Pîlcurile de oameni, cu neveste tăcute și palide, cu copii scîncind, se pregăteau să înfunde negura codrilor și a munților. SADOVEANU, O. I 513.

NĂDEJDE, nădejdi, s. f. Încredere în realizarea unei dorințe; speranță. Oamenii pe care îi întîlneam aveau ochii liniștiți și plini de nădejde. SADOVEANU, O. VI 350. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nădejde. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ Loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea, de încredere. Din partea mea atîta știu: am pus oameni de nădejde. C. PETRESCU, R. DR. 50. ◊ Loc. adv. (Regional) De (sau cu) nădejde = așa cum trebuie, foarte bine, zdravăn. Ranița asta și-a așezat-o pe creștetul capului și, petrecîndu-și brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înțepenit totul de nădejde. GALAN, B. I 188. Săcurea plugului... Ager, oțelul rupe de la fund Pămîntul greu, muncit cu dușmănie și cu nădejde. ARGHEZI, V. 50. Gîrneață o cetluise de nădejde. HOGAȘ, DR. II 99. Nici că se mai mișcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. ISPIRESCU, L. 123. ◊ Expr. A trage nădejde = a nădăjdui, a spera. Cine n-are nimic ascultă la toate și trage nădejde! REBREANU, R. I 238. Îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. CARAGIALE, O. III 61. A se lăsa în nădejdea (cuiva) = a conta pe..., a se bizui pe... Steaua aceasta să ne lumineze drumul, căci fînarele de pe uliți s-au lăsat în nădejdea lunei pe astă-sară, și luna în nădejdea fînarelor. ALECSANDRI, T. I 87. A-și pune (sau a avea) nădejdea (în cineva) = a avea încredere în forțele și capacitatea cuiva, a se încrede în... Ce te face să-ți pui asemenea nădejde în mine? SADOVEANU, A. L. 169. Pot să am nădejde în voi? CREANGĂ, P. 20. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) v. lua (II 1). Slabă nădejde = puțin probabil, nesigur. Slabă nădejde să vie altul și să-ți spuie. C. PETRESCU, Î. II 12.

OVAL¹, ovale, s. n. Curbă convexă închisă, cu o axă de simetrie, a cărei curbură este mai mare în punctele de intersecție cu axa decît în oricare alt punct de pe ea; formă sau contur asemănător eu figura descrisă mai sus (ca un ou, ca o elipsă). Ochii negri, gura mică, nasul fin Și-un oval tăiat cu artă. HOGAȘ, M. N. 50. Ovalul figurii... se încheia cu un farmec nespus în gropița aceea drăgălașă din bărbie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. Se găsesc și rotocoale sau ovale de piatră teșită. ODOBESCU, S. II 146.

RĂDĂCINIȘ s. n. (Cu sens colectiv) Mulțime de rădăcini. (Fig.) Obrajii plini, umbriți pînă-n marginea pleoapelor de rădăcinișul bărbii proaspăt rase. GALAN, B. I 7.

