SPECIFIC¹ s. n. Caracterul propriu particular, special al cuiva sau a ceva: notă distinctă. – Fr. spécifique.

APARTE adv., adj. 1. adv. v. separat. 2. adj. v. anumit. 3. adj. deosebit, distinct, separat, special. (Un capitol ~ din lege.) 4. adj. deosebit, particular, special, specific, sui generis. (Are un gust ~.) 5. adj. deosebit, individual, neobișnuit, singular, special, (livr.) insolit. (Un caz ~.) 6. adj. v. ales.

SPECIFIC adj., s. 1. adj. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, propriu, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 2. s. v. însușire. 3. s. specificitate, (rar) tipicitate, tipism. (~ul artei.) 4. s. spirit. (~ul limbii noastre.) 5. adj. caracteristic, clasic, reprezentativ, tipic. (Un exemplu ~.) 6. adj. aparte, deosebit, particular, special, sui-generis. (Un gust ~.) 7. adj. caracteristic, obișnuit. (L-a primit cu amabilitatea ~.)

*generál, -ă adj. (lat. generális, d. génus, géneris, gen). Comun întreguluĭ gen, universal, peste tot: ploaĭe generală. Vag, îndecis, în opoz. cu special, particular, individual: a vorbi în terminĭ generalĭ. Care are putere (autoritate) peste tot: controlor, inspector, ofițer general. S. m. Ofițer care comandă o brigadă, o diviziune saŭ un corp de armată și chiar o armată întreagă, în care caz se maĭ numește și general suprem orĭ generalisim: La 1848 în Țara Românească, titlu de „spătar” fu înlocuit cu cel de „general” cu înțelesu de „căpetenia oștiĭ”. (V. căpitan, hatman, mareșal). Șefu unuĭ ordin de ĭezuițĭ. S. n. Lucru general: a trece de la general la special. În general, în mod general, în de obște.

*speciál, -ă adj. (lat. specialis, fr. special). Particular, propriŭ unuĭ lucru, deosebit de altele: studiĭ, calitățĭ, aptitudinĭ speciale. Care are studiĭ saŭ aptitudinĭ speciale: oamenĭ specialĭ. La care se învață științe deosebite: școale speciale (comerciale de artilerie, de geniŭ, de inginerie ș. a.), arme speciale (artilerie, geniŭ, marină, aviațiune). Adv. În mod special: medicament recomandat special pentru asta. În special, în mod special: ițĭ recomand asta în special. V. comun, general.

sui generis adv. special, particular: un miros sui generis.

SPECIFIC¹ s. n. Caracterul propriu, particular, special (a ceva sau al cuiva); notă distinctă, particulară. Structura gramaticală și fondul principal lexical determină atît formele de dezvoltare a limbii, cît și normele funcționării ei. Ele condiționează specificul național și asigură stabilitatea limbii. GRAUR, F. L. 10.

SUI-GENERIS adj. invar. Special, particular, unic în felul său. Argument sui-generis.

DEOSEBIRE. Subst. Deosebire, osebire (înv. și pop.), distincție, distingere, discriminare, discriminațiune (rar), diferență, diferențiere, nepotrivire, neasemănare; inegalitate, disproporție; discrepanță, dezacord, distonanță, disonantă (muz.), disparitate (livr.), divergență, incompatibilitate; polaritate, contrarietate, opoziție, contrast, antiteză; antonimie; antonim. Contrariu, antipod, pol opus. Disensiune, dezacord, contrariere; contradicție, antagonism. Varietate, variație, eterogenitate, diversitate, diversificare, felurime. Specific, notă aparte, trăsătură distinctivă, specificitate, nuanță; originalitate, irepetabilitate, unicitate, unicat. Adj. Deosebit, osebit (înv. și pop.), diferit, distinct; discriminatoriu, discriminant (rar); felurit, divers, variat, eterogen, distonant, divergent, contrastiv, contrasțant; contrar, advers, adversativ, opus, opozit (înv.), antitetic, incompatibil, antagonist, antagonic. Specific, caracteristic, propriu, special, particular, unic, irepetabil, original, neasemănat, fără seamăn, neasemuit; inegalabil, incomparabil, distinctiv, caracteristic. Vb. A se deosebi, a se osebi (înv. și pop.), a se distinge, a diferi, a se diferenția, ă fi diferit, a nu semăna, a nu se asemăna, a nu avea (nici o) asemănare, a nu avea nimic comun. A distona, a fi în dezacord, a fi în discordanță, a discorda, a nu se armoniza, a nu se potrivi, a nu concorda, a nu avea nici în clin, nici în mînecă cu cineva. A se opune, a contrasta, a se contrazice; a se diversifica, a varia, a feluri (înv.). A deosebi, a osebi (înv. și pop.), a distinge, a diferenția, a face distincție, a face deosebire, a discrimina; a opune, a pune față în față; a diversifica, a varia. Adv. În mod diferit, în chip deosebit; altfel, în alt fel; altcum, altcumva; ca de la cer la pămînt; în opoziție, în contrast cu.... V. dezacord, diversitate, opoziție, originalitate, relație, specific.

SPECIFIC. Subst. Specific, specificitate, particularitate, notă particulară, particularism (rar), caracteristică, trăsătură (notă) caracteristică, trăsătură (notă) aparte, trăsătură (notă) distinctivă, însușire, proprietate, tipic. Diferență, diferențiere, deosebire, distincție, distingere (rar). Excepție; unicitate, singularitate (rar), individualitate, originalitate. Ciudățenie, bizarerie (livr.), extravaganță, excentricitate; spectaculozitate; raritate, curiozitate. Caracterizare, specificare, specificație, tipizare. Personalitate, individ. Tipologie; caracterologie. Adj. Specific, propriu, însușit (înv.), particular, particularist (rar), particularnic (înv.), caracteristic, distinct, distinctiv, relevant; individual, intim, personal, tipic; determinant, diferențial, particularizant (rar), caracterizator; deosebit, diferit, aparte, special, anumit; unic, singular, original, neobișnuit; ieșit din comun, fără seamăn, fără asemănare, neasemuit, remarcabil, distins, incomparabil; excepțional, de excepție, nemaipomenit, nemaiauzit, nemaivăzut; rar; rarisim; ciudat, bizar (livr.), straniu, curios; excentric, extravagant; spectaculos, spectacular (livr.). Tipologic; caracterologic. Vb. A fi aparte, a nu fi la fel, a avea o notă aparte, a fi deosebit, a se deosebi, a diferi, a se diferenția, a se distinge; a se evidenția, a ieși în evidență, a se reliefa, a ieși în relief, a se remarca, a se particulariza, a se singulariza. A fi fără seamăn, a nu avea asemănare, a fi ieșit din comun. A caracteriza, a particulariza, a individualiza, a diferenția, a releva, a scoate în evidență, a reliefa, a sublinia; a distinge, a deosebi. Adv. (În mod) specific, particular, special; cu deosebire, cu deosebire(a) că..., spre deosebire de...; aparte; în particular. V. ciudățenie, deosebire, originalitate, superlative.

APARTE adv., adj. 1. adv. deosebit, separat, (pop.) deosebi, (fam.) bașca. (~ de asta, i-a mai dat...) 2. adj. anume, anumit, deosebit, special, (înv. și pop.) osebit. (Cu o metodă ~.) 3. adj. deosebit, distinct, separat, special. (Un capitol ~ din lege.) 4. adj. deosebit, particular, special, specific, sui-generis. (Un gust ~.) 5. adj. deosebit, individual, neobișnuit, singular, special, (livr.) insolit. (Un caz ~.) 6. adj. ales, deosebit, distins, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.)

DEOSEBIT adj., adv. 1. adj. anume, anumit, aparte, special, (înv. și pop.) osebit. (Cu o metodă ~.) 2. adj. aparte, distinct, separat, special. (Secția ocupă o clădire ~.) 3. adj. aparte, particular, special, specific, sui-generis. (Un gust ~.) 4. adj. aparte, individual, neobișnuit, singular, special, (livr.) insolit. (Un caz ~.) 5. adj. diferit. (Au trăit în vremuri ~.) 6. adj. diferit, distinct, (înv. și pop.) osebit. (Două cete, două grămezi ~.) 7. adj. diferit, distinct, separat, (înv. și reg.) chilin. (Problemele impun rezolvări ~.) 8. adv. aparte, separat, (pop.) deosebi, (fam.) bașca. (~ de asta, i-a mai dat și...) 9. adj. diferit, divergent. (Au concepții ~.) 10. adj. diferit, divers, felurit, variat, (înv. și pop.) osebit, (înv.) despărțit, variu. (Un sortiment ~ de mărfuri). 11. adj. ales, distins, rar, superior. (E un om ~). 12. adj. ales, distins, eminent, ilustru, remarcabil. (Un profesor ~.) 13. adj. important, însemnat, mare, notabil, prețios, remarcabil, serios, substanțial, temeinic, valoros, (fig.) consistent. (A adus o ~ contribuție la dezvoltarea științei.) 14. adj. admirabil, excelent, încîntător, remarcabil. (Un spectacol ~.) 15. adj. însemnat, remarcabil. (A repurtat un succes ~.) 16. adj. ales, aparte, distins, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 17. adj. mare (I se face o ~ cinste.) 18. adv. excepțional, extraordinar, extrem, foarte, grozav, teribil (~ de bun.)

