61 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 52 afișate)

Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: i

CULME, culmi, s. f. 1. Partea cea mai de sus, prelungită orizontal, a unui munte sau a unui deal; vârf, culmiș. ♦ Punctul cel mai înalt în drumul parcurs de un corp ceresc. 2. Fig. Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge; apogeu. ♦ Expr. Culmea culmilor! sau asta-i culmea! = asta întrece orice margini, e nemaipomenit. 3. (Pop.) Prăjină lungă în casele țărănești, fixată orizontal de grinzi, de care se atârnă haine, obiecte casnice etc. – Lat. culmen.

CULME ~i f. 1) Partea cea mai înaltă a unui munte sau a unui deal; coamă; creastă; spinare; creștet; vârf; pisc. 2) Punctul cel mai înalt față de orizont din drumul parcurs de un astru pe bolta cerească. 3) fig. Punct culminant în evoluția unui fenomen, a unei situații sau a unei acțiuni; apogeu. În ~ea fericirii.(Asta-i) ~ea! ~ea culmilor! asta întrece orice măsură; e nemaipomenit. 4) Băț lung sprijinit de grinzi într-o casă țărănească, pe care se atârnă haine. [G.-D. culmii] /<lat. culmen

CULME, culmi, s. f. 1. Partea cea mai de sus, prelungită orizontal și ușor înclinată, a unui munte sau a unui deal; vârf, culmiș. ♦ Punctul cel mai înalt în drumul parcurs de un corp ceresc. 2. Fig. Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge; apogeu. ◊ Expr. Culmea culmilor! sau asta-i culmea! = asta întrece orice margini, e nemaipomenit. 3. (Pop.) Prăjină lungă în casele țărănești, fixată orizontal de grinzi, de care se atârnă haine, obiecte casnice etc. – Lat. culmen.

CULME, culmi, s. f. 1. Partea de sus, înălțimea ascuțită și prelungită orizontal a unui munte sau a unui deal; creștet. V. creastă, coamă, spinare. Din culmea pleșuvă cu creștetul alb Privirea mea zboară departe. GOGA, P. 52. În locul gardului de pe cîmp, vede acum o gireadă mare și două mai mici, așezate pe culmea dealului. CREANGĂ, P. 158. Este și măreție și sublim în culmile care se înalță încununate de brazi întunecați. RUSSO, O. 100. ◊ Fig. Vedea culmile strălucite ale unui oraș. EMINESCU, N. 70. ♦ Punctul cel mai înalt în drumul parcurs de un corp ceresc. Mulțimea s-adunase ca-n zi de sărbătoare, Era o zi senină era mărețul soare Ajuns în culmea sa. BOLLIAC, O. 201. 2. Fig. Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge; apogeu. Partidul arată maselor că drumul spre culmile luminoase ale socialismului nu este un drum ușor, că el este legat de greutăți inerente perioadei de trecere de la capitalism la socialism, căci în această perioadă lupta de clasă se ascute și mai mult. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2547. Țăranii erau în culmea fericirii. Aplaudau din răsputeri. SAHIA, N. 66. ◊ Loc. adv. La culme = cît se poate de mult, la maximum. Cînd auzeam noi pe moș Luca pomenind cu drag de casă, și cînd mai vedeam cum rămîn satele și locurile frumoase în urmă, și tot altele necunoscute se înfățoșează înainte-ne, supărarea noastră creștea la culme. CREANGĂ, A. 124. Răbdarea vînătorului era ajunsă la culme, ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. Culmea culmilor! sau asta-i culmea! = (asta) întrece orice margini, orice închipuire, e nemaipomenit. 3. (Popular) Prăjină lungă, atîrnată în casele țărănești de grinzi sau așezată în preajma cuptorului, pe care se așază haine, obiecte casnice etc. De-a lungul prispelor atîrnă pe culmi velințe vărgate, cămăși înflorite, scurteici și zăvelci cusute cu fluturi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 132. Căută...pe sub pat, pe culme, și-i dete niște țoale de pus pe dînsa. ISPIRESCU, L. 396. Deasupra patului o culme, pe care stau aruncate cîteva haine ponosite. CONTEMPORANUL, VII 490.

COPT1 I. adj. 1 p. COACE C. NECOPT 2 🍽 Supus de ajuns acțiunii focului (vorb. de pîine, aluaturi, sau de altele de-ale mîncării): pîine coaptă 3 🌿 Ajuns la maturitate prin acțiunea căldurii solare: măr ~, a se uita la cineva ca la un cireș ~ (👉 CIREȘ); F : asta pică de coaptă, asta-i culmea, asta e prea din cale afară, asta le întrece pe toate, e prea de tot: toate au fost ..., dar asta pică de coaptă (CRG.) 4 Gata să spargă (vorb. de bube): bubă coaptă 5 Ajuns la o desvoltare deplină (vorb. de vîrstă, de judecata minții, etc.): încă nu era ~ la vîrsta sa (M.-COST.); om ~, om în puterea vîrstei: l-am socotit moșneag, și ’ncă de cei copți (GRIG.); minte coaptă; ~ la minte 6 F : Mort-copt, vrînd-nevrînd, de voie, de nevoie, neapărat, fără doar și poate: îi dete poruncă ca, mort-copt ... să-i aducă mere de aur (ISP.). II. sbst. Faptul de a (se) coace: a da în ~, a se pîrgui, a fi pe cale să se coacă [lat. coctus].

cúlme f. (lat. culmen; it. colmo, vfr. colme, sp. cumbre, pg. cume). Partea de sus, coama: culmea îndrăzneliĭ. Asta e culmea culmilor, e ne maĭ pomenit, colosal. La culme, în cel maĭ mare grad: obraznic la culme. Prăjină așezată orizontal de care se atîrnă haĭne, velințe ș. a. în casele țăranilor: rochița de pe culme. (Teod. P. P. 305). V. sleme.

GENERAL2, -Ă, generali, -e, adj. 1. (În opoziție cu particular) Comun tuturor ființelor sau obiectelor (dintr-o anumită categorie). Caracterele generale ale mamiferelor. ◊ (Substantivat, n.) E o punte între știință și artă, în sensul că și arta expune generalul, însă concret. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 5/4. ♦ (Despre un fenomen sau o situație) Care privește pe toți, care se referă la toată lumea; care cuprinde pe toți, la care participă toată lumea. Cauză generală.După o clipă de consternare generală, Deliceanu exclamă în culmea indignării: Asta e provocare directă la rebeliune! REBREANU, R. II 25. Sistemul dumitale... este a sacrifica interesele generale în favoarea intereselor individuale. BOLINTINEANU, O. 440. ◊ Criza generală a capitalismului v. criză. 2. Care privește ceva în ansamblu, care se ocupă în linii mari de ceva (fără oprire la detalii de specialitate). Medicină generală. Noțiuni generale de astronomie.Scoțînd în relief faptele fundamentale, recapitularea stimulează puterea de judecată a elevilor, îi ajută să-și formeze o concepție generală științifică despre lume. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 293, 1/1. ♦ (În opoziție cu parțial) Care îmbrățișează toate aspectele, cunoștințele, datele etc. Examen general.Cultură generală = (spre deosebire de cultura profesională sau de specialitate) cultură bazată pe cunoașterea elementelor fundamentale ale creațiilor și cuceririlor din diferitele domenii ale științei și ale artei. ◊ Loc. adv. În general = a) în ansamblu, în linii mari; îndeobște. Tînărul povesti că în general a găsit liniște. REBREANU, R. II 25; b) fără referire la un caz anumit; vag. Dă-mi un exemplu, nu-mi vorbi în general. În linii generale (sau în termeni generali) = în punctele esențiale, în aspectele principale. A prezenta o problemă în linii generale. 3. (Despre un fenomen, o situație; în opoziție cu local) Care se întîmplă, care există pe o întindere mare, care cuprinde totul. Ploaie generală. Anestezie generală. 4. (Ca determinant al unor substantive) Care are toată răspunderea în conducerea unei diviziuni anumite dintr-un minister, dintr-o instituție, întreprindere sau dintr-o organizație de masă. Director generalAdunare generală = adunare (II 2), adesea reprezentînd organul suprem de conducere al unei organizații, la care iau parte, cu drept de vot, toți membrii acesteia. Adunarea generală este organul suprem de conducere al gospodăriei. STAT. GOSP. AGR. 40.

COPT2, COAPTĂ, copți, coapte, adj. I. (în opoziție cu crud) 1. (Despre alimente nelichide) Care a fost supus, fără apă sau alt lichid, acțiunii focului pentru a putea fi mîncat. Pîine coaptă.Expr. (Familiar) Mort-copt = cu orice preț, necondiționat, neapărat, în orice caz. Împăratul... dete poruncă ca, mort-copt, să facă ce-o ști el și să-i aducă mere de aur. ISPIRESCU, U. 59. ♦ (Despre lemne) Prea uscat, vechi, răscopt. 2. (Despre fructe și plante) Ajuns la deplină dezvoltare, la maturitate, sub acțiunea unor condiții naturale; bun de mîncat. Pe dealuri, în coapte podgorii... Se-ngînă, departe, prigorii. CAZIMIR, L. U. 15. Încep a cărăbăni la cireșe în sîn, crude, coapte, cum se găseau. CREANGĂ, A. 48. Iarba coaptă strălucește, ea se clatină la vînt, Și-a ei umbră lin se mișcă în dungi negre pe pămînt. ALECSANDRI, O. 182. ◊ Expr. (Familiar) Pică de coaptă = e de necrezut! e culmea! Toate au fost cum au fost, dar asta pică de coaptă! CREANGĂ, P. 125. II. 1. (Despre acțiuni, situații, condiții etc.) Care e gata, bun (de... ), potrivit (să... ), pregătit (pentru...). Condițiunile generale prielnice luptei cooperatiste erau coapte. SAHIA, U.R.S.S. 202. 2. (Despre oameni sau despre mintea lor) Matur, pe deplin dezvoltat. Anii prefac copilul nebunatic în omul cu mintea coaptă. RUSSO, O. 68. El e mare, căci e domn, Dar cît e de domn și mare Minte coaptă încă n-are! ALECSANDRI, P. P. 209. III. (Despre abcese, bube etc.) Care a făcut puroi și e gata să spargă.

VÂRF ~uri n. 1) Partea de deasupra (ascuțită) a obiectelor înalte; creastă. ~ul acoperișului. ~ul copacului.Cu ~ încărcat până sus; foarte plin. Cu ~ și îndesat mai mult decât trebuie; cu prisosință. Asta pune (sau face) ~ (la toate) asta e peste orice măsură; asta este din cale-afară. 2) Partea cea mai înaltă a unui munte sau a unui deal; culme; creastă; coamă; spinare; creștet; pisc. 3) Capătul (de obicei mai ascuțit) al unui obiect sau organ. ~ul cuțitului. ~ul degetului.Din ~ul buzelor a) de mântuială; b) cu dispreț; sfidător. 4) Punct de întretăiere a două laturi ale unei figuri geometrice. 5) fig. Moment central în desfășurarea unei activități. ~ul adunării.Ore de ~ ore cu o mare aglomerație sau cu o solicitare intensă. 6) la pl. Totalitate a persoanelor de frunte ale unei societăți, clase, organizații. /<sl. vruhu

IZBÎNDĂ, izbînzi, s. f. 1. Victorie, biruință. Ochii tuturora se îndreptau curioși spre cei doi luptători, măsurîndu-le, după înfățișare, sorții de izbîndă. ANGHEL-IOSIF, C. L. 36. Ah, pot să mor de-acum, am zis, A noastră e izbînda. ALECSANDRI, P. A. 209. 2. Reușită, succes, ispravă bună. Ochii i se aprinseră într-o lucire de izbîndă. REBREANU, I. 52. Gheorghe se afla în culmea fericirii: izbînda lui îi întrecuse toate așteptările. VLAHUȚĂ, O. AL. 110. Să ne vie cu izbîndă Ăst an, cu mare dobîndă. TEODORESCU, P. P. 139. – Pl. și: izbînde (ISPIRESCU, L. 156).

DÎRZ, -Ă, dîrji, -ze, adj. 1. Îndrăzneț, curajos, hotărît, cutezător. Popoarele se pătrund de conștiința că pot obține victoria păcii prin luptă perseverentă și dîrză. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2756. Și sufletul meu amețit se simte Mai dîrz privind la culmea-naltă. BENIUC, V. 7. Stăteam jos pe o pelerină întinsă, cu care biruisem iarba înaltă și dîrză. IBRĂILEANU, A. 150. De astă dată nu se mai opri sfiicios pe la poartă, ci-și luă inima-n dinți și dete drept înainte, deschise ușa-n lături și se-nțepeni dîrz dinaintea bătrînei. VLAHUȚĂ, N. 130. ♦ Aprig, înverșunat. Tăun fu chemat la Sfatul Popular. Veni, dîrz, împreună cu Trandafira. CAMILAR, TEM. 265. Am făcut o sforțare dîrză să mă înfrîng. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. Un domn senator, care se plimba de colo pînă colo, țifnind și aruncîndu-mi căutături foarte dîrze... mă interpelează foarte de sus. CARAGIALE, O. VII 296. 2. Neînduplecat, neclintit; p. ext. îndărătnic, încăpățînat. Eu atîta pot să-ți spun, mamă: aține-te dîrză, aține-te pînă vin eu. CAMILAR, N. I 252. Dar sufletul tău în mine-nvăscut Tot dîrz a rămas și tot nu se-ndoaie. STANCU, C. 141. Ce-o fi avînd oare feciorul meu de s-a făcut așa de dîrz? SLAVICI, O. I 101. 3. Mîndru, semeț, țanțoș. Cu greutate mare, izbutea să se ție treaz și dîrz în șa. SADOVEANU, Z. C. 42. ◊ Fig. Păunenii se mirau mai ales de grădini: frumos rînduite... cu răsadurile vii și dîrze în cavaluri sătule de apă. SADOVEANU, P. M. 311. Pentru dînsul toate zburătoarele, mîndri păunași, sălbăticoși cocori, bufnițe cobitoare, șoimi dîrji... toate picau ca fermecate. ODOBESCU, S. III 180. ◊ (Adverbial) Dar ce-ai pățit?...Ce să pățesc, zise Ivan dîrz, ia! am căptușit niște iepuroi, și am de gînd să-i jumulesc. CREANGĂ, P. 304. – Pl. și: (m.) dîrzi (CAMILAR, N. I 245), (f.) dîrje- (M. I. CARAGIALE, C. 137). – Variantă: dîrj, -e (DELAVRANCEA, A. 100, CARAGIALE, O. I 309) adj.

VULCAN, vulcani, s. m. Ridicătură muntoasă de formă conică, avînd în centru o deschizătură largă care comunică cu pirosfera și prin care ies din cînd în cînd gaze sau lavă la temperaturi foarte înalte. O rîndunică se desprinde din cer, căzînd ca o săgeată în gura vulcanului adormit, pe fundul căruia se află acum lacul Sfînta Ana. BOGZA, C. O. 37. Soarele coboară după culmile Iezerului și Păpușei... De departe par niște vulcani în plină erupție. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. ◊ Fig. Nu lux, nu automobile și castele... Astea-s pojghița care acopere un vulcan de dureri. REBREANU, R. I 211. Inima e un vulcan pe care numai moartea îl va stinge. NEGRUZZI, S. I 51. ♦ Fig. Locul de unde poate porni o acțiune primejdioasă, stare de lucruri primejdioasă; pericol iminent. Noi sîntem încă prea aproape de întîmplările care au adus o prăpastie între romînii cei vechi și noi; sîntem prea aproape de vulcan. KOGĂLNICEANU, S. A. 43. ◊ Expr. A sta pe un vulcan = a fi pîndit de o primejdie, de un pericol gata oricînd să se dezlănțuie. – Variantă: (învechit) volcan (ALECSANDRI, P. II 128) s. m.

RÎDE, rîd, vb. III. Intranz. 1. A-și manifesta satisfacția printr-o mișcare a feței și a gurii, scoțînd sunete specifice, nearticulate. Împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrînit, slăbit de lupte și suferințe, împărat ce-n viața lui nu rîsese niciodată. EMINESCU, N. 3. Nu mă vreți, nu mă iubiți? Ha, ha, ha! rîdea; mușchii i se suceau în rîsul acesta și ochii lui hojma clipeau. NEGRUZZI, S. I 140. ◊ (Cu subiectul «inima», «gura») Lui Domițian parcă îi rîdea inima. BASSARABESCU, V. 10. De plăcinte rîde gura; de vărzare și mai tare. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Urmat de determinări modale, adesea hiperbolice) Rîd pe înfundate cu lacrimi, aruncînd căutături de milă spre dreapta. BASSARABESCU, S. N. 21. Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A rîs cu mare poftă. CARAGIALE, O. III 72. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la urechi. CREANGĂ, O. A. 66. Te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ◊ Expr. A rîde (rar a-și rîde) în barbă sau pe sub mustață = a rîde reținut, pe ascuns. Porni să-și rîdă în barbă, bucurîndu-se. MIHALE, O. 287. Vodă rîdea în barbă și strecura în juru-i privirea-i ascuțită. SADOVEANU, O. VII 74. A rîde mînzește v. mînzește. (Rar) A rîde galben = a rîde fals, silit, prefăcîndu-se că se bucură. Rîdem toți, rîde galben și locotenentul. CAMIL PETRESCU, U. N. 384. A rîde (cuiva) în nas (în față sau în obraz) = a-și bate joc de cineva care e prezent, a sfida pe cineva cu nepăsare. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi rîdeau în obraz. DELAVRANCEA, H. T. 6. Ea își bate joc de dînsul și-i rîde în față. SBIERA, P. 152. ♦ (Rar, despre păsări) A scoate sunete care sugerează veselie. Rîde ciudat hulubul sălbatic. SADOVEANU, O. VIII 240. 2. A se distra, a se amuza, a face haz. Păcat că n-am fost mai multe, să rîdem. C. PETRESCU, C. V. 258. Ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu nasul în jos. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A fi mulțumit, vesel, fericit; a se bucura. Copiii vor rîde în fiece casă, Pîini albe vor crește pe fiece masă. TULBURE, V. R. 36. Cine rîde la urmă rîde mai bine (= nu trebuie să te bucuri prea devreme, căci lucrurile pot lua altă întorsătură). ◊ Fig. Soarele rîdea afară. BART, E. 380. În glastre rîde floare lîngă floare. IOSIF, P. 18. În Vrancea la izvoarele Milcovului curge apa limpede; rîd codrii în apusul soarelui. D. ZAMFIRESCU, R. 246. Lunca rîde și-nverzește, Doru-n suflet se trezește. ALECSANDRI, P. I 235. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin prep. «la») A arăta cuiva simpatie surîzîndu-i. Erai de paisprezece ani cînd mi-ai rîs întîi. DELAVRANCEA, A. 18. ◊ Fig. Cerul era limpede și luceferii sclipitori rîdeau la stele. CREANGĂ, P. 56. ♦ (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil. Alungă mîhnirea din inima ta, căci norocul îți rîde din toate părțile. CREANGĂ, O. A. 223. 3. A-și bate joc de cineva sau de ceva; a face haz pe socoteala cuiva, a lua în rîs. Va rîde-ntregul neam arab de bietul Ben-Ardun. COȘBUC, P. I 111. Pînă acum toți rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el și de dracu. CREANGĂ, P. 51. Cît ești de mare și puternic, eu rîd de mînia ta. ALECSANDRI, T. II 18. ◊ Fig. Rău e cînd rîde culmea de mușunoi. ALECSANDRI, T. II 150. ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ) Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele Ce își rîde de-aste vorbe, îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. Băieții, ca să-și rîdă de el, îi zic... ȘEZ. IX 135. ◊ Tranz. Îl rîd toți de față. SEVASTOS, N. 98. Au început frații a-l rîde. SBIERA, P. 3. Măsură-ți vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne rîde acușorul? CREANGĂ, O. A. 288. ◊ Expr. Rîd (sau ar rîde) și cîinii (curcile sau ciorile) de cineva sau (tranz.) mă rîd (sau m-ar, te-ar etc. rîde) și cîinii etc., se spune despre cineva care a ajuns de rîsul tuturor. Asta ți-i supărarea?... Fugi d-aici, Ioane, că rîd și curcile de tine. REBREANU, I. 109. Am să vă muștruluiesc de-au să rîdă și cîinii de voi. CREANGĂ, P. 304. ♦ Refl. (Popular, cu pronumele în dativ) A silui o femeie, a-și bate joc de ea. Mi-a chemat fata la curte și și-a rîs de ea Gogu Cristofor. STANCU, D. 134. ♦ Refl. (Adesea cu pronumele în dativ) A nu ține seamă de ceva; a nesocoti. Îmi rîd de ritm Și de-orice reguli îmi rîd. MACEDONSKI, O. I 13. Ți-ai rîs de toate, crezînd că asta e-o putere; ș-ai trecut nepăsătoare printre durerile celor din jurul tău. VLAHUȚĂ, O. A. 505. – Prez. ind. și: (regional) rîz (DELAVRANCEA, O. II 292, CARAGIALE, O. I 63, ALEXANDRESCU, M. 6).

cap, capete, s.n. – 1. Căpătâi. 2. Căpetenie, șef. 3. Individ, om. 4. Minte, judecată. 5. Vârful unui obiect. 6. Începutul, fruntea: cap de an = începutul anului; cap de primăvară (24 februarie), sărbătoare ce marchează începerea unui nou ciclu al naturii, sfârșitul iernii și primele semne ale primăverii. „I să spune capu’ primăverii că de atunci începe a se arăta soarele mai de primăvară” (Bilțiu, 2009: 45; Breb); „În zua asta începe a să duce omătu’ și a să destide pământu’ și lumea” (idem; Valea Chioarului). Se spune că în acea zi „se nuntesc păsările”. ♦ (top.) Capul Tămășanului, vârf (519 m) situat pe Culmea Codrului, la limita de vest a jud. Maramureș. – Lat. caput „cap” (DEX, DLRM, MDA); lat. pop. *capum < caput (Pușcariu, CADE, DA, cf. DER; Șăineanu).

IMPRESIONABIL, -Ă, impresionabili, -e, adj. Care se impresionează ușor; simțitor, sensibil, emotiv. Of, poeții ăștia, – îi spuse în franțuzește glumind Ștefan, – tare mai sînteți impresionabili. CAMIL PETRESCU, O. II 106. Turgheniev n-a fost numai un mare scriitor, el a fost, înainte de toate, un om, dar un om impresionabil la culme, care simțea, ghicea și suferea de toate cele ce se petreceau în jurul său. GHEREA, ST. CR. II 211. ♦ (Rar, impropriu) Care impresionează, impresionant. Acea seară fu o neuitată și impresionabilă sărbătoare. DEMETRESCU, O. 156. – Pronunțat: -si-o-.