RĂSFIRA, răsfir, vb. I. (Și în forma resfira) 1. Tranz. A desface fir cu fir, a separa între ele firele (părului, bărbii etc.), îndepărtîndu-le unele de altele, fără a strica întregul. Boierul Dumitrașcu, răsfirîndu-și în degete frumoasa-i barbă căruntă, mă întrebă cu seriozitate... SADOVEANU, O. I 359. Vîntul... adiind ușor, îi mîngîia fruntea, răsfirîndu-i pletele și barba lui albă. BART, S. M. 64. Murgul d-auzea, Coama-și resfira, Vîntul despica. TEODORESCU, P. P. 445. ◊ (Poetic) Părul galben răsfirîndu-și... Doarme leneș craiul Soare. GOGA, C. P. 81. ◊ Refl. Niște coame castanii... se răsfirară peste umerii și pieptarul lui înfirat. NEGRUZZI, S. I 21. Corbea mi se întrista, Lacrămile îl trecea, Barba i se resfira. ȘEZ. IX 171. ◊ Intranz. (Prin analogie) Și mai sus, între smicele, Cîntă două turturele. Una răsfiră din pene. ȘEZ. II 220. 2. Refl. A se împrăștia în diferite direcții. Încet- încet, în zare se ridica o pînză alburie de fum, care se înălța răsfirîndu-se și se pierdea în nemărginire. SADOVEANU, O. VI 42. Sosise noaptea. Din apus Se răsfira, fierbînd, un nor, De-un rece vînt adus. COȘBUC, P. I 233. Mii de pîrîie ce se resfiră și se-mpreună. ODOBESCU, S. I 63. ◊ Fig. Cîntul meu ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului. BENIUC, V. 78. Că-n șură mai bate vîntul Și îmi mai resfiră gîndul. HODOȘ, P. P. 200. ♦ Tranz. A întinde în direcții diverse. Își resfiră picioarele și întinse genunchii ca să se înfigă mai puternic pe loc. REBREANU, R. II 195. Un zarzăr... Și-a răsfirat crenguțele ca spinii. TOPÎRCEANU, B. 5. ♦ (Despre oameni, animale, colectivități) A porni în direcții diverse, a se răzleți. Din clipa aceasta, toată lupta se răsfiră. Din furtuna, deodată potolită, izbucniră cei din urmă din oștenii Șchiopului, împrăștiindu-se pe cîmpie. SADOVEANU, O. I 155. Tătărimea se-nșira Și fugînd se resfira, Cîte unul, unul. ALECSANDRI, P. P. 80. ◊ Tranz. Ea din palme că bătea Și șerpii îi răsfira. PĂSCULESCU, L. P. 202. 3. Tranz. A împrăștia, a risipi, a presăra. Resfirînd pe-a lor cale niște nemernice flori. NEGRUZZI, S. II 12. ◊ Fig. Iar luna, prin boschete, Cu razele-i subțiri, A răsfirat buchete De galbeni trandafiri. CAZIMIR, L. U. 13. – Variante: resfira, răshira (MAT. FOLK. 404) vb. I.

RĂSURIU, -IE, răsurii, adj. De culoarea răsurii; trandafiriu. Și era, doamne, acest trup fraged și subțirel, acest chip cu unde răsurii, încins din creștet pînă în bărbie cu niște cosițe ca o beteală de aur. DELAVRANCEA, S. 101.

RĂȚOI¹, rățoi, s. m. Bărbătușul raței, puțin mai mare decît aceasta, cu penajul mai colorat și cu cîteva pene de la coadă întoarse în sus. Nici eu, nici indianul nu știam că rățoiul cel mare, din marginea de cătră noi a luciului, e o pasere sfîntă din țara de la miazăzi, – cu pene de azur și ochi de ametiste fumurii. SADOVEANU, O. A. II 146. Domnul cu lavalieră continuă să surîdă, răsucindu-și vîrful bărbii, din care făcuse un cîrlionț ca o coadă de rățoi. C. PETRESCU, Î. II 111. ◊ Loc. adj. Coada rățoiului = (despre mustăți) cu capetele răsucite în spirală.

PERDAF, perdafuri, s. n. 1. Radere de jos în sus, în contra direcției în care crește barba. Neagu Cioară avea obrajii învinețiți de perdaful briciului și de pudra așternută pe ei. PAS, L. II 16. Corniștii din fruntea companiilor își îmbucau instrumentele cu încrețiri de bărbii albăstrite de perdaful bricelor. MACEDONSKI, O. III 26. ◊ Expr. A da (sau a trage) cuiva un perdaf = a rade; (fig.) a certa, a mustra aspru; a trage o săpuneală. Mama are să ne pună lingurile în brîu, pe lîngă că are să ne tragă un perdaf ca acela! C. PETRESCU, R. DR. 92. Marfă, marfă de Paris!... Brice lungi de dat perdaf Celor cu pricini de jaf. ALECSANDRI, T. 20. 2. (Mai ales în construcție cu verbul «a da») Stropire ușoară a unui obiect (cu un lichid) sau presărare cu o substanță fină. A da perdaf la rufe pentru a se călca mai bine. ▭ Șapte rogojini lua, Cu catran le cătrănea, Sus pe catarg că le suia, Perdaf de spirt că le da. PĂSCULESCU, L. P. 193. Cu sare le presăra, Perdaf cu piper le da Și la foc că le pripea. id. ib. 248.

