HÎRCĂ, hîrci, s. f. 1. Craniu, scăfîrlie, țeastă, tigvă. Din groapă, unul pe hîrleț Aruncă-o hîrcă spălăcită. LESNEA, I 75. Această hîrcă poate... Nu s-a plecat în viață. BOLINTINEANU, O. 198. ◊ Fig. Prin lumina știrbă, clătinînd din hîrcă, Trece cîte-un nour, ducînd ploaia-n cîrcă. LESNEA, A. 125. 2. Epitet depreciativ dat unei femei bătrîne, urîte și rele; baborniță, zgripțoroaică. Ajungînd într-un sat, să-ntîlni cu o hîrcă de bătrînă. RETEGANUL, P. III 12. Face și-o apăraie prin casă, de s-a îndrăcit de ciudă hîrca de la bucătărie. CREANGĂ, P. 66. ◊ (Adjectival, de obicei ca epitet al lui «babă» sau al lui «bătrînă») Nu se găsea nime carele... ar vrea să iaie de nevastă o babă hîrcă. SBIERA, P. 280. O babă gîrbovită, slabă, uscată și zgîrcită, fără dinți în gură, bălăbănind din bărbie de hîrcă ce era. CONTEMPORANUL, IV 504. Pentru ce Druz ia pre Lida, o bătrînă hîrcă, sură. NEGRUZZI, S. II 304.