SPARGE, sparg, vb. III. I. Tranz. 1. A preface un obiect în bucăți sau în cioburi prin lovire, ciocnire, apăsare; (uneori, fiind vorba de obiecte de sticlă) a face să plesnească, să crape (fără a se îmbucătăți). În cancelarie se învîrteau mai mulți, spărgînd ce le cădea în cale și războindu-se mai ales cu registrele în care erau însemnate învoielile și datoriile oamenilor. REBREANU, R. II 200. Purcelul atunci... a spart o fereastră. CREANGĂ, P. 85. ◊ Fig. Era plin primăvara de copii... care, la înapoiere, spărgeau aerul cu zgomotul trompetelor de carton și al huruitoarelor de lemn. PAS, Z. I 18. Deodată un stol de vrăbii a zburat din vișin, spărgînd strident liniștea. SAHIA, N. 61. Un chiot lung sparge tăcerea amurgului. VLAHUȚĂ, R. P. 10. ◊ Absol. Multe gospodării nouă, altele lărgite; nici un semn nu mai rămăsese că au spart pe aici obuzele. C. PETRESCU, Î. II 204. ◊ Refl. Ei, acum te uiți la cană, Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! COȘBUC, P. I 237. Se sparse bomba-n două. ALECSANDRI, P. II 88. (Fig.) Ne zăpăcește zbuciumarea asta a valurilor care se izbesc spărgîndu-se cu zguduituri groaznice. BART, S. M. 19. O detunătură înfiorătoare vui și se sparse de zidurile castelului. Toți tresăriră ca și cum glonțul ar fi trecut deodată prin toate inimile. VLAHUȚĂ, N. 187. ◊ A se lovi (sau a lovi pe cineva) la cap, producînd o rană. P-aci era să moară de mîhnire. Și dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. S-arunce aici cu pietre ca să ne spargă capetele? ALECSANDRI, T. I 59. ◊ Expr. A-și sparge capul (cu ceva) = a-și frămînta mintea pentru rezolvarea unei probleme. (Refl.) A se sparge în capul cuiva, se spune cînd cineva este silit să suporte consecințele neplăcute ale unui lucru, ale unei situații de care nu este vinovat. Oricum, tot în capul meu o să se spargă. DEMETRIUS, C. 42. ♦ Refl. (Regional) A căpăta o gaură, a se găuri. De s-ar sparge blidu-n fund Doar-aș scăpa de urît; Da blidu-i de cositor, Nu se sparge pînă mor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 167. ♦ Refl. Fig. (Despre voce) A deveni răgușit. Glasul i se spărsese de tot. DUMITRIU, N. 107. 2. A tăia, a despica lemne, butuci, în mai multe părți, (pentru a pune pe foc). În loc să spargă butuci pîn-or plesni, golanii de argați îmi umblă cu Isopii! CAMILAR, N. II 381. Spărgea un lemn pentru foc, dădea la o parte zăpada. Nici treburile astea nu le făcuse Mitică pînă atunci. PAS, Z. IV 258. 3. A sfărîma învelișul unui obiect, pentru a extrage și a folosi conținutul. Anica tăiase o găină. Spărsese ouă. Pregătise cina pentru oaspe. C. PETRESCU, Î. II 174. Argintarul îi ducea grija fiindcă, ascultînd pe la ușă, n-auzea alt decît cum spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Refl. (Poetic) Iar dac-un nor se sparge deasupră-i cîteodată, Cu lacrimi lungi de sînge e ploaia-amestecată. ALECSANDRI, P. III 305. (Prin metonimie) Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii. DELAVRANCEA, V. V. 223. ♦ Intranz. (Despre abcese) A se deschide (lăsînd să curgă puroiul). Dacă uima a spart, e bine să punem pe rană frunză de ciumafai. ȘEZ. II 19. 4. A distruge, a nimici. Sparge cazemata asta. CAMILAR, N. I 427. Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile. EMINESCU, O. IV 396. Craiul lor a poruncit s-aducă tunurile ca să spargă porțile. NEGRUZZI, S. I 170. Gura omului sparge cetăți. Cu capul nu spargi zidul.Expr. A sparge norma = a depăși norma, dînd un randament mai mare decît cel prevăzut. A sparge banca (sau, rar, bancul) = a cîștiga banii celui care ține banca la bacara. Joc... Sparg bancul... El atunci scoate ceasornicul... Îl iau. BOLINTINEANU, O. 368. 5. A forța o ușă, o încuietoare (pentru a jefui); p. ext. a jefui, a prăda. Ar fi putut să umble cineva...Doar dacă sparge broasca. BARANGA, I. 202. A ars repede curtea boierească. Am spart pivnițele. STANCU, D. 147. Maică, maică, soacra mea, Nu știi c-am să-ți spui ceva? Unul pimnița ne-a spart, Buțile c-a încercat. TEODORESCU, P. P. 680. ◊ Refl. pas. Mare vîlvă se făcu în oraș cînd se află că s-a spart visteria împăratului. ISPIRESCU, L. 372. 6. (Rar) A ara, a desțeleni. Boul... Va afla din ce pricină sparge țărna hrănitoare. CONACHI, P. 261. ◊ Refl. pas. Cu arătura se sparge pămîntul. I. IONESCU, D. 244. ♦ A săpa. Te du în grajdul cailor și sparge pămîntul și sapă acolo că vei afla niște oase de cal. RETEGANUL, P. III 14. 7. A împunge, a străpunge cu un obiect ascuțit sau tăios; p. ext. (cu privire la ființe) a ucide. Un junghi i-a ieșit din coastă, parcă l-ar fi spart cineva. PREDA, Î. 159. Vitele mari, cornute mai ales, cînd turbă... sînt furioase, împung pe alte vite, le sparg cu coarnele și se reped după oameni. ȘEZ. III 205. Toate vitele mi-a spart. ALECSANDRI, P. P. 361. ◊ Expr. A-i sparge (cuiva) urechile = a face zgomot mare, dînd celor de față impresia că și-au pierdut auzul. Deasupra ta întîia explozie îți sparge urechile. CAMIL PETRESCU, U. N. 359. Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! CARAGIALE, O. II 165. ♦ Refl. (Adesea prin exagerare) A crăpa, a plesni, a muri. Brotăceii se sparg la cîntec ca niște poeți zgomotoși și fără minte. DELAVRANCEA, T. 62. Ea de jale se spărgea. VĂCĂRESCU, P. 13. Patruzeci de călărași, Cu cai de se sparg de grași. TEODORESCU, P. P. 179. ♦ Refl. Fig. A striga tare, a răcni, a zbiera. Ho!... Ce te spargi așa în calea boierilor! ALECSANDRI, T. 141. 8. (Învechit și popular) A găuri, a rupe o țesătură, o încălțăminte etc. Așternutul era de niște pînză albă... și subțire, de s-o spargi cu limba. ISPIRESCU, L. 251. Geaba vii, geaba te duci, Geaba spargi niște papuci. PANN, P. V. III 5. Cămașa veche umbli să o cîrpești și mai rău o spargi.Expr. Pe unde și-a spart dracul opincile = prin locuri foarte depărtate; la dracu-n praznic. ◊ Refl. Mulțumi încă o dată de buna găzduire și de povețele cele folositoare și, după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălță altele. ISPIRESCU, L. 56. Zi și noapte au lucrat bieții creștini la cetate, pînă s-au spart toate hainele de pe ei. ODOBESCU, S. I 408. II. Fig. 1. Refl. (Despre concentrări de oameni și despre acțiuni la care participă aceștia) A se termina, a înceta (prin împrăștierea oamenilor). Putea să adune către seară, cînd se spărgea tîrgul, paie ca să-și umple prispa. CAMIL PETRESCU, O. II 47. Gloata se trezi. S-au spart rîndurile. SAHIA, N. 93. Jocul se sparse și toată lumea se îngrămădi, în jurul celui ce sosea, cu întrebări, cu strigăte, cu mirări. REBREANU, R. I 137. Congresul se sparse într-ăst rînd fără succes, precum în urmă și cel ce sta să se facă în curtea domnească de la București. ODOBESCU, S. I 269. Cînd vine vremea de a se sparge balul, e mare părere de rău. ALECSANDRI, O. P. 253. Satul s-a spart și abia a mai rămas 4 case din 58 ce erau la 1850. I. IONESCU, P. 313. Pînă cartea se citea, Nunta mîndră se spărgea. TEODORESCU, P. P. 623. ♦ Tranz. A produce prin acțiunile sale o disensiune, o desfacere, o împrăștiere de oameni, o răsturnare de situații. Toți... fac gură largă, Dragostea ca să ne-o spargă. ALECSANDRI, P. P. 278. ◊ Fig. Șampania deșteaptă bucuria și sparge întristarea. BOLINTINEANU, O. 396. ◊ Expr. A sparge (cuiva) casa = a strica căsnicia cuiva, a contribui la desfacerea căsătoriei cuiva. Un ăla, un prăpădit de amploiat, n-are chioară în pungă și se ține după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule! CARAGIALE, O. I 44. Măi, frate, bate-ți nevasta, Nu vezi că ne sparge casa? HODOȘ, P. P. 152. 2. Tranz. (Învechit) A risipi (o oaste inamică), a birui, a înfrînge; a pune pe fugă. Îi povestiră cum... oastea lui a spart oastea împărăției. ISPIRESCU, L. 111. Cum trecură ai noștri rîul, dau îndată năvală asupra turcilor, îi bat, îi sparg, îi pun în goană și îi silesc a căuta scăpare după șanțuri. BĂLCESCU, O. II 74. – Forme gramaticale: perf. s. spărsei, part. spart.

PUSTII, pustiesc, vb. IV. 1. Tranz. A preface locurile fertile sau populate în loc pustiu; a devasta, a nimici, a distruge. Au pustiit și au sărăcit biata țară. SADOVEANU, O. VII 8. Cînd astă negură de turci va prăda și va pustii țara, pe ce vei domni măria-ta? NEGRUZZI, S. I 140. Arde și pustiește orașul Nicopoli. BĂLCESCU, O. I 195. ◊ Fig. Pretutindeni, suflarea de foc a toamnei pustiise viața. SADOVEANU, O. I 445. S-a ivit pe culme Toamna, Zîna melopeelor... Apoi pleacă mai departe Pustiind cărările Cu alai de frunze moarte Să colinde zările. TOPÎRCEANU, B. 52. 2. Refl. A se refugia, a pribegi. Făcut-au rînduiala ca să mănînce ei pînea pe care o muncim noi... De aceea s-au pustiit Roșculeștii la Letca; de aceea m-am rătăcit eu aici. Căutăm dreptatea. SADOVEANU, P. M. 30. Să mă pustiesc de prin ținuturile acestea. RETEGANUL, P. II 56. ♦ A se izola, a se retrage în singurătate. Iau lumea-n cap și mă pustiesc undeva să nu-mi rămîie nici numele. VORNIC, P. 101. În acest loc încîntat unde îmi place mie să mă pustiesc. SADOVEANU, V. F. 14. 3. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a lăsa pustiu, a lăsa în părăsire. Bieții oameni stau să pustiască satul din lipsa apei. RETEGANUL, P. I 25. ◊ Refl. pas. Așezări nu sînt; numai undeva, în fund, poate s-a clădit în vara asta o stînă, care se va pustii la iarnă, rămînînd cu amintirea focurilor de sară. SADOVEANU, O. A. II 198. – Variantă; pustia (ODOBESCU, S. I 86) vb. I.

REGE, regi, s. m. 1. Conducătorul unui regat, persoana care deține puterea supremă într-un regat. V. monarh, suveran, vodă. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-ntregi! COȘBUC, P. I 91. Minciuna stă cu regele la masă... Doar asta-i cam de multișor poveste: De cînd sînt regi, de cînd minciună este, Duc laolaltă cea mai bună casă. VLAHUȚĂ, O. A. 36. 2. Fig. Stăpîn recunoscut, cel care are poziția cea mai însemnată (prin puterea sa, prin importanța sa etc.) într-un domeniu oarecare. Un biet vultur – regele culmilorsta pe o drugă de fier, într-o gratie murdară, privind în jos, umilit și somnoros. DEMETRESCU, O. 118. Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. 3. Numele piesei principale de la jocul de șah, a cărei pierdere aduce înfrîngerea jucătorului. ♦ Numele unei figuri la cărțile de joc; popă, rigă.

MODESTÍE s. f. 1. Însușirea de a fi modest, lipsă de îngîmfare, de vanitate; sfială; smerenie. Cînd ea vorbea, ochii săi se josiau cu modestie. CALENDARIU (1794), 27/14. Mentor, cu ochii plecați, cu modestiă (omenie) tâcînd, urma după Telemah. MAIOR, T. 7/4. Dorim ca publicul să se pătrundă de dulceața și modestia talentului acestuia. RUSSO, S. 150, cf. ARISTIA, PLUT., POLIZU, PONTBRIANT, D. Nicu Bălcescu era de o modestie rară: anevoie îl făceai să-ți citească cîte ceva din cele ce scria. GHICA, S. 496. Fără modestie, mă simt vrednic și demn de orice rol în sînul patriei mele. ALECSANDRI, T. I, 281, cf. COSTINESCU. Modestia nu-i permite să vorbească de minunile de bărbăție ce a făcut. LM. Dați-mi voie ca eu să mă cred așa cum sînt, nici urîtă, nici frumoasămijlocie. – Prea multă modestie, doamnă. CONTEMPORANUL, VI2, 198. Știu eu bine că modestia oamenilor mari te caracterizează și pe tine. ARDELEANU, U. D. 34, cf. ȘĂINEANU, D. U. Lasă modestia. . . Toată cariera ta vorbește pentru tine. C. PETRESCU, C. V. 109, cf. 184. Culme a modestiei, nici acum și nici mai tîrziu, el nu-și semnează articolele, văzînd în ele o îndatorire, iar nu o satisfacțiune. CĂLINESCU, E. 347. ◊ (În context figurat) O, nu mai cînta, harmonie pribeagă, Că plîng și nu știu unde mă duc, În toamna care plînge pe-o veche modestie, . . . În noaptea asta-n care am devenit năuc. BACOVIA, O. 99. ♦ Purtare cuviincioasă; cumințenie; decență, pudoare. Cf. BUDAI-DELEANU, . Acum nu mai merge modestia fetelor crescute cum se cade. CĂLINESCU, E. O. I, 50. ♦ Cumpătare, măsură; moderație; pondere, reținere. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., NEGULICI, STAMATI, D., ARISTIA, PLUT., POLIZU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Nu făceam teze prea bune, ca să nu dau de bănuit. Copiam cu modestie. BRĂESCU, A. 179. 2. Lipsă de strălucire, de fast; simplitate. Modestia rece a odăii mele. BACOVIA, O. 245, cf. V. ROM. martie 1956, 26. – Accentuat și: (învechit, în Transilv.) modestie (MAIOR, T. 7/4, MOLNAR, i. 411/12, 431/4). – Din lat. modestia, it. modestia, fr. modestie.

Procopie Mult mai frecvent în secolele trecute decît astăzi, Procópie, fem. Procópia, reproduce numele pers. gr. Prokópios, fem. Prokopia. Atestat frecvent dar tîrziu în izvoare și aparținînd onomasticii creștine, Prokopios (în epigrafia latină Procopius) avea semnificație clară pentru greci întrucît este format de la subst. prokopé „progres, înaintare, creștere” (verbul corespunzător prokópto este etimonul lui a se procopsi). Răspîndit în Europa prin cultul unui martir din Palestina celebrat mai ales de biserica de rit grec, numele ajunge și la români, prin intermediar slav. Cunoscut în calendarul popular sub numele de Precupul sau Pricopul, sfîntul este sărbătorit și la noi ca apărător de piatră și trăsnet (mai toți sfinții din perioada verii au asemenea „atribuții”) sau de pagubă și sărăcie (prin apropiere, de astă dată corectă, de etimon; și la bulgari există credința că dacă vor ține ziua sfîntului se vor pricopsi). Atestat în Moldova în documentele din timpul lui Ștefan cel Mare și în Țara Românească din anul 1487, numele a circulat la noi în mai multe forme, explicabile prin influența bulgară, ucraineană etc.: Procop, Procope, Proca (astăzi nume de familie), Precopie, Precup, Precu (numele eroului sadovenian „Moș Precu”), Pricop, Pricopan (în toponimie, Culmea Pricopanului) etc. ☐ It. Procopio, bg. Prokopi(i), Prokopia, rus. Prokopii, Prokofii (de aici Prokofief, numele compozitorului), ucr. Prókop, Prókip etc. ☐ Procopiu (sec. 5-6), scriitor bizantin, secretar al generalului Belizarie, autor al lucrărilor Despre războaie, Istoria secretă, Despre edificii (cu informații deosebit de interesante despre teritoriul românesc).

ȘTI, știu, vb. IV. I. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o propoziție completivă; folosit și absolut) 1. A avea cunoștință (despre ceva), a cunoaște (ceva). De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! COȘBUC, P. I 105. Era odată un boier tare bogat, care nici nu știa sama bogăției sale. SBIERA, P. 139. Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Nu știai sau ai uitat cum că la vînătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Familiar, în construcții negative, urmat mai ales de «ce», la prez. ind. pers. 1 sg. în forma redusă -ș) Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. Inimioară cu suspin Mult mai plîngi și-mi faci venin, Nu-ș cînd te-oi vedea rîzînd. ȘEZ. XXI 50. ♦ Expr. Nu știu, n-am văzut = sînt cu totul străin (de ceva), nu cunosc nimic, nu am idee ție nimic. A ști ce știi sau las’ că știu eu = a cunoaște foarte bine situația, a avea toate motivele să..., a avea motivele sale pentru... Se vede că știa ea ce știa. ISPIRESCU, U. 5. Ia lasă-mă, jupîneasă, cu cărțile cele a d-voastre în pace, că eu știu ce știu eu. CREANGĂ, P. 118. Rămîneți voi cu-mpăratul, Ostași, dragii mei, Că eu știu ce știu. TEODORESCU, P. P. 112. Tu știi una, eu știu mai multe = eu cunosc mai multe în legătură cu aceasta, am mai multe motive decît tine să... A ști în ce apă se scaldă cineva v. apă (I 2). A ști ce-i (sau cît îi) face sau plătește (cuiva) pielea = a ști ce fel de om este cineva, a avea idee de ce poate cineva. Taci că știu cît îți face pielea. CĂLINESCU, E. O. II 246. Știi ce? (sau știi ceva, știi una?)= fii atent la ce-ți spun. Stăpîne, știi ce? Culcă-te și te odihnește și mîni demineață vom vorbi amîndoi. CREANGĂ, P. 158. Florico, știi una? ALECSANDRI, T. II 896. ◊ Intranz. De aceasta nu știa altul nime, fără numai cerbul. SBIERA, P. 175. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. (Poetic) Numai luna și c-o stea Știe de durerea mea. MARIAN, Î. 44. (Expr.) A-i ști cuiva de știre v. știre (1). A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Nu-ți mai știu de urmă ție. ȘEZ. V 89. Pe cît (sau după cît) știu = după informațiile pe care le am, după cunoștința mea. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ♦ A avea cunoștință de existența unui lucru; a se orienta bine într-un anumit loc, a cunoaște bine ceva. Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine. COȘBUC, P. II 169. Acolo eu știu o viță care face niște struguri gustoși. ISPIRESCU, U. 96. Trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Haideți, copii, după mine, Că știu calea-n codru bine. ALECSANDRI, P. P. 156. ♦ Refl. A se considera, a se crede. Eu mă știam că sînt legată numai cu prietenie. CONACHI, P. 82. 2. A lua cunoștință de ceva, a prinde de veste, a afla, a auzi. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea. ISPIRESCU, L. 5. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai și mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. Și să știi că-s sănătos. EMINESCU, O. I 149. La una i-am zis să vie, Ceialaltă să nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 73. ◊ Expr. (Așa)știi (sau să știți)! = formulă prin care i se spune cuiva ceva cu toată hotărîrea, pe un ton aproape poruncitor. Așa, să știți. Nu mai dau pe datorie. STANCU, D. 121. Numai cînd veți vîrî tot pămîntul în buzunar, numai atunci veți fura și banii mei. Așa să știți! Așa! DELAVRANCEA, la TDRG. 3. A cunoaște pe cineva, a avea cunoștință unde se află, ce face, ce fel de om este. Ești vulpe bătrînă, las’ că te știu eu. CĂLINESCU, E. O. II 178. Ciobănaș la oi am fost, Fetele nu mă cunosc; Iar la vară de-oi mai fi, Nici atîta nu m-or ști. ȘEZ. I 212. Pînă cînd nu te știam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Urmat de un nume predicativ sau de o propoziție predicativă) O știau cît de bună este la inimă. RETEGANUL, P. II 30. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că demult îți făceam feliul. CREANGĂ, P. 236. Crezi că te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Mă știai om cinstit Și cu bani agonisit, De simbrie neplătit. TEODORESCU, P. P. 598. Pînă nu stai cu omul în casă, nu-l știi cum este.Refl. (Uneori urmat de un nume predicativ) A se cunoaște pe sine, a avea conștiința că este într-un anumit fel. Aleodor se știa vinovat. ISPIRESCU, L. 43. Codre, vei avea păcat Cumva de mă-i da legat, Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. A se ști cu musca pe căciulă v. căciulă.Refl. A se pomeni, a se vedea (într-un anumit fel). Numai cu chef să mă știu. ȘEZ. IV 231. Decît cu drăguța proastă, Mai bine la oi pe coastă, C-oi tăia cîte-o nuia Și m-oi ști fără de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 453. ♦ Refl. reciproc. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine. COȘBUC, P. I 77. Se știau de tinerei, De pe cînd erau copii. PĂUN-PINCIO, P. 51. II. Intranz. 1. A ține seamă de ceva, a lua în seamă, a băga de seamă. Părinte, te-am așteptat destul, iacă o trecut vadeaua și mie-mi trebuiesc numaidecît banii, eu nu știu, dau hîrtie la judecată. VLAHUȚĂ, la TDRG. De descîntece rîia nu știe. ȘEZ. II 70. A venit o grea urgie Ce de dragoste nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ A asculta, a avea teamă sau respect de cineva. Șoimuleț, pui de romîn, Ce nu știe de stăpîn, Nici nu bei, nici nu mănînci. Ce stai pe gînduri adînci? ALECSANDRI, P. P. 149. ◊ Expr. (Rar) A ști de dragul cuiva = a iubi pe cineva, a face pe placul cuiva. De dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. A ști de frică (sau de frica cuiva) v. frică.Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept. Necruțînd nimica-n lume, neștiind nimica sfînt, Uităm că viața-i o punte dintre leagăn și mormînt. HASDEU, R. V. 167. Lumea de stăpîn îl știe. VĂCĂRESCU, P. 6. ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva, a se înfrupta din ceva, a duce grija cuiva sau a ceva. N-au mai știut de vrun năcaz ori supărare. RETEGANUL, P. II 35. Și să nu mai știu de rău. HODOȘ, P. P. 78. Să nu știu de scîrbă-n lume. ȘEZ. II 46. Zile bune n-am avut, De dulceață n-am știut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. 2. A se interesa (de cineva sau de ceva), a avea grija cuiva (sau a ceva), a se îngriji de... Nu mai știi de mine. EMINESCU, O. I 128. Dar de murgu cin’ să-mi știe? ȘEZ. I 288. ◊ Tranz. Că-ți vine, lele, bărbatul! – Las’ să vie, naiba-l știe, Fi-i-ar calea tot pustie! TEODORESCU, P. P. 341. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A poseda cunoștințe speciale într-un domeniu, a stăpîni o știință, o artă, a fi instruit într-o anumită ramură, într-o anumită tehnică. [Tată-său] o învăța tot ce trebuia să știe un viteaz. ISPIRESCU, L. 13. Fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă. CREANGĂ, P. 76. Ș-a strîns... Vro trei babe bătrîne Care știu rîndul la pîne. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ (Urmat de verbe la infinitiv, precedate de obicei de prep. «a») Știți toarce, coase, țese. ISPIRESCU, L. 12. Păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmi unul macar. DRĂGHICI, R. 25. Vai de min’ ce-mi place mie. Badea care știe-a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu, a fi foarte învățat. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Știe carte. I-a dat poliță iscălită la mînă cîrciumarului. STANCU, D. 100. I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că d-ta știi atît de multă carte? CAMIL PETRESCU, U. N. 63. Pe acesta l-a chemat Și așa l-a întrebat: Știi carte, Cumnate? TEODORESCU, P. P. 263. Cine știe carte are patru ochi. A nu ști buche (bechi sau boabă) v. c. A ști și toaca în cer = a fi atoatecunoscător, a fi foarte învățat. Îmi scrie că știe și toaca-n cer. DELAVRANCEA, O. II 36. A ști lecția (sau rolul) = a cunoaște bine lecția (sau rolul). A ști (ceva) pe degete v. deget. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa) = a putea reproduce întocmai, din memorie. Știa pe dinafară strofe întregi din Alecsandri, poetul lui favorit. CĂLINESCU, E. 113. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. A. 49. Învățase carte la dascălul Pascal... ce știa toată Alexandria pe de rost. NEGRUZZI, S. I 246. (Fig.) Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ♦ (Urmat de determinări indicînd o anumită limbă) A vorbi și a înțelege (o anumită limbă). Oare știe franțuzește? EMINESCU, N. 43. Parcă nu prea știe franțuzește. ALECSANDRI, T. I 47. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie într-o anumită. împrejurare. Acum fă ce știi, eu nu mă mai amestec. RETEGANUL, P. II 10. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Nu știu cum să fac. CREANGĂ, P. 203. Neștiind cum s-o mingii, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) (mai) facă = a nu mai găsi nici o soluție (după ce au fost încercate mai multe) pentru a ieși dintr-o încurcătură. Nu mai știa ce să facă, ca să mulțumească lui Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 19. Ce să știu (știi etc.) sau (refl.) (să) mă știu (știi etc.) face = cum să fac (faci etc.), cum să procedez? Umblă feciorii mei toată ziulița, fără să afle undeva capătul pădurii, iar cînd fu seară, erau chiar în locul de unde plecase dimineața. Ce să știe face? RETEGANUL, P. II 71. Ce mă știu eu face și de unde să-ți aduc eu herghelia? ISPIRESCU, L. 27. Ce o să mă știu eu face cînd va veni tristul timp ca ele să se vestejească. NEGRUZZI, S. I 99. (Cu o topică mai puțin obișnuită) El... s-a logodit și d-atunci n-am pace, Nu mă știu ce face. TEODORESCU, P. P. 661. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... Cînd a văzut pe Maica, nu mai știa ce să facă de bucurie, CREANGĂ, P. 135. A nu ști de unde s-o apuci = a nu te pricepe de unde să începi un lucru. Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. Apoi dă... știu eu? Dac’ a vini bărbatu-meu? ALECSANDRI, T. I 264. 2. A putea, a fi în stare (să facă ceva). Am întîrziat?Nu, dar eu nu știu să aștept. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic. DELAVRANCEA, O. II 184. De-a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți. EMINESCU, O. I 133. Căpitane, căpitane, Pe drum nu le duce tare Că-s răgute tinerele Și pe drum nu prea știu mere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Cu repetarea complementului) De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I 44. ♦ A fi hotărît (a face ceva). Nu știu la care voi merge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. Nu știu ce l-oi face, Ca să-l las acas’ nu-mi place. id. ib. 53. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărîre; a fi nedecis, șovăitor. A ști una și bună v. bun4 (III 5). 3. A ține minte, a-și aduce aminte; a-și aminti. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ Expr. A nu-i mai ști (cuiva) de nume v. nume. Cine (mai) știe v. cine. ♦ A avea în minte, a păstra în amintire. Acea culme înverzită O revăd precum o știu... Mi-a văzut copilăria... Mînă, mînă, surugiu. MACEDONSKI, O. I 8. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. Dintr-o dată am știut cu cine am de-a face. GALACTION, O. I 94. Mergea Ivan fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. Te-ntreb într-un tîrziu, Uitîndu-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. Nu știu, mîndră, ce-i asta: Ori iubesc alta ori ba, Pe tin’ nu te pot uita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a nu suferi provocarea cuiva, a riposta îndată. Așa e țăranul: nu prea știe multe. CREANGĂ, A. 151. A nu (mai) ști unde-i e capul (sau a nu-și mai ști capului) = a fi copleșit (de preocupări, de senzații). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi = se prea poate, nu poți fi sigur (că nu e așa). De frica ocnei s-a răznit Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu! Așa i-a fost menit. COȘBUC, P. I 230. Mai știu eu!... Poate ori dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd, ieri noapte, de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva. id. ib. 187. Spune babei ce te chinuiește; că de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva. id. ib. 189. (Pronumele personal purtînd accentul în frază) El (ea etc.) știe (cum sau ce face), exprimă mirarea (sau admirația) față de acțiunile neobișnuite sau inexplicabile ale cuiva. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa, cîte puține, de poftă. CREANGĂ, P. 211. [Scaraoschi] se vîră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan. id. ib. 303. Nu știu cum = cumva, în mod inexplicabil. A fost Cuminte om, dar nu știu cum Așa i-a mers de prost! COȘBUC, P. I 229. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum, îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Despre persoane) A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar, inexplicabil, curios. A-i fi (cuiva) nu știu cum = a-i fi (cuiva) greu să... Dar sufletele aceste... mi-e nu știu cum să le primesc. NEGRUZZI, S. I 93. A nu ști ce = a fi nelămurit, a nu-ți da bine seama de situație. Parcă se petrecea nu știu ce. CREANGĂ, P. 276. A nu ști cît v. cît5 (III). Cine știe ce (sau unde) v. cine. Nu știu cine = cineva, oarecare. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios, a nu înțelege glumele; a nu glumi niciodată. (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. Simți un nu știu ce colea la inimioară. ISPIRESCU, L. 35. În toată-a ei făptură e-un «nu știu cum» și-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. ◊ (Intercalat în frază, la pers. 2, fără sens precis) Plecă și el, știi, cam în dorul lelii. ISPIRESCU, L. 34. (Expr.) Știi, colea v. colea. Știi cine (sau ce), se zice cînd nu voim să numim persoana (sau lucrul) de care e vorba. ◊ Refl. Unde-aud cucul chitind Și mierlița șuierînd, Nu mă țiu om pre pămînt, Nici nu mă știu unde sînt. TEODORESCU, P. P. 345. 5. (Uneori determinat prin «dinainte») A prevedea. Trecu podul mulțumind lui dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. Știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Cine știe oare și cine îmi va spune Ce o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, M. 3. De-aș ști, maică, că m-ai da, Mai bine m-aș spînzura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ♦ A bănui. Bietul Dionis, de unde să știe el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, O. I 89. Ne-am iubit cu multă frică, Și-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. 6. (Determinat adesea prin «bine») A avea certitudine, a fi sigur de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine. COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că mă duc la mînăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el. CARAGIALE, O. I 50. Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut, sigur. Se știe că anotimpurile au o durată neegală. – Forme gramaticale: perf. s. știui, part. știut.