RESPECTABIL, -Ă, respectabili, -e, adj. 1. Care merită să fie respectat, care impune respect. «Baba Hîrca» [reprezintă] un trecut, o valoare artistică și o tradiție respectabilă. SADOVEANU, E. 72. Erau doi bătrîni respectabili. BART, S. M. 24. Matroană respectabilă... uitîndu-se cu mulțemire la trecuta ei viață. NEGRUZZI, S. I 289. 2. Considerabil, mare; impresionant, impozant. Omul care vorbise era un zdrahon, cu bărbia sprijinită într-o bîtă respectabilă. C. PETRESCU, C. V. 101. S-a îmbarcat ieri dimineață cu fetele ei și cu o încărcătură respectabilă de provizii diferite. REBREANU, R. II 71. ◊ (Glumeț) Pe nasu-i respectabil, o clipă încălecă o păreche de ochelari rotunzi. SADOVEANU, E. 126.

PINTENAT, -Ă, pintenați, -te, adj. 1. Prevăzut cu pinteni de călărie. Căpitanii erau îmbrăcați cu ițari strîmți cu găitane, băgați în cizme galbene pintenate. ISPIRESCU, M. V. 43. ♦ (Substantivat, m.; ironic) Ofițer din vechea armată. N-avea garnizoană orașul. Fetele duceau lipsa galonaților, pintenaților. STANCU, D. 391. 2. Cu pinteni (2); p. ext. în formă de pinten. Cucoșii... își piaptănă bărbia cu gheara pintenată. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ♦ (Substantivat, m.; glumeț) Cocoș. Mă! da al dracului cucoș, i-aista! Ei las! că ți-oi da eu ție de cheltuială, măi crestatule și pintenatule! CREANGĂ, P. 65.

PÎRĂIAȘ, pîrăiașe, s. n. (Și în forma pîrîiaș) Diminutiv al lui pîrău. O luă la goană spre pîrîiaș, unde își vîrî capul de cîteva ori în unda lui rece. CAMIL PETRESCU, O. II 212. (Fig.) Pe fața-i pămîntie, unsuroasă, nădușeala-și deschidea către bărbie pîrîiașe întortocheate. GALAN, B. I 62. – Variantă: pîrîiaș s. n.

PLAPUMĂ, plăpumi, s. f. (Și în forma plapomă) Învelitoare groasă, formată din două foi de pînză, mătase, stofă etc., între care este introdus și fixat prin cusături ornamentale un strat de lînă, de vată sau de fulgi, folosită ca acoperitoare la dormit; (Mold.) oghial. Lîngă horn, pe un pat lat, erau clădite perne, lăvicere și plapome. SADOVEANU, O. I 362. S-a urcat în pat și a tras plapuma pînă la bărbie. C. PETRESCU, C. V. 215. Pe un pat de tablă, nestrîns, o plapomă veche, albastră. BASSARABESCU, V. 29. ◊ Expr. Întinde-te cît ți-e (sau cît te ține) plapuma = nu pretinde mai mult decît îți permit posibilitățile. – Variantă: plapomă, plapome, s. f.

