ÎNFOIA, înfoiez și înfoi, vb. I. 1. Refl. (Despre părul oamenilor și despre blana, coada sau coama animalelor) A se umfla (ca niște foale), a se răsfira, a se zburli. ◊ Tranz. Iepușoara prinse a bate din tuspatru picioarele și-a sforăi, înfoindu-și coama. CAMILAR, N. I 224. Un vînt mare abura, Chica lui Gruia înfoia, Și turcu cînd îl vedea, De frica lui se îneca. ȘEZ. IX 173. ♦ (Despre păsări) A-și umfla penele. Cocoșul își trase capul de sub aripă, se înfoie. CAMILAR, N. II 251. Ați necăjit într-o zi... un păun care s-a înfoiat pe dată. PAS, Z. I 47. ◊ Tranz. Curcanii își înfoiau aripile spre cînii legați în lanțuri. CAMILAR, TEM. 240. ♦ Fig. (Despre oameni) A-și da aere. Ba da, ba da... se înfoie Neculăieș. SADOVEANU, P. M. 17. ♦ A se învîrti de colo-colo, a se roti. Pe lîngă ei se înfoiau, cu mîna la bărbie, cu spaimă de vrăbii în priviri, femeile. PAS, L. I 15. 2. Refl. (Despre pămînt și alte materiale) A-și mări volumul prin mărirea golurilor dintre granule (la săpare, la măcinare, prin absorbție de apă etc.). 3. Tranz. A întinde, a desface (ca pe niște foale). Înfoie armonica, scoțînd un început de cîntec prelung, sfîșietor. CAMILAR, N. II 197.