SPECIFIC adj., s. 1. adj. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, propriu, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 2. s. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, semn, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (~ acestui proces este...) 3. s. specificitate, (rar) tipicitate, tipism. (~ artei.) 4. s. spirit. (~ limbii noastre.) 5. adj. caracteristic, clasic, reprezentativ, tipic. (Un exemplu ~.) 6. adj. caracteristic, obișnuit. (L-a primit cu amabilitatea ~.) 7. adj. aparte, deosebit, particular, special, sui-generis. (Un gust ~.)

SUI-GENERIS adj. aparte, deosebit, particular, special, specific. (Un gust ~.)

báie¹ s.f. I 1 Cufundare a (unei părți a) corpului în apă, într-o soluție etc., în scop igienic, curativ, pentru relaxare, divertisment etc.; scăldat, îmbăiere. Vreau să fac o baie. 2 Cadă, vas special în care se pune apă sau un alt lichid pentru îmbăiat; (pop.) feredeu. Mi-am cumpărat o baie mai mare. ◆ Apă, soluție etc. în care se îmbăiază cineva. Nu-mi place baia fierbinte. ◇ Expr. Baie de sînge = a) cantitate mare de sînge pierdut de cineva; b) măcel. Cald ca în baie = foarte cald. (reg.) Tot (sau cam) de-o baie = de aceeași categorie sau de același fel. 3 (și baie publică) Clădire special amenajată și dotată cu instalații pentru îmbăiere. Baia publică s-a închis pentru reparații. ◇ Baie turcească = a) baie caldă de abur, urmată de duș și de masaj; saună; b) clădire special amenajată pentru acest tip de baie. 4 Încăpere (într-o locuință particulară) special amenajată pentru îmbăiere. ◆ Restr. Veceu. ◇ Expr. A se duce la baie = a se duce la veceu. 5 Analog. (cu determ.) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la acțiunea apei, a soarelui, a aerului etc. 6 Recipient de lemn, de metal etc. în care se pune mai ales o soluție chimică etc. în vederea unor operații tehnologice sau chimice. ◆ Ext. Lichidul, soluția în care se introduc, pentru a fi tratate chimic, diferite materiale. II (la pl.) Stațiune balneară. Anul acesta, din cauza reumatismului, trebuie să mă duc la băi. • pl. băi. /lat. bannea = balnea.

*particulár, -ă adj. (lat. particularis). Propriŭ, special: bradu e particular climelor friguroase. Individual, personal, privat: interesu particular trebuĭe să dispară în fața celuĭ general. Extraordinar, deosebit: a avea un talent particular pentru muzică. Secret, fără marturĭ: audiență particulară. Privat, care nu e al statuluĭ: școală particulară. Separat, distinct, deosebit de al altora, nu la fel cu al lor: acest soldat locuĭește într’o cameră particulară, mănîncă mîncare particulară și poartă uniformă particulară (V. cazon). Bizar, straniŭ: om, caracter particular. S. m. și f. Persoană privată, neoficială, care nu face parte din corpu funcționarilor saŭ dintr’o societate oare-care: statu și particulariĭ. S. n. fără pl. Lucru particular, particularitate: particularu e că n’a scris nimica. A da examin la particular, la o școală particulară. Adv. În mod particular: s’a interesat de el particular. În particular, a parte, separat de alțiĭ: s’a preparat de examin în particular (nu la școala statuluĭ). În special: în particular mă interesez de asta.

2) *specífic, a -á v. tr. (mlat. specifico, -ficáre. V. edi-fic). Determin, arăt în special (în particular, amănunțit): legea nu poate specifica toate cazurile delictelor.

BIROU¹, birouri, s. n. 1. Masă de scris cu sertare și compartimente pentru ținut hîrtii, acte etc. Căută mult, deschizînd ușile și sertarele biroului. DUMITRIU, B. F. 93. Lecțiile mi le făceam în camera tatei, la o măsuță așezată lîngă biroul său de inginer. SADOVEANU, N. F. 24. Deliu se așeză comod la birou, scoase o cutie de lemn încrustată cu arabescuri de sidef. BART, E. 244. Ea îi făcuse ordine pe birou, călimara de cristal era spălată frumos. VLAHUȚĂ, O. AL. II 180. 2. Cameră în care are cineva masa de lucru și în care lucrează. Îmi părea rău că-l las [pe tata] neguros și obosit în biroul său. SADOVEANU, N. F. 47. Necunoscutul a coborît în birou. C. PETRESCU, A. 292. ♦ Mobilă pentru o astfel de cameră. Industria lemnului și mobilei expune în standurile ce le sînt rezervate diferite tipuri de mobilă elegantă, lucrată din cel mai bun lemn. Sînt expuse de-a lungul pavilionului dormitoare, sufragerii, birouri, camere pentru copii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2739. 3. Local, parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează funcționarii unui serviciu public (sau, în trecut, ai unei întreprinderi particulare); (în special) serviciul respectiv. În biroul registraturii generale a unei mari administrațiuni, impiegatul își pregătește registrul. CARAGIALE, O. II 211. ◊ Lucrări de birou = lucrări cu caracter administrativ. (în trecut) Birou de avocatură= asociație de mai mulți avocați, avînd un sediu comun. Un birou de avocatură, deschis în asociație... n-a durat decît vreo trei luni. VLAHUȚĂ, O. A. 221. Birou de mișcare v. mișcare. ◊ Expr. (A lucra) din birou = (a lucra) de la distanță, fără deplasare pe teren și fără observarea și cunoașterea realităților. Au întocmit planul de reparații din birou, apreciind numărul mașinilor și uneltelor agricole care au nevoie de reparații după datele de anul trecut. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2886. – Variantă: (pe cale de dispariție) biurou (SADOVEANU, M. 122, SAHIA, U.R.S.S. 37) s. n.