PLIN², -Ă, plini, -e, adj. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «de») 1. (Despre vase, încăperi, cavități, în opoziție cu gol) Care este umplut cu ceva, în care se află ceva pînă la limită. [Castroanele] nu le-am văzut pline niciodată. SAHIA, N. 32. Fîntîna era plină pînă-n gură cu apă. CREANGĂ, P. 290. Mai poruncește să-i aducă o iapă sireapă și un sac plin cu nuci. id. ib. 101. Leagă sacul la gură pînă e plin (= ia măsuri chiar de la început, dacă vrei să nu se facă risipă). ◊ Expr. Plin ochi = umplut pînă la limita capacității, fără să mai poată primi nimic în plus. Nistor umbla cu altă sticlă și le turna paharele pline ochi. DUMITRIU, N. 182. Făt-Frumos se duse la hambare... și le găsi pline ochi cu grîu. POPESCU, B. I 14. ◊ (În legătură cu abstracte sau în contexte figurate) Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. BASSARABESCU, S. N. 19. Cîte frunți pline de gînduri, gînditoare le privești! EMINESCU, O. I 130. Toți, plini de furie, fac irupție pe scările palatului. BOLINTINEANU, O. 249. ◊ (Fără determinări sau cu determinarea subînțeleasă) Cînd pămîntul, cu viața lui plină și bogată, rămînea departe în urmă ca un punct negru, atunci începea grozavul chin al bietului prizonier din colivie. BART, S. M. 65. Măi bădiță, satu-i plin Că amîndoi ne iubim! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. (Expr.) A fi plin de sine = a avea o părere prea bună despre sine, a fi încrezut, îngîmfat, înfumurat. A-i fi cuiva paharul plin, se zice cînd cineva are de îndurat multe amărăciuni, necazuri. Multe, doamne, l-au bătut, I-a fost paharul plin. COȘBUC, P. I 229. ♦ (Despre arme de foc) în care se află cartușe; încărcat. El are-o pușcă plină cu trei glonți la rădăcină. ALECSANDRI, P. I 36. Căută pistoalele. Unul e încă plin. NEGRUZZI, S. I 28. Dar culcat și cum culcat? Cu pușca plină la cap, Cu pistoale La picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 308. 2. Care cuprinde sau conține ceva în cantitate (în număr) mare, (mai mult decît am aștepta să găsim). V. ticsit. Bîrnoavă ieși singur în curtea plină de ostași. SADOVEANU, O. VII 142. Albumul ei cu scoarțe violete E plin de cărți poștale ilustrate. TOPÎRCEANU, P. 209. Iată! cuptiorul grijit de dînsa era plin de plăcinte. CREANGĂ, P. 290. Haide maică, haide dragă, Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ♦ (Despre ochi) învăluit, acoperit. Bietul grec s-a despărțit de mine cu ochii plini de lacrimi. GALACTION, O. I 90. Gherghina tresări și întoarse spre dînsul doi ochi plini de spaimă. REBREANU, R. I 200. Și bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84. 3. Fără goluri; compact, masiv, îndesat. Să-mi spui, dacă... pot nădăjdui Să secer grîne coapte și pline-n spic. COȘBUC, P. II 191. A luat furtunosul zbor al graurilor, grămădiți în stol larg și plin, drept termen de comparațiune. ODOBESCU, S. III 30. Pentru tine rujă plină, Nici n-am somn, nici n-am odihnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. 4. Care este acoperit, umplut cu ceva. În vale lăsăm caii plini de spume. BART, S. M. 23. Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat, Și-n soare Frunzișul legănat Le-atîrnă ca o barbă. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Își încheie haina plină de șireturi. EMINESCU, O. 187. ◊ (Întărit prin «ciucur») Și unde nu ne trezim într-o bună dimineață plini ciucur de rîie căprească. CREANGĂ, A. 27. ◊ Fig. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. În tăcerea aceea plină de lumina lunii, s-a auzit din umbra unui tufiș glas de privighetoare. CARAGIALE, P. 61. ♦ Acoperit cu o materie care murdărește, strică; murdar, mînjit, uns. Sînt plin de praf, de funingine... Aș face un duș. BARANGA, I. 161. Plini de sînge, plini de scrum se luptară iar voinicii colo-n marginea de drum. EFTIMIU, Î. 120. Eram plini pe degete de grăsime. SAHIA, N. 57. De toate cele plină Pe mănușiți și pe obraz. VLAHUȚĂ, P. 115. 5. (Despre ființe, corpul lor sau părți ale corpului) Cu forme rotunde, durdulii. V. gras. Paserile pline și rotunde zburau pe deasupra tufișurilor, pe deasupra prunilor. SADOVEANU, O. V 4. Purta în suflet rîsul ei cald, buzele ei pline și umede. REBREANU, I. 20. El era mare și plin la trup, gras la față. BĂLCESCU, O. II 269. 6. Care are amploare, intensitate; întreg, desăvîrșit, neștirbit. Visătorul Dionis se opri în dreptul acelui portret, care sub lumina plină a lunei părea viu. EMINESCU, N. 39. ◊ Expr. Lună plină = lună perfect rotundă, aflată în faza maximă. Sînt mîndre seri cu lună plină. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 5. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet. COȘBUC, P. I 48. Voce plină = voce sonoră, cu volum, adîncă. Profesor plin = profesor cu toate titlurile și drepturile prevăzute de lege. Catedră plină = catedră pe care o are un astfel de profesor. [Avea] perspectiva certă a înaintării la o catedră definitivă și plină. C. PETRESCU, R. DR. 300. În plin... (sau plină...) = în mijlocul..., în miezul..., în toiul..., în culmea... Mă strigă cineva aici în plin cîmp. SAHIA, N. 120. Portul era în plină sărbătoare. BART, E. 140. (Franțuzism rar) Plină mare = largul mării. Căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270.