SUBORDONA s. f. (< adj. subordonat, -ă < subordona, cf. fr. subordonner, it. subordinare): propoziție cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție. ◊ ~ paratactică (asindetică): s. care se află în raport de subordonare prin parataxă (prin juxtapunere) față de regenta ei, s. juxtapusă, ca în exemplele „...zic zece, / tu taie una” (C. Negruzzi); „Rău faci, / rău găsești!” (Folclor). ◊ ~ joncțională (hipotactică): s. care se află într-un raport de subordonare prin joncțiune față de regenta ei, adică realizat cu ajutorul unor elemente de legătură (conjuncții și locuțiuni conjuncționale subordonatoare, pronume și adjective relative, adverbe relative), ca în exemplele „Te-am ruga, mări, ruga, / -mi trimiți prin cineva / Ce-i mai mândru-n valea ta” (M. Eminescu); „Îi zicea lumea moș..., / pentru că vorbea în tâlcuri” (A. Vlahuță); „N-am să am hodină / cum n-are pârâul Tarcăului” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de gradul I: s. care depinde de o propoziție principală, ca în exemplul „Trec furnici ducând în gură de făină marii saci / Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte, și colaci” (M. Eminescu) ◊ ~ de gradul II: s. care depinde de o propoziție secundară, ca în exemplul „El nu cânta, pentru că nu știa cânte” (I. Slavici). ◊ ~ regentă: s. de care depinde o altă subordonată, ca în exemplul „Când te-am poftit aseară să cinezi cu mine, ți-am spus obiceiul meu...” (I. L. Caragiale). ◊ ~ coordonată: s. care se află în raport de coordonare cu o subordonată identică sau diferită, ca în exemplul „Se vede că zmeii erau răi, puternici, dar glagorie n-aveau nici cât negru sub unghie” (Folclor). ◊ ~ necircumstanțială: s. care nu exprimă o circumstanță, care îndeplinește funcția unui subiect, a unui nume predicativ, a unui atribut, a unui complement direct, indirect, de agent sau a unui element predicativ suplimentar (v. s. subiectivă, predicativă, atributivă, completivă directă, completivă indirectă, completivă de agent și predicativă suplimentară), ca în exemplele „Nu era chip te apropii de dânsul” (Ion Creangă); „Părerea mea e e mai bine să lași caii în pace” (Marin Preda); „Erau clăcași: oștenii fără nume / Ce duc războiul mare-al tuturora” (O. Goga); „N-aș putea spune hotărât dacă în timpul somnului mi-a fost frig” (C. Hogaș); „Imensul rezervor de legende i-a slujit -și scrie propriile lui balade” (V. Eftimiu); „Locurile au fost reținute de cine nu ne așteptam”; „Am găsit-o cum mi-am închipuit-o.” ◊ ~ circumstanțială: s. care exprimă o circumstanță, care îndeplinește funcția unui complement circumstanțial (de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop etc.), ca în exemplele „Și pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia” (Ion Creangă); „Îndată ce soarele scăpătă după culme, luna... ieși la răsărit la marginea dumbrăvii” (M. Sadoveanu); „Mama Iana era posomorâtă cum nu fusese de mult” (B. Șt. Delavrancea); „Maică, mulți te-au dușmănit, / ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ca dintr-un bob odrăslească mia, / Cu sângele tău cald stropește glia!” (A. Vlahuță) etc. ◊ ~ relativă: s. introdusă prin adjectiv relativ, pronume relativ, pronume nehotărât cu funcție de relație sau prin adverb relativ, ca în exemplele „Nu știu ce vreme va fi atunci”; „Se știe cine a făcut asta”; „Vine cu noi oricare poftește”; „Du-te unde vrei.” ◊ ~ anticipată: s. anunțată înainte, în regentă, prin formele de nominativ (subiectiva) sau prin formele de acuzativ și de dativ neaccentuate (completiva directă și completiva indirectă) ale pronumelui personal, ca în exemplele „Ajunge el departe cine se scoală de dimineață”; „Îl ajută pe cine se străduiește”; „Îi spune cui merită”. ◊ ~ reluată: s. întărită în regenta care o urmează prin formele de nominativ (subiectiva) sau prin cele de acuzativ și dativ neaccentuate (completiva directă și completiva indirectă) ale pronumelui personal, ca în exemplele „Cine se scoală de dimineață ajunge el departe”; „Pe cine se străduiește îl ajută”; „Cui merită îi spune”.

vîrf s.n. I (predomină ideea de parte înaltă, de deasupra sau de nivel superior) 1 (geomorf.) Partea cea mai de sus a unei culmi, a unor munți sau dealuri. 2 Partea cea mai de sus (ascuțită) a unui obiect înalt (casă, copac etc.). Piramidele-nvechite Urcă-n cer vîrful lor mare (EMIN.). Loc.adv. Cu vîrf = foarte mult, peste măsură. Cu vîrf și îndesat = din belșug, din abundență, cu prisosință. N-a izbutit să dobîndească nici o avansare, deși ar fi meritat cu vîrf și îndesat (REBR.). ◊ Expr. A pune (sau a face) vîrf (la ceva) = a întrece orice măsură, închipuire sau așteptare; a fi din cale-afară de... Prin multe trecuse el de cînd era om bogat; asta însă punea vîrf la toate (SLAV.). (Plin) cu vîrf sau încărcat cu vîrf = plin de tot, pînă sus. ♦ Partea cea mai ridicată față de suprafața înconjurătoare. Ședea pe vîrful grămezii de nisip. 3 Fig. Persoană, grupare, colectiv etc. care se află în fruntea unei organizații, a unui grup social etc. El, vîrful mîndru al celor ce apasăSalută-n a lui cale pe-apărătorul mut (EMIN.). ◊ Loc.adv. La vîrf = (calc după fr. „au sommet”; despre întruniri, convorbiri etc.) care presupune participarea șefilor de state, de guverne; la cel mai înalt nivel în stat. 4 Fig. Grad, intensitate maximă de manifestare sau de evoluție a unui fenomen, a unei acțiuni etc. ◊ Ore de vîrf = a) (în legătură cu mijloace de transport, magazine sau alte unități de servire a populației) ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă; b) (în legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vîrf de consum = cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore de zi sau în anumite perioade ale anului. ♦ Treaptă supremă într-o ierarhie (socială, profesională etc.); apogeu, culme. În așa vîrf ajunsese această boală a sa, Încît în toată minuta sfirșitul îi aștepta (PANN). II (predomină ideea de extremitate ascuțită) 1 Parte extremă a unui obiect, de obicei subțiată sau ascuțită (și opusă părții cu care este fixat de ceva sau de care este apucat ori manevrat); parte cu care se termină un obiect în sensul lungimii lui; capăt, extremitate. Băgă de seamă că o broască țestoasă se ține după vîrful nuielei lui (ISP.). ◊ Expr. Nici cît un vîrf de ac v. ac. 2 Extremitate a unei părți a trupului omului sau al animalelor. Sărută pe Viorica înălțîndu-se în vîrful picioarelor (PHIL.). ◊ Loc.adv. Din vîrful buzelor = a) cu superioritate, ironic, batjocoritor; b) fără convingere. E un prieten al nostru,... lămuri din vîrful buzelor Mina (SADOV.). În vîrful (sau pe vîrfurile) degetelor = (în legătură cu vb. de mișcare) tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. Stinse lampa, pe vîrful degetelor trecu prin tindă (EMIN.). În vîrful (sau pe vîrfurile) picioarelor v. picior. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) tot sîngele în vîrful capului, se spune cînd cineva se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. A vorbi în (sau din) vîrful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; ext. a vorbi afectat. A umbla (sau a păși, a merge) în vîrful degetelor v. deget. A grăi în vîrful limbii v. limbă. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în vîrful capului) v. păr. 3 (geom.) Punct de intersecție a două laturi ale unui unghi. • pl. -uri. /<sl. veche връхъ врьхъ; cf. și fr. sommet.

SĂRBĂTOARE, sărbători, s. f. 1. (În practicile religioase) Zi consacrată serviciului divin pentru comemorarea unui eveniment din istoria religioasă sau în onoarea unui sfînt. De data asta se nimerise ca sărbătorile creștinești să le facem și noi după lege, pe loc, în port. BART, S. M. 96. Cînd venea dumineca și sărbătorile, fata babei era împopoțată. CREANGĂ, P. 284. Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei... coliba părintească cu copaciul cel mare din pragul ușii, dragostea mamei... cîinele care se juca cu noi, sunetul clopotului bisericii satului ce ne vestește zilele frumoase de sărbătoare. RUSSO, S. 135. ◊ Loc. adv. În (sau de) sărbători = cu ocazia sărbătorilor, în timpul sărbătorilor. Dealul e cu spini acum, Zarea mohorîtă. Nu mai sînt copii s-alerge După cuiburi, după flori! Și pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I 260. Foaie albă colilie, Zi mă-ti să te dea mie, Că-mi ești dragă dintr-o mie, Să te dea de sărbători, Cînd e cîmpul plin de flori. TEODORESCU, P. P. 270. Cînd îl văd dumineca, Mi se rupe inima, Cînd îl văd în sărbători, Mereu mă iau la fiori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Loc. adj. și adv. (În opoziție cu de toate zilele, obișnuit) De sărbătoare (sau de sărbători) = festiv, sărbătoresc, strălucitor. Vai de mine, băiete, mi se pare că te-ai culcat în cămașa de sărbători! REBREANU, I. 45. Mario, o să vie boierii... Să ne-mbrăcăm de sărbătoare. DELAVRANCEA, A. 99. Cînd se împrăștie faima venirei lui, ziua-și muie aerul în lumină de sărbătoare. EMINESCU, N. 27. ♦ (În opoziție cu zi lucrătoare) Zi în care nu se lucrează. Dacă des sărbători faci, nu o să aibi ce să-mbraci. PANN, P. V. I 150. Un plug mare că prinsei Și cu-un bou îl înjugai Și de lucru m-apucai, Că săracul n-are soare, Nici zile de sărbătoare, Ci tot zile lucrătoare! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Sărbătoare legală = zi (stabilită în mod oficial) în care întreprinderile și instituțiile nu lucrează. 2. Zi în care se comemorează sau se sărbătorește un eveniment important, organizîndu-se serbări, solemnități sau demonstrații și care, de obicei, este stabilită în mod oficial ca zi de odihnă. Muncitorii, tehnicienii și funcționarii au lucrat zilele acestea un schimb de onoare în cinstea zilei de 1 Mai, măreața sărbătoare a solidarității internaționale a oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2649. ◊ Sărbătoarea muncii = 1 Mai, ziua solidarității internaționale a celor ce muncesc. În mai, cînd rozele-nfloresc, Scăldate-n aurul din soare, Popoarele sărbătoresc A muncii sfîntă sărbătoare. DEMETRESCU, O. 80. Sărbătoare națională = zi de odihnă în cinstea sau în amintirea unui eveniment din istoria țării. Pentru poporul nostru ziua de 23 August este cea mai mare sărbătoare națională. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2114. 3. Sărbătorire, serbare; festivitate, petrecere. A fost o mare și penibilă sărbătoare de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 40. Altădată apariția tatălui era o adevărată sărbătoare. Îi săreau de gît, pe urmă începeau scotocirile. SAHIA, N. 96. Într-o zi, zînele plecară la o sărbătoare la alte zîne. ISPIRESCU, L. 149. 4. (Adverbial, în forma sărbătoarea) În zilele de sărbătoare (1, 3). Sărbătoarea, oamenii trec aici cu bărci și vapoare, se odihnesc, petrec. STANCU, U.R.S.S. 197. Sărbătoarea, cînd venea în sat, popa îl ispitea să afle cu ce se îndeletnicește orîndarul cel nou. SADOVEANU, O. VIII 254. Adeseori, sărbătoarea, în fundul mîndrei grădini a gazdei mele, jos, pe iarba verde, priveam în tihnă măiastra frumusețe a firii. PĂUN-PINCIO, P. 123.

TRUDIT, -Ă, trudiți, -te, adj. Foarte obosit; ostenit din cale-afară. Ospătaseră puțintel, ș-acuma trupurile trudite ar fi cerut hodină. SADOVEANU, O. VII 63. Trudit apoi m-am așezat pe-o stîncă, La capătul călătoriei mele Se deschidea prăpastia adîncă. TOPÎRCEANU, B. 87. Se vede cum vine Carul cu boii trudiți, pe culme, și scîrțîie carul. COȘBUC, P. II 63. Foarte trudit, omul își încolăcește brațele pe masă și-și așază pe dînsele capul. CARAGIALE, O. I 286. ◊ (Substantivat) Spre cei trudiți cu boare eu mă plec. COȘBUC, P. I 289. ♦ Care exprimă oboseală, trudă. Lăsînd cu lene o căutătură trudită și întunecată peste tot ce-i cădea-n preajmă. VLAHUȚĂ, N. 127. Nu s-auzea decît suflarea trudită a bolnavului. id. O. A. II 40. ♦ Chinuit, supus la tot felul de necazuri și încercări, obosit, ostenit. La voi aleargă totdeauna Truditu-mi suflet să se-nchine. GOGA, P. 8. Cel mai mîhnit suflet în trupul cel mai trudit. CARAGIALE, O. III 234. ◊ (Substantivat) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești: Ăst an la fiecare din ei belșugul bate... Cu maldăre de soare în suflet și-n ferești. DEȘLIU, G. 49.

MAGISTRU s. m. 1. (Învechit; de obicei cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Persoană care avea funcția de a supraveghea, a administra sau a comanda; grad ierarhic (în administrație, în armată etc.). V. ș e f, c o m a n d a n t. Au dobîndit dregătorie de magistru de oaste. ȘINCAI, HR. I, 98/1. Magistrul tunurilor, carele sta aproape, încă s-au omorît. id. ib. II, 117/16. I-au urmat intrarea cu această pompă: un maghistru de poliție cu oamenii lui; un număr mare de jandarmi cu săbiile scoase. AR (1829), 612/32. [Spitalul] va avea un spițer vrednic, cinstit și cu diplomă de maghistru al farmației, doi agiutători și doi laboranți, CUCIURAN, D. 97/22. 1 magistru preste cai, 1 popă, 1 paharnic, 1 prefect al mesei (stolnic). BARIȚIU, P. A. I, 6, cf. 654. Magistrul de echipagiu au fost însărcinat cu astă treabă. CALENDAR (1859), 81/14. În... congregațiune un magistru, Ugrinus, cere de la rege să i se înapoiascâ moșiile sale. XENOPOL, I. R. III, 24. ◊ Magistrul orașului = primar. Această crăiască carte fusese citită în mijlocul pieței mari de către magistrul orașului. ODOBESCU, S. I, 98. ♦ Grad ierarhic în anumite ordine religioase, militare etc. S-au suit pe tronul crăiii Poloniii... încheind aleanție cu. . . maghistrul ordinului de Livonia. ASACHI, I. 97/23. 2. (Astăzi livresc) Persoană cu pregătire specială, care instruiește pe cineva într-un anumit domeniu de activitate ; s p e c. profesor, dascăl. Ceea ce la magistri s-ar putea numi uneori nebăgare de samă, devine la școlari un sistem. MAIORESCU, CR. I, 368. Am devenit o ființă superioară magistrului meu. EMINESCU, N. 79. Mi s-a zis pe rînd magistru, doctor, culme strălucită, Și discipoli mă urmară cu voința nimicită. MACEDONSKI, O. I, 271. Nu m-ai luat cumva c-un plan subțire Mai adineaori, cînd ziceai, Magistre, Că iadul nu-i decît o-nchipuire? TOPÎRCEANU, B. 93. Ca și magistrul nostru, nu puteam rezista dorinții și plăcerii de a le împărtăși... că, pentru a prinde pește, este nevoie mai mult de pește decît de undiță. SADOVEANU, O. IX, 367. ◊ Fig. Natura iaste prea înțelept maghistru. ȚICHINDEAL, F. 62/1. ♦ Meșter. Au cumpărat lemne de la împărații Tirului și a Sidonului și maghistrii (maistorii) de la dînșii au cerut. TEODOROVICI, I. 3/21. – Pl.: magistri. – Și: (învechit) magíster (NEGULICI, COSTINESCU), maghistru s. m. – Din lat. magister. Cf. germ. M a g i s t e r.

ATÎRNA (atîrn) I. vb. tr. A prinde, a acăța de ceva ridicat, de un cuiu, etc. capătul de sus al unui lucru, sau sfoara, baiera, etc. de care e legat un obiect, în așa fel ca obiectul să spînzure în voie: și-a atîrnat hainele în cuiu; și-a atîrnat la piept o cruce mare de lemn legată cu sfoară groasă (CRG.); proverb: sita cînd e nouă n’ai unde s’o atîrni, un lucru nou e păzit cu mare îngrijire, se zice și despre cineva nou venit într’o casă, într’o slujbă, pe care cauți să-l menajezi cît mai mult în cele dintîi zile; proverb: ~ cuiva un ponos (de coadă), a scoate cuiva o poreclă pe care n’o merită, a-i scorni niște năravuri pe care nu le are; proverb: îi atîrnă belciugul de nas, îl poartă după plac, se face stăpîn pe dînsul și-l învîrtește cum îi place; proverb: îi atîrnă lingura de gît, se zice despre aceia cari vin prea tîrziu la masă; proverb: ~ cuiva pielea in pod, a se ținea de cineva pînă la moarte (ZNN.). II. vb. intr. 1 A fi prins, acățat, așezat (vorb. de un lucru) într’un loc mai ridicat, în așa fel ca marginea de jos sau capătul dedesubt al lucrului să spînzure în voie, a spînzura, a sta spînzurat: văzu cele trei rodii cum atîrnau de o cracă (ISP.); de-a lungul prispelor atîrnă pe culmi velinți vărgate (VLAH.) 2 Fig. A sta spînzurat, gata să cadă: nori negri atîrnau amenințători deasupra capetelor noastre 3 A cîntări, a se lăsa mai greu într’o parte (la cîntar): un mănunchiu de chei ce atîrna o oca (D.-ZAMF.); proverb: trei oca i-atîrnă buza, e bosumflat 4 A sta plecat, a se lăsa greu într’o parte: îi atîrna capul într’o parte 5 A se tîrî, a ajunge pînă la pămînt, a fi nepotrivite pe trup sau rău purtate (vorb. de haine): atîrnă hainele de pe el 6 Fig. A zăcea, a sta culcat: el atîrna ca porcu ’n strat (GR.-N.) 7 Fig. A se da lenii, a se lenevi: ia sculare, nevestele și fetele n’atîrnă, sînt mai vioi ca flăcăii (JIP.) 8 Fig. A fi supus unor anumite împrejurări, a depinde: de la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare (NEGR.) 9 Fig. A sta în mîna, în puterea cuiva, a fi supus cuiva, sub stăpînirea cuiva: Chiar starea ta atîrnă de vînt și de copii (DON.). III.. vb. refl. 1 A se prinde, a se apuca de ceva ținîndu-se vîrtos cu mîinile sau trâgînd tare în jos: o vedea blîndă, iubitoare, atîrnîndu-se de gîtul lui (VLAH.) 2 Fig. A șovăi: Turcul schimbă socoteala păcii cu Rusia și începu a se ~ (HASD.).

ÎNAINTA, înaintez, vb. I. 1. Intranz. A merge înainte, a se mișca spre cineva sau ceva; a avansa. Cu greu înaintam prin nămolul drumului rău. SADOVEANU, O. VI 526. Luntrea... înaintează în lovire de lopeți. EMINESCU, O. I 154. Căruța... înaintează pe căi fără de urme. ODOBESCU, S. III 15. Vaporul legănat de valuri înaintează răpide. ALECSANDRI, O. P. 317. ◊ Fig. Drumul... înaintează vesel, neted. REBREANU, I. 9. ◊ (Poetic) Din văi tu vezi amurgul Spre culmi înaintînd. COȘBUC, P. I 215. ◊ Refl. (Rar) Mă înaintam chiar ca o mașină printre toate acele minuni. ALECSANDRI, C. 122. Iată că se-nainta Și pe prag se arăta. id. P. P. 131. ♦ A merge înainte (în timp), a se desfășura. Noaptea-naintează. MACEDONSKI, O. I 173. ◊ Expr. A înainta în vîrstă = a îmbătrîni. 2. Intranz. Fig. A merge mai departe pe calea dezvoltării; a progresa. Uniunea Sovietică... înaintează acum spre cea mai înaltă formă de civilizație. SAHIA, U.R.S.S. 91. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A ridica în grad, într-o funcție mai importantă; a avansa. La o săptămînă după această minunată întîmplare, Vartolomeu Diaconu a fost mutat și înaintat la gradul de șef al stației Piscul-Voievodesei. C. PETRESCU, A. 298. 4. Tranz. (Cu privire la acte, petiții, lucrări administrative etc.) A expedia, a trimite. Am înaintat parchetului alăturata scrisoare. Cred că de astă dată ți s-a înfundat. CARAGIALE, O. II 307. 5. Tranz. (Învechit, cu privire la o sumă de bani) A da înainte, a plăti cu anticipație. Mă rog, băbacă, încă și acum ca să-mi înaintezi leafa. KOGĂLNICEANU, S. 101.

PUTEA, pot, vb. II. Tranz. (Urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) A avea puterea (fizică sau morală) de a face ceva, a fi capabil, a se simți în stare să înfăptuiască un lucru. Pesemne inima le spunea că spinul nu le este văr și de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc; Dacă numai asupră-mi tu poți s-aduci vrun bine, Eu rîd d-a mea durere și o disprețuiesc. ALEXANDRESCU, P. 79. De-aici pînă-n satul meu, Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge Și tot nu le poate stinge. Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Al doilea verb e subînțeles) Ce nu poate un tînăr la douăzeci de ani, cînd s-așterne cu dragoste și cu entuziasm să facă ceva? VLAHUȚĂ, O. AL. II 21. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Și ce pot sfaturile mele, cînd lacrimile d-tale nu folosesc? NEGRUZZI, S. I 51. ◊ Absol. Străinul parcă se gătea Să plece, și-ar fi vrut Să fugă dac-ar fi putut. COȘBUC, P. I 228. Nu putem, măria-ta, că sîntem morți de foame. ALECSANDRI, T. I 397. Alelei! murguleț mic, Alei! dragul meu voinic! De-ai putea la bătrînețe Cum puteai la tinerețe! id. P. P. 73. Ce e mic ca oul și poate ca boul? (Cîntarul). ♦ (Precedînd un verb reflexiv, se intercalează uneori între pronume și verb) Ilie însă nu se putu răbda să nu-i strige. REBREANU, I. 33. ◊ Expr. Cît îi poate cuiva capul (sau mîna, osul, pielea, cojocul) sau ce-i poate cuiva capul (mîna etc.) = de cît e capabil cineva, ce e în stare să facă cineva. Luați seama: jandarmii! Ne-au ajuns din urmă. Acuma să vedem ce ne poate pielea, DAVIDOGLU, O. 128. Numai Chirică băietul știa ce zace în inima lor și cît le poate capul. CREANGĂ, P. 167. A nu mai putea (de...) = a fi copleșit de un sentiment sau de o senzație puternică. Împăratul, carele știa că umblă niște zmei să-i răpească copila, nu mai putu de bucurie cînd îi văzu măcelăriți. ISPIRESCU, L. 256. Cînd mama nu mai putea de obosită și se lăsa cîte oleacă ziua să se odihnească, noi băieții tocmai atunci ridicam casa în slavă. CREANGĂ, A. 37. Ia-mă, bădiță, călare, Că nu mai pot de picioare. ALECSANDRI, P. P. 17. A nu (mai) putea fără... = a avea absolută nevoie de..., a nu se putea lipsi de... Era mai mult decît duhovnicul, că fără de dînsul nu puteau mănăstirile. CREANGĂ, P. 112. A nu mai putea după... = a ține foarte mult la, a se da în vînt după... Nu mai poți după povești și basme, copiii se joacă și tu pîndești vorba cu urechile ciulite. DELAVRANCEA, S. 264. (Familiar) A nu mai putea = a nu-i păsa, a nu se sinchisi (de cineva sau de ceva). 2. A avea posibilitatea, mijloacele necesare pentru a realiza un lucru, a fi în situația de a înfăptui ceva, a-i fi cuiva cu putință să realizeze ceva. Știu bine că n-am să pot scăpa ușor de d-ta. CREANGĂ, P. 203. Dar mă rog... pe duduca Luluța nu știți unde-aș putea-o găsi? ALECSANDRI, T. I 223. ◊ Absol. De-am avut, de n-am avut, Am trăit cum am putut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 415. 3. A exista posibilitatea sau probabilitatea, a fi posibil să i se întîmple cuiva ceva. Apa era bîhlită și ne-am fi putut bolnăvi. CREANGĂ, P. 204. Ca să fiu drept și să te pun îndată la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele... ODOBESCU, S. III 11. Pînă, maică, ți-oi veni, Grîul tot o putrezi; Pînă ți-oi veni la poartă, Poți, măicuță, să fii moartă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. ◊ Expr. Ce (sau cînd, unde) poate să fie? = ce (sau cînd, unde) să fie asta? Și cum s-a sculat, a și început a căuta cu de-amăruntul prin așternut, să vadă ce poate să fie? CREANGĂ, P. 264. ◊ Refl. impers. Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea și să nu meargă nimeni să-l cerceteze? ISPIRESCU, L. 44. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. Cu burete nu se poate bate cui în perete. (Cu pron. refl. postpus, mai ales în întrebări retorice) Da bine, cucoană. poate-se ca broaștele să mănînce mălaiul? ISPIRESCU, L. 180. O cheamă Adalgița... Poate-se mai frumos nume? NEGRUZZI, S. I. 76. (Expr.) Se prea poate = e foarte posibil. De nu se mai poate (sau cît se poate, cum nu se poate mai mult) = din cale-afară, foarte, la culme, la maximum. Un băiet ochios, sprîncenat și frumușel, de nu se mai poate! CREANGĂ, P. 75. Era în Iași un tînăr boierinaș, frumos și bun la inimă, dar desfrînat cît se poate, pentru că-i erau dragi cărțile, vinul și femeile. NEGRUZZI, S. I 81. ◊ (Cu valoare adverbială) E posibil, probabil; e cu putință. Ia, poate să am vreo treisprezece ani. CREANGĂ, P. 148. ◊ (Urmat de o subordonată subiectivă introdusă prin conj. «că») Iar dac-a fi adevărat, ce zice lumea: că pentru feți-frumoși vremea nu vremuiește, apoi poate c-or fi trăind și astăzi. EMINESCU, N. 30. Poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sînt. NEGRUZZI, S. I 139. N-ai văzut pe dragul meu? – Poate că l-oi fi văzut, Dară nu l-am cunoscut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ Loc. adv. Peste poate = peste putință, cu neputință. Fără doar și poate = sigur, precis, indiscutabil. 4. A avea voia, permisiunea, dreptul de a face ceva. Copilită cu părinți, Nu sili să te măriți, Măritatu-i lucru mare, Nime nu-l poate stricare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 278. ◊ (Exprimă o nuanță concesivă-condițională) N-aibi grijă, stăpîne, poți să te duci și pe la nuntă că am făcut ce știu eu și nime n-are să te cunoască. CREANGĂ, P. 171. Om ca badea nu se vede... Așa mîndru și frumos; Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. ◊ Expr. Poți să nu mă (mai) întrebi = e mai bine să nu mă (mai) întrebi. Și de-aceea de-azi-nainte poți să nu mă mai întrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi. EMINESCU, O. I 141. ◊ Refl. impers. A fi permis, îngăduit. Se poate intra? 5. A avea motive să facă, să spună, să creadă ceva. Cine să fiu mătușă? Ia. o fată săracă, fără mamă și fără tată, pot zice. CREANGĂ, P. 288. Eu mă duc, mîndră, ca mîne, Inima la tin’ rămîne... De-i vedea că înverzește, Poți să tragi a mea nădejde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. 6. A se cădea, a fi potrivit, convenabil. Nu mă pot duce în sat ori la tîrg în zdrențele pe care le port. SADOVEANU, P. M. 44. 7. (Mold., în expr.) De-a putere-a fi = cum s-ar zice, se poate spune; într-adevăr, de fapt, cum se cade, în toată puterea cuvîntului; doar. Cum de el, om bătrîn și moșneag de-a putere-a fi, și să-l cuprindă așa focul cînd aude o turluitură de fluier! SBIERA, P. 9. Birze Ivane, du-te; nu ți-i oprită calea. De-a putere-a fi, acum ești de casa noastră. CREANGĂ, P. 312. Toți sătenii, d-a putere-a fi, o cunoșteau. CONTEMPORANUL, VI 97.- Prez. ind. și: (popular) pers. 1 sg. poci (DUMITRIU, B. F. 29, TEODORESCU, P. P. 312, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29), pers. 2 sg. (rar) poci (PAS, L. I 140).