STIL (< fr. slyle < lat. stylus < gr. stylos, condei folosit la scrierea pe tăblițele cerate) Termen ce implică numeroase sensuri ca: a felul deosebit de a se exprima al unei persoane; b totalitate a procedeelor proprii de expunere, prin mijloacele limbii literare; c mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen literar, unei epoci, unui curent literar etc., ceea ce constituie stilul literaturii artistice. În afară de stilul literaturii artistice – totalitate a mijloacelor de exprimare figurată, figură de stil sau tropi, se mai deosebesc și : alte stiluri: stilul științific, stilul publicistic, adică felul deosebit, specific, de exprimare în lucrările științifice, în publicistică (presă) și în documentele oficiale. Fenomenele de stil sînt procese de invenție, care se abat de la construcțiile repetate, comune și uzuale în limbă. Se poate spune că faptele de stil sînt „abateri” expresive, construcții sugestive, cuvinte și structuri gramaticale mai puțin obișnuite în uzul curent, toate însă specifice tendințelor inovatoare ale limbii, după cum menționează T. Vianu, în Studii de stilistică și Gh. Bulgăr, în Probleme și analize stilistice. Termenul de stil se folosește în întregul domeniu al artei (stil muzical, stil arhitectural etc.). Printre stiluri, practica tradițională enumeră drept calități generale: claritatea, precizia, proprietatea, corectitudinea; iar naturalețea, demnitatea, armonia, finețea, puritatea, calități speciale sau particulare. Claritatea stilului rezultă din folosirea termenilor ușor de înțeles, ca și din evitarea termenilor vagi, echivoci, a inversiunilor forțate, a perioadelor prea lungi. Contrare clarității sînt non-sensul, obscuritatea. Non-sensul derivă din contradicția între exprimarea unei idei și dreapta judecată. Ex. Rică Venturiano: M-am transportat la localitate, pentru ca să-ți repet că te iubesc, precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea. (I.L. CARAGIALE, O noapte furtunoasă) Obscuritatea rezultă adesea din lungimea frazelor sau nepotrivirea lor, din echivocuri (folosirea unor cuvinte ce pot fi luate în diferite sensuri), din inversarea forțată a unor versuri, ca acestea de mai jos ale lui Gh. Asachi: Diogenes în Athina, Unde strălucea lumina, Un bărbat era mintos, Însă judeca pe dos. sau Diogene-atunci răspunde Însemnat acest cuvînt. O punctuație neregulată poate duce de asemenea la obscuritate, ca în acest răspuns dat de oracolul de la Delfi unei mame care voia să știe dacă fiul ei se va mai întoarce din război. Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri, care prin schimbarea punctuației are alt înțeles: Te vei duce, te vei întoarce, nu, vei muri. Preciziunea se referă la alegerea termenilor celor mai potriviți în exprimarea ideilor. Ea nu exclude nici bogăția vocabularului, nici ornamentarea stilului. Opus preciziunii este stilul difuz sau prolix, pe care Voltaire îl caracteriza ca un adevărat „deluviu de cuvinte peste un pustiu de idei”. Derivată din folosirea cuvintelor în înțelesul lor propriu, proprietatea constituie o însușire a stilului, pe care Boileau, în a sa Artă poetică, punea atîta preț. Surtout quen vos écrits la langue révérée Dans vos plus grands excès vous soit toujours sacrée, En vain vous me frappez dun son mélodieux Si le terme est impropre ou le tour vicieux. Mon esprit nadmet point un pompeux barbarisme Ni dun vers ampoulé lorgueilleux solécisme. Sans la langue, en un mot, lauteur le plus divin Est toujours, quoi quil fasse, un méchant écrivain. Chiar cînd în mari excese ar fi ca să cădeți Voi limba totdeauna de sfîntă s-o aveți. Zadarnic este fraza plăcută-armonioasă, Cuvîntul de-i nepropriu, făptura vicioasă, Urechea mea n-admite pomposul barbarism Arunc îndată versul ce are-un solecism. Într-un cuvînt, poetul, sublim chiar de ar fi E rău poet, desigur, cînd limba n-o va ști. (Traducere de A. NAUM) Corectitudinea implică respectarea în exprimare a regulilor gramaticale. Una din aceste abateri este solecismul (v.) pe care scriitorii îl folosesc însă pentru efectul artistic, mai ales pentru caracterizarea personajelor sau a situațiilor. Caragiale, de exemplu, scoate efecte artistice din folosirea invariabilă a pronumelui relativ care, numai la nominativ. Ex. Pristanda (mîhnit) - Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!... să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... În poezia populară întâlnim solecismul ca neglijare a acordului dintre subiect și predicat. Ex. Ulmi și brazi Se clătina, fagi și paltini se pleca, fruntea de i-o răcorea. (Poezie populară, Tom Alimoș) Naturalețea este consecința exprimării firești. Opusă naturaleții stilului este afectarea, rezultat al folosirii unor cuvinte căutate, prețioase, ca acest exemplu din limbajul Prețioaselor lui Molière: - Contentez lenvie que ce fauteuil a de vous embrasser, în loc de asseyez-vous. (Satisfaceți dorința pe care o are acest fotoliu de a vă îmbrățișa, în loc de așezați-vă.) Stilului voit afectat și obscur, tinzînd spre o rafinată și complicată eleganță, i s-a dat denumirea de stil gongoric, după numele scriitorului spaniol Gongora y Argote (1561 – 1627) (unii istorici literari socotesc însă pe contemporanul sau, Alonso de Ledesona, ca adevăratul creator al gongorismului). Bombasticismul, denumit de greci teratologie < gr. teras, minune și logos, cuvînt, constituie acel stil exagerat, umflat, despre care Titu Maiorescu, în Critice, spune: „Stilul este exagerat, cînd înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrșește intensitatea gîndirii ce vor să exprime în împreunarea lor.” Demnitatea este socotită ca nn rezultat al folosirii, în vorbire sau scriere, a cuvintelor și expresiilor cuviincioase, evitîndu-se vulgaritățile, trivialitățile. Exprimare în felul acesta a unor idei constituie o adevărată artă, căci așa cum arată și Boileau: Quoi que vous écriviez, évitez la bassesse, Le style le moins noble a pourtant sa noblesse. (Lart poétique) Orice scrieți, vedeți prea jos a nu vă lăsa. Stilul cel mai puțin nobil își are cuviința sa. (Traducere de I.H. RĂDULESCU) Armonia stilului rezultă din folosirea cuvintelor, în proză sau în versuri, în așa fel încît să încînte auzul. Termen sinonim cu eufonia (evitarea în poezie și vorbirea obișnuită a sunetelor neplăcute, nemuzicale, a cacofoniilor). Armoniei rezultate din îmbinarea cuvintelor care imită sau sugerează fenomene din natură sau dau impresia sonoră a unei acțiuni i se spune armonie imitativă, particularitate îndeosebi a simbolismului instrumentalist, folosit în poezia noastră de Al. Macedonski. Ex. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ritmica și cadența perioadelor în stilul unei opere literare duce la armonia stilului (ex. Al. Odobescu, Pseudokinegeticos ; Al. Russo, Cîntarea României). Finețea este un rezultat al subtilei exprimări a anumitor idei, al căror sens și aluzie trebuie căutate de cititor. Ex. „Ce are de a face morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul s-o îmbrățișeze?” (I.L. CARAGIALE, Bacalaureat) Vino acum de față și stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare. De ce treabă-mi ești bună, putere gînditoare, Cînd nu poci la nimica să mă ajut cu tine, Cînd nu te-ai deprins încă nici vistu sa-l joci bine? (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) Din prefăcuta indignare a poetului împotriva propriului său duh se desprinde o fină aluzie ironică la adresa superficialelor preocupări ale societății contemporane. O altă calitate a stilului o constituie puritatea, adică folosirea cuvintelor consacrate prin uz, evitarea abuzului de barbarisme, regionalisme, arhaisme, neologisme și alegerea termenilor care să exprime cît mai exact ideile. Puritatea nu trebuie confundată cu purismul, acea tendință manifestată în cultura noastră de a purifica limba de unele cuvinte de altă origine (slavă, turcă etc.) decît cea latină, tendință ce a dus la o deformare a acesteia ca în exemplul de mai jos luat din scrierile lui Aron Pumnul: „Introducăciune pregătiți-vă în filosifie sau sciemînt. Prodata introducăciunii este cunoscăciunea însemninței sciemîntului ca mama născățivă a celorlalte sciințe.” O trăsătură particulară a stilului unor scriitori, stil care, prin spontaneitatea și vioiciunea exprimării, pare a fi vorbit este oralitatea; exemplu, stilul folosit de Ion Creangă în Amintirile și Povestirile sale. Oralitatea artei lui Creangă este susținută mai întîi de formele graiului viu (Ș-apoi, dă, doamne, bine; și vorba ceea; de voie, de nevoie; ei, ei, ce-i de făcut? scurt si cuprinzător etc.). De asemenea, ea se desprinde și din numeroasele onomatopee (hîrști!; hai, hai! hai, hai!; zvîrr! huștiuluc! durai-vurai; teleap-teleap), cum și din zicerile tipice, unele dintre ele chiar rimate. (Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc; omul are un dar și un amar etc.)

PENSIUNE, pensiuni, s. f. 1. Întreținere constând din locuință și masă (sau numai din masă) pe care cineva o primește (într-o casă particulară) în schimbul unei sume de bani dinainte stabilite; spec. găzduirea elevilor într-un pension. ♦ P. ext. (Concr.) Sumă de bani care se plătește cuiva care acordă găzduire completă sau numai masă; spec. sumă de bani care se plătea într-un pension pentru întreținerea unui elev. 2. (Concr.) Casă, restaurant în care se oferă cuiva, în schimbul unei sume de bani, găzduire completă sau numai masă. ♦ Pensiune turistică = unitate de cazare a turiștilor în general de dimensiuni mici, care asigură și servirea mesei (de obicei pentru turismul de weekend sau de sejur), amplasată în locuințe particulare sau în clădiri special amenajate. [Pr.: -si-u-] – Din fr. pension.

PARTICULAR, -Ă, particulari, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. Care este propriu unei singure ființe, unui singur lucru sau unei singure categorii de ființe sau de lucruri; specific, caracteristic, particularist¹. ◊ Loc. adv. În particular = în mod deosebit, în special, mai ales. 2. Care se referă la indivizi izolați, care are un caracter izolat; individual. ◊ Loc. adv. În particular = de către fiecare individ în parte. ♦ (Substantivat, n.) Categorie filozofică reprezentând o treaptă mai înaltă de generalitate a singularului în raport cu el însuși. 3. Care are caracter personal, neoficial, care nu e destinat publicului sau publicității; privat, intim, confidențial. Loc. adv. În particular = într-un grup restrâns; confidențial. ♦ (Despre bunuri materiale) Care este proprietate individuală. ♦ (Despre școli) Care nu aparține statului. ◊ Lecție (sau oră) particulară = lecție pe care un profesor o predă unui elev în afara școlii. Profesor particular = profesor care predă unui elev lecții în afara școlii. Elev particular (și substantivat, m.) = elev care se pregătește fără a frecventa cursurile unei școli, prezentându-se numai la anumite date pentru a susține examene. Examen particular = examen la care se prezintă elevii particulari. ◊ Loc. adv. În particular = fără a urma cursurile unei școli (dar pregătindu-se singur pentru a susține examenele cerute). 4. Care este considerat străin de o activitate sau de un loc de muncă. Intrarea persoanelor particulare este interzisă. II. S. m. Persoană care nu deține o funcție oficială; persoană considerată ca individ în raport cu statul sau cu o instituție a statului; persoană care nu face parte dintr-un grup social constituit, considerată în raport cu acesta. – Din lat. particularis, germ. partikular, Partikular.

VAGOTONIE s.f. Anomalie constituțională particulară, caracterizată printr-o sensibilitate specială a sistemului nervos autonom dirijat de pneumogastric. [< fr. vagotonie].