TRIST, -Ă, triști, -ste, adj. (În opoziție cu vesel) 1. (Despre oameni) Supărat, mîhnit, abătut. Aide, nu mai fi tristă, că nu-ți șade bine! REBREANU, R. II 121. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2. Vîntul șuieră prin hornuri răspîndind înfiorare... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ (În personificări) Se întreabă trist izvorul: Unde mi-i crăiasa oare? EMINESCU, O. I 122. Iarna tristă, iarna rece, Varsă lacrimi lungi șiroaie. ALECSANDRI, P. A. 189. ♦ (Despre ochii, zîmbetul, fața omului) Care exprimă tristețe. Gîrbov la patruzeci de ani, cu ochii triști, albaștri, duce de mulți ani viață fără bucurii. SADOVEANU, O. VII 364. Un zîmbet trist și sfînt Pe buzele-i lipite. EMINESCU, O. I 88. (Adverbial) Se apropie mai mult, își mîngîie bărbia rasă și ne privește cu ochii mari, care sticlesc trist pe fața-i năcăjită. SADOVEANU, O. VII 199. Și privește trist la casa șeihului Edebali. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre glasul sau cîntecul omului, p. ext. despre alte sunete) Tînguitor, jalnic. Valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. Și blînde, triste glasuri din vuiet se desfac. EMINESCU, O. I 96. Aude triste șoapte Ș-un glas jalnic suspinînd. ALECSANDRI, P. I 13. ◊ (Adverbial) El stă pe tron, și lîngă el, Ce trist crăiasa plînge! COȘBUC, P. I 70. ♦ (Despre lucruri, stări sau fapte care țin de natura sau de viața omului) Plin de tristețe. Sînt pătrunși de negre și triste cugetări. MACEDONSKI, O. I 245. Copilăria mea a fost tristă, așa de tristă, că n-aș vrea s-o mai trăiesc aievea. VLAHUȚĂ, O. A. 423. C-o bucurie tristă te țin acum în brațe. EMINESCU, O. IV 39. 2. Fig. Care provoacă tristețe, supărare, care întristează; dureros. Primea împăratul de la soția-sa următoarea tristă veste. CARAGIALE, O. III 92. Asta e o lungă și tristă istorie. NEGRUZZI, S. I 43. Nu te, maică, supăra, Tristă veste de-i afla. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 497. ♦ Care sugerează, evocă tristețea; deprimant, dezolant. Veni înserarea limpede, fără nici un nour, tristă pe cîmpii singuratice. SADOVEANU, O. I 517. Era o seară tristă cum sînt atîtea seri. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 39. Vesela verde cîmpie acu-i tristă, veștejită. ALECSANDRI, P. III 7. ◊ (Substantivat, n., în construcție cu verbul «a fi») Afară e trist ca și-n casă, Plouă, plouă. MACEDONSKI, O. I 157.