ZBOR1, zboruri, s. n. 1. Planare și mișcare în aer a unei păsări, a unei insecte etc. cu ajutorul aripilor; p. ext. deplasare în atmosferă a unui corp (balon, dirijabil) care se menține în aer fără consum de energie, cînd este mai ușor decît aerul, sau cu consum de energie, cînd corpul (avion etc.) este mai greu decît aerul. Un zbor iute de pasere, un țipăt ascuțit au trecut pe deasupra. SADOVEANU, O. VII 333. Jos, pe-un vîrf de campanulă, Pururea-n vibrație, Și-a oprit o libelulă Zborul plin de grație. TOPÎRCEANU, B. 51. ◊ Platformă de zbor = platformă (pe aerodrom sau pe puntea unui vapor portavion) de pe care decolează avioanele. ◊ Loc. adv. În (sau din, rar într-un) zbor = în timp ce zboară, pe cînd se află în aer; p. ext. foarte repede, dintr-o singură mișcare. N-ai să-l mai vezi... Pe urma unui șoim ușor, Ca să-ți împuște șoimu-n zbor! COȘBUC, P. I 111. Prindea [păsările] cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Vin ca paserea-ntr-un zbor! ALECSANDRI, P. I 9. Arnăuții se îmbrîncea, Pe Iordaki s-arunca, De păr lung îl apuca, Pe covor îl întindea Și din zbor capu-i tăia. id. P. P. 182. (Fig.) Cînd scriu o strofă dulce, pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. III 4. ◊ Expr. A trece în zbor = a trece foarte repede. (Fig.) Trec anii, trec lunile-n goană Și-n zbor săptămînile trec. TOPÎRCEANU, B. 61. A se ridica în zbor = a se înălța în aer. Erau așa de multe și de mari aceste păsări, încît opreau razele soarelui, cînd se ridicau ele în zbor. ISPIRESCU, U. 43. A(-și) lua zborul = a) a se înălța în aer, p. ext. a începe să alerge foarte repede. Caii repezi, ageri... La sunete de luptă, pe cîmp își luau zborul, Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea. ALEXANDRESCU, M. 30. (Fig.) Zile ce-n vecinicie-și iau repedele zbor. ALEXANDRESCU, M. 4; b) a scăpa dintr-o prinsoare, a fugi dintr-o captivitate. Am să te închid în turnul ăsta, de unde n-ăi putea să-ți iei zborul. ALECSANDRI, T. I 444; c) (rar) a lua avînt, a se dezvolta. În acest timp, ceasornicăria luase un zbor mare la Geneva. La TDRG. Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare. ALECSANDRI, T. II 107. ♦ Fig. Trecere rapidă, prin aer, a unui obiect zvîrlit, aruncat sau purtat de vînt. Zborul săgeților. Zborul gloanțelor. 2. Fig. Mers iute, vijelios; viteză, goană, fugă. Mihai apăsă acceleratorul pînă-n fund. Mașinuța își întări zborul, despicînd năvala aerului. MIHALE, O. 501. Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun, N-ai să-l mai vezi în zbor nebun, Pe urma unui șoim ușor. COȘBUC, P. I 111. Și prin flacăra albastră a vreascurilor de aluni, Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni. ALECSANDRI, O. 172. ♦ Avînt, elan. Andrei fu încercat de un zbor al gîndurilor avîntate spre culmi. MIHALE, O. 304. Aprinzi în bolta vremii aștri, Din zborul tristului tău gînd. VLAHUȚĂ, O. A. 50.

culme sf [At: URECHE, ap. LET. I, 141/33 / V: ~mă, ~mie / Pl: ~mi și (rar) ~muri / E: ml culmen] 1 Partea cea mai înaltă a unui munte sau deal Si: creastă, coamă, spinare, vârf (pop) culmiș. 2 Muchie orizontală formată de cele două planuri înclinate ale acoperișului. 3 (Reg) Grindă orizontală în care sunt fixați căpriorii acoperișului. 4 (Pan) Muchia de sus a unui zid. 5 (Pgn) Partea cea mai de sus. 6 (Reg; la cal) Coamă. 7 (Reg) Podoabă din vârful coifului. 8 (Fig) Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge Si: apogeu. 9 (Pfm; îlav) La (nob în) ~ Foarte mult. 10 (Pfm; îcs) ~a ~milor Nemaipomenit! 11 (Reg) Prăjină lungă (în casele țărănești), fixată de grinzi, de care se atârnă haine, țesături sau obiecte. 12 (Reg; spc; lpl) Două sau mai multe rânduri de bețe pe care se clădesc fagurii. 13 (Reg) Țesătură țărănească, colorată, în formă de fâșie, întinsă pe perete ca podoabă. 14 (Pfm; îe) Ce-i pe mine, și pe ~ Asta-i tot ce am! 15 Punctul cel mai înalt în traiectoria unui corp ceresc. 16 (Pfm; îe) A fi în ~a fericirii A fi foarte fericit. 17 (Pfm; îe) Asta-i ~a! Exprimă indignarea.

sonată (< it. sonata). Inițial, spre sfârșitul sec. 16, s. desemna orice piesă muzicală „sunată” (v. sonare) la instrumente, spre deosebire de cantata* destinată pentru a fi cântată de voci (1) umane. Denumirea de toccata* era rezervată pentru piesele afectate instr. cu claviatură*; canzona* da (sau a) sonar este forma principală a muzicii instr. în sec. 16. Folosește, ca și ricercarul* tehnica imitației* polif. preluată din vechiul motet*, dar are un conținut laic inspirat din chanson*-ul fr. (canzoni alla francese). Exemple la A. Gabrielli, 1571. Se foloseau instr. de suflat din lemn sau din alamă. Forma era constituită din mai multe părți contrastante prin mișcare (2), măsură* și scriitură, deseori variată*, încheindu-se o coda*. La început, piesele nu erau de sine stătătoare ci reprezentau transcripții* ale vechilor motete și madrigale*. Regruparea vocilor (2) în partitură* (v. intabulare* < it. intavolare) se practica mai ales pentru orgă* și cu unele aranjamente*, pentru laută* (v. tabulatură). La începutul sec. 17, s. instr. se împarte, după destinația ei, în Sonata da chiesa (s. „de biserică”) și Sonata da camera (s. „de cameră”). Prima este o urmare a canzonei și cuprinde patru părți: I. Grave (omofonă* sau cu imitații polif.) II. Allegro (fugato*); III. Andante (omofonă, în măsură ternară*); IV. Allegro sau Presto (fugato* sau omofonă). Tonalitatea (2) este păstrată în mod unitar. Finalul (1) are deseori caracter de dans (gigă*, menuet* sau gavotă*). Exemplele cele mai bine cristalizate întâlnim la Corelli (op. 5, 1700), la Muffat, Couperin, Kuhnau. Cea de-a doua, Sonata da camera s-a identificat cu suita* instr. (= partita*). Trio-S. (echiv. it. sonata a tre) reprezintă un gen (1, 2) cameral specific (sec. 17) scris pentru două instr. (vl. sau instr. de suflat) cu bas. continuu* (orgă* sau clavecin* ale căror voci (2) grave sunt întărite de o viola da gamba*). Exemple remarcabile la G. Gabrielli, Salomon Rossi, Corelli ș.a. Spre sfârșitul sec. 17 deosebirea dintre sonata da chiesa și sonata da camera dispare și se ajunge la o cristalizare mai precisă a formei* de s.S. monotematică. Este o formă (II) ternară* având următoarea schemă: o temă* A este expusă în tonalitatea principală; după o scurtă amplificare, modulează (v. modulație) spre o tonalitate vecină (a dominantei* sau paralela*) ca, după bara (II, 4) de repetiție, se fie reexpusă în tonalitatea principală. Modelele exemplare inițiate de un Corelli au fost preluate și duse la împlinire de D. Scarlatti, Rameau, J.S. Bach și Händel. Cu începutul sec. 18, muzica de cameră* pășește spre noi căi de afirmare: 1) se renunță la practica basului cifrat*. Orga și clavecinul își vor găsi aplicații autonome, iar formațiile muzicii de cameră, devenite independente vor fi: trio (1) cu coarde, cvartetul (1) cu coarde etc.; 2) nașterea unei literaturi muzicale pentru instr. solistice cu acomp. de pian (trio (2), cvartet (2), cvintet (2), cu pian); 3) pentru Allegro-ul de început forma de s. devine obligatorie. ♦ S. bi- (di-) tematică. În jurul anului 1730 apar primele mărturii în organizarea distinctă a unei teme secundare (B) în cadrul formei de s., după următoarea schemă: prima temă (A) este urmată de o temă secundară (B). trasată la o tonalitate vecină (dominanta sau paralele) cu care se încheie expoziția* înainte de bara de repetiție. Urmează o scurtă dezvoltare (2) folosindu-se elementele tematice cele mai caracteristice, apoi se revine la tonalitatea principală în care se reexpun cele două teme. Asemenea specimene formale se găsesc în s. lui D. Scarlatti, Leclair, Ph.E. Bach, G.Chr. Wagenseil, în uvertura* napolitană (A. Scarlatti) și în Allegro-ul de s. al simfoniilor* Școlii de la Mannheim* (Johann Stamitz, Fr. Xaver Richter, Christian Cannabich, c. 1750). Totodată ciclul (I, 2) întreg al s. (respectiv simfoniei) se extinde la patru părți prin preluarea menuetului de suită. ♦ Primii clasici îmbogățesc forma s. bi-tematice cu noi elemente de construcție, Haydn pe linia unui conținut stenic de sorginte pop., Mozart pe linia cantabilității diafane. Acela care îi va da configurația definitivă, exemplară pentru multă vreme înainte, este Beethoven. Caracteristici generale: potențarea expresiei muzicale prin individualizarea unei tematici pregnante ce atinge o culme a dinamicii în confruntarea antitetică din secțiunea dezvoltării*; structura armonică și planul tonal capătă o semnificație deosebită pentru reliefarea discursului muzical; tehnic instr. câștigă în prestanță prin tratarea ei complexă și îndrăzneață; suflul unei voințe unice străbate și călește întregul eșafodaj sonor conferindu-i direcționări precise și variate în formularea lor. Forma s. beethoveniene poate fi rezumată astfel: expunerea temei principale (A), uneori premergându-i o scurtă introducere (1) lentă; punte* spre tonalitatea grupului tematic secund (B1B2B3). După o ascensiune dinamică, această parte numită expoziție (1) se încheie cu o frază concluzivă (B3) și un grup de cadențe (1) pe tonalitatea vecină pregătită de punte. Bara de repetiție dispare pe parcursul evoluției s. Dezvoltarea* reprezintă un spor dinamic folosindu-se tehnica drămuirii elementelor tematice din expoziție, prin progresii*, imitații, suprapuneri polif. După ce se atinge un moment de maximă tensiune (climax) se revine la tonalitatea de bază în care se efectuează repriza (1). Grupul tematic secund reapare de astă dată în albia tonalităților principale. Înainte de încheiere, după o bruscă, deviere tonală, are loc o a doua dezvoltare codală, mai scurtă, în regiunea tonalităților subdominante, îndepărtate. O coda încheie această dramaturgie sonoră, fixând prin cadențe tonalitatea de bază. În ultima fază a creației sale, Beethoven atinge stadiul unei mari economii a mijloacelor de expresie, pe linia scriiturii polif., izbutind să concentreze discursul muzical la esențial. Caracterul de „scherzando” din unele s. ale lui Haydn este preluat de Beethoven și durat în forma de scherzo* care va înlocui vechiul menuet, depășit. ♦ Forma de s. stă la baza întregului ciclu al s. instr., al genurilor (I, 1) muzicii de cameră (de la duo* la dixtuor*), simfoniei, concertului* instr., precum și în configurarea uverturii și a poemului* simfonic. Se aplică uneori și într-un ciclu de variațiuni (v. temă cu variațiuni) ca în Variațiunile simfonice pentru pian și orchestră de César Franck. În unele cicluri instr. găsim forma de s. și în cadrul părții lente (lied*-s.) ca în partea a II-a a S. op. 22 în si bemol major de Beethoven, sau în cadrul rondo*-ului final (rondo-s.) ca în partea a II-a S. op. 90 în mi minor de același autor precum și ca formă de s. propriu-zisă ca în ultima parte a Cvartetului său op. 127, în mi b major.S. după Beethoven. Romanticii preiau în general schema stabilită de marele clasic. Elanul lor năvalnic depășește, adeseori, rigoarea construcției a s. beethoveniene (Schubert, Chopin, Schumann). Cel mai clasic dintre ei este Brahms. Toți se disting prin tematica lor avântată și sporul cromatic* al unei armonii diferențiate. Tendința mai veche de a se folosi o temă centrală pentru toate părțile ciclului (la Corelli, Tartini, apoi la Beethoven, Listz) își găsește concretizarea supremă în S. pentru vioară și pian în la major de César Franck (1886). Motivul* ciclic îl găsim și în operele wagneriene precum și în multe S. ale sec. 20 (v. ciclic, principiu; monotematism). ♦ S. în sec. 20 se caracterizează prin: concentrarea discursului muzical la esențial, cu mijloace de expresie economic dozate, dar puternic colorate prin lărgirea cadrului tonal-armonic și virtuozitatea* tehnicii instr., caracterul expozitiv al tematicii în dauna tehnicii clasice de dezvoltare (ex. Cvart. și S. de Debussy și Ravel), polif. liniară* cu dese supraetajări bi- și politonale (Honegger, Milhaud, Hindemith), estomparea centrului tonal prin folosirea unor angrenaje armonice complexe (S. Nr. 5-9 de Skribian), eterofonia* și polif. modală (v. mod (I)) mijloace specifice pentru structurarea materiei sonore (G. Enescu: S. a III-a pentru pian și vioară, Cvart. nr. 2 și Simfonia de cameră). Echilibrul clasic al ciclului de s. (format, în general, din patru părți) este înlocuit cu o dramaturgie proprie (Hindemith, Bartók, Șostakovski); uneori reducerea ciclului la două sau o singură parte, după modelul sonatei listziene (Alban Berg: S. pentru pian op. 1 și Prokofiev S. a III-a pentru pian, op. 28). Stravinski își construiește Octetul (1923) pe trama unei teme cu variațiuni, tratate liber, cu multă fantezie metrico-ritmică. Bartók folosește forma de arc în cvart. sale (nr. 4 și 5): o acțiune centrală devine axa de simetrie în jurul căreia se grupează celelalte secțiuni cu corespondențe între ele. Suspendarea, prin sistemul dodecafonic*, a raporturilor tonal-armonice clasice duce la înlocuirea formelor desfășurate, cu suprafețe sonore puternic irizate printr-o minuțioasă polifonizare a vocilor instr. (Schönberg și parțial Alban Berg). În muzica serială* (Webern), forma se topește în albia unor structuri în care exprimarea laconică (punctualistă*) este determinată de coloritul angrenajului instr. (Klangfarbenmelodie*). Aspecte aleatorice (v. aleatorică, muzică) în construirea s. le găsim la Pierre Boulez (S. a III-a pentru pian = Formant, II, 1957); lucrarea, ce cuprinde 5 secțiuni, poate să înceapă cu oricare dintre ele, iar forma în întregimea ei este variabilă întrucât în unele subsecțiuni sunt lăsate la libera improvizație* a interpretului. Și totuși, s. tradițională mai este viabilă prin conținutul mereu nou al inspirației din melosul și ritmica populară.

NĂZĂRI vb. IV. 1. Tranz. (Popular) A vedea (nedeslușit, de departe); a zări, a întrezări; a observa. cf. barcianu, tdrg, șăineanu, d. u. Năzăream prin întuneric sentinelele care ne păzeau. stancu, r. a. ii, 390, cf. 66. Peste cîmp că se uita, Trei cîrlăiori năzărea. Mat. folk. 124, cf. 47, 192, 688. Osteniți și însetați nevoie mare, năzăriră o fată mare care cînta și secera cu multă hărnicie. șez. xii, 112. Într-un deal mi să urca, În toate părți să uita, Poate o năzări ceva. păsculescu, l. p. 236, cf. 204, 258, novacoviciu, c. b. i, 14. Mîne-n zori să-l năzăresc Și cu el să vorbesc. gr. s. v, 138, cf. arh. Olt. xxi, 271, alr i 306/810. ♦ (Regional) A ochi, a ținti (Banloc-Timișoara). alr i 1 217/35. 2. Refl. și intranz. (Adesea cu un complement în dativ) A se arăta vederii, a apărea înaintea ochilor (de departe, nedeslușit); a se ivi, a se zări. cf. ddrf. Frînturi de oaste-aleargă pe-apucate, Ard satele... Departe se năzare Un greu convoi cu strigăt de pierzare. iosif, v. 69. Oblonite... rămîn ferestrele beciului vostru și nu se mai năzare nimic înlăuntru. ciaușanu, r. scut. 16. Lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau devale, o sclipitură ca de brici. Era iazul. galaction, o. 46. În calea mea, rugina roșcată se năzare, Pe culmele pleșuve și colburi ce plutesc. lesnea, p. e. 29, cf. id. i. 34, pribeagul, p. r. 57. În fața ochilor i se năzărea cîmpul cu zăpada jupuită ici, colo. v. rom. noiembrie 1953, 159. Un cap bubos se năzări la geam. camilar, n. i, 76, cf. 173. Satul departe. Nu se cunoștea decît o luminiță care de-abia se năzărea. plopșor, c. 125, cf. com. din straja-rădăuți. ◊ (Despre imagini nereale, fantastice) Mă grămădeam lîngă mama ca nu cumva să fiu înhățat de vreuna din dihăniile ce mi se năzăreau. gane, n. iii, 57. Trecînd printr-o pădurice, mi se tot năzăreau pe după huciuri turbane și fesuri turcești. conv. Lit. xvii, 71. Se vede că-ți năzăresc tot soiul de minuni. i. negruzzi, s. iii, 230. Și se năzare chipul strigoilor pe horn. lesnea, i. 8. I s-a scrîntit muierea. I se năzar copiii pieriți, ca niște pui cu fulgit sadoveanu, o. xvii, 316. Parcă mi s-a năzări, o lumină de pe ceea lume. camilar, n. ii, 420. cf. 16, i, 85, 109, 202, rădulescu-codin, l. 127, pamfile, c. ț. 46. 3. refl. impers. A i se părea că aude, că vede etc. ceva, (învechit și popular) a i se năluci (2); p. ext. a-și închipui, a-și imagina, a crede. I se năzări în somn cu[m] să fie venit Dumnăzău. herodot (1645), 133. Eu îmi năluceam că iaste lucru puțin a măniia pre D[u]mnezeu, nici nu mi se năzărea ceva groază și spaimă în păcate. maior, p. 119/9, cf. lb. Lui i se năzare, gata să-l înghită, Grozavul mormînt. c. stamati, p. 272. Pentru că mi-e drag să șăd la vorbă, hop! li se năzare nu știu ce. negruzzi, în pr. dram. 454, cf. conv. Lit. iv, 92. Dă perdeluța într-o parte și i se năzărește că vede în pragul din față două umbre albe. caragiale, o. i, 52, cf. ddrf. În vreo două rînduri i s-a năzărit că nu e bună mîncarea. sandu-aldea, u. p. 190. Unii slujbași moldoveni... dacă li se năzărea ceva neplăcut băteau pe căpitanii de poștă. n. a. bogdan, c. m. 150. Năzuise să fie și orator și i se năzărise că a și ajuns la această culme. ciaușanu, r. scut. 44. Mereu i se năzărea că aude pași prin grădină. rebreanu, r. ii, 119, cf. 149, id. nuv. 63. I se năzărește că în starea în care se află, i-ar fi o mare ușurare să cunoască și altă femeie decît soția lui. camil petrescu, t. ii, 303. Nu-i nimica, Constandine. Mi s-a năzărit! sadoveanu, o. vii, 329, cf. xiii, 670. Oamenilor li se năzărea că aud aevea zbîrnîitul mașinilor. scînteia, 1952, nr. 2 398. Ți se năzare ori ai înnebunit? arghezi, c. o. 99, cf. id. s. p. 48, beniuc, v. 137. Li s-o fi năzărit ceva... Acuma s-au liniștit. galan, z. r. 103, cf. id. b. ii, 106. I se năzări că s-o fi întors Todericiu de la Budapesta. vornic, p. 195. Cînd s-a însurat, i s-a năzărit că de acum înainte trebuia să pășească în fruntea satului. t. popovici, se. 138, cf. rev. crit. iii, 162, i. cr. v, 374, gr. s. vi, 241, a v 15, 16, vi 26. ♦ Intranz. (Despre închipuiri, idei neobișnuite, ciudate) A-i apărea, a-i veni în minte. Să scrii din ce-ți năzare și, răzimat în cot, Uitîndu-ți călimara, să-nmoi penița-n gură. arghezi, c. o. 149. Ce ți-a năzărit, femeie? Cine ți-a vîrît năzbîtiile astea în cap? baranga, r. f. 22. ♦ (Rar) A avea poftă (de ceva), a-i veni chef. I se năzare de măritiș. stancu, d. 312. ♦ Refl. (Învechit; despre cai) A se speria. Caii s-au năzărit. ap. ddrf, cf. ȘĂINEANU, D. U. – prez. ind.: năzăresc și năzar. – Și: (neobișnuit) lăzări vb. IV. dr. x, 379. – Din v. sl. НаЗБРѢТИ.

MAI1 adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..?Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur.D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă?Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 441/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 1451/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI2, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV2, 76. Tot îți place ție Brașovulmai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.

RELIÉF (< fr., germ.) s. n. 1. (GEOGR.) Abatere pozitivă sau negativă a suprafeței litosferei față de un plan de referință general (suprafața oceanului planetar), când se referă la dimensiuni mari, sau local (suprafața unei forme de r. oarecare), când este vorba de dimensiuni mijlocii și mici. În raport cu sensul abaterii de la planul de referință, r. poate fi: pozitiv (continente, câmpuri, culmi, creste, movile etc.) sau negative (bazine oceanice, depresiuni, văi, crovuri etc.). Este alcătuit din: elemente de r. (suprafețe orizontale și înclinate, ca de ex. versant, povârniș, câmp, pod, fund de vale etc.), forme elementare de r. care reprezintă asocieri de elemente, ca de ex., valea (care este alcătuită din doi versanți ce intersectează sau se racordează în partea lor inferioară prin intermediul unei suprafețe orizontale, numită fund de vale), interfluviul (care este fie alcătuit dintr-o suprafață plană, orizontală sau slab înclinată, mărginită de două povârnișuri, fie din două povârnișuri care se intersectează în partea lor superioară etc.) și forme complexe de r. care reprezintă asocieri de forme elementare de r., pozitive și negative (câmpii, dealuri, podișuri, munți etc.). După dimensiuni se deosebesc următoarele categorii: megarelief (continente, bazine oceanice), macrorelief (munți, podișuri, câmpii, depresiuni), mezorelief (interfluvii, văi) și microrelief (neregularități ale căror variații altimetrice nu depășesc câțiva metri, ca de exemplu: crovuri, movilițe înierbate, pâlnii carstice, lapiezuri etc.). R. s-a format ca rezultat al acțiunii simultane, conjugate, a forțelor endogene și exogene asupra suprafeței Pământului. Aceste forțe acționează în mod antagonist: când cele endogene creează, prin mișcări pozitive ale scoarței, depresiuni ale suprafeței Pământului, cele exogene tind, de asemenea, să le niveleze, de astă dată însă prin procese de acumulare a materialelor rezultate în urma eroziunii proeminențelor învecinate. R., prin altitudinea, orientarea și alcătuirea sa geologică modifică condițiile climatice (atât macroclima, cât mai ales microclima) și contribuie la diversificarea hidrografiei, învelișului vegetal, a celui de soluri și a faunei. 2. (ARTE PLAST.) a) Lucrare de sculptură caracterizată prin aceea că întreaga compoziție aderă la un plan-suport față de care volumele se desprind mai mult sau mai puțin. În funcție de gradul de evidențiere a volumelor față de suprafața-suport, se disting mai multe feluri de r.: meplat (denumit și r. scobit sau incizat), basorelief, r. înalt (denumit și altorelief). R. sunt întrebuințate la decorarea edificiilor, a soclurilor de monumente, a mobilierului, a unor obiecte de artă decorativă; b) (În grafică sau în pictură) Modelajul sculptural al volumelor, obținut prin valorație; c) Tehnică specială în gravură. V. și gravură.

MARE1 adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare.Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 342/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 51/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 161/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 2862/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63r/18, cf. 71v/27, 308r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3r/14, cf. 20v/12, 274r/31. /311v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 2712/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 2201/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I2, 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 1342/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 192/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 652/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 2672/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare1 = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4r/15, cf. 56v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22v/4, cf. 15r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130v2/16, cf. LET. III2, 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.