PARTICULAR, -Ă adj. 1. Care aparține numai anumitor persoane sau anumitor lucruri. ♦ În particular = în mod deosebit, în special, mai ales. ♦ Care constituie proprietatea individuală a cuiva. ♦ Care este de formație sau de esență individuală. 2. Care are caracter individual; care este caracteristic, specific. ♦ (Log.; despre judecăți) În care predicatul se referă numai la o parte din sfera subiectului. 3. Cu caracter neoficial; privat; (despre lecții) predat elevilor în afara orelor oficiale de școală. // s.n. Categorie filozofică, reprezentînd o verigă de legătură între singular și general. [Cf. fr. particulier, lat. particularis].

rondo (fr. rondo; it. rondo; engl. și germ. Rondo), lucrare instrumentală – și, mai puțin frecvent, vocală – cu formă* specifică și conținut vioi, dansant de factură populară. Forma de r. se constituie din trei sau mai multe expuneri (teme*), în tonalitatea (2) lucrării, ale unei secțiuni A denumită refren* (ritornello – v. riturnelă, perioadă* principală) între care se intercalează secțiuni distincte tematic și tonal – notate B, C, D, E etc. – denumite cuplete*, strofe, episoade, perioade* secundare. La originea r. stau cântecele de dans medievale – denumite rondes („hore”), fiindcă se execută în cerc – provenind din folc. Normandiei și sunt larg răspândite începând cu sec. 13-14 și până în sec. 19. Trubadurii* din sec. 13 cultivă acest gen muzical – denumit de ei rondeau* – în lucrări de factură monodică*, executate responsorial*, în care cupletele sunt redate de un solist, iar refrenul de către cor. Este de menționat faptul că structura poetică se află în strânsă conexiune cu cea muzicală. În sec. 14-15 compozitorii Adam de la Halle și Machault dezvoltă r. polif. Muzica instr. preia forma de r. și, în sec. 17-18, Fr. Couperin, J.-B. Lully, J.-Ph. Rameau introduc în opere și balete* lucrări pentru clavecin – intitulate rondeaux – care sunt construite schemei ABACAD --- A. R. clasic (sec. 18-19), descendent direct al rondeaux-urilor claveciniștilor fr., se caracterizează printr-un număr mai redus de cuplete, fiind răspândită forma ABACABA, în care, de multe ori, revenirea primului cuplet se produce în tonalitatea de bază a lucrării. În această perioadă, r. este utilizat frecvent ca parte finală a ciclului sonatei*, Mozart și, în special, Beethoven cristalizează un tip particular de r. – r. sonată – notat ABACABA, în care celui de-al doilea cuplet – C – i se substituie o dezvoltare (2), iar grupul final al secțiunilor ABA, joacă rolul unei reprize (1), cupletul B fiind re-expus în tonalitatea lucrării (Mozart, Sonata pentru pian în re major KV 311; Beethoven, Sonata pentru pian op. 1 nr. 1, Sonata pentru pian op. 7 etc.). R. este cultivat ca piesă de virtuozitate* cu caracter independent de Mozart (Rondo pentru pian în re major), Beethoven (Rondo à capriccio), F. Mendelssohn-Bartholdy (Rondo capriccioso), Weber (Rondo brillant) ș.a. În acest caz, forma r. se amplifică prin asimilarea unor procedee dezvoltatoare și variaționale*. În muzica sec. 20, forma r. este prezentă în lucrări de Bartók (finalul Sonatei pentru pian, 1926), Debussy (ultima mișcare din Sonata pentru violoncel și pian), R. Strauss (poemul simfonic Till Eulenspiegel), Enescu (ultima mișcare din Sonata a III-a pentru pian și vioară, finalul operei Oedip).

PARTICULAR, -Ă, particulari, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. Care este propriu unei singure ființe, unui singur lucru sau unei singure categorii de ființe sau de lucruri; specific, caracteristic. ◊ Loc. adv. În particular = în mod deosebit, în special, mai ales. 2. Care se referă la indivizi izolați, care are un caracter izolat; individual. ◊ Loc. adv. În particular = de către fiecare individ în parte. ♦ (Substantivat, n.) Categorie filosofică reprezentând o treaptă mai înaltă de generalitate a singularului în raport cu el însuși. 3. Care are caracter personal, neoficial, care nu e destinat publicului sau publicității; privat, intim, confidențial. ◊ Loc. adv. în particular = într-un grup restrâns; confidențial. ♦ (Despre bunuri materiale) Care este proprietate individuală. ♦ (Despre școli) Care nu aparține statului. ◊ Lecție (sau oră) particulară = lecție pe care un profesor o predă unui elev în afara școlii. Profesor particular = profesor care predă unui elev lecții în afara școlii. Elev particular (și substantivat, m.) = elev care se pregătește fără a frecventa cursurile unei școli, prezentându-se numai la anumite date pentru a susține examene. Examen particular = examen la care se prezintă elevii particulari. ◊ Loc. adv. În particular = fără a urma cursurile unei școli (dar pregătindu-se singur pentru a susține examenele cerute). 4. Care este considerat străin de o activitate sau de un loc de muncă. Intrarea persoanelor particulare este interzisă. II, S. m. Persoană care nu deține o funcție oficială; persoană considerată ca individ în raport cu statul sau cu o instituție a statului; persoană care nu face parte dintr-un grup social constituit, considerată în raport cu acesta. – Din lat. particularis, germ. partikular, Partikular.

SPECIAL, -Ă adj. 1. Care se aplică numai la un lucru sau la o anumită categorie de lucruri; anumit, deosebit. ♦ În special = mai ales, îndeosebi, în mod particular. ♦ Făcut, scos cu o anumită ocazie. 2. De (strictă) specialitate. [Pron. -ci-al. / cf. fr. spécial, it. speciale, lat. specialis < species].

denaționalizare s. f. Scoatere de sub jurisdicția și proprietatea statului a unei întreprinderi ◊ „[...] a criticat vehement politica guvernului [...] și, în special, denaționalizarea – prin vânzarea către firme particulare – a unor importante societăți industriale aparținând statului [...]” Sc.tin. 11 XI 85 p. 4 (din des- + naționalizare; cf. fr. dénationalisation; DMC 1967; DEX)

SPECIALIZARE (< specializa) s. f. 1. Acțiunea de a se specializa.2. (BIOL.) Adaptare strictă a unei specii la o sursă particulară de hrană sau la condiții speciale de viață, a unui parazit la o anumită gazdă, a unui organ la o funcție specială (ex. aparat bucal specializat pentru înțepat sau supt la unele insecte).

ANTREPRIZĂ, antreprize, s. f. Formă de organizare și executare a construcțiilor capitale de către o organizație specială de construcții; (în regimul capitalist) întreprindere particulară care execută lucrări industriale, comerciale, de construcții etc.; conducere particulară a unor lucrări. ◊ Expr. A da în antrepriză = a da o lucrare spre executare unei întreprinderi sau unui antreprenor. A lua în antrepriză = a lua conducerea unei lucrări. – Fr. entreprise.

SPECIAL, -Ă, speciali, -e, adj. Care se deosebește de alte lucruri asemănătoare prin particularități care îi sînt proprii; care este făcut, destinat, rezervat pentru un anumit scop; p. ext. care iese din comun, este deosebit de bun, de valoros; excepțional. Am dat un examen special și am intrat în corpul jandarmilor. SADOVEANU, P. M. 106. Făcuse un drum la București, numai să obțină de la corp mutarea unui bucătar special la popota regimentului. C. PETRESCU, Î. I 8. Cei mai mulți cereau trupe speciale, să-i însoțească la moșiile lor. REBREANU, R. II 228. Mîni-poimîni are să-i vie decorația și mi-a promis colonelul că i-o va trimite dînsul printr-un delegat special. MIRONESCU, S. A. 108. ◊ (Adverbial) Să se prezinte la un concurs cu lucrări special pregătite. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 356, 5/1. ◊ Loc. adv. În special = mai ales, îndeosebi, anume; în mod particular, în speță. La început avea numai îngrijirea celor doi copilași, în special să-i învețe franțuzește, dar ajunsese cu timpul să facă toată treaba casei. BART, E. 315. ♦ (Despre ediții de presă, despre publicații) Publicat cu ocazia unui eveniment important sau la o dată festivă. Vă voi expedia la vreme, pentru numărul special, o cronică anume. CARAGIALE, O. VII 429. – Pronunțat: -ci-al.

GENERALIZA vb. I. tr. 1. A da o formulare sau o expresie sintetică, generală; (fil.) a efectua procesul logic de trecere de la singular sau particular la general. 2. A aplica ceea ce este special unui caz altor cazuri asemănătoare; a lărgi, a mări sfera de aplicare. ♦ refl. (Despre boli) A se extinde în întregul organism. [Cf. fr. généraliser, it. generalizzare].

seif sn [At: BASSARABESCU, S. N. 176 / V: (rar) safe, safeu, sef / S și: safe / E: eg safe] 1 Dulap sau lădiță de fier, cu pereții (foarte) groși și cu încuietori speciale, în care se păstrează bani, hârtii, obiecte de valoare etc. Si: casă de bani. 2 (Pex) Încăpere (a unei bănci) special amenajată și bine asigurată în care se păstrează bani, hârtii, obiecte de valoare etc. 3 (Prc) Fiecare dintre casetele metalice din încăperea special amenajată a unei bănci în care o persoană particulară își depune, spre păstrare, bani, hârtii, obiecte de valoare etc.