PROEMINENȚĂ, proeminențe, s. f. 1. Faptul de a fi proeminent. 2. (Concretizat) Parte proeminentă, ridicătură, ieșitură. Politiciani de modă veche – ochi holbați, bărbii revărsate spre proeminența burților, vorbe goale, fraze umflate. SADOVEANU, E. 147. Își mîngîia acum bărbia cu două ușoare proeminențe gemene. CAMIL PETRESCU, O. I 304.

TUFĂRIȘ, tufărișuri, s. n. Tufărie, tufiș. Vin apoi tufărișuri de ceai, lanuri de trestie de zahăr. RALEA, O. 56. Amîndoi ne strecuram și ne tîrîiam ca niște dihănii, prin încurcatele tufărișuri ale luncii. SADOVEANU, O. A. II 122. Tufărișurile și dumbrăvile de primprejur trebuie să fi fost pe atunci și mai multe și mai desfătătoare. GALACTION, O. I 314. Rînduri, rînduri Au ieșit din tîrg prin toate părțile, ca pe furiș; Apoi o luară-ncoace ca să intre-n tufăriș. DAVILA, V. V. 30. ◊ Fig. Înălța cu fereală țigara înspre tufărișul bătut de toamnă al bărbii. SADOVEANU, Î. A. 104.

TULEI, tuleie, s. n. (Mai ales la pl.) 1. Cotor al penelor încă nedezvoltate, care acoperă corpul puilor de pasăre. Găsi... zece puișori de găină, piuind somnoroși sub tuleiele lor umede. VLAHUȚĂ, O. AL. II 60. Astfel, prin ghizdeie, Un pui cu tuleie, Muma îl numește, Noaptea-l încălzește Pînă va zbura. BOLLIAC, O. 78. 2. Fir de păr abia crescut în mustața sau în barba tinerilor. Și cum zice vorba asta, hop și Prîslea, de douăzeci și doi de ani, de-abia cu cîteva tuleie în bărbie. CARAGIALE, P. 114. Cînd abia începuse tuleiele bărbiei să-i umbrească pielița copilărească, el vorbea pe de rost toate limbile de pe lume. ODOBESCU, S. III 177.

TUȘINA, tușinez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la oi) A tunde, tăind lîna numai sub pîntece, la coadă și pe picioarele de dinapoi (pentru a ușura mulsul și suptul mieilor); a suvintra. 2. A reteza părul, barba sau mustața cuiva. Pe cît era de mic și de tupilat, pe atît mai tare i se zbîrlise ariciul bărbii pe care i-l tușina baba Cireașa în fiecare săptămînă. SADOVEANU, N. P. 7. Purtau și puțină barbă, pe care o tușinau din scurt cu foarfecele oilor. id. O. L. 160. 3. A tăia ațele sau destrămăturile de la capetele sau de pe laturile unei țesături, unei împletituri. (Refl. pas.) În urmă se tușinează rogojina, adică i se rătează capetele firelor de papură, spre a se îndrepta. PAMFILE, I. C. 245. 4. A tunde iarba; a reteza (pentru a îndrepta) ramurile unui copac.