CARPAȚI, sistem montan european, reprezentînd continuarea estică a M-ților Alpi. La Bratislava, în E Bazinului Vienei, Dunărea îl desparte de ultimele prelungiri ale Alpilor (M-ții Leitha), iar în cealaltă extremitate, după ce au descris un arc uriaș, lung de peste 1.300 km, culoarul Timok-Nišava îl separă din nou, de astă dată de Balcani. Formarea sistemului a început prin mișcările tectonice din faza de orogeneză austrică (Mezocretatic) care au dus la cutarea zonei interne a C. și au antrenat în unele sectoare porțiuni din fundamentul cristalin, acoperite de cuverturi sedimentare mezozoice, suprapunându-se reg. înconjurătoare (autohtone) sub forma pînzelor de șariaj (ex. în M-ții Tatra, M-ții Parîng și Masivul Retezat-Godeanu). Cristalinul și sedimentarul mezozoic al Pînzei Getice și al Autohtonului au fost apoi strîns cutate și fragmentate. În Paleocen (faza laramică) are loc o ridicare generală a zonei centrale a C. și retragerea definitivă a apelor marine din această zonă. La sfîrșitul Paleogenului, în mișcarea de ridicare și de cutare este antrenată și zona exterioară (a flișului) care se alătură zonei muntoase mai vechi. În Neogen s-au produs puternice erupții vulcanice, care au dus la formarea celui mai lung lanț vulcanic din Europa, situat pe rama interioară a arcului carpatic. La exteriorul sistemului montan s-a format cea mai nouă unitate de orogen a C., Subcarpații, o dată cu care s-a produs și o înălțare în bloc a întregului masiv. Caracteristică pentru C. este prezența platformelor de eroziune rezultate în urma acțiunii agenților modelatori externi și a ridicărilor succesive, pe verticală. Deși nu există ghețari actuali, urmele glaciațiunii cuaternare sînt evidente în relieful culmilor înalte (Tatra, Černogora, Rodna, Făgăraș, Retezat ș.a.), prin circuri, custuri, văi glaciare etc. În afara glaciațiunii de tip alpin, C. au suferit și influența ghețarului scandinav, care a pătruns pe văi, lărgindu-le și lăsînd acumulări de morene. Cu excepția zonei flișului, slab fragmentată și cu alt. reduse, C. sînt străbătuți transversal de numeroase rîuri. Din punct de vedere fizico-geografic, se împart în trei grupe pr.: C. Nord-Vestici, C. Centrali și C. Sud-Estici. 1. Carpații Nord-Vestici se întind între Dunăre (Bratislava) și Biała (afl. al Dunajecului) din SV Poloniei. Structura și morfologia sînt complicate, existînd atît masive cristaline, cît și eruptive puternic afectate de eroziune. Se întîlnesc numeroase culmi paralele alcătuite din fliș, separate prin depresiuni alungite de natură tectonică sau sculpturală. Alt. medii: 1.000-1.400 m, depășind foarte rar 2.000 m. Totuși în această grupă se află Tatra, cel mai înalt masiv cristalin din întregul sistem montan carpatic (2.663 m în vf. Gerlachovka), cu forme glaciare bine dezvoltate și păstrate. La S de Tatra, între rîurile Váh și Hron, se găsește masivul cristalin Tatra joasă, care culminează în vf. Dumbier (2.043 m), coborînd la periferie sub 1.000 m. Un culoar tectonic miocen, orientat E-V, și drenat de rîul Hron, desparte munții din N de M-ții Metaliferi ai Slovaciei, munți joși (alt. max.: 1.477 m), generați de vulcanismul neogen. Prin eroziunea conului vulcanic s-au format o serie de neckuri și bazine. Ocolind Tatra Înaltă pe la N se desfășoară C. flișului. Ei încep la Dunăre (Bratislava) prin C. Mici (alt. max.: 768 m), în a căror axă apare fundamentul cristalin, și se continuă cu C. Albi, mai înalți (c. 1.000 m) și mai largi, cuprinzînd numeroși martori din calcare jurasice, și cu Beskizii Slovaciei, munți mijlocii (1.725 m alt. max. în vf. Babia Gora), avînd mare lărgime și o structură asemănătoare Obcinelor Bucovinei. 2. Carpații Centrali constituie o unitate bine individualizată care separă C. Nord-Vestici de cei Sud-Estici. Ei se desfășoară între Biała și culoarul Rika-Sviča. În relieful lor, cu alt. ce depășesc rar 700-800 m, sînt caracteristice culmile paralele constituite din fliș în alternanță cu cîmpulunguri, fragmentate de văi transversale slab adîncite. Au aspect colinar, de muncei, cu interfluvii largi, pante domoale și trecători joase, de obîrșii. Către N, C. Centrali trec, prin intermediul unor pinteni din gresie, în dealurile precarpatice, pe care le domină cu 200-300 m. Către Depr. Panonică din sud, trecerea se face prin două șiruri de măguri (700-1.000 m) reprezentînd neckurile și masivele vulcanice ale M-ților Vihorlat, care încadrează o depr., subcarpatică. 3. Carpații Sud-Estici se desfășoară între culoarele Rika-Sviča la N și Timok-Nišava la S, avînd cea mai mare extindere pe terit. României și unde se deosebesc trei sectoare: C. Orientali, C. Meridionali și C. Occidentali. Carpații Orientali se întind ca unitate morfologică de la hotarul de N al României pînă la valea Prahovei, iar ca structură geologică pînă în valea Dîmboviței. Sînt alcătuiți din trei zone geologice, dispuse paralel: zona flișului (în E), cristalino-mezozoică (în centru) și vulcanică (în V). Alt. max.: 2.303 m (vf. Pietrosu Rodnei). Se caracterizează prin dispunerea paralelă a culmilor, numeroase pasuri (Prislop, Bicaz, Ghimeș-Palanca, Bratocea, Buzău, Predeal etc.), sînt bine împăduriți și au depr. interioare; alcătuiesc principala zonă forestieră a țării. Zăcăminte de petrol, sare, min. de mangan, fier, cupru, sulf etc. Resurse hidroenergetice. Zone turistice (masivele Rodnei, Rarău, Ceahlău, Cheile Bicazului – Lacul Roșu, Lacul Sf. Ana etc.). Partea de S a Carpaților Orientali, cuprinsă între valea Oituzului, valea Prahovei și Depr. Brașov, se individualizează ca o unitate aparte (Carpații Curburii). Carpații Meridionali se întind ca unitate morfologică, de la valea Prahovei pînă la culoarele Timiș-Cerna și Bistra-Strei, iar ca unitate geologică de la Dîmbovița la Dunăre. În alcătuirea lor intră ca unități tectonice Autohtonul și Pînza Getică. Predomină șisturile cristaline care au determinat masivitatea lor cu o cuvertură de calcare cretacice (uneori organogene) ce dau forme de relief spectaculoase. Se caracterizează prin existența unor noduri orohidrografice, a unui număr redus de depr. intramontane și de pasuri de culme (Bran, Vîlcan) și trecători de vale (Lainici, Turnu Roșu). Prezintă frecvente urme glaciare în zona crestelor înalte. Alt. max.: 2.544 m (vf. Moldoveanu). Importante zăcăminte de cărbuni, min. de fier, mică, grafit. Turism în masivele Bucegi, Făgăraș, Retezat etc. Carpații Occidentali se întind între Dunăre la S și Someș la N, constituind o sinteză geologică a celorlalte sectoare carpatice. Valea Mureșului îi împarte în două grupe pr.: M-ții Apuseni în N, mai înalți și, M-ții Banatului și Poiana Ruscă în S. Au un relief de culmi domoale, cu un ansamblu de nivele de eroziune etajate, puternic fragmentate de depresiuni-golf, care pătrund adînc în masa muntoasă. Nuclee de șisturi cristaline și granite alternează cu depozite sedimentare străbătute de roci eruptive. Prezența calcarelor a favorizat apariția fenomenelor carstice. Nodurile orografice au aspect de munți-bloc, fără urme glaciare, separate prin depr. tectonice de tip golf. Alt. max.: 1.849 m (vf. Curcubăta Mare). Zăcăminte de bauxită, min. de aur și argint. Obiective turistice: Cheile Turzii, Carașului, Nerei, peșterile Scărișoara, Meziad, Focul Viu, Cetățile Ponorului.

NEATINS, -Ă adj. 1. Negativ al lui atins; care nu este sau nu a fost atins, folosit, consumat etc. de nimeni sau de nimic; p. ext. întreg, intact. cf. drlu. Caierul de burungic din furcă și suveica stativelor... stau părăsite și neatinse, Manda nu se mai ocupa decît de călărie și vînătoare. negruzzi, s. i, 107. Piei din aste locuri neatinse și curate, Domnite de-al meu soare, copil fără păcate! alecsandri, poezii, 319, cf. eminescu, o. rv, 14. Ai bonurile de împroprietărire neatinse. d. zamfirescu, V Ț. 47. Lăsă mîncarea aproape neatinsă și se ridică, voind să treacă în cameră să se culce. agîrbiceanu, a. 49. împinse farfuria neatinsă. c. petrescu, c. v. 28. Încălțămintea ți-este neatinsă. arghezi, vers. 209. Din adîncurile Caspicei, neatinsele avuții de petrol sînt scoase pentru întiia oară la suprafață și dăruite oamenilor. scînteia, 1954, nr. 2 889. ◊ Apă neatinsă = apă neîncepută, v. neînceput. Cerui apă din izvor, Ea mi-o tulbură cu dor. Cerui apă neatinsă, Ea mi-o dă cu dor aprinsă. alecsandri, p. p. 237. ♦ p. ext. Neschimbat (2). Cei mulți, necărturarii, vorbesc limba așa cum este, o păstrează neatinsă. iorga, l. ii, 320. În fondul principal de cuvinte s-au păstrat neatinse tocmai cuvintele care sînt mai legate de structura gramaticală. l. rom. 1953, nr. 3, 99. 2. Fig. (Învechit) Curat, imaculat; virgin. De lumină frumoasă și neatinsă încungiurat. varlaam, c. 95. Poale zice fieștecine că sîntu ca o fecioară neatinsă și nesilită. ureche, l. 114. 3. (Învechit, rar) Care nu a fost amestecat, compromis (într-o acțiune). Fost-au la acea faptă a Gheucăi supt prepus și Gavriliță vornicul, țiindu-i Gheuca o nepoată de sor. Ci Duca Vodă era om înțelept, au cercat și l-au aflat drept, neatins la nimică. n. costin, let. ii, 22/23. 4. Pe care nu-l poți atinge, impalpabil; la care nu se poate ajunge, inaccesibil. cf. valian, v. Culmi neatinse.pl.: neatinși, -se.pref. ne- + atins.

PREDICATI s. f. (< adj. predicativ, -ă < lat. praedicativus, fr. prédicatif): propoziție subordonată necircumstanțială, care îndeplinește funcția de nume predicativ pe lângă un verb copulativ nepredicativ din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă, de („să”, „că”), prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare ca și cum, ca și când, după cum și de parcă, prin pronumele relative cine, ce și ceea ce (precedate sau nu de prepoziții), prin pronumele nehotărâte relative oricare și oricine, prin adverbele relative cum, precum și cât, prin adverbele nehotărâte relative oricum și oricât și prin adverbele interogativ-relative cum, cât, unde, când și încotro. Nu răspunde la întrebări (întocmai ca numele predicativ), fiind recunoscută ca urmând imediat după verbul copulativ din regentă: „Cel dintâi gând al lui a fost mă ducă la Copou” (I. Slavici); „Aspirația mea secretă era -mi scap părinții” (L. Blaga); „Furtuna zilelor trecute... părea nu a fost niciodată” (A. Maniu); „Porunca era ca fiecare span... stea la locul lui” (Pavel Dan): „...iar Anghelina a rămas de ți-e mai mare mila” (L. Rebreanu); „întrebarea era dacă vom ajunge la timp”; „A fost odată... pe vremea când chiar și dobitoacele ajungeau se facă domni și boieri aci pe pământ” (Al. Odobescu); „Viață înseamnă muncești pentru tine și ai tăi”, „Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase fie trecută în viitorul buget al Republicii” (I. L. Caragiale); „Ea era ca și când soarele ar fi ieșit din nori” (B. Șt. Delavrancea); „...ucenicii urmau să fie ca și cum n-ar fi văzut niciodată nimic” (M. Sadoveanu); „Eu, bunicule, aș vrea să mă fac ce ești tu” (idem); „...dar în zadar: ea nu mai era pentru dânsul ceea ce fusese” (I. Slavici); „...dar mâine albii cavaleri /... Vor deveni ce-au fost de-a pururi...” (D. Anghel); „Asta este pentru cine m-a ajutat întotdeauna”, „Banul din negoț este al oricărui ar voi să te înșele” (B. Șt. Delavrancea); „Problema este cine va merge acolo”; „S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi” (Gr. Alexandrescu); „...de aceea mă fac iar cum m-ai văzut în herghelie” (P. Ispirescu); „...ș-am ajuns precum mă vezi”(M. Sadoveanu); „Las', mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii” (Ion Creangă); „Înălțimea ta ești / Oricât de slab poftești” (Gr. Alexandrescu); „Problema este unde îl așezăm” etc. ◊ ~ suplimentară: propoziție subordonată care îndeplinește funcția de element predicativ suplimentar pe lângă verbul predicat (tranzitiv sau intranzitiv) și substantivul sau pronumele subiect din propoziția regentă; pe lângă un verb la infinitiv sau la gerunziu și subiectul acestuia din propoziția regentă; pe lângă un verb (cu sau fără funcție de predicat) și obiectul direct sau indirect al acestuia din propoziția regentă. P. suplimentară este o propoziție subordonată cu însușiri mixte: de atributivă, de completivă directă sau de completivă indirectă, dar și de modală; de subordonată necircumstanțială, dar și de subordonată circumstanțială. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare așa cum, prin pronumele și adjectivul relativ câte și prin adverbele relative cum, precum, cât și ce („cât”): „...ceilalți îi trimiteau rotocoalele care-l făceau înghită în sec” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...lasă-mă adaug și pui unul după altul portretul cânelui” (Al. Odobescu); „...și nu știu ce sentiment de... copilărească semeție te face -ți ridici fruntea” (C. Hogaș); „Aș simți-o -i aproape” (M. Eminescu); „Se pomenește -i chemat la oaste” (E. Camilar); „...și am pornit-o așa cum mă găseam” (Camil Petrescu); „Ba o știu eu de câte e în stare” (M. Sadoveanu); „Te cunosc eu câte parale faci” (idem); „Se văd parcă pâlcurile de oameni cum trec de pe un munte pe alt munte” (Geo Bogza); „Acea culme înverzită / O revăd precum o știu” (Al. Macedonski); „Mă uitam la ei cât erau de obosiți” (G. Galaction); „Nu l-ai văzut ce («cât de») iritat era?” (I. L. Caragiale).

TRĂI, trăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi în viață, a fi viu, a exista; a viețui. Ți-aduci aminte, Smărăndițo, cînd trăia bietul tata. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine. CREANGĂ, P. 194. Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit. EMINESCU, O. I 107. Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ♦ (La conjunctiv) a) Formulă prin care se urează cuiva viață lungă. Îndată ridică sticla: Să trăim, Anuță! REBREANU, I. 19. Să-ți trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea. ISPIRESCU, L. 5. Să trăiești, să-nveselești, Ca garoafa să-nflorești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. b) Formulă prin care se mulțumește cuiva pentru un serviciu făcut. c) (Și la imperativ, pers. 2 pl.) Formulă de salut (mai ales în armată, de la inferior la superior). Trăiți, don’ căpitan, răspunse el salutînd militărește. HOGAȘ, H. 85. ◊ Expr. Așa să trăiesc (să trăiești etc.), formulă de jurămînt; zău (așa). Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești; așa să trăiești! CREANGĂ, P. 268. Am venit să-ți spun că-mi ești drăguță ca ochii din cap.Așa să trăiești. ALECSANDRI, T. 824. Frate, așa să trăiești, ușurează-mă de această întrebare, căci nu sînt destoinic să-ți împlinesc voia. GORJAN, H. I 6. (Tranz.) Trăi-te-ar (sau trăiască-te) dumnezeu (sau cerul) = să-ți dea dumnezeu sau cerul viață lungă. Trăiască-te cerul întru mulți ani. GORJAN, H. IV 219. (Rar și la pers. 3) [Fata] asta, vezi, ne place nouă, trăiasc-o dumnezeu, asta-i de noi. SEVASTOS, N. 56. 2. Intranz. A continua să existe, a dura, a se menține, a se păstra, a dăinui, a se perpetua. Trăiește și-acum crucea de stejar, bătută de ploi. STANCU, D. 11. Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăiește pomenirea Poveștilor cu dulce rost. COȘBUC, P. I 125. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ (Urmat de determinările: «în inima», «în amintirea» etc.) Lenin trăiește în inimile oamenilor sovietici și în inimile oamenilor muncii de pretutindeni. STANCU, U.R.S.S. 23. 3. Intranz. A-și duce, a-și petrece viața. Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai întîlniți! DELAVRANCEA, H. T. 7. ◊ (Urmat de determinări modale) Nu mi-ar ierta niciodată, dacă aș lăsa-o să trăiască în minciună. BARANGA, I. 191. Moșneagul însă era foarte bogat, el și-a făcut case mari și grădini frumoase și trăia foarte bine. CREANGĂ, P. 70. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. ◊ Expr. A trăi ca în sînul lui Avram v. sîn. A trăi cu capul în nori = a nu-și da seama de realitate, a rămîne străin de ceea ce se petrece în jurul său. ◊ Tranz. (Cu acuzativ intern) Nu se putea procopsi în nici un fel, așa că își trăia zilele tot în sărăcie. VISSARION, B. 10. Frunză verde, măr pălit, Ce trai rău am mai trăit. HODOȘ, P. P. 155. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. (Expr.). A-și trăi traiul = a se bucura de viață, a duce un trai bun, fără griji. Ea știe cît a suferit sărmana maică-sa și s-a jertfit și că măcar acuma are dreptul să-și trăiască și ea traiul. REBREANU, R. I 29. A-și trăi traiul (și a-și mînca mălaiul) = a îmbătrîni, a ajunge la capătul vieții; a fi perimat. Un om aproape de 60 de ani!... Ce rușine! Ar trebui să-nțelegi că ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat malaiul demult. ALECSANDRI, T. 753. ♦ (Urmat de determinări locale) A fi stabilit undeva, a locui. Am trăit o vreme la Kiev, eram un copilandru. SADOVEANU, O. VII 22. Pe culmi atunci, pe creste Uriași trăiau cumpliți. COȘBUC, P. I 295. Sînt acum cîțiva ani de cînd trăia în orașul nostru o tînără damă. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Urmat de determinări care indică scopul) A-și închina, a-și consacra viața. El e născut pentru aceasta și trăiește pentru aceasta. C. PETRESCU, C. V. 198. 4. Intranz. A-și petrece viața împreună cu cineva; a conviețui. I-a luat în casa ei, să trăiască toți împreună. REBREANU, R. I 150. Era odată un om însurat și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. CREANGĂ, O. A. 291. Din copilărie și eu am trăit cu tămădăienii, vînători de dropii din baștină. ODOBESCU, S. III 14. ◊ Expr. A trăi bine (sau rău) cu cineva = a se înțelege, a se împăca (sau a nu se înțelege, a nu se împăca) cu cineva. Trăiește rău cu tovarășii lui. SADOVEANU, O. VII 202. A trăi (cu cineva) ca cîinele cu pisica v. cîine. ♦ A avea relații de dragoste cu cineva. Trăia... de zece ani cu un inspector. PAS, Z. I 86. 5. Intranz. A se întreține, a-și procura cele necesare traiului, a-și cîștiga existența. Are haine sărace, e îmbătrînit timpuriu, din ce-o fi trăind? C. PETRESCU, Î. II 253. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi, Trăia la praguri, și-n nevoi. COȘBUC, P. I 229. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia zi și noapte. VLAHUȚĂ, O. A. 238. ◊ Expr. A trăi din seul său v. seu. A trăi de azi pe mîine v. azi (2). A trăi pe spinarea cuiva = a se întreține din munca sau cîștigul altcuiva; a trăi pe socoteala altcuiva. ♦ A se hrăni. Stridiile așa de rareori se găsea, încît nu era chip de a trăi numai cu aceste. DRĂGHICI, R. 57. 6. Intranz. A se bucura, a profita din plin de viață. Să-i trimitem în cer pe ciocoi, Să mai trăim și noi pe pămînt. STANCU, D. 124. Ce rai... e aici, Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. 7. Tranz. Fig. A simți cu intensitate, a participa (la). Actorul își trăiește rolul.Scriitorul trăiește viața societății sale. V. ROM. decembrie 1953, 271. Eminescu și-a trăit versurile. Ele izvorăsc din adîncul vieții lui, care-n adevăr a fost nenorocită. VLAHUȚĂ, O. A. 401. ◊ Expr. A trăi din nou = a-și aminti cu intensitate. Scenele îi păreau atît de vii, încît le trăia din nou. DELAVRANCEA, la TDRG.

ȘIR, șiruri, s. n. 1. Rînd de ființe sau de lucruri de același fel, aliniate sau încolonate unul cîte unul; șirag. Era ultimul din șir. SAHIA, N. 73. Erau în șiruri zeci de mii și mii de sute De femei. COȘBUC, P. I 73. Vin’ la horă ici în șir. ALECSANDRI, P. P. 341. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd felul ființelor sau al lucrurilor) Șiruri lungi de cară trec încet pe drumuri cotite. SADOVEANU, O. III 124. Și de-aci din zarea culmii, Șir de dealuri eu privesc. COȘBUC, P. I 260. Sub șirul lung de mîndri tei Ședeau doi tineri singuri. EMINESCU, O. I 179. ◊ Loc. adv. În șir = unul după altul; în rînd, la rînd. Caii mergeau acum în șir, legați în coadă, unul după celălalt. V. ROM. septembrie 1953. Intrară în șir, în vad. SADOVEANU, O. I 31. ♦ Șirag (2). Nu se încîntă cu o smochină ori un șir de mărgele. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 273. Căutai șir de mărgele. ALECSANDRI, P. P. 288. ◊ Fig. Da același șir de patimi deopotrivă fiind robi. EMINESCU, O. I 130. ♦ Serie de lucruri sau de ființe care se succed, se înlănțuie în timp. Un șir de generații.Loc. adv. În șir = a) pe rînd, succesiv. Graiul vechi, adînc și dulce Trece epocile-n șir. THEODORESCU, C. 7. Aici sînt flori, S-or veșteji și-aceste Cum alte multe-n șir se veștejiră. IOSIF, P. 40; b) neîntrerupt, necurmat, De cîteva zile în șir, mama ne scoală de dimineață. SAHIA, N. 47. O apărat țara noastră 40 de ani în șir, cu brațul său cel neînvins. ALECSANDRI, T. 1477. Călătoria lui Robinson au urmat în șir cîteva zile. DRĂGHICI, R. 31. ♦ (Mat.) Succesiune infinită de numere ale căror valori se deduc unele din altele după o anumită regulă. 2. Desfășurare continuă și regulată, înlănțuire logică a ideilor, a faptelor într-o expunere, într-o relatare; fir. Vorbitorul se oprise, căci își pierduse șirul. PAS, Z. IV 264. Apoi urmă șirul discursului său. BOLINTINEANU, O. 441. Cititorii mei binevoiască a-mi ierta... acest mic cuvînt ieșit din șirul romanului. KOGĂLNICEANU, S. A. 105. Nu vezi că e sărit din minte, Că n-are nici șir la cuvinte? TEODORESCU, P. P. 111. ◊ Fig. De astă dată sunase pentru noi o oră ce nu se mai asemăna cu celelalte, o oră care, în șirul vieții noastre, punea hotar între trecut și viitor. GANE, N. III 35. ◊ Loc. adj. și adv. Fără șir = lipsit de legătură logică, incoerent. Rizea vorbea mereu, cam fără șir, cu Alisandru. DUMITRIU, B. F. 113. Îngălbeni, bolborosi vorbe fără șir. REBREANU, R. I 228. Sînt sigur că... citești aceste lungi pagini fără șir. ODOBESCU, S. III 38. 3. (Învechit) Rînd scris sau tipărit. Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari Și te-o strînge-n două șiruri așezîndu-te la coadă In vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134.- Pl. și: șire (ODOBESCU, S. III 18).

DA3, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării.Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP.Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte.Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală.Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți.Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa.Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace.Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

PREZENT s. n. (< fr. présent, it. presente, lat. praesens, -tis): timp verbal (simplu sau compus) de bază al modurilor indicativ, conjunctiv, condițional-optativ-potențial, imperativ, prezumtiv și infinitiv, care exprimă o acțiune ce se desfășoară în momentul vorbirii. Este alcătuit la indicativ, conjunctiv și imperativ din radicalul invariabil sau variabil (total sau parțial) al verbului, la care se adaugă sufixul temporal zero sau sufixele temporale variabile -ez- și -eaz- (conj. I), -esc-, -eșt- și -easc-, -ăsc-, ășt- și -asc- (conj. a IV-a), asociate cu desinențele zero, -i, -e, -ă, zero, la persoanele I și a II-a singular și a III-a (singular și plural) + sufixele temporale variabile ă și a (conj, I), e (conj. a II-a și a III-a), i și î (conj. a IV-a), asociate cu desinențele m și ți, la persoanele I și a II-a plural: (să) cânt, (să) cânți, cântă, să cânte, (să) cântăm, (să) cântați, cântă, să cânte; (să) lucrez, (să) lucrezi, lucrează, să lucreze, (să) lucrăm, (să) lucrați, lucrează, să lucreze; (să) tac, (să) taci, tace, să tacă, (să) tăcem, (să) tăceți, tac, să tacă; (să) fac, (să) faci, face, să facă, (să) facem, (să) faceți, fac, să facă; (sa) vin, (să) vii, vine, să vină, (să) venim, (să) veniți, vin, să vină; (să) sosesc, (să) sosești, sosește, să sosească, (să) sosim, (să) sosiți, sosesc, să sosească; (să) cobor, (să) cobori, coboară, să coboare, (să) coborâm, (să) coborâți, coboară, să coboare; (să) hotărăsc, (să) hotărăști, hotărăște, să hotărască, (să) hotărâm, (să) hotărâți, hotărăsc, să hotărască. La condițional-optativ-potențial este alcătuit din formele specializate de prezent ale auxiliarelor morfologice a avea și a vrea: aș, ai, ar, am, ați, ar + infinitivul verbului de conjugat (lipsit de morfemul a): aș cânta, aș lucra, aș tăcea, aș face, aș veni, aș sosi, aș coborî, aș hotărî etc. La prezumtiv este alcătuit din paradigmele de viitor I, de conjunctiv invariabil și de condițional-optativ-potențial ale auxiliarului morfologic a fi + gerunziul verbului de conjugat: voi fi cântând, să fi cântând, aș fi cântând etc. La infinitiv este alcătuit din radicalul verbului precedat de morfemul a și urmat de sufixul modal al fiecărei conjugări (-a, -ea, -e, -i, -î): a cânta, a lucra, a tăcea, a face, a veni, a sosi, a coborî, a hotărî.~ gnomic (etern): p. indicativului care exprimă o acțiune ce se îndeplinește indiferent de timp. Este caracteristic legilor, definițiilor, maximelor și proverbelor care exprimă adevăruri cu caracter permanent: „Apa îngheață la zero grade”, „Oamenii se nasc, trăiesc și mor”, „Apa trece, pietrele rămân.” ◊ ~ istoric (narativ, dramatic): p. al indicativului folosit în narațiuni ca mijloc de dinamizare (de dramatizare) a procesului, cu semnificație temporală de perfect compus, ca în exemplul „...mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecția mântuitoare... smulge o secure ostășească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmașă... doboară pe toți cei ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman-Pașa, îi zboară capul, izbește și pe alte capete... și... se întoarce la ai săi plin de trofee și fără a fi rănit” (N. Bălcescu). ◊ ~ iterativ: p. al indicativului însoțit de determinări temporale care ajută la exprimarea ideii de repetare a procesului la anumite intervale, ca în exemplul „Iarna viscolu-l ascult” (M. Eminescu). ◊ ~ descriptiv: p. al indicativului folosit în descrierile poetice de natură, cu semnificație temporală de imperfect, ca în exemplul „Umbre mari răsar pe cale, / Ziua moare după culmi...” (G. Coșbuc).