PARTICULAR, -Ă, particulari, -e, adj. 1. (În opoziție cu general) Care se referă la indivizi izolați, care are un caracter individual. Nu a cultivat nici «prieteniile particulare», considerîndu-le ca o nedreptate față de societate. IBRĂILEANU, S. 229. Acest bărbat s-a găsit totdeauna în frunte cînd a fost vorba de vro îmbunătățire obștească, de vro binefacere particulară. NEGRUZZI, S. I 313. ♦ Care aparține indivizilor izolați, care nu este destinat publicului sau publicității. Se simte prea scriitor, prea social, ca să irosească în corespondențe particulare lucrurile interesante. IBRĂILEANU, S. 229. Domnul Rodolfo are a sa particulară intrare... S-o încui și pe aceea. NEGRUZZI, S. I 491. ◊ Loc. adv. În particular = într-un grup restrîns, în așa fel încît să nu devină public. Ca să nu se întîmple certuri sau discuții în divan asupra unor chestii noi, se adunau să le dezbată în particular. BOLINTINEANU, O. 278. 2. Care este propriu unei singure persoane, unui singur lucru sau unei singure categorii; specific, caracteristic. Semn particular. ◊ (Substantivat) Imaginile artistice oglindesc particularul și concretul în care se întruchipează generalul și tipicul. ♦ Special, aparte, deosebit. Setea ei de a-l asculta îl animează, dă minții și glasului lui o elasticitate și o vibrare particulară. VLAHUȚĂ, O. A. III 63. 3. Care are un caracter personal, neoficial; privat. Funcționar particular. Sector particular de producție. ♦ Care aparține unei persoane, care este proprietate individuală a cuiva. Această emancipare era hotărîtă și pentru emanciparea țiganilor particulari. KOGĂLNICEANU, S. A. 194. 4. (Despre școli; în vechea organizare a învățămîntului) Care nu aparține statului. ♦ (Despre lecții) Pe care un profesor o predă unui elev în afara școlii (în schimbul unei remunerații). A făcut pension pentru fiii de boieri și mai da pe deasupra și lecții particulare de franceză. CAMIL PETRESCU, O. I 249. ♦ (Despre elevi) Care studiază în afara cadrului unei școli oficiale și se prezintă la examen în fața unei comisii de stat; (despre examene) la care se prezintă astfel de elevi. Se împăca și el destul de greu cu școala... recurgînd probabil la examene particulare, pentru a recîștiga anii pierduți. CĂLINESCU, E. 32. ◊ (Substantivat) Cînd a sosit vremea examenelor, băgînd de seamă că taxele pentru particulari sînt și mai urcate... a renunțat la școală. REBREANU, I. 61. Loc. adv.) În particular = în afara cadrului unei școli oficiale, pregătindu-se pentru a da examene în fața unei comisii de stat. Se poate însă ca ceilalți frați să fi rămas în Cernăuți... spre a se pregăti în particular. CĂLINESCU, E. 66. Domnișoarele pregătite în particular... veneau acum să depună examenul. GALACTION, O. I 57. 5. Care este considerat străin de o activitate sau de un loc de muncă, căruia nu i se recunoaște dreptul de a interveni, de a se interesa, de a se prezenta undeva. Intrarea persoanelor particulare în birou este interzisă.

LECTURĂ ~i f. Ceea ce este citit; citire; citit. ◊ Sală de ~ încăpere, special amenajată, în care se pot citi cărți din diferite domenii. ~ particulară literatură citită de o persoană în afara materiei de învățământ. /<lat. lectura, fr. lecture

SPECIAL ~ă (~i, ~e) și adverbial 1) Care este cu însușiri deosebite; particular. Caz ~. Timbru ~. ◊ În ~ a) îndeosebi; mai ales; b) în (mod) particular. 2) Care are o anumită menire; destinat pentru un anumit scop. Fond ~. Corespondent ~. 3) Care constituie o excepție; întrebuințat în circumstanțe extraordinare. Autorizație ~ă. 4) Care este realizat cu o anumită ocazie. Ediție ~ă. 5) Care este caracteristic pentru o anumită specialitate; de specialitate. Învățământ ~. 6) Care este făcut în mod intenționat; înadins; anume; dinadins. [Sil. -ci-al] /<lat. specialis, fr. special, germ. speziell

INDIVIDUALIZARE, individualizări, s. f. Acțiunea de a individualiza și rezultatul ei. 1. (Mai ales în legătură cu creația artistică) Conturare, precizare a caracterului, a naturii unei ființe sau a unui lucru prin reliefarea particularităților proprii. Forța și profunzimea generalizării în opera de artă nu numai că nu contrazice individualizarea, ci dimpotrivă. V. ROM. decembrie 1950, 187. 2. Adaptarea și aplicarea unei concepții, a unui punct de vedere etc. la cazuri izolate și particulare. Individualizarea pedepsei în justiție se face ținînd seama, de circumstanțele speciale în care a fost făptuit delictul. – Pronunțat: -du-a-.

specific, ~ă [At: POLIZU / V: (înv) ~eți~ / Pl: ~ici, ~ice / E: lat specificus, it specifico, fr spécifique, ger spezifisch] 1-2 a, av (Care este) propriu unei singure ființe, unui singur lucru sau fenomen sau unei categorii de ființe, lucruri sau fenomene, cărora le dă un caracter original Si: caracteristic (1), definitoriu (4), distinctiv (1), dominant (3), particular, propriu, tipic², (rar) structural, (înv) însușit² Vz aparte, deosebit, obișnuit, special (2), suis-generis. 3 sn Caracter predominant și propriu care caracterizează o ființă, un lucru, un fenomen etc. și care diferențiază o ființă de alta, un lucru de altul etc. Si: caracteristică (4), însușire, notă, particularitate, proprietate, semn, specificitate, (reg) însușietate Vz amprentă, marcă², pecete, sigiliu. 4 a (D. volum, greutate, căldură, consum, producție etc.) Care se raportează la o unitate de măsură. 5 av În mod specific (4). 6-7 sn, a (Medicament) destinat pentru o boală anumită.

SPECIAL adj., adv. 1. adj. v. anumit. 2. adj. v. aparte. 3. adj. aparte, deosebit, particular, specific, sui-generis. (Un gust ~.) 4. adj. aparte, deosebit, individual, neobișnuit, singular, (livr.) insolit. (Un caz ~.) 5. adj. specializat. (Se recurge la limbajele ~.) 6. adj. particular. (Disciplinele ~.) 7. adj. extraordinar. (O comisie, o sesiune ~.) 8. adv. anume, (înv.) specialmente. (M-am dus ~ la el.) 9. adv. anume, dinadins, expres, intenționat, înadins. (A procedat ~ în acest sens.)

SANATORIU, sanatorii, s. n. Instituție spitalicească (climatică sau balneară) pentru îngrijirea bolnavilor de tuberculoză sau de boli mintale, a convalescenților etc. care au nevoie în special de cură igieno-dietetică și de supraveghere medicală; (în trecut) spital particular. Așezat în marginea Vienei, în mijlocul unui mare parc cu flori și arbori, sanatoriul era o vilă elegantă și austeră. CĂLINESCU, E. 386. Se ducea la un sanatoriu, unde se afla în convalescență un bătrîn pentru care purta mare evlavie. C. PETRESCU, Î. II 222. Aveam impresia că tata... se-ntoarce din război și nicidecum dintr-un sanatoriu de nebuni. SAHIA, N. 59.

SLĂDĂRIE, slădării, s. f. (Cu sens colectiv) Construcții, clădiri special amenajate, în care se prepară sladul. Aceste lucrări cer o dispozițiune particulară de construcțiuni, cunoscute sub numirea de slădărie. I. IONESCU, D. 253.

CUTIE, cutii, s. f. 1. Obiect de lemn, de metal, de carton etc. în formă de cub, de paralelipiped etc., gol în interior, în care se păstrează sau care protejează diverse lucruri. ◊ Expr. (Scos) ca din cutie = foarte îngrijit îmbrăcat sau prezentat. (Fam.) (Bagă) capul la cutie! = (la jocul „de-a capra”) ferește-ți capul, proptește-l în piept! fig. fii prudent, păzește-te! Cutie de scrisori = cutie specială, plasată pe stradă de către organele poștale, în care expeditorii introduc scrisorile; cutie particulară în care factorii poștali depun corespondența adusă la domiciliu. 2. Aparat, dispozitiv, organ special etc. având forma unei cutii (1). Cutie de viteze. Cutie de rezonanță. 3. (În sintagma) Cutie craniană = cavitate osoasă în care se află creierul; țeasta capului, craniu. 4. Sertar. 5. (Înv.) Casă de bani; casetă. – Din tc. kutu, ngr. kutí, bg., scr. kutija.

*secrét, -ă ădj. (lat. secretus, despărțit, d. se-cérnare a despărțĭ. V. cern). Care e ținut ascuns, știut numaĭ de unu saŭ de puținĭ: procedură secretă, tratat secret. Care e ascuns vederiĭ: mecanizm secret, ușă secretă. Care-șĭ ascunde sentimentele: un dușman secret. Pop. Discret: nu eștĭ de loc secret! Comitet secret, adunare care deliberează fără să asiste publicu. Fondurĭ secrete, banĭ pe care guvernu-ĭ poate cheltuĭ p. interesele superioare ale statuluĭ fără să dea socoteală contabilitățiĭ publice. S. n., pl.e. Faptă ascunsă, lucru ținut ascuns: a trăda un secret. Discrețiune (tăcere): a observa secretu. Procedură specială neștiută de alțiĭ: Chinejiĭ aŭ secretu de a face lacu. Mijloc (talent) particular de a reușĭ: secretu de a te îmbogățĭ, de a domnĭ. Explicațiune, motiv ascuns: nu pricep secretu purtăriĭ luĭ. Mecanizm ascuns: lacăt cu secret. Celulă separata într’o închisoare: a pune un asasin la secret. Vorbă convențională (parolă) pe care, dacă n’o pronunțĭ, nu țĭ se dă voie să trecĭ: spuse secretu, și santinela îl lăsă să intre. Secret de stat, lucru a căruĭ divulgare face răŭ țăriĭ. Secret public, lucru știut de toțĭ în parte, dar pe care nu-l spune nimenĭ în public. În secret, în ascuns, fără marturĭ. – Apare Și’n P.P. noŭă. V. taĭnă.

