OI interj. 1. (Învechit) Exclamație folosită în invocații. Și-i grăi lui: oi, așa, doamne, eu am crezut că tu ești h[risto]s, fiiul lui D[u]m[ne]zeu (a. 1669). gcr i, 187/38. 2. (Popular) Exclamație care exprimă diverse stări emotive: a) mîhnire, amărăciune, regret; compătimire. v. a! ah! hei! of! vai! Cf. budai-deleanu, lex. Oi, domnu David, oftă munteanca; noi n-avem neamuri aici la Măgură. sadoveanu, b. 108. Oi! săracă față albă, Cum te-i face țernă neagră. marian, î. 328. Oi, saraci calule; cum ti-or tăie mîni șî cum ț-or da hoitu la cîni. șez. iv, 203. Luo nora corfa pă mînă, Mearsă-n sat după făină. Rupsă fat-a blăstăma: „Oi, d’in căși-mpărăt’eșt’i Șăd în corturi țigăńeșt’i”. densusianu, Ț. h. 93, com. liuba. ◊ (In cîntece populare, precedat de ,,d„) D-oi, slujnică, draga mea, Ce horești așia cu jele În butul dragostii mele? teodorescu, p. p. 84. D-oi, bădiță bădișor, M-ai învățat a iubi Ș-acum mă lași a dori! jarnIk-birseanu, d. 250. D-oi, săracă mîndra mea, Că ș-asear-am fost la ea Ș-o găsii c-o sucnă rea, Pe cea bună și-o cîrpea! id. ib. 441; b) nemulțumire, neplăcere. v. a! o! of! Oi, doamne, Davide, cum nu te mai astîmperi; de ce-ai scos băietul din casă pe vremea asta? creangă, a. 24; c) dorință; îndemn. v. hai! o! Simeon prinse a rîde cu voie-bună. – Oi, pan Zubovski, strigă el, fii vesel și petrece! sadoveanu, o. v, 594. ◊ (În cîntece populare, precedat de ”d„) D-oi, măicuță, dulcea mea, Mărită pe Bogița. bugnariu, n. D-oi, ortace lupule, Gonește-mi tu văile... Că eu gonesc culmile. densusianu, ț. h. 297. 3. Cuvînt care servește ca început de refren în colinde. La vîrfuri de nouă meri, Oi leroimdai leroi, doamne, Ardu-mi nouă lumînări. pamfile, cr. 104, cf. 81, 102, papahagi, m. 228. ◊ (Pre-cedat de ”d") Mîna noaptea moș Crăciun, D-oi, moș Crăciun cel bătrîn. jarnîk-bîrseanu, d. 514. – Formație pe baza unui sunet reflex.