ÎN prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată spațiul în interiorul căruia are loc o acțiune sau se află ceva) În cameră se făcuse o tăcere solemnă. BART, E. 388. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. În cotlon torcea motanul, pieptănîndu-și o ureche. EMINESCU, O. I 84. ♦ Printre. Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de mai. ALECSANDRI, P. A. 116. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată spațiul în care intră cineva sau înspre care are loc o mișcare) S-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. Se suie iute în pod. CREANGĂ, P. 5. Îl duseră în templul cel mic. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ (Complementul este un abstract) Acești ochi pătrundeau în sufletul lui ca două săgeți aprinse. HOGAȘ, DR. II 142. Iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. ♦ Printre, între. Visă că picase în niște turme de țapi furioși. BĂLCESCU, O. II 258. 3. (Complementul arată că starea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect sau între obiecte) Pe. Căluții muntenești nici nu erau asudați, cînd au poposit în culme. SADOVEANU, F. J. 545. Ce stai în capră ca un degerat și nu zici surugiilor să meargă? ALECSANDRI, T. I 110. ♦ Între. Și-atunci... scobește-te fata babei în dinți! CREANGĂ, P. 294. 4. (Complementul arată direcția sau ținta mișcării) La. Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale. EMINESCU, O. I 55. ◊ (După verbele «a lovi», «a trînti»,«a bate» etc.; complementul arată obiectul asupra căruia se răsfrînge acțiunea) Slujitorii deteră în timpine și în surle. ISPIRESCU, L. 2. Începe a bate în poartă, cît putea. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Împreună cu verbele «a lega», «a fixa», «a anina» etc.; complementul arată obiectul de care se atîrnă sau se leagă ceva) În belciugul de la carîmbul dedesubt, din stînga, era aninată o bărdiță. CREANGĂ, P. 106. (După verbe care cuprind ideea de încunoștințare, răspîndire, difuzare) Împăratul a dat de știre, prin crainicii săi, în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. ◊ (În corelație cu «din», fiind precedat și urmat de același substantiv, formează o construcție care arată o succesiune în spațiu) Trecu muntele, cățărindu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. 5. La, în dreptul. Pîndind tocmai cînd era soarele în cruce... se răpede ca prin foc și ia trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 273. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. 6. (Împreună cu adverbe, prepoziții locale sau cu substantive, formează adverbe sau locuțiuni adverbiale, prepoziții compuse și locuțiuni prepoziționale) Înainte, înapoi, încoace, încolo, în cap, în cruciș, în curmeziș, în dos, înspre, în sus, în urmă, în față v. c. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I 96. În vară dulci păsărele Sosesc voios. ALECSANDRI, O. 157. O cometă... nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ (În legătură cu «pînă», arată momentul pînă la care ajunge acțiunea) Se adunase ca să privească alergarea de cai ce se prelungise pînă în luna lui septembrie. NEGRUZZI, S. I 35. ♦ (În corelație cu «din», fiind precedat și urmat de același substantiv, formează o construcție care arată o succesiune în timp) Amîna din zi în zi și de joi pînă mai de-apoi. CREANGĂ, P. 141. 2. (Complementul, format dintr-un substantiv determinat de un numeral, marchează intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) După, peste. De azi în trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 4. 3. (Complementul este un abstract care arată durata și alcătuiește împreună cu prepoziția un grup de cuvinte care poate fi înlocuit cu o propoziție subordonată de timp sau cu un participiu) N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. EMINESCU, O. I 95. Nu apucase s-o afle în viață. NEGRUZZI, S. I 32. 4. (Cu nuanță cauzală) De vei păgubi în vreo neguțitorie, să-ți fie de învățătură. NEGRUZZI, S. I 251. III. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, mai ales în legătură cu substantive abstracte) Din pricina..., în urma... Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Dar ochii-i ard în friguri. EMINESCU, O. I 96. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) A doua zi iarăși așa făcu... fără să-și mai aducă aminte că plecase în pețit. ISPIRESCU, L. 34. O vulpe rău stricătoare Ducîndu-se în vînătoare... PANN, P. V. I 69. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod). 1. (Complementul indică modul propriu-zis) Rămase cîtva timp în picioare, rezemată cu spatele de tulpina unui nuc. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Să se înțeleagă în scris. SLAVICI, O. I 74. Bătrînii, văzînd astă mare nenorocire și pe nora lor în așa hal, au început a o mustra. CREANGĂ, P. 89. ♦ (În_legătură cu substantive, formează locuțiuni adverbiale) În adevăr, în ascuns, în deșert, în grabă, în toată mintea, în taină, în zadar v. c. 2. (Construcția prepozițională are valoare comparativă) În formă de, ca. Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Fumul țigaretei... zboară în spirale. ALECSANDRI, P. A. 110. ♦ (Împreună cu substantivul care urmează alcătuiește un grup de cuvinte care poate fi înlocuit printr-un gerunziu) Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie și cîștigau mulți bani. CREANGĂ, P. 4. Eu cu mîndra rîd în șagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ♦ Conform cu..., potrivit cu... Și-și tocmi oștile... cum știa el în legea lui. ISPIRESCU, L. 103. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) 1. (Complementul arată instrumentul propriu-zis) Se băteau urșii în coadă. ISPIRESCU, L. 1. Fiul craiului, văzîndu-se prins în clește... îi jură credință. CREANGĂ, P. 207. 2. (Complementul este un nume de materie) Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș, Negru, mic, muiat în tuș. TOPÎRCEANU, B. 54. Să-mi dea orzul fiert în lapte. ISPIRESCU, L. 16. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, (cu privire) la. Un bondar rotund în pîntec... EMINESCU, O. I 87. Grîul... Erea-n spic cît vrabia, Erea-n pai ca trestia! TEODORESCU, P. P. 145. Mi-e murgul sprintinel, În picioare subțirel. ALECSANDRI, P. P. 17. VIII. (Introduce un complement indirect) Petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate. GHICA, S. A. 142. ◊ (În legătură cu verbe care înseamnă «a se preface», «a se schimba», introduce complementul indirect, care arată obiectul prefacerii) Pădurile se schimbaseră în cîmpii. ISPIRESCU, L. 9. Luna lunecă și se coboară Și s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară. EMINESCU, O. I 142. Amorul meu se prefăcu în compătimire. NEGRUZZI, S. I 47. ♦ (După verbe care înseamnă «a lovi», construcția prepozițională are valoare de complement direct) Să nu lovești în el! COȘBUC, P. I 53.

ZI, zile, s. f. (Și în forma ziuă) 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului, p. ext. lumina solară; (în sens mai larg) interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. Zilele se fac tot mai lungi și mai blînde. SADOVEANU, O. VI 40. Arșița zilelor de vară nu străbate pînă la răcoarea vie a umbrelor. HOGAȘ, DR. II 113. O zi mi-era de-ajuns. EMINESCU, O. I 191. Zilele treceau, răcoarea toamnei se făcea mai simțitoare. BOLINTINEANU, O. 265. Ziua se duce, ș-altele vin. HELIADE, O. I 78. ◊ (Poetic) Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi. COȘBUC, P. I 157. ◊ (Determinînd noțiunile «an», «lună» pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere. SADOVEANU, O. VI 257. Pare că nu mîncase de o lună de zile. ISPIRESCU, L. 17. ◊ Zi solară = interval de timp între două treceri succesive ale soarelui la meridian. Zi siderală v. sideral.Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. Părea de cinci ori mai mare ca Manlache cel de toată ziua. POPA, V. 34. Să-l osîndim să trăiască ca să-și poarte chinul din loc în loc ca o moarte de toate zilele. GANE, N. I 214. De zi cu zi = zilnic. O străduință de zi cu zi.Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiați un nas zvîrlit în sus ca o trompetă. MIRONESCU, S. A. 110; b) la ziua, la data cerută; fără întîrziere, fără restanțe. Fără dînsul lucrările cancelariei n-ar fi putut fi la zi. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la TDRG. Zi de (sau cu, rar pe) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu. Tu s-o amîi cu zi de zi Și șpune-i cîte toate. COȘBUC, P. I 78. Constituțiile și proiectele plouă, prieteniile politice se disfac, tranzacțiile... se lovesc, se înțăleg și se prifac ziuă pe ziuă. RUSSO, S. 113; b) din ce în ce, progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urîtul. SADOVEANU, O. VI 227. Vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina. CAMIL PETRESCU, U. N. 97. Din zi în zi = a) de azi pe mîine; fig. la infinit. Amîna din zi în zi și de joi pînă mai apoi. CREANGĂ, P. 141; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Tînărul Todericiu observa din zi în zi mai surprins deosebirea dintre vacanțele de pînă atunci și dintre vacanța care se deschisesă înaintea lui. VORNIC, P. 28. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta. C. PETRESCU, R. DR. 242. În toate zilele (sau, rar, în toate zile) = în fiecare zi, oricînd. Gălbioară ca și tine, Voi găsi în toate zile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 230. (Regional) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. Astfel pe toată ziua prindeam cîte un dram de carne sănătoasă. GANE, N. III 59. Cei din clasa a doua se ridică pe averile lor neîncetat, cumpără proprietăți nemișcătoare, pe toată ziua. BOLINTINEANU, O. 422. De (despre sau către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață; Petrecerea ține pînă despre ziuă, cînd toți se împrăștie în bună regulă, pe la casele lor. HOGAȘ, DR. II 192. Deunăzi către ziuă visasem că murisem. MACEDONSKI, O. I 42. Moșnegii s-au dondănit cît s-au mai dondănit și... despre ziuă au adormit. CREANGĂ, P. 85. Pînă în (sau la) ziuă = pînă a nu se lumina; dis-de-dimineață, cu noaptea-n cap. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. Cu ziua-n cap = cu noaptea-n cap, v. noapte. În zori de zi (sau de ziuă) sau în zorii zilei v. zori. La (sau în) ziuă = cînd se luminează, cînd începe dimineața. Mai era încă mult pînă la ziuă. DUMITRIU, N. 134. Nu mă aștepta în astă noapte, că eu poate n-oi veni acasă pănă-n ziuă. ALECSANDRI, T. I 76. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Faceți-vă socoteala... de ceea ce preste zi ați lucrat. DRĂGHICI, R. 153. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce... Peste zi se prea-ncălzește, Și, biata, prea se-nnegrește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. SADOVEANU, B. 6. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, O. A. 184. Zi, noapte călătorește. TEODORESCU, P. P. 229. (În legătură cu verbe ca «a dormi», «a se odihni» etc.) Nici zi, nici noapte (sau nici ziua, nici noaptea) = niciodată, de loc. Nu dorm nici zi, nici noapte. ISPIRESCU, L. 29. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață pînă seara; p. ext. mereu, continuu. Așa cum e acum, insula e un adevărat paradis; munți de marmuri policrome, vegetație luxuriantă în care mii de păsări cîntă toată ziua. RALEA, O. 69. Toată ziua cu mîinile întinse... Și noi toată ziua cu mîinile în buzunar. DELAVRANCEA, O. II 314. Groapa este gata. Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ziua mare v. mare (4). Ziua-n amiaza mare sau ziua-miaza mare v. amiază.Expr. Faptul zilei v. fapt. Revărsatul zilei (sau de ziuă) v. revărsat. A se face ziuă (sau a se lumina, a se zări, a se crăpa, a se revărsa) de ziuă v. c. (Neobișnuit) A se înroși a ziuă = ase lumina de ziuă. E încă noapte. Dar s-a-nroșit a ziuă-n răsărit. BENIUC, V. 91. A se îngîna (sau, rar, a se lupta, a se bate) ziua cu noaptea v. c. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Făcîndu-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului. CREANGĂ, O. A. 295. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi (sau ziuă) = a lucra sau a petrece, noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. A vedea lumina zilei v. lumină. Bună ziua, formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti etc.) cuiva bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. Unul dintre răzăși... se abătu spre ei și le pofti ziua bună. SADOVEANU, O. VII 60. Toți îmi dau bună ziua respectuoși. SAHIA, N. 16. În zilele de muncă plec pe cîmp. Bătrînii rămași acasă îmi dau ziua bună în cale. DEMETRESCU, O. 147. A-și lua ziua bună = a) a-și lua rămas bun. Simți lacrimi în ochi și întoarse capul spre fereastră, să le ascundă. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Făt-Frumos... își luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasă, de la toți boierii cei mari și cei mici, de la ostași și de la toți slujitorii curții. ISPIRESCU, L. 4. Apoi, luîndu-și ziua bună de la călătoarea încredințată lui, iute se întoarnă înapoi. CREANGĂ, P. 95. Să mă duc din satul meu Și ziua bună să-nu ieu De la frunza de pe munți, De la dulcii mei părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321; b) a socoti ceva ca definitiv pierdut, a renunța pentru totdeauna la... Ia-ți ziua bună de la lume, că de-acum ești mort! GANE, N. I 81. Ca lumina zilei sau ca ziua, servește pentru a întări, prin comparații, ideea exprimată de adjective ca «limpede», «clar» etc. E neîndoielnic ca ziua că arta rămîne îndărătul naturii, nu poate să ajungă natura. GHEREA, ST. CR. II 50. A doua zi v. doilea. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Ieșea adesea la vînătoare; dar într-o zi se luă după un iepure... și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Amu într-una din zile, cum ședea spînul la ospăț... li s-au adus... niște sălăți foarte minunate. CREANGĂ, P. 210. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cît trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Ea din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. Mai era un flăcău cît toate zilele, sfărîma piatra. PREDA, Î. 114. O namilă de leu cît toate zilele de mare, de băgase pe toți în grozile morții. ISPIRESCU, U. 30. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a avea liniște, tihnă din partea cuiva. De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. Nu mai are zi albă cu baba. ȘEZ. I 161. A da zi după (sau peste) zi = a lăsa un lucru de azi pe mîine, a amîna. Vream de mult să venim, dar cu daraveri... am tot dat zi peste zi. BASSARABESCU, S. N. 89. A căuta ziua de ieri v. ieri. Zile lungi v. lung. De azi în (atîtea) zile v. azi. Zi mare v. mare. La zile mari = la ocazii deosebite; fig. rar de tot. Carne, la zile mari. PAS, Z. III 64. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Zi de lucru (sau lucrătoare) = zi în care se execută programul de lucru obișnuit, v. lucrător (2). Era om blînd și domol. Îl cicălea și-l împungea muierea în toate zilele anului, și în cele lucrătoare și în sărbători. SADOVEANU, M. C. 7; b) (În trecut) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Grigore Ghica-vodă... prin hrisovul său din 1 ianuarie 1766 scăzu numărul zilelor de lucru la 12. BĂLCESCU, O. I 142. (Eliptic) Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. Zi de sărbătoare = zi în care nu se lucrează, în care se prăznuiește sau se comemorează ceva. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. Zi de doliu v. doliu. ♦ (Adverbial, în forma ziua și zilele sau, cînd este precedat de un numeral, în forma zile) în timpul zilei; în fiecare zi sau atît cît durează o zi. Ziua am stat puțin împreună. SAHIA, N. 78. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile și trei nopți găsi... armele și hainele tătîne-său de cînd era flăcău. ISPIRESCU, L. 3. Ziua umbla, noaptea se odihnea. CARAGIALE, P. 91. Ziua lucrași muncesc, Noaptea voi să odihnesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ♦ (În expr., ca unitate de măsura sau de calcul) Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi de mers. cu piciorul. Se afla, în acea vreme, în latura Holteiului, la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț. SADOVEANU, F. J. 446. Se zvoni că trupele țariste au ajuns la două zile de marș de București. CAMIL PETRESCU, O. II 604. (Eliptic) Leșii și litvanii sînt la trei zile de Hotin. DELAVRANCEA, O. II 241. Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate de cineva în interval de 24 de ore. (F i g., eliptic) Cu dascălii greci, ziua copiilor începea cu răsăritul soarelui și se isprăvea pe la două ore după apus. GHICA, A. 110. Cu ziua = cu plata muncii socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Adusese o croitoreasă cu ziua, în casă. C. PETRESCU, C. V. 169. Cu fierul la subțioară, maică-mea pleca la călcat cu ziua. I. BOTEZ, ȘC. 26. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii colectiviștilori, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Ziua-muncă constituie o pîrghie puternică de consolidare și dezvoltare a proprietății obștești a gospodăriilor colective. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 57. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. «de») Data, prin restricție momentul la care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen, soroc. Acolo ne vom ascunde așteptînd ziua de atac. CAMIL PETRESCU, U. N. 299. Așa fuse în ziua vînătorii. DELAVRANCEA, O. II 129. ◊ Expr. Din ziua în care... = din momentul în care... Din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gîrlă. CREANGĂ, P. 153. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii, ca în ziuă de astăzi. CREANGĂ, P. 184. De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. EMINESCU, O. I 141. În ziua de azi v. azi. Ziua de mîine = viitorul. Nu știe nimeni ce-i poate aduce ziua de mîine. STANCU, D. 121. Nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine. CREANGĂ, P. 250. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. Ziua de 23 August. (Expr.) Zi-ntîi = data de întîi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntăi mai, tocmai la Socola. HOGAȘ, H. 67. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă decît o dată pe lună, la zi-ntîi, cînd îl lua popa cu căldărușa. VLAHUȚĂ, O. AL. 87. Zi-ntîiul = sfințirea cu agheazmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor la fiecare întîi ale lunii. Tata nu era religios. Cînd venea preotul cu zi-ntîiul, o lua spre fundul curții. PAS, Z. I 232. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii.Zi aniversară = aniversare. Ziua nașterii (sau de naștere) sau ziua cuiva = aniversarea nașterii cuiva. Mi le-a dat dumnealui, estimp, de ziua mea. DELAVRANCEA, O. II 277. I-am făcut de ziua lui o felicitare în versuri. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ne-o chemat să-i cîntăm de ziua lui. ALECSANDRI, T. 79. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara. IOSIF, PATR. 43. 2. (Normai la pl.) Viață, existență, trai. Nu-mi apăr bătrînețea și zilele amărîte, ci obrazul și cinstea. DELAVRANCEA, O. II 142. Nu-l mai luam după mine ca să-mi încurce zilele. CREANGĂ, P. 216. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Nu vezi că baba are zile cu harul? PAS, Z. I 52. Sănătoși să fim și zile s-avem s-o mîncăm. VLAHUȚĂ, R. P. 54. Găinile nu mai cîntau cucoșește c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. Cîte zile voi (vei etc.) avea = cît voi (vei etc.) trăi. Că, zău, nu te voi lăsa, Cîte zile voi avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A-și ține zilele = a se hrăni puțin, numai atît cît să-și întrețină viața. Cu zilele în mînă (sau în mîini) = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte. Vedeți cum se clatină [podul]; trecem pe el cu zilele în mîini. GANE, N. III 187; b) cu sufletul la gură, cu frica în sîn. Aștepta răspunsu cu zilele-n nună. ȘEZ. II 109. A rămîne (sau a scăpa) cu zile v. c. A lăsa pe cineva cu zile v. lăsa. A muri cu zile v. muri. A omorî cu zile v. omorî. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. Ia colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulți bezmetici le-a curmat zilele. CREANGĂ, P. 202. La pămînt îl arunca Și zilele-i rădica. ALECSANDRI, P. P. 212. (Prin exagerare) Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea mi mai găsesc, La obraz ca rujile, Ochișori ca murele... De-ți răpune zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. De-acu, Irino, i s-a isprăvit zilele! BUJOR, S. 150. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Multă minte îți mai trebuie, zise un străjer bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82. Vai de zilele mele (tale etc.) = vai de capul meu (al tău etc.)j vai de mine (de tine etc.). E vai de zilele tale... Potera-i colea pe vale! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. A-i mînca cuiva zilele v. mînca. A-i îngropa cuiva zilele v. îngropa. De (sau în) zilele mele (ale tale etc.) = în toată viața mea (a ta etc.). Nu văzuse niciodată în zilele lui o femeie atît de stranie. VORNIC, P. 146. Aista-i un sat de calici și fudui cum n-am văzut de zilele mele. C. PETRESCU, R. DR. 117. A face cuiva zile fripte (sau negre, amare) v. c. 3. (Mai ales la pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Oprea baciul... și-o adus aminte de zilele tinereții. GALACTION, O. I 64. Oamenii se făleau că le-a fost dat... să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. ◊ Expr. A strînge bani albi (sau parale albe) pentru zile negre v. negru. N-au intrat zilele în sac v. intra. A-i ajunge (pe cineva) zilele v. ajunge. Mic de zile = tînăr; fig. lipsit de valoare, mediocru. Iară noi? noi, epigonii... Simțiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. 135. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vîrstă, bătrîn; fig. cu experiență, meritos, venerabil. Era un moșneag înaintat în zile, bătrîn, cu cinstite bătrînețe. GALACTION, O. I 184. Pe Nistru tăbărîsem poporul tău să-mpil; Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Veșnic de zile = nemuritor. O, mag, de zile veșnic, la tine am venit, Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit. EMINESCU, O. I 93. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit, încîinit. Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii. NEGRUZZI, S. I 141. - Variantă: (mai ales în expr.) ziuă s. f.