specie sf [At: DAS 40/5 / V: ~eță (Pl: ~ețe), (înv) ~eție, spiță, (îvr) șpețieș (Pl: șpețieșuri) sn, șpețiaș (Pl: șpețiașuri) sn / Pl: ~ii, (nob) ~ / E: lat species, it specie] 1 (Mat; înv) Operație. 2 (Log) Noțiune care desemnează o clasă de obiecte ce posedă aceleași însușiri esențiale și care se subordonează genului. 3 (Blg; adesea urmat de determinări care precizează sensul) Categorie sistematică fundamentală inferioară ca rang genului și superioară subspeciei, care cuprinde animale și plante cu trăsături comune Si: (rar) seminție, (îvr) specială (17) Vz neam, rasă², soi¹ (9), tip¹, varietate, (pop) rudă¹, sămânță, (reg) strană. 4 Mod particular de a fi, de a se manifesta etc. al cuiva sau a ceva care prin însușirile generale face parte dintr-un grup distinct Si: chip¹ (47), fel (3), gen¹ (3), mod¹, (rar) tacâm, (îvp) seamă. 5 Ansamblu de ființe, de obiecte, de fenomene etc. caracterizat prin trăsături proprii, definitorii Si: categorie¹ (4), grup Vz soi¹ (3), specimen, tip¹, varietate, (îrg) plasă², (reg) madea. 6 (Îla) În speță Despre care e vorba Si: de față. 7 (Îlav) În speță, (rar) în ~ Mai ales. 8 (Îal) În cazul de față. 9-10 Persoană sau lucru care nu poate fi definit cu precizie și care este asimilat la altul (cu aproximație) Si: soi¹ de … 11 (Min; spc) Varietate. 12 (Șîs ~ literară) Categorie de opere literare în cadrul fiecărui gen, clasificate după criterii tematice sau formale. 13 (Șîs ~ii medicinale) Substanță farmaceutică alcătuită din amestecuri de plante (mai ales ierburi aromatice), cu sau fără adaos de substanțe medicamentoase, care servește la prepararea soluțiilor extractive apoase. 14 (Jur; îf ~eță) Pricină concretă supusă spre rezolvare unui organ de jurisdicție. 15 (Jur; îaf) Cauză judecătorească. 16 (Îvr) Specialitate (1).

CUTIE, cutii, s. f. 1. Obiect de lemn, de metal, de carton etc. în formă de cub, de paralelipiped etc., gol în interior, în care se păstrează sau care protejează diverse lucruri. ◊ Cutie de scrisori = cutie specială, plasată pe stradă de către organele poștale, în care expeditorii introduc scrisorile; cutie particulară în care factorii poștali depun corespondența adusă la domiciliu. ◊ Expr. (Scos) ca din cutie = foarte îngrijit îmbrăcat sau prezentat. (Fam.) (Bagă) capul la cutie! = (la jocul „de-a capra”) ferește-ți capul, proptește-l în piept! fig. fii prudent, păzește-te! 2. Aparat, dispozitiv, organ special etc. având forma unei cutii (1). Cutie de viteze. Cutie de rezonanță. 3. (În sintagma) Cutie craniană = cavitate osoasă în care se află creierul; țeasta capului, craniu. 4. Sertar. 5. (Înv.) Casă de bani; casetă. – Din tc. kutu, ngr. kuti, bg., sb. kutija.

INDIVIDUAL adj. 1. particular, personal, propriu, (înv.) obrăzalnic, particularistic, particularnic, partnic, personalicesc, personalnic. (Însușiri ~.) 2. particular, personal, propriu, (rar) subiectiv. (O viziune, o creație ~.) 3. particular, personal, propriu, (livr.) privat. (Probleme ~; proprietate ~.) 4. singular. (O atitudine ~.) 5. aparte, deosebit, neobișnuit, singular, special, (livr.) insolit. (Un caz ~.)

cutie¹ sf [At: (a. 1799), ap. ȘIO / Pl: ~ii / E: tc kuty, ngr χουτί] 1 Obiect de lemn, de carton, de metal etc. în formă de cub, de paralelipiped etc., gol în interior, în care se păstrează sau se protejează diverse lucruri. 2 (Îlav) Scos ca din ~ Foarte îngrijit îmbrăcat sau prezentat. 3 (La jocul „capra”; îe) Capul la ~ Ferește-ți capul, proptindu-l în piept. 4 (Fig; îae) Fii prudent! 5 (Îs) ~ de scrisori (sau poștală) Cutie specială, plasată pe stradă de către organele poștale, în care expeditorii introduc scrisorile. 6 (Îas) Cutie particulară în care factorii poștali depun corespondența adusă la domiciliu. 7 Aparat, dispozitiv, organ etc. care are forma unei cutii (1). 8 (Îs) ~ de rezonanță Lădița ce se adaugă diapazonului pentru a întări sunetul. 9 (Îs) ~ de viteze Dispozitiv special, cu trepte de viteză, care permite ușurarea sarcinii motorului. 10 (Îs) ~ craniană Cavitate osoasă în care se află creierul Si: craniu, țeastă. 11 (Spc) Sertar. 12 (Înv) Casă² (1) de bani Si: casetă (1). 13 (Îs) ~ia milelor (rar de milostenie) Casetă în care se strângeau milosteniile pentru săraci. 14 (Îe) A umbla cu ~ia A cerși. 15 (Spc) Coșul teascului. 16 Cutia presei de ulei. 17 ~-cartotecă Cutie în care se țin fișele de bibliotecă. 18 Ladă în care pune hingherul câinii prinși. 19 (Înv; îe) A umbla cu ~a A cerși pentru biserici. 20 (Îe; d. copii părăsiți) A fi de la ~ A proveni de la orfelinat. 21 (Complinit prin „de copii”, „de prunci” sau „de creștere”) Leagăn de copii.

moratoriu [At: LM / P: ~ri-u / Pl: ~ii / E: it moratorium, lat moratorium, ger moratorium] 1 sn (Ecn) Amânare a plății datoriilor publice și particulare scadente, stabilită prin lege pe un anumit timp sau pentru perioada existenței unor împrejurări speciale. 2 a Care ține de moratoriu (1). 3 a Referitor la moratoriu (1). 4 a (Îs) Dobânzi ~ii Dobânzi socotite de la data acordării unui moratoriu (1) până la achitarea datoriilor. 5 a (Îs) Daune ~ii Despăgubiri care se acordă în caz de întârziere a plății unei obligații și care se calculează din momentul trimiterii somației. 6 sn (Pgn) Întrerupere a unei acțiuni sau activități.

MORATORIU s. n. (În economia capitalistă) Amînare a plății datoriilor publice și particulare scadente, stabilită prin lege pe un anumit timp sau pentru perioada existenței unor împrejurări speciale. Cf. LM, BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U., DM DER. ◊ (Adjectival, în sintagmele) Dobînzi moratorii = dobînzi socotite de la data acordării unui moratoriu pînă la achitarea datoriilor. Cînd într-un. împrumut părțile stipulează termenul de plată, atunci nemaifiind vorba de dobînzi moratorii, art. 1 088 nu se mai aplică. HAMANGIU, C. C. 259. Daune moratorii = despăgubiri care șe acordă în caz de întîrziere a plății unei obligații. Cf. DM – Pronunțat: -ri-u. – Pl.: moratorii. – Din it. moratorio, lat. moratorium, germ Moratorium.

PARTICULAR, -Ă I. adj. 1. care aparține numai anumitor persoane sau lucruri. ♦ în ~ = în mod deosebit, în special. ◊ care constituie proprietatea individuală a cuiva. 2. cu caracter individual; caracteristic, specific. ◊ (log.; despre judecăți) în care predicatul se referă numai la o parte din sfera subiectului. 3. cu caracter neoficial; privat; (despre lecții) predat elevilor în afara orelor oficiale de școală. II. s. n. categorie filozofică, verigă intermediară între singular și general. III. s. m. persoană care nu deține o funcție oficială; (p. ext.) persoană considerată ca individ în raport cu statul. (< fr. particularis, germ. partikular, /III/ Partikular)

MORATORIU, -IE, moratorii, s. n., adj. 1. S. n. Amânare pe o anumită perioadă a plății datoriilor unui debitor, acordată de o instanță judecătorească după declararea lui în stare de faliment; amânare a plății datoriilor publice și particulare scadente, stabilită prin lege, pe un anumit timp sau pe întreaga perioadă în care există împrejurări speciale. 2. Adj. Care ține de moratoriu (1), privitor la un moratoriu; care acordă un termen de plată (amânat). ◊ Dobânzi moratorii = dobânzile pe care urmează să le plătească cineva de la data acordării moratoriului până la achitarea datoriilor. Daune moratorii = despăgubiri care se acordă creditorului în caz de întârziere de plată a unei obligații de către debitor și care se calculează din momentul trimiterii somației. – Din it. moratorio, lat. moratorium, germ. Moratorium.

CAMERĂ, camere, s. f. I. 1. Încăpere într-o clădire; odaie. ◊ Cameră mobilată = cameră care se închiriază cu mobila proprietarului. Cameră de lucru = birou într-o casă particulară. Muzică de cameră = compoziție muzicală pentru un număr restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încăperi cu destinație specială: cameră obscură = a) încăpere neluminată în care se execută developarea, fixarea și alte operații fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obține pe un ecran (sau pe un clișeu) imaginea răsturnată a unui obiect; cameră de comandă = încăpere specială în care se efectuează în mod automat controlul și conducerea funcționării unei centrale sau stațiuni electrice; cameră frigorifică (sau refrigerentă) = încăpere izolată termic, în care se menține o temperatură mai joasă decât a mediului ambiant. 3. Spațiu în care se produce un proces tehnic; incintă care face parte integrantă dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezintă instrumentul însuși: cameră de combustie = spațiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere internă în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartușului = partea dinapoi a țevii armelor de foc, unde se introduce cartușul și unde se produce explozia pulberii; cameră de luat vederi = aparat cu ajutorul căruia se obțin imaginile succesive ale obiectelor în mișcare pe pelicula cinematografică; cameră de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o peliculă fotosensibilă în cinematografie; cameră de transpunere = aparat pentru înregistrarea optică a sunetelor pe film în cinematografie; cameră de televiziune sau cameră videocaptoare = aparat complex cu ajutorul căruia se realizează captarea imaginii și transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umflă cu aer și care se așază înăuntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înăuntrul anvelopei, care se umflă cu aer; p. ext. recipient cu pereți extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Cameră paleală sau camera mantalei = spațiu cuprins între pereții mantalei și corpul moluștei. III. (Urmat de determinări) Parte componentă a organului legislativ în unele țări. – Din it. camera, (pentru unele sensuri și) engl. camera, fr. caméra.