cruce sf [At: TETRAEV. (1574), ap. DA / Pl: ~uci[1] / E: ml crux, -cis] 1 Instrument de tortură în Antichitate, format din două bucăți inegale de lemn prinse perpendicular una de cealaltă, (cea scurtă pusă orizontal) de care erau legați sau pironiți deasupra pământului condamnații la moarte prin răstignire. 2 Tortură pe cruce (1). 3 Simbol al credinței creștine, reprezentând crucea (1) pe care a fost răstignit Iisus Hristos. 4 Obiect în formă de cruce (3). 5 (Fig) Suferință adâncă pe care o poartă cineva în suflet de-a lungul vieții. 6 (În Evul Mediu) Semn distinctiv simbolizând crucea (3), aplicat pe costumele și armele soldaților cruciați. 7 (Îc) ~a roșie Semn distinctiv, (cruce roșie pe fond alb) pentru spitale, ambulanțe, centre de asistență medicală etc. 8 (Îae) Organizație care, în război, are grijă de bolnavi, răniți și prizonieri, iar, în timp de pace, de sinistrați, de cei foarte săraci, de deținuții politici etc. 9 Obiect de lemn, de piatră, de metal etc. în forma crucii (3), căruia credincioșii îi atribuie proprietăți miraculoase. 10 Cruce (9) (de metal) de care se servește preotul în timpul serviciului religios creștin Si: crucifix. 11 (Îe) A fi (sau a umbla) cu ~a-n sân A fi om evlavios. 12 (Îae) A fi cinstit. 13 (Îae; irn) A fi ipocrit. 14 (Îe) A nu fi ~ (de-nchinat) A nu fi cinstit. 15 Troiță. 16 (Îs) ~a bisericii Crucea din vârful turnului bisericii. 17 (Înv; îs) ~a casei Cruce (3) pe vârful casei, la familiile de creștini. 18 Monument în formă de cruce (3), ridicat pe mormântul unui creștin. 19 Semnul crucii (3) de pe piatra mormântului. 20 (Trs; îe) A găta cu ~a A muri. 21 (D. oameni; îe) A(-i) pune ~ (sau ~a ori ~cile) A înmormânta. 22 (Îae) A omorî pe cineva, mai ales, în bătaie. 23-24 (Fig; îae) A lăsa neisprăvită o lucrare, o idee etc. 25 (Fig; îae) A sfârși cu ceva. 26 (Îe) A trage o ~ (sau cu ~a) peste (ceva) A uita. 27 (Îae) A părăsi. 28 (Mol; Buc; în superstiții; îs) ~ de aur (în casă sau cu noi) Invocație pentru a fi ferit de nenorociri, când se pomenește numele diavolului. 29 (Îe) A fi (flăcău) cât o ~ A fi (flăcău) înalt și voinic. 30 (Îe) A fi (fată) ca o ~ A fi (fată) bine făcută. 31 (Îas) Fată foarte frumoasă. 32 (Îs) ~ de voinic Bărbat viteaz și voinic. 33 (Rar; îs) ~ de muiere Femeie vrednică. 34 (Trs; rar; îas) Calificativ adresat de un bărbat iubitei sale. 35 (Trs; rar; îas) Termen cu care se adresează o femeie alteia. 36-37 Figură sau desen în formă de cruce (1), indicând decesul persoanei lângă numele căreia se află, marcând în calendar o sărbătoare creștină etc. 38 Decorații sau medalii în formă de cruce (1) Crucea „Sfântul Gheorghe”. 39 (Fig; pex) Persoane care posedă o cruce (38). 40 (Îs) ~ de Malta Cruce (3) cu brațele lățite la bază reprezentând emblema cavalerilor Ordinului Ioaniților din Malta. 41 (Îas) Dispozitiv cu patru brațe între care se angrenează butonul unui disc rotativ, transformându-se o mișcare de rotație continuă într-una intermitentă. 42 Bijuterie în formă de cruce (1). 43 Semn în formă de cruce (1) săpat, scris etc. pe un obiect sau text pentru a atrage atenția asupra acestuia. 44 Semn pus într-un text clasic grec sau latin, indicând un pasaj care nu se poate înțelege și nu poate fi corectat. 45 (La cărțile de joc, după ger Kreuz) Treflă. 46 (Trs) Steag cu cruce (3). 47 Prapur. 48 (Înv; îe) A scoate ~cile A face o procesiune (religioasă). 49 Trupă. 50 Unitate de doi până la patra soldați, obligați să plătească căpeteniilor o anumită cotă de impozite. 51-52 (Înv) Grup de persoane (mai ales de negustori) obligați să plătească solidar o cotă de impozit. 53 (Înv) Impozit pe care îl plătea crucea (48). 54 (Înv; îs) ~ întreagă de voinic Cel care putea să plătescă singur crucea (49). 55 (Pop) Cunună în formă de cruce pe care fetele o împleteau la nuntă pentru mireasă și mire. 56 (Pop) Tufa de brad pe care flăcăii o împodobesc la nuntă. 57 (Trs) Model de cusătură pe umărul iei. 58 (Trs) Claie de snopi de grâu așezați în cruce (1). 59 (Înv; Mol; îs) ~ (de spic) de păpușoi, ~ care cască Jucărie făcută de copii din spic de porumb și din foaia de sub el. 60 (înv; îs) ~ de trestie Jucărie făcută de copii din trestie. 61 (Chr; îs) ~ de Malta Compresă în forma crucii (38) de Malta. 62 Parte a unui obiect în formă de cruce (1). 63-65 (La căruță, car sau trăsură; îs) ~a dinapoi Parte care formează cruce (1) cu inima căruței. 66 (Îas) Spetează care leagă capetele crăcilor piscului Si: brăcinar, brănișor, coardă, iuhă, lehă, splină. 67-69 (La căruță, car sau trăsură; îs) ~a dinainte Bucată de lemn pusă de-a curmezișul peste proțap Si: cântar, cumpănă, lambă, lampă, răscruce, scară. 70 (Reg; îs) ~(a) mare Feliharț. 71 Reg; îs) ~a înaintașilor Orcic ce se leagă de capătul oiștei pentru a înhăma la aceeași căruță doi sau mai mulți cai înaintași. 72 Parte a saniei care leagă botul celor două tălpi și face cruce cu proțapul Si: bot, hobot, obăd, opleniță. 73 (Reg) Parte de la mijlocul cârcelului jugului Si: bulfei, lopățică, spetează, stinghie, scăiuș, popul cârcelului. 74 (La construcții de lemn) Căprior Si: bandură, brățar, laiznă. 75 (Lpl) Bețe puse cruciș înăuntrul stupului, ca să susțină fagurii de miere Si: pretce, preci, pretcuțe, trepce, (reg) culmi, cuiele fagurului. 76 (Reg) Bețigașe încrucișate peste care se întinde strecurătoarea pentru lapte. 77 Stinghii în formă de cruce alcătuind cadrul pentru geamurile ferestrei. 78 Gratii puse cruciș la ferestre. 79 Înflorituri cu roșu pe pereții caselor, împrejurul ferestrelor. 80 (Reg) Ramă pe gura fântânii de care se fixează stâlpii. 81 (La vârtelniță; reg) Cumpănă. 82 (Reg; îs) ~a urzelii Parte a urzitorului sau urzelii unde se împreună chingile. 83 (Reg; îs) ~a pânzei Parte cuprinsă între bețele vârâte între firele natrei. 84 (Reg; la mori) Răscruci dintre obezile roții și grindei. 85 (Reg) Pârpăriță din capătul fusului de fier care învârtește piatra alergătoare a morii. 86 (Reg) Aripi ale morii de vânt. 87 (Reg) Parte a rășchitorului nedefinită mai îndeaproape. 88 (Reg) Mestecătoare de jintiță. 89 (Reg; șîs -a de la comarnic) Sărcer. 90 (Îc) ~a vâslei Mâner de lemn transversal de la capătul vâslei. 91 (Ant; la om; îc) ~a spinării Osul sacrum. 92 (Pex) Șale. 93 (Reg; îs) În cruci Boală de om nedefinită mai îndeaproape. 94 (Reg; îs) Între cruci Boală de oi nedefinită mai îndeaproape. 95 (Reg; îs) ~a hamutului Parte a frâului nedefinită mai îndeaproape Si: strup. 96 Parângă. 97 (Mec; îs) ~cardanică Dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, pentru transmiterea mișcării circulare între doi arbori ce formează între ei un unghi oarecare. 98 Fiting cu patru căi. 99 (Ast; pop) Constelație (în formă de cruce). 100 (Ast; pop; șîs ~a fârtatului) Constelația Delfinul. 101 (Ast; pop; șîs ~a (cerului cea) mare, ~a miezului nopții) Constelația Lebăda. 102 (Bot; reg) Plantă erbacee cu florile sau cu franzele în formă de cruce. 103 (Bot; reg) Smântânică (Galium cruciata). 104 (Bot; reg; îc) ~a-florilor Dalac (Paris quadrifolia). 105 (Bot; reg; îc) ~a (sau ~ de-a) mare Plantă cu florile dispuse cruciș și cu flori albe. 106 (Bot; reg; îc) ~a pământului Plantă erbacee din familia umbeliferelor cu tulpina și frunzele acoperite cu peri aspri, cu frunze mari ca niște pene, cu flori albe sau roz, dispuse în umbele, crește prin fânețe, tufișuri, poieni și păduri umede Si: brânca-ursului, talpa-ursului (Heracleum sphondylium). 107 (Bot; reg; îae) Omag galben. 108 (Bot; reg; îae) Cenușer (Ailanthus altissima). 109 (Bot; îae) Potroacă (Centarium umbellatum). 110 (Bot; reg; îae) Untișor (Lathraea squam). 111 (Bot; îae) Pedicuță (Lycopodim clavatum). 112 (Bot; reg; îae) Iarbă-grasă (Sedum max). 113 (Bot; reg; îc) ~a-păștii Vetrice (Tanacesum vulgare). 114 (Bot; reg; îc) ~a pâinii sau ~a popii Pristolnic (Abufilon theo). 115 (Bot; reg; spc) Plantă cu flori galbene (Heracleum sibiricum). 116 (Bot; reg; îc) ~a-voinicului Plantă erbacee din familia ranuculaceelor, cu rizomul puternic, cu frunzele lungi, având fiecare 3-5 lobi, cu florile albastre, care crește prin păduri în regiunea montană și subalpină Si: norocel, voinicel (Anemone angulosa sau Hepatica angulosa ori Hepatica transilvanica). 117 (Bot; reg; îae) Varga ciobanului (Dipsacus silvestus). 118 (Bot; reg; îae) Popâlnic iepuresc (Hepatica nobilis). 119 (Bot; reg; îae) Sunătoare (Hypericum perforatum). 120 (Ban; reg; îae) Rostopască (Chelidonium majus). 121 (Reg; îc) Poamă-în-~ Soi de struguri nedefinit mai îndeaproape. 122 (Reg; îs) ~a babei sau după cruci Joc nedefinit mai îndeaproape în care copiii se dau de-a tumba. 123 (Pop) Cruce (34) pe care se așază pietricelele la jocul „în buși”. 124 (Cor; Trs) A zecea din cele douăsprezece figuri ale jocului de călușari. 125 (Mol) Miez de nucă în formă de cruce Si: cocoș. 126 (Pop) Răscruce. 127 (Trs; min) Loc unde se întretaie două vine de aur Si: scaun. 128 (Înv; îe) A fi în crucile satului A fi în mijlocul satului. 129 (Pop; îs) Crucile mesei Fiecare din cele două părți laterale ale mesei. 130 (Îe) A se pune ~ A se așeza în drumul cuiva pentru a-i opri înaintarea. 131 (Îae) A încerca să zădărnicească îndeplinirea unei acțiuni. 132 (Îe) A i se face (sau a-i fi ori a-i sta) cuiva calea (sau drumul) – (ori cruci) A fi la o răspântie. 133 (Îae; fig) A da de piedici. 134 (Îae; fig) A nu mai ști încotro să meargă. 135 (Îae; fig) A nu mai putea înainta. 136 (Îe) A i se face cuiva calea ~ cu cineva A se întâlni. 137 (Îe) A da cu ~a peste cineva A întâlni (pe neașteptate). 138 (Îe) A se uita în ~a cuiva A se uita drept în ochi. 139 (îlav) (În) ~ Cruciș. 140 (Pop; îlav; în legătură cu „a unge”) Pe piept, pe umeri și pe genunchi. 141 (Pop; îs) ~a amiezii, ~-amiazi, ~a miază-zi, ~a zilei Miezul zilei. 142 (Pop; îs) ~a nopții Miezul nopții. 143 (Pop; îe) Uite asta-i ~ Hotărâre ultimă și definitivă. 144 Gest făcut cu trei degete ale mâinii drepte (sau cu toată palma) cu care se atinge fruntea, pieptul, umărul drept și umărul stâng când se imploră ajutorul lui Dumnezeu, când cineva se miră, se îngrozește etc. 145 (Îe) A-și face ~ (sau semnul crucii) A se închina. 146 (Îae) A fi surprins. 147 (Îae) A fi îngrozit. 148 (Pan; îae) A mulțumi lui Dumnezeu. 149 (Îe) A-și face ~ cu stânga sau a-și face ~ cu amândouă mâinile A se mira peste măsură. 150 (Rar; îae) A cobi. 151 (În invocații; îe) ~-ajută! Doamne ajută! 152 (Îe) A înjura sau sudui de ~ sau a ridica cuiva (sfinte) cruci A înjura de cele sfinte. 153 (Pex) Înjurătură „de cruce”. 154 (În blesteme, șîe) Ucigă-l (mai ales bată-l) ~a Diavol. 155-156 (Îs) Frate (mai rar soră) de (rar pre-) ~ Prieten intim (nedespărțit). 157 (Îcs) Frăție de ~ Prietenie până la moarte, bazată pe sentimente de încredere și afecțiune deosebite. 158 Creștinism. 159 Confesiune. 160 (În jurăminte; îe) Pe ~a mea Pe legea mea. 161 (Pop; rar) Conducător. 162 (Îc) ~a (mare), înălțarea sfintei ~ci, Ziua-~cii Sărbătoare religioasă la 14 septembrie. 163 (Pop; îc) ~a mică Sărbătoarea „Tăierea capului Sfântului Ioan”, celebrată la 29 august. 164 (Îc) Ziua crucii de vară sau închinarea (sau scoaterea) sfintei ~i Ziua Macabeilor, celebrată la începutul lunii august. 165 (Îc) Postul ~cii Interval de 8 zile de post, ținut (fără să fie impus de canoane) de țărani înainte de Ziua-Crucii. 166 (Reg; lpl) Scoatere a crucii din gârlă, la Bobotează. 167 (Îs) ~a căruței Bucată de lemn pusă de-a curmezișul peste proțap. 168 (Îe) (Soarele) e ~ amiazăzi sau în ~ a miezii sau soarele e (în) cruci sau (în) ~ amiazăzi E la amiază. 169 Cruciș. 170 (Îe) A se pune ~ A se împotrivi unei acțiuni. 171 (La catolici) Drumul ~cii Ciclu de 14 picturi sau sculpturi reprezentând chinurile lui Hristos de la judecata lui Pilat până la răstignire Si: calvar. 172 (Îe) A i se face cuiva calea ~ A se deschide înaintea cuiva o răspântie. 173 (Fig; îae) A avea de ales între mai multe soluții. 174 A se ivi piedici înaintea cuiva. corectat(ă) modificată

  1. ~uci~uci, fiind monosilabic — Ladislau Strifler

MĂRUNT, -Ă adj. I. (Indică dimensiunea) De dimensiuni, de proporții reduse ; mic. Pre pizmași goni-i-va cu fulgere multe, Și le va da spaimă cu săgeți mînunte. DOSOFTEI, PS. 51/8. Pre la marginele cărții, unde mărturia lor trebuiaște, cu slove mai mănunte insămnate le veți videa. CANTEMIR, HR. 52, cf. 90, id. IST. 143, PISCUPESCU O. 136/4. Sămínța ei este foarte mănuntă. I. IONESCU, c. 84/22, cf. CONACHI, P. 264. Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămință măruntă, îmi cădeau adînc în minte? HASDEU, R. V. 152. Pomul nalt frumos răsare Din sămínța cea măruntă. ALECSANDRI, POEZII, 236, cf. 34. Puse de tăie scîndurile, făcîndu-le țîndări mărunte. ISPIRESCU, L. 65. Încă nițel, încă nițel și aripioarele lui vor curge ca niște flori mărunte. DELAVRANCEA, V. V. 87. Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii. HOGAȘ, M. N. 20. O stea măruntă și vie din infinit se ivea mereu prin coroana unui plop. IBRĂILEANU, A. 182. Imensa lume a vietăților mărunte lucrase c-o hărnicie neistovită. SADOVEANU, O. IX, 79, cf. 13. Pe atunci umbla cu pași mărunți pe ulița noastră moș Bodrîngă. id. E. 114, cf. BENIUC, V. 23. Minerii noștri harnici de pe Jii Farămă muntele în cioburi mărunte. DEȘLIU, G. 46. Multe-s frate și mai multe Corturi mari, corturi mărunte. ALECSANDRI, P. P. 77, cf. GCR II, 300. Lelea cu mărgele multe Amiroase-a flori mărunte De pe vale, de la munte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 36, cf. 100, 169, 402, HODOȘ, P. P. 92,482. Piatră măruntă. ALR I 1 372/26, cf. 1 372/30, 35, 40, 45, 75, 77, 79, 85, 87, 251. Din grăunțe mărunte Se fac grămezi mai multe. ZANNE, P. I, 190, De la baltă pînă la munte, Tot zale mârunte (Stelele). GOROVEI, C. 356. ◊ Vite mărunte = denumire pentru oi și capre. De toată turma de vite mari sau mărunte. . . la pășune se lua de la lei 50 și pînă la 80. CR (1830), 251*17. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Ce mi-ai da dar, cînd ți-aș înșira pa nume, vere Moțăilă, numirea strugurilor?. . . Uite: strugure tămîios,. . . coada vulpii, mărunt (mărunțel). JIPESCU, O. 53. Mălaiul mărunt se seamănă ca și cerealele. PAMFILE, A. R. 196, cf. 68. Mei mărunt. PANȚU, PL. 175. Muscă d-a mănuntă. ALR SN I h 243, cf. ALR I 1952/35, 45. Prune mărunte. ALR II 6082/928. ◊ (Adverbial) Făcu semnul crucii mărunt și de multe ori, asupra ușilor și asupra perinei. SADOVEANU, B. 125. ♦ (Despre scriere) Cu litere de dimensiuni reduse. Privi mult scrisul mărunt al fetei. AGÎRBICEANU, A. 76. ◊ (Adverbial) E un volum elegant și mărunt tipărit, pe hîrtie velină. SADOVEANU, O. IX, 322. 2. (Despre suprafețe; în opoziție cu întins, vast) Care ocupă o suprafață redusă ; restrîns, mic. Și sînt și alte api curătoari. . . carile cură prin Acarnaniia și dă în marea ostroavilor mănunte. HERODOT (1645), 95. 3. (În opoziție cu î n a l t) De înălțime, măsură sau statură redusă ; scurt, scund, mic. Fiind locul despre apă cu pădure mănuntă, au pogorît pre mirodenia fumului la locul unde este acum mînăstirea Ețcani. SIMION DASC., LET. 15, cf. N. COSTIN, LET. I A, 5/5. Figura sa. . . domnea între urmașii lui ca un pin puternic între arborii mai mănunți. ASACHI, S. l. II, 70. Și din fundul celor munți Trec prin ape fără punți Albi mocani pe cai mărunți. ALECSANDRI, POEZII, 589, cf. 284. Cum nu-s vîntul ce aleargă Pe oglinda largă Luciul apei de-l încruntă Cu undă măruntă. EMINESCU, O. IV, 24, cf. ODOBESCU, S. III, 65. Pe cai de munte, mărunți, puternici și cuminți, caravana urca la pas. VLAHUȚĂ, O. A. III, 44. Astfel pe cale vorbind, mergeam spre mărunta căscioară. COȘBUC, AE. 157, cf. 55, DELAVRANCEA, H. T. 98. Ajunseră la o fîntînă cu ghizduri mărunte. SANDU-ALDEA, D. N. 67, cf. 12, 81. Trec pe vale la iernat Turmele mărunte. IOSIF, P, 52. Nu rareori se întîmpla ca măruntul meu călugăr să-și tragă iute mîna de pe cîte un hrib. HOGAȘ, DR. I, 233, cf. II, 87. Își făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat. SADOVEANU, O. V, 562, cf. X, 8, id. E. 116. Oameni mărunți apar, oameni de munte, și trec cu luntrea peste apele Oltului. BOGZA, C. O. 346, cf. STANCU, R. A. III, 155. Înlemnit în fața colonelului, un ofițer mărunt raporta. CAMILAR, N. I, 84. Ș-acum se găsesc De benchetuiesc. . . La des păltiniș, Mărunt aluniș. ALECSANDRI, P. P. 63, cf. H XI I 5, DR. V, 526. Masa-i măruntă. ALR II/I h 80. 4. (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici sau foarte mici ; fin. Sarea măruntă ce se face tăind drobii nu se pierde aici ca la Ocna. I. IONESCU, P. 354, cf. URICARIUL, XIX, 379. Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I, 87. Mustățile lungi și genele rășfrînte li s-au albit de pulberea măruntă din bolovanii de piatră în cari izbesc de dimineață pînă seara. DELAVRANCEA, V. V. 118, Cf. SANDU-ALDEA, D. N. 19. Suflarea aspră a crivățului. . . rîdica spre naltul nourilor vîrteje sure de gheață măruntă. MIRONESCU, S. A. 23. Și calea ți-aș vărui Tot cu var de cel mărunt Ca să ajungi mai curînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 115. Făină menuntă. ALR I 1372/85, cf. 1372/26,35, 40, 45, 69, 75, 77, I 79, 87, 251. Brînză măruntă la putină. ib. 1818/786. Cărbune mărunt. GL. V. J. ◊ (În ; context figurat) Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare. . . Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. ♦ Cu bobul mic. Cf. DR. XI, 125. Descarc băcălii Și-ncarc dimerlii Tot de grîu mărunt Și de arnăut. ALECSANDRI, P. P. 116. Iar prin brazde-a azvîrlit Arnăut cu grîu mărunt. PĂSCULESCU, L. P. 25. (Regional) Vin mărunt = vin de bună calitate. Aleze zin d'e cel mărunt. Gruia s-îmbâta curund. POP., în JAHRESBER. VI, 54. ** S p e c. (Despre ploaie, burniță sau ninsoare) Cu stropi sau fulgi mici și deși. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavale. EMINESCU, N. 33. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 72. Și-n țîrîitul măruntei ploi auzi Parcă-un suspin, ce-ncearcă să te-nmoaie. PĂUN-PINCIO, P. 48. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. TOPÎRCEANU, B. 23, Începe o ploaie rece, măruntă. BART, S. M. 15, cf. CAMIL PETRESCU, O. III, 192, ALR I 1 978/35. ◊ (Adverbial) S-a luminat a ploaie... începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I, 144. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-a lungul ulițelor. DEMETRESCU, O. 122. Ploua mărunt. . . Crengile pădurii începeau să se acopere de ploaie. SAHIA, N. 76. 5. (Adesea adverbial) (Tăiat, rupt, sfărîmat) în bucăți de dimensiuni (foarte) reduse. Și chedrii din Livanul Domnul îi detună. . . Mănunt îi zdrumică. DOSOFTEI, PS. 87/11. Tot trupul tăiat cu cuțite mănunt eși vitejeaște biruind cătră D[u]mn[e]dzău. id. V. S. octombrie 6v/6. Să iei patlageanele. . . și dupe ce le vei da undă să le scuri de apă bine și să le tai măruntu (a. 1749). GCR II, 43/34. În oale fierbea curechiu, cu clisă Rîncedă și cu ceapă mănuntă. BUDAI-DELEANU, Ț. 304. Să iai buruiană. . . proaspătă, mărunt pisată, un pumn plin. CALENDARIU (1814), 173/24. Unul apă îi aduce, Altul îi taie mere, Al treilea mărunt i le face. ȘEZ. IV, 144. Tai pînea mănunt. ALR II 3 474/76. 5. (Despre mers) Cu pași mici (și grăbiți). Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor măruntul mers, Readuc melancolia-mi Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I, 106. Iară freamătul de frunze Îngîna măruntu-ți mers. PĂUN-PINCIO, P. ◊ (Adverbial) Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarice. DELAVRANCEA, H. T. 99, cf. AGÎRBICEANU, A. 458. Se urcă, fugi mărunt, își alese un loc și începu să se sorească. C. PETRESCU, R. DR. 26. Îmi închipuiam, cred, că mi-i dragă copila care trecuse mărunt pe lîngă mine. SADOVEANU, O. VII, 317. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie, pe culmea plină de nenumărate poteci. PREDA, I. 143. ♦ (Substantivat f. art. ; regional) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. II. (Despre ființe) Care este de vîrstă fragedă, abia născut sau de cîțiva ani; care este nevîrstnic, mic. Să răpească și să fure Fete mari cu ochi de mure, Și copii mărunți de ani, Copilași de cei bălani. ALECSANDRI, POEZIIi, 414. Era odată un biet creștin sărac și c-o droaie de copii mărunți, DELAVRANCEA, V. V. 225, cf. 131. Copiii mei sînt toți mărunți. CIAUȘANU, GL. ◊ (Substantivat) Sforăiau subțire, învălmășiți în somn, mărunții familiei. V. ROM. ianuarie 1956, 37. ♦ (Substantivat, în credințele populare, eufemistic) Ielele. MARIAN, D. 336. Mă-n- tîlnii cu Frumoasele, Multele, Măruntele. id. ib. III. (Indică cantitatea ; învechit, substantivat, în l o c. a d v.) Cu măruntul = în cantitatate mică, cu bucata, în detaliu, cu amănuntul. S-au hotărît... ca acele cîte două plătească la vameșul cel ce le strînge cu măruntul (a. 1822). DOC. EC. 250. Îl va împărți prin vînzare și pe la alții din coprinsul Prințipatului, ca și ei să vînzâ cu măruntul pe la particulari (a. 1 839). ib. 732, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU. Este o bonificație. . . ce o acordă angrosiștilor și aceștia detailiștilor. . . la vînzarea cu coletul sau cu măruntul. I. PANȚU, PR. 5. IV. (Învechit, rar ; indică intensitatea, în opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, intens) De intensitate redusă ; ușor, slab, scăzut, mic. Se face slobozire de toate tunurile , și focul cel mărunt, începînd mehterhaneaua și altă muzică. GHEORGACHI, LET. III, 303/38. V. (Indică valoarea, calitatea) 1. (În opoziție cu v a l o r o s, î n s e m n a t, i m p o r t a n t) Care are o valoare, o importanță redusă, neînsemnat, mic. V. m i n o r. Nu huli . . . nici blâstemă pre zioa ceaia ce-au născut, fac mulți și în boale mărunte. CORESI. V. 146. De lucrurile a toată lumea gîndește, cele mai menunte le trece cu gîndul. M. COSTIN LET. I, 282/30. Multe războaie mai mănunte au avut romanii cu dachii în Misia. CANTEMIR, HB. 166, cf. 322. Noi aice ne mărginim numai a arăta lista cărților ce au ieșit de sub teascurile sale, afară de afișuri, bileturi, înștiințeri și alte tipărituri mărunte (a. 1 851). URICARIUL, XIII, 342. Să te angajezi la o tipografie mică, dintre acelea care execută lucrări mărunte, ca practicant. PAS, Z. I, 300. Judecă judecătorul procese mărunte – furturi de găini, furturi de oi, bătăi între neamuri. STANCU, D. 257, cf. V. ROM. iulie 1 953, 94. Evidența cheltuielilor mărunte o ține nevastă-mea. V. ROM. iulie 1 954, 297. Și-ți tot minte mii și sute Și mai mari și mai mănunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Cheltuieli mărunte fac datorii de frunte. ZANNE, P. V, 164. ◊ S p e c. (Despre bani, monede) O monedă măruntă se va stămpa din aramă. AR (1829), 1701/46. Să-mi dai bani mărunți de cîteva mii, ca să-i am la îndemînă. SADOVEANU, O. X, 577. Șept'e buț D'e ban morunț, Să nu-ț paie că-m dai mulț. T. PAPAHAGI, M. 100. ♦ (Substantivat ; la pl. sau la sg. cu sens colectiv) Mărunțiș (III 2) Și n-am mărunte. . . D-o săptămînă n-am luat socoteli prăvăliei. DELAVRANCEA, O. II, 361. Taxa diseară; acum n-am mărunte, zise el. CONV. LIT. XLIV1, 41. N-am mărunt. I. CR. III, 119. N-am mărunt să-ți dau restul. MAT. DIALECT, I, 180. ♦ ( Substantivat, f. pl., adesea în corelație cu „multe”) Fleacuri, nimicuri,. mărunțișuri. Cf. LM. Și acum intră în casă începe-a se chicoti și a spune de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. cf. ȘĂINEANU, D. U. S-au întors la Malu, vorbind cîte și cîte mărunte. SADOVEANU, M. C. 138. De la un asemenea flecar, cu agerime descusut, multe și mărunte se puteau afla. C. PETRESCU, A. R. 17. ** (Substantivat, f. pl.; rar) Amănunte, detalii. A cunoaște toate mănuntele unei pricini. PONTBRIANT, D. ◊ Loc. a d v. (Cu) de-a mărunta = în mod amănunțit, cu de-amănuntul. Cf. COSTINESCU, ARHIVA, II, 198, BARCIANU. Din oraș la Țăligrad La sărdaru lu Novac, Lua ul'iț d-a rînda, Birturi d-a mărunta. ALEXICI, L. P. 8. 2. (Despre oameni) Lipsit de finețe psihică și intelectuală, lipsit de înțelegere, de generozitate ; (despre idei, sentimente, fapte ale oamenilor) care arată sau trădează lipsă de rafinament, care dovedește orizont îngust. V. b a n a l, meschin. Femeile, în genere, cînd au simțul comicului, îl au mărunt. IBRĂILEANU, S. L. 45. Poale lungi și minte scurtă Judecată mai măruntă. ZANNE, P. III, 307. ◊ (Adverbial) Entuziasmul este altoit pe același fond de nemulțumire și pe aceeași concepție mărunt pesimistă. LOVINESCU, C. VI, 17. 3. Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rînd. Ștefan vodă strîns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă. SIMION DASC., LET. 43. Aici, în ziua asta de duminică, e plimbarea poporului mărunt. SADOVEANU, O. IX, 230. Dacă mergi dumneata, merge tot Oboru, și dacă merge Oboru, merge toată negustorimea măruntă. CAMIL PETRESCU, O. II, 101. A cunoscut nevoile și suferințele părintelui unei mărunte familii mic-burgheze. V. ROM. septembrie 1 954, 137. - PL: mărunți, -te. – Și: (învechit și popular) mănúnt, -ă, (învechit) mînúnt, -ă, (regional) menúnt, -ă, morúnt, -ă adj. – Lat. minutus, -a, -um.