SINOLOGÍE (< lat. Sina „China” + gr. logos „studiu”) s. f. Disciplină care are ca obiect de studiu lumea chineză în general. În particular, specialistul în s. cercetează mitologia, istoria, gândirea literatura sau religiile Chinei, condiția fundamentală fiind competența lingvistică (în special accesul la texte în limba chineză veche), iar obiectivul urmărit este traducerea unor asemenea texte în limba maternă sau într-o limbă de circulație internațională, comentarea și popularizarea lor.

CAMERĂ, camere, s. f. I. 1. Încăpere într-o clădire; odaie. ◊ Cameră mobilată = cameră care se închiriază cu mobila proprietarului. Cameră de lucru = birou într-o casă particulară. Muzică de cameră = muzică interpretată de formații instrumentale sau vocale restrânse. 2. Nume dat unor încăperi cu destinație specială: cameră obscură = a) încăpere neluminată în care se execută developarea, fixarea și alte operații fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obține pe un ecran (sau pe un clișeu) imaginea răsturnată a unui obiect; cameră de comandă = încăpere specială în care se efectuează în mod automat controlul și conducerea funcționării unei centrale sau stații electrice; cameră frigorifică (sau refrigerentă) = încăpere izolată termic, în care se menține o temperatură mai joasă decât a mediului ambiant. 3. Spațiu în care se produce un proces tehnic; incintă care face parte integrantă dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezintă aparatul, instrumentul însuși: cameră de combustie = spațiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere internă în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartușului = partea dinapoi a țevii armelor de foc, unde se introduce cartușul și unde se produce explozia pulberii; cameră de luat vederi = aparat cu ajutorul căruia se obțin imaginile succesive ale obiectelor în mișcare pe pelicula cinematografică; cameră de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o peliculă fotosensibilă în cinematografie; cameră de transpunere = aparat pentru înregistrarea optică a sunetelor pe film în cinematografie: cameră de televiziune sau cameră videocaptoare = aparat electronic cu ajutorul căruia se realizează captarea imaginii și transformarea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umflă cu aer și care se așază înăuntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; balon de cauciuc situat înăuntrul mingii de sport, care se umflă cu aer; p. ext. recipient cu pereți extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Cameră paleală sau camera mantalei = spațiu cuprins între pereții mantalei și corpul moluștei. III. (Jur.; urmat de determinări) Parte componentă a organului legislativ din unele țări. Camera deputaților. – Din it. camera, (pentru unele sensuri și) engl. camera, fr. caméra.

DISTINCT adj., adv. 1. adj. deosebit, diferit, (înv. și pop.) osebit. (Două cete, două grămezi ~.) 2. adj. aparte, deosebit, separat, special. (Secția ocupă o clădire ~.) 3. adj. deosebit, diferit, separat, (înv. și reg.) chilin. (Problemele impun rezolvări ~.) 4. adj. caracteristic, definitoriu, distinctiv, dominant, particular, propriu, specific, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 5. adj. clar, deslușit, evident, lămurit, limpede, precis, (înv.) apriat, chiar, (fig.) curat. (O imagine ~; o pronunție ~.) 6. adv. bine, clar, deslușit, lămurit, limpede, (reg.) răzvedit. (A vedea ~.)

STIL s. n. (< fr. style, it. stile, cf. lat. stylus „condei”, „compoziție”, gr. stylos „stilet”, „bățul cu care se scria pe tăblițele de ceară”): 1. totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice și fonetice precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare – orală și scrisă – a unui individ, a unei categorii sau a unei colectivități de vorbitori. De aici și denumirile de s. individual (mod propriu unui individ, unei singure persoane – de obicei scriitor – de a folosi limba, de a-și exprima cât mai personal, mai îngrijit și mai sugestiv ideile și sentimentele) și de s. funcțional (mod de a folosi limba, propriu unor grupuri de oameni care au o formație culturală comună și activează în același mediu; s. folosit într-un anumit domeniu de activitate). S. individual se îndepărtează de normă și se prezintă, de cele mai multe ori, ca o variantă a s. funcțional artistic, având drept caracteristică esențială diferențierea. El se constituie pe axa orizontală a limbii. S. funcțional se apropie de normă, se conformează ei și o reprezintă, prezentându-se ca o varietate a limbii literare și având drept caracteristică esențială unitatea (trăsături comune cu celelalte varietăți ale limbii literare). El se constituie pe axa verticală a limbii. ◊ ~ oral: s. cu elemente de limbă vorbită, de grai viu. ◊ ~ direct: s. care redă direct cuvintele cuiva, așa cum au fost spuse (v. vorbire directă). ◊ ~ direct legat: s. care redă direct cuvintele cuiva, legându-le prin conjuncția subordonatoare că de cele ale autorului povestirii. Este caracteristic vorbirii populare (v. vorbire directă legată). ◊ ~ indirect: s. care redă spusele sau gândurile cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație din propoziția regentă, legând această reproducere de regentă cu ajutorul unor conjuncții subordonatoare, al unor pronume, adjective și adverbe relative (v. vorbire indirectă). ◊ ~ indirect liber: s. care redă spusele sau gândurile cuiva indirect, fără legarea acestora de regentă cu conjuncții sau pronume, adjective și adverbe relative, folosind numai pronume, adjective și adverbe interogative, caracteristice vorbirii directe (v. vorbire indirectă liberă). ◊ ~ concis (laconic, lapidar): s. concentrat, scurt, succint realizat cu puține cuvinte. ◊ ~ prolix: s. confuz și complicat, lipsit de concizie, neclar. ◊ ~ incoerent: s. lipsit de legătură logică între cuvinte și între propoziții; s. fără șir. ◊ ~ propriu: s. prin care se urmărește numai realizarea funcției de comunicare a limbajului, de informare exactă, obiectivă. Este folosit cu precădere în știință, în viața politică și administrativă. ◊ ~ figurat: s. prin care se urmărește realizarea funcției expresive a limbajului, de transmitere a reacției personale a vorbitorului față de realitatea respectivă. Întrucât recurge la figuri de s., este folosit în arta literară. ◊ ~ alegoric: s. care conține multe alegorii, căruia îi sunt specifice alegoriile. ◊ ~ hiperbolic: s. care conține multe hiperbole, căruia îi sunt specifice hiperbolele. ◊ ~ metaforic: s. care conține multe metafore, căruia îi sunt specifice metaforele. ◊ ~ oratoric: s. specific oratoriei, oratorului, celui ce compune și rostește discursuri; s. ales, elocvent. ◊ ~ retoric (emfatic): s. afectat, plin de emfază, pretențios, prețios, umflat, grandilocvent, pompos. ◊ ~ epistolar: s. specific scrisorilor literare. ◊ ~ redundant: s. încărcat cu termeni, expresii și imagini inutile, pline de emfază, sforăitoare. ◊ ~ arhaizant: s. cu aspect arhaic prin cuvintele, expresiile și topica folosită. ◊ ~ neologizant: s. cu aspect voit neologic, impregnat de neologisme. ◊ ~ pitoresc: s. plastic, bogat în imagini artistice, colorat, viu, variat, expresiv. ◊ ~ căutat: s. căruia îi sunt proprii cuvintele, expresiile și imaginile alese cu multă grijă, cu meticulozitate; s. pretențios, pedant. ◊ ~ neaoșist: s. care abundă în neaoșisme (v.). ◊ ~ discursiv: s. cu întindere exagerată, dispersat. ◊ ~ gongoric: s. excesiv metaforic, plin de neologisme, de cuvinte pompoase, de inversiuni și expresii eliptice, de prețiozitate exagerată. ◊ ~ solemn: s. impus de situația socială a vorbitorilor și de împrejurările în care aceștia se găsesc, caracterizat prin politețe pronunțată. ◊ ~ familiar: s. care exprimă un anumit grad de intimitate; s. bazat pe o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții, caracterizat prin cuvinte familiare (uneori de argou), prin fraze scurte, simple, realizate mai ales prin parataxă, în concordanță cu felul obișnuit de a vorbi al cuiva. ◊ ~ artistic (beletristic, literar, poetic): s. funcțional, propriu creațiilor literare (beletristice, poetice, artistice), specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. Este caracterizat prin ambiguitate, prin folosirea constantă a figurilor de stil, prin selecția vocabularului, prin diferențierea și expresivitatea cuvintelor, a formelor și a sintagmelor; prin îmbinări îndrăznețe și neobișnuite de cuvinte, prin emoționalitate, prin subordonarea comunicării emoției spontane a scriitorului, printr-o exprimare cât mai sugestivă a ideilor și a sentimentelor etc. ◊ ~ științific: s. funcțional propriu creațiilor științifice. Elemente de s. științific găsim în limba română înainte de 1830, dar constituirea sa a avut loc după această dată. Între 1830-1860 terminologia științifică românească s-a îmbogățit și s-a modernizat datorită influențelor franceză (mai ales), italiană, latină și germană; a început procesul de unificare a limbii române literare, de precizare a normelor, de adaptare fonetică și morfologică a neologismelor. În această perioadă, se remarcă: proprietatea termenilor, frecvența ridicată a formelor verbale de prezent indicativ, spontaneitatea exprimării (datorată imixtiunii limbii vorbite), corectitudinea logico-gramaticală a frazei, inversiunile, structurile comparative și asocierile de cuvinte diferite etc. Între 1860-1880, s-au împrumutat noi termeni științifici, s-a intensificat procesul de unificare a normelor în adaptarea neologismelor după un model latino-romanic; au rămas însă unele forme regionale muntenești și iotacizate, unele forme arhaice și populare, unele forme fluctuante. Ceea ce caracterizează s. științific în această perioadă este: sobrietatea, restricțiile de expresie, delimitarea față de vorbirea familiară, față de s. retoric și cel publicistic. În limba română actuală, s. științific este caracterizat prin claritate, sobrietate, simplitate, uniformitate, precizie; prin asocieri de idei neașteptate, prin conținut de gândire special, prin substituirea părților de exprimare verbală cu semne grafice, prin impersonalitate, prin eliminarea constantă a figurilor de stil, a emoției spontane; prin derivate neobișnuite în alte stiluri, prin compuse speciale, prin respectarea strictă a normelor limbii literare etc. ◊ ~ publicistic (gazetăresc): s. funcțional, propriu publicisticii (tuturor publicațiilor periodice, considerate ca mijloc de informare a publicului, în care apar articole cu caracter politic, social și cultural). Nu dispune de trăsături proprii suficiente, care să justifice existența sa independentă, bazată pe o individualitate precisă (un articol din presă poate ține în același timp de s. științific într-o formă popularizată; ordonanțele, comunicatele, dispozițiile oficiale folosesc mijloacele s. administrativ; foiletoanele și reportajele folosesc mijloacele s. artistic etc.). S. publicistic nu are o terminologie proprie (o ia de la celelalte, adăugând unele elemente ale s. familiar sau ale s. popular). Este caracterizat prin frază simplă, telegrafică sau prin frază amplă; prin diversitate lexicală, prin cuvinte și expresii mai puțin specifice decât în celelalte s. funcționale; prin construcții eliptice și discontinuitate; prin repetiții căutate, enumerări și construcții antitetice; prin forme retorice și abundență de neologisme; prin procedee care incită curiozitatea (epitete, superlative etc.), printr-un amestec de elemente beletristice, științifice și administrative. ◊ ~ juridico-administrativ (oficial): s. funcțional propriu justiției și administrației de stat, dispozițiilor, ordonanțelor și decretelor unui organ juridic sau administrativ de stat. Până în 1830, el a purtat pecetea influenței turcești și grecești (în Muntenia și Moldova) și a influenței latino-germano-maghiare (în Transilvania); după aceea, a influenței rusești (în perioada Regulamentului Organic). S. oficial a devenit apoi tot mai neutru, mai impersonal, constituindu-se în formele actuale după Marea Unire din 1918. Este caracterizat prin simplitate, claritate și precizie; prin formule speciale, consacrate, stereotipe; prin cuvinte și sintagme specifice, prin coexistența termenilor vechi cu cei noi, prin abundență de gerunzii, prin uniformitate etc. ◊ ~ particular: s. în speță, precis determinat în timp și în spațiu, bazat pe reguli lingvistice care asigură modalitatea de structurare a mesajului. 2. expresie a unei individualități (întocmai ca și limba sau limbajul, în concepția lui Ferdinand de Saussure și Karl Vossler). 3. abatere de la întrebuințarea normală a limbii, care reflectă o abatere de la starea psihică normală, în concepția lui Leo Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso și T. Vianu.