NĂPRASNIC, adj., subst. I. adj. 1. Care survine în mod neprevăzut, dintr-o dată (și cu intensitate); care se petrece fulgerător. Pe cînd ne opream răsuflarea, emoționați de astă năprasnică schimbare..., buciumașul se lungise pe o scîndură și se uita in sus. 1. negruzzi, s. v, 121, cf. iii, 355. Vedea-n năprasnica-i mirare Cum una pe-alta se ținea în brațe strîns. coșbuc, p. i, 256. Un cîne, care mușluise pe la capul meu în timpul somnului, fugea spre pădure, spăriet de năprasnica mea deșteptare. hogaș, dr. i, 83. C-un salt năprasnic, zaporojanul cel cărunt dispăru în tufe. sadoveanu, o.v, 532. Boierul și Mărul îl priveau serioși, cugetînd și ei la năprasnicile întorsături ale vieții, id. ib. 566. ◊ Moarte (sau pieire) năprasnică = (în opoziție cu moarte bună, naturală) moarte produsă de un accident, de un act de violență sau de o altă cauză nefirească. Să mîntuiră de mîniia și de moartea cea năprasnică și au scăpat la un ostrov. anon. cantac., cm i, 98. Cei înecați sau periți fără voie de moarte năpraznică. marian, i. 29. Se sguduie zarea de fulger Moarte năprasnic-acum prevestind călătorilor palizi. coșbuc, ae. 13. Dacă moare cineva de moarte năprasnică în păduri, la înmormîntarea lui vor fi ploi mari. gorovei, cr. 274. Au murit pe rînd bătrîni și tineri, de moarte bună sau năprasnică, semă-nîndu-și uitarea. teodoreanu, m. u. 52. Umbla baba suspinînd și aducîndu-și aminte de pieirea năprasnică a feciorului ei. sadoveanu, o. vii, 351. Moartea grabnică, zisă și moarte năprasnică. șez. iii, 115, cf. vi, 52, alrm ii/i h 214. ◊ (Adverbial) A murit sărmanul năprasnic într-aceeași sară. Otrava, înțelegi? negruzzi, s. iii, 428. Dacă s-ar fi deschis năprasnic din mijlocul cerului o gîrlă de apă rece, ...el n-ar fi rămas mai aiurit, gane, n. ii, 26. O stîncă amețitor de înaltă și dreaptă ca un părete căzuse parcă năprasnic din cer și tăiase capul drumului pe care urcam la deal. hogaș, m. n. 160. Într-o zi, a izbucnit năprasnic o furtună. ibrăileanu, a. 50. Toate s-au petrecut așa de năprasnic că nici el, nici nimeni n-a putut interveni. rebreanu, r. ii, 245. 2. Care nu poate fi stăpînit, înnăbușit, potolit, care covîrșește; nestăpînit, năvalnic (I 1), furtunos. Ceia ce îmblă în poftele necurăției trupești năprasnice. n. test. (1648), 188r/32. Emoția este o mișcare internă mai năprasnică și mai scurtă decît „neastîmpărul sufletesc”, care e stătător. i. negruzzi, s. i, 487. Chiotele unei bucurii năprasnice înnăbușeau trosniturile focului. rebreanu, r. ii, 206. ♦ (Despre oameni) Care nu-și poate stăpîni sentimentele, pornirile, care acționează cu violență sub influența primului impuls; impulsiv, violent, aprig. Omul năprasnic digrab’ răspundi, iar apoi pe urmă ti căiești (a. 1784). gcr ii, 135/15. Vornicul descălecă în fața șatrei domnești, însoțit d-o gloată năprasnică de boieri și de slujitori. odobescu, s. i, 172. Cea fată sălbatecă Și năprasnică, Prin Cerna că da. păsculescu, l. p. 181. ◊ (Substantivat) Era acolo... dracii clevetnicilor și a mînioșilor și a năprasnicilor. cod. tod. 211. 3. Care înspăimîntă, îngrozește (prin comportare, intensitate, violență, consecințe etc.); îngrozitor, înfricoșător; teribil, cumplit, crîncen; nemilos, necruțător (1). O, năprasnică cădeare! moxa, 347/12. S-au cutremurat toate țările... de năprasnică tulburare crăiei leșești. m. costin, let. i, 292/21. Iarna va fi gre și năprasnică (cca 1750). gcr ii, 59/30. Trecîndu cîțiva ani, să petrecu acel năprasnic tiran, de să duse în fundul iadului. mineiul (1776), 180r1/31. Un spital obștesc, trebuincios pentru năprasnica boală a ciumii (a. 1804). uricariul, i, 318. Destin, destin năprasnic, în pumnul tău deschis Mi-ai arătat coroana dincolo de-un abis. alecsandri, t. ii, 177. Năprasnicul potop slovenesc care a năpădit asupra Turciei. odobescu, s. iii, 561. Smeu năpraznic cu ochi ce sorb și mint. macedonski, o. i, 24. Buruienile de săgetătură... sînt leacurile contra acestei năpraznice boale. n. leon, Med. 145. Se plămădea soartă năpraznică și cruntă. galaction, o. 74. Era năprasnic ca un zmeu cînd poruncea corului, cu strașnică sprînceană, glas detunător. teodoreanu, m. u. 68. Nădăjduia să-i vie măcar o veste, ca să se încredințeze că n-a căzut în viața ei o întîmplare năprasnică, sadoveanu, o. x, 317. Năpraznicei cucoane [= morții] li trebuiesc cadavre milioane. arghezi, c. o. 135. Vor clocoti străfunduri de mînie Sub crîncenul, năprasnicul lor pas. beniuc, v. 87. În murmur de cetini, în foșnet de fagi, Pierea fără veste năpraznicul geamăt Stîrnit din pădurea de robi și iobagi. deșliu, g. 37. O, sabie, săbioară... tot astfel să te porți Ca și mai în alte dăți, Vărsînd de sînge și[r]oaie în năprasnice războaie, teodorescu, p. p. 118. Românii avură... a se lupta cu atîția dușmani, unii mai nesățioși, mai lacomi, mai năprasnici și mai răi decît alții. marian, t. 255. ◊ (Adverbial) înjura năpraznic. pas, z. i, 157. 4. Care depășește cu mult limitele obișnuite, care iese cu totul din comun (prin dimensiuni, forță, intensitate); extraordinar, fenomenal. Răpit fiind de năprasnică vijelie și vînturi năsălnice, să trezeaște aruncat înapoi cu multe sule de miluri. budai-deleanu, lex. Roma cea năprasnică ajunsă la cădere. i. văcărescul, p. 136/8. Balcanul și Carpatul la Dunărea măreață Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față. alecsandri, poezii, 433. S-a stîrnit un vînt năprasnic, și venind un vîrtej înfricoșat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus. creangă, p. 89. Un vultur năprasnic își luă zborul din muntele vecin, ispirescu, m. v. 28. De-o năpraznică putere mă resimt însuflețit. macedonski,o. i, 29. C-un vîjîit năprasnic se-nalță valurile aruncîndu-se pe podelele vaporului. vlahuță, R. p. 55. În fața noastră se ridică un munte înalt și drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e sfîrșitul lumii. id., ap. tdrg. Din culmi se răstoarnă molizii năpraznici. coșbuc, ae. 112. A fost o ciocnire nebună: de-o parte, puterea năprasnică a taurului turbat; de alta, fulgerătura groaznică a toporului, care a trăsnit drept între coarne, intrînd adînc. sandu-aldea, u. p. 27. Vifor năprasnic cu brațe de flăcări. goga, p. 68. Afară era un ger năpraznic. rebreanu, r. i, 232. Afară viscolul izbea în pereți, în uși, în ferestre, cu asalturi năpraznice. c. petrescu, a. 287. Furtuna se dezlănțuise cu așa năprasnică iuțeală, că ne-a surprins aproape cu toate pînzele sus. bart, s. m. 51. [Vînatul rănit] în astfel de împrejurări are particularitatea de a ataca cu o iuțeală și furie năprasnică. stoica, vîn. 44. Suflase peste noapte un vînt năprasnic, care speriase vietățile în pădure. călinescu, s. 755. Noaptea venea la loc, cu lupi și cu viscole năprasnice. camilar, n. i, 222, cf. 353. De departe, de către zare, se iscă în acea clipă un bubuit năprasnic, mereu mai tare. galan, z. r. 95. Afară e un ger năprasnic. v. rom. septembrie 1953, 103. Izbitura toporului este năprasnică, contemp. 1954, nr. 388, 4/3. Semnele de „rătăcire” ale lui Toderiță îi răscoleau deci o furie năprasnică. vornic, p. 9. Ilie îi dăduse un singur pumn, dar fusese așa de năpraznic, încît falca lovită i se și umflase. preda, d. 153. Din cînd în cînd îl cuprindea un dor năprasnic de casă. t. popovici, se. 22. l-au venit căpitanului un somn așa de năprasnic, cît au trebuit să se culce pe iarbă și să doarmă. sbiera, p. 277. ♦ (Adverbial) Cu putere, intensitate extraordinară. S-au deschis găurile ocheanului celui adînc și toate prăpăștile izvorînd năprasnic. n. costin, let. i, 46/12. Deodată, năprasnic se ridică din fundurile noroioase ale apei un strigăt, gane, n. ii, 181. Tot crește năpraznic furtuna Și codrul e singur lăsat! coșbuc, p. i, 237. Departe s-a aprins un fulger, Lovind... năprasnic. goga, p. 50. Plouă năprasnic zi și noapte. ibrăileanu, a. 102. Acum se aprinseseră în mine dorințile de dragoste, năprasnic. sadoveanu, o. vi, 526. Puhoiul pămîntiu vuia năprasnic. v. rom. noiembrie 1953, 18. Vîntul bătea năprasnic. contemp. 1954, nr. 417, 4/5. ♦ (Rar; substantivat) Om voinic; vlăjgan. Bătrînul Matei Cîrjă are împrejurul lui Cinci sute de năprasnici ce vin despre Vaslui, alecsandri, p. iii, 204. „Eu!” zice un năprasnic cu brațele vînoase. beldiceanu, p. 62. ♦ p. ext. (Rar) Care are un aspect neobișnuit (3), ciudat. El îi jură că are să i-l arate cu adevărat pe năpraznicul pui. macedonski, o. iii, 7. II. subst. (Bot.) 1. s. m. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori galbene-albe, cu frunze rigide acoperite cu peri moi și cu tulpina dreaptă; (regional) ochiul-boului-a-ferigei (Chrysanthemum corymbosum). cf. panȚu, pl. 2. s. f. Plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu tulpină dreaptă, păroasă, cu flori roșii-roz și miros neplăcut; (rar) piretru (b), (regional) închegătoare, priboi-căpresc (Geraniurn Robertianum). cf. brandza, d. 91, panțu, PL., ȘĂINEANU, D. U., VOICULESCU, L. 198. 3. s. m. și f. (Regional) Luminoasă (Clematis recta). cf. coteanu, pl. 24, lb, brandza, fl. 32, 527, grecescu, fl. 21, panȚu, pl. 4. s. f. (Regional) Curpen-de-munte (Atragene alpina). cf. baronzi, l. 139, panțu, pl. 5. s. f. (Regional; în sintagma) Năpraznică oiască = numele unei plante nedefinite mai îndeaproape (Călinești-Satu Mare), arh. folk. i, 110. Trabă a aduce buruiene, aleoańe, frăsînel, șălătruică, năpraznică oiască. ib.pl.: năprasnici, -ce. – Și: năpraznic, -ă, (învechit) nepreasnie, -ă (barcianu, alexi, w.) adj. – Din slavonul напрасьнь.

MEU, MEA pron. pos., adj. pos. (Pronumele este precedat de articolul „al”, „a”, „ai”, „ale”; adjectivul primește articolul numai cînd stă înaintea substantivului, cînd determină un substantiv nearticulat sau cînd, între substantiv și adjectiv, au fost intercalate unul sau mai multe cuvinte). I. Pron. pos. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor, înlocuind, totodată, și numele acestuia) Al mieu e Galadu. PSALT. HUR. 50r/10. A mea e toată lumea. CORESI, PS. 132/5. Și tot ce vezi sînt ale meale. PALIA (1581), 128/9. Și Efrem îi al mieu la năvală Lîngă cap, de mi-i de sprejineală. DOSOFTEI, PS. 380/13. Acest minei s-au cumpărat de popa Iacov. . . Acesta. . . este al mieu osebi și al feciorilor (a. 1 738). IORGA, S. D. XIII, 170. Noaptea este a mea! NEGRUZZI, S. III, 174. Omul ăsta își joacă viața! – Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea. CARAGIALE, O. VI, 113. Și ce cap frumos răsare! Nu-i al meu? Al meu e oare? COȘBUC, B. 87. Și mă durea un singur gînd: Că lumea nu-i a mea. id. ib. 215. Neîndrăznind să se aplece pînă la firfirică, se uită lung la dînsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: „a mea era!. . . era a mea !”. DELAVRANCEA, T. 13. Ei au totuși hainele lor: eu pe-ale mele nu le am. SADOVEANU, O. X, 34. Dorul tău, bade, ș-al meu De și-ar face-un pod mereu. . . Să treci, bade, tu și eu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 140. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei ! id. ib. 402. Foai verdi trii smiceli Tinereți ca a meli Se ńera lumea di eli. MAT. FOLK. 1 322. ◊ E x p r. (În legătură cu verbe ca „a rămîne”, „a fi” ețc.) Pe-a mea = după dorința sáu după părerea vorbitorului. ♦ (Popular, la m. și, rar, la f. sg., indică pe soțul, respectiv pe soția persoanei care vorbește) Mie mi-a spus al meu că. . . nu l-a mai văzut. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. IORDAN, STIL. 127. Mă uitai la nătărăi: Cu zambile după ei, Mă uitai și la a mea. CIAU;ANU, V. 121. ♦ (La m. pl., indică familia sau rudele vorbitorului) De cînd eu eram copilă, Sînt de toți ai mei uitată, Și de rude fără milă În pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Ai mei pînă la urmă s-au învoit. CARAGIALE, O. II, 295. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți ! COȘBUC, P. I, 109. Are să iasă și mama și ai mei și vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan ? SAHIA, N. 30, cf. CHEST. II 2/78. ♦ (La m. sg., indică lucrurile personale, proprietatea, avutul vorbitorului) Să știu eu atuncide-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. Și beau pentru că beau dintr-al meu. REBREANU, I, 25. ♦ (La f. pl., indică preocupările, obiceiurile, mai ales rele, ale vorbitorului) Oi fi avînd și eu ale mele, dar nu sînt cum credeți. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. II. Adj. pos. 1. Care este al vorbitorului a) (Indică posesiunea) Spre idumei tindzu zgarbura mea. PSALT. 114. Împărțiră cămășile meale loruș. coresi, ps. 53/1. Pre lume iaste împărățiia mea. id. ev. 89. Spăl în nopțile toate perinile meale. dosoftei, ps. 23/10. Avearea mea, Doamne, nu-ți lipseaște. id. ib. 43/11. Lăcașul mieu lîngă apă este. CANTEMIR, IST. 206. Voiu da toată averea mea. ANTIM, P. 84. Am víndut a mea parte de ocină (a. 1 787). URICARIUL, XXV, 21. Ieșii din cabinetul meu de lectură. HELIADE, O. I, 258. Acești oameni ce tot umblă împrejurul casei mele nu-mi plac. NEGRUZZI, S. III, 275. Te-am izgonit fără milă din curtea mea! FILIMON, O. I, 268. Atunci vei veni. . . în căsuța mea. ALECSANDRI, S. 186. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I, Din tortul meu ți-aș face o haină. id. N. 9. Înșomoltăcim motanul ista al mieu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174. Să-l tîrîie d-a lungul Bagdadului, legat De-a calului meu coadă. COȘBUC, B. 15. Pune pe tine cojoaca ta și dulama mea. DELAVRANCEA, H. T. 251. N-aveam casa mea, gospodăria mea? DUNĂREANU, N. 19. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici și bine hrăniți. SADOVEANU, O. X, 23. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. SAHIA, N. 17. Mîndro, ochișorii tăi Mîncă bănișorii ńei. MAT. FOLK. 1 033. Să-mi dai nădrăgeii tăi, Să-ți dau șălvăreii miei. ib. 1 076. b) (Indică apartenența) Cu glasul mieu că[tră] Domnul rrugaiu-mă. PSALT. HUR. 119v/20. Că mai multu nu vreți vedea fața mea voi toți. COD. VOR. 20/28. Limba mea avea ceva a cleveti. ib. 102/12. Bucură-se înrema mea de spăsenia ta. PSALT. 19. Săpară mărule meale și picioarele meale. ib. 37. Genunchele meale slăbiia de post. CORESI, EV. 50. Pacea mea dau voauo. id. ib. 121. Ar fi cu bine priimite A rostului mieu. . . cuvinte. DOSOFTEI, PS. 60/2. Fost-au în gîndul mieu. . . să fac leatopisățul țării noastre Moldovei. M. COSTIN, LET. I, 214/3. Viniți după mine, să vă fac cărți de scuteală, să nu dați nemică în dzilele mele. NECULCE, L. 13. Nu mă despărți de toată nădejdea bătrîneațelor meale. CANTEMIR, IST. 193. Măcar cu slujba slăbiciunilor meale, să poci întimpina vreo pohtă sau plăceare a măriei tale (a. 1695). FN 51. Aceasta voescu. . . den toată inima și sufletul mieu (a. 1 699). ib. 70. Cugetul meu este nu întreagă istoria românilor a o țease. MAIOR, IST. v/16. O muncă era a mea viață. HELIADE, O. I, 168. Eu am vrut numai să arăt aceea ce dorea inima mea. id. ib. II, 12. Zilele sînt prea scurte și nu ajung la durerile mele. MARCOVICI, C. 7/17, cf. 10/18. Putea-voi eu să prevăz ceea ce poate să-mi aducă fericirea mea cea viitoare. id. D. 6/27. La moartea mea ochi-ți vor lăcrima, I. VĂCĂRESCUL, P. 208/13. Ascultați că vă grăiește amoriul prin a mea gură. CONACHI, P. 80. Atuncea era să fie vai de acest cap al meu ! PANN, H. 14/14. Ce să facă cu capul meu? NEGRUZZI, S. I, 154. Pentru voi îmi voi pune capul meu. HASDEU, I. V. 62. Cum? Eu, lumina lumeil pe mine m-ai respins? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins. ALECSANDRI, POEZII, 142. De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte. EMINESCU, O. I, 42. Mintea mea devine clară. id. N. 62. Pârul meu aprins de soare este tot o schinteiere. MACEDOSNKI, O. I, 29. E a mea soartă la culme ajunsă. id. ib. Și-n ochii mei se uită Toți oamenii din sat. COȘBUC, B. 26. Să pot rămânea pentru totdeauna împăcat cu conștiința mea. SBIERA, F. S. 272. În viața mea nu poruncisem nimărui. DELAVRANCEA, H. T. 64. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. AGÎRBICEANU, D. Ț. 132. Crez că e ultima lună, poate ultima s&ptămînă în viața mea, cînd mai văz străzile Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Bată-te, băduță, bată. . . Razele de p-îngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. M-aduceai pînă-n Buzău Ardea suflețelul meu l MAT. FOLK. 156. Eu, cu bunătatea mea, N-am să fac nimica. ib. 211. Nu-ți ajute Dumnezeu Să-mi mînci tu nărocul neu. ib. 1 035. Domnia mea v. d o m n i e. ◊ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Iară a ședea de-a dereapta mea și de-a stînga mea mare lucru iaste. CORESI, EV. 89. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea. NEGRUZZI, S. I, 52. Faust te cheamă, ori un altul îl zăresc-naintea mea? MACEDONSKI, O. I, 276. Cîte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 189. c) (Indică dependența, în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de vorbitor) D[u]mn[e]dzău mieu. PSALT. HUR. 51r/12. Nu vă blăznireți, frații miei ceia dragii! COD. VOR. 114/3. Sâruta-vă-voru ceia ce sîntu în Vavilonu cu aleșii și Marrco fiiul mieu. id. ib. 166/5. Veniți de împărățiți cu mine, prea-iubiții mii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 457/32. Mîntuiaște-me, Dumned- zeul mieu. PSALT. 4. Îmbiați, oamerii miei, intrați în celariul vostru, închideți ușile voastre, ascundeți-vă. . . pănră va treace măniia Domnului. ib. 325. Părintele mieu pînă acmu lucrează. CORESI, EV. 407, cf. id. PS. 4/11. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Acesta-i fiiul mieu iubit. DOSOFTEI, PS. 91/1. M-am giurat cu a mea slugă. id. ib. 301/5. Nu va lăsa Dumnezeu să privesc spre ucigașul nevinovatului fratelui meu. N. COSTIN, LET. I, 87/19. Ce de aceasta vă minunați? o iubiților miei frați! CANTEMIR, IST. 75. Acesta este fiul meu cel iubit. ANTIM, P. 25. Adevărat, feții mei, pe dinafară așa se vede. id. ib. 213. Deci zisă lui: "Drag stăpînul mieu lasă la pustia pe cea vrajmașă bală. BUDAI-DELEANU T. V. 56. Cînd voiu vrea să blestem pe cel mai mare vrăjmaș al meu, e destul de voi zice: să-i fie intr-un zadar lucrurile sale. GOLESCU, Î. 128. Prietenul cel adevărat al meu. HELIADE, O. II, 17. Fiii mei m-aștept afară. I. VĂCĂRESCUL, P. 176/7. De gíndiai că a iubi este lucru ușurel. . . Mult te greșeai, draga mea. CONACHI, P. 221. Eu fecior tatii, iar muma mea lui e nor. PANN, Ș. L, 32/5. Am alergat la biblioteca tatălui meu. NEGRUZZI, S. I, 10. Bărbatul meu s-a dus la tîrg. id. ib. III, 21. Tu să fii a mea mireasă. ALECSANDRI, P. II, 178. Că uite, omu mieu a plecat la cîmp dinaintea Sîm-Pietrului și nu mi-a lăsat nici un gologan în cîrpă. JIPESCU, O. 34. Acela-i copilul mieu cel mai mic. CREANGĂ, P. 51. Am tras o raită cu prietenul mieu Chiriac. id. A. 16. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. În dulap ai, draga mea, zece ruble-ntr-o cutie. COȘBUC, B. Tradițiunea familiară îl declară ca tată al moșului mieu. SBIERA, P. S. 73. Cu mintea lor de12 ani, văd pe cele două fete. . . Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea. AGÎRBICEANU, D. Ț. 18. Prietenul meu era un vechi slujbaș al vămilor. DUNĂREANU, N. 27. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. 7. La Islaz este. . . zapciu un cunoscut ăl meu. CAMIL PETRESCU, O. II, 157. Draga mea supțire-n trup, Harnică maică-ai avut. JARNIK-BÎRSEANU, D. Scumpul meu soț, în primul rînd îți scriu că sîntem sănătoși. BL XIII, 109. Și eu, bădișorul neu, Și eu jur că sînt direaptă. MAT. FOLK. 1 032. De cînd puiu neu s-o dus, Păun verdi-n cap n-am pus. ib. 1331. ◊ (Enclitic, la sg.) O am dat la un prieten a tătîni-meu. M. COSTIN, LET. 301/21. Ia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. De acum putem să mergem, căci stăpînu-mieu, luminarea sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrînit așteptîndu-mă. id. ib. 272. Își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 6. Aceea e soru-mea. MAT. FOLK. 161. Foaie verde și o lalea, Ai tu soră, soru-mea, Nouă ani și jumătate Pe la mine n-ai dat, frate. ib. 165. Și-o junit și frati-meu, Și-acum să junesc și eu ! ib. 1031. (Popular, preluînd flexiunea substantivului) La masă, povestesc noră-mei fapta. . . caritabilă. C. PETRESCU, Î. II, 185. ◊ (Popular și familiar, pe lîngă un apelativ în vocativ, exprimă o nuanță afectivă) Mergi cu bine, fătul meu. CREANGĂ, P. 185. Maică, măiculeana mea, Maică, fericirea mea, Ești bătrînă și nu crezi. . . Că dintr-o sută ș-o mie Numa una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Maică, măicuța mea, Șeaptesprezece ani de cînd am domnit Om pe nume nu mi-a zis. MAT. FOLK. 211. Nevastă, nevasta mea, Hai de-ni descuie ușa. ib. 1 069, cf. 1 070, 1 228. ♦ (Familiar, în stilul narativ, în legătură cu numele obiectului care stă în centrul atenției vorbitorului) Despre care am vorbit mai înainte. Dacă strămoșii tăi cu tine semăna, Negreșit era proști cîți lor se închina; Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, M. 324. Iată se întoarce de la telefon reporterul meu, foarte încruntat, CARAGIALE, O. II, 11, cf. 106. ♦ (În legătură cu nume de colectivități, de ținuturi etc. raportul de dependență se analizează invers) Vorbesc pentru folosul patrii mele. GOLESCU, Î. 38. Îmi place țara mea. NEGRUZZI, S. II, 29. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. . . Oare nu-i dințeara mea? JARNIK-BÎRSEANU, D. 172. 2. (Cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvîrșit de vorbitor. Și nu rrușinra menre de greșala mea. PSALT. HUR. 107r/17. Eu știu aceasta, că după dusul mieu întravoru lupi grei întru voi. COD. VOR. 22/13. Înțeleage chiemarea mea. PSALT. 5. Păcatul mieu nu ascunșiu. ib. 55. Audu-se cuvintele meale. CORESI PS. 384/13. Cu multă mirare au stătut de mărturie acel episcop de mare agiutor istoriii meale. M. COSTIN. LET. I, 9/32. Suspinile meale n-au unde s-ascunde. DOSOFTEI, PS. 127/6, cf. 168/17. Răzgiudecă pîra mea. N. COSTIN, LET. II, 62/16. Iar mai pre urmă cuvîntul mieu gios nu l-oi lăsa. NECULCE, L. 25. A mea dar socoteală este aceasta. CANTEMIR, IST. 147. Uitîndu-te nu la mică și puțină a mea osteneală (a. 1 695). FN 51. De mă iubește neștine, cuvîntul meu va păzi. ANTIM, P. 128. Îndreptează faptele mele. MARCOVICI, C. 9/23. Cugetările mele năvălesc grămadă, id. ib. 20/10. A ta față. . . Au zîmbit cu îndurare. . . la a mele jurămînturi. CONACHI, P. 100. Mai mult crezi tu pe magarul decît chiar cuvîntul meu? pann, h. 9/9. Mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de șase luni. FILIMON, O. I, 94. Nu am putut termina prefața. . . la scrierile mele. ALECSANDRI, S. 61. Că aceste premise sînt false, îmi iau permisiunea de-a le lua la discuțiune, spre a și proba zisa mea. EMINESCU, S. P. 401. Vremea se îndreptă după rîsul mieu. CREANGĂ, A. 34. Băgat-ai în cap vorbele mele? id. P. 208. Răspunsurile mele . . . sînt mai bine esprimate. SBIERA, F. S. 94. Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? DELAVRANCEA, H. T. 30. Cînd ai ținut tu seama de vorbele mele? DUNĂREANU, N. 66. Greșala mea se agravează, vorbi beizade Alecu. SADOVEANU, O. X, 22. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg drăguț frumos. . . Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. 3. (Cu valoare obiectivă) Căci destulă era nesuferita mea izganie. CANTEMIR, IST. 38. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNIK-BÎRSEANU, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Lege au pus împotriva mea. ANTIM, P. XXIV. Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II, 57. – Pl.: mei, mele. – Nom.: (enclitic, la m. sg., popular) -miu, -mio; gen.-dat.: (enclitic, la f. sg.) -mei,(popular) -mii. – Lat. meus, mea, meum.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob3. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă.Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage.Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da3 (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i.~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro.~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro.~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: ca (substantiv) – casă (verb), ma (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – vese (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română.~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină.~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât:Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât?~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură -i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă.~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer2; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate.Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură!Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură?Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi.Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal.La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei.Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei.De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

Exemple de pronunție a termenului „Asta i culmea

Visit YouGlish.com