sistem sn [At: (a. 1774) URICARIUL, VI, 425 / V: (asr) ~ă sf, (înv) sistim, sistimă sf, (reg) sus~ / Pl: ~e / E: ngr σύστημα, lat systhema, it sistema, fr système, ger System] 1 Ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementeză clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii, face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit. 2 Mod de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat Si: regim, (rar) orânduire. 3 (Îs ~ social) Totalitatea raporturilor stabilite între oameni în societate. 4 (Îs ~ economic) Mod de organizare a producției și a repartiției bunurilor materiale într-o societate. 5 Ansamblu de idei (științifice, filozofice, politice etc.) care, prin dispunere logică, formează un tot unitar Si: concepție (3), doctrină, învățătură, teorie¹. 6 (Ast; asr; îs) ~ul lumii (ori lumesc), (înv) ~ă a lumei Mod în care se credea, în Antichitate, în Evul Mediu și la începutul timpurilor moderne, că sunt dispuse planetele și stelele în univers. 7 (Ast; îs) ~ solar, (înv) ~a sorească (ori soarelui sau de sori) Ansamblu de corpuri cerești format din soare, din planetele care gravitează în jurul lui, precum și din cometele corpurilor meteoritice, ale gazului și pulberilor interplanetare. 8 (Ast; îs) ~ stelar, (înv) ~ă stelească Fiecare dintre grupurile de stele constituite în roiuri și în galaxii. 9 (Ast; pex) Ansamblu de corpuri cerești. 10 Ansamblul unităților de măsură alcătuit din unități fundamentale și derivate. 11 Clasificare făcută pe baza anumitor criterii a elementelor unui ansamblu, efectuată pentru a facilita studierea lor. 12 Ansamblu ordonat și unitar rezultat dintr-un sistem (11). 13 (Înv; îf ~ă, sistim, sistimă) Tagmă. 14 (Atm) Ansamblu de organe sau țesuturi având aceeași structură. 15 (Atm) Ansamblu de organe sau de țesuturi care îndeplinesc aceleași funcții în organism. 16 (Bot; îvr; îs) ~ radicular Totalitatea ramificațiilor rădăcinii unei plante. 17 (Bot; îs) ~ vascular Totalitatea vaselor prin care circulă seva în plante. 18 (Teh) Ansamblu de elemente sau de instalații, în interdependență și care formează un tot organizat. 19 (Ggf; șîs ~ muntos, înv, ~ă de munți) Grup de masive muntoase legate între ele genetic și structural, care prezintă caractere morfologice asemănătoare Si: lanț. 20 (Glg; șîs ~ geologic) Totalitatea depozitelor formate în timpul unei perioade geologice. 21 (Mat; șîs ~ de ecuații) Ansamblu de ecuații cu mai multe necunoscute ale cărui soluții trebuie să verifice simultan toate ecuațiile ansamblului. 22 (Lin) Ansamblul părților constitutive ale limbii sau ale diverselor aspecte ale ei, legate între ele prin raporturi de interdependență și subordonate în vederea realizării comunicării. 23 Formă care reprezintă un anumit grup de obiecte sau de fenomene Si: model, tip¹. 24 (Rar; pex) Fel (2). 25 (Pex) Tipar. 26 Marcă de fabrică. 27 (Glg; îs) ~ cristalografic (sau de cristalizare ori, înv, cristalin) Categorie în care sunt grupate cristalele după caracterele generale ale simetriei lor. 28 (Îvr) Ansamblu de specii (înrudite). 29 Ansamblu de principii, de reguli etc. formând un tot organizat, care face ca o activitate practică să se desfășoare potrivit unui anumit scop. 30 (Rar; prc) Principiu. 31 (Îs) ~ electoral Totalitatea normelor prin care se reglementează alegerea deputaților în organe reprezentative, precum și raporturile dintre deputați și alegătorii lor. 32 (Îs) ~ monetar Totalitatea monedelor existente la un moment dat într-un stat și a raporturilor stabilite între valorile lor. 33 (Îs) ~ informațional Ansamblu de procedee și de mijloace de colectare, prelucrare și transmitere a informației necesare procesului de conducere a întreprinderilor, instituțiilor, ministerelor etc. 34 Succesiune de operații, de faze etc. alese după anumite criterii și dispuse într-o anumită ordine pentru a se ajunge la un anumit rezultat, pentru a obține un anumit lucru etc. 35 Metodă de lucru Si: chip (78), fel (19), formă (16), manieră, mijloc, mod¹, modalitate, procedeu, procedură, (asr) procedare, (rar) putință, (înv) manoperă, marșă, mediu², mijlocire, (îvr) așezământ, mers¹. 36 (Mat; îs) ~ de numerație, (înv) ~a numerației (ori numărului) Complex de reguli pentru exprimarea (orală sau scrisă) a numerelor întregi. 37 Normă. 38 (Îs) ~ Braille Metodă de scriere pentru nevăzători, cu litere tipografice speciale scoase în relief, pentru a putea fi pipăite. 39 Mod de a se purta al cuiva. 40 (Rar; pex) Obicei. 41 Mecanism logic sau psihic. 42 Mod particular de a percepe, de a interpreta etc. Si: stil. 43 (Pgn) Complex de elemente intercorelate care îndeplinesc o funcție comună, conformându-se acelorași norme. 44 (Pgn) Ansamblu organizat și coerent Si: structură. 45-46 (Îljv) Fără (nici un) ~ (În mod) incoerent. 47 (Îlav) Cu ~ În mod ordonat, metodic. 48 (Îs) ~ audio Combină muzicală.

PARTICULAR adj. 1. v. caracteristic. 2. v. personal. 3. individual, personal, propriu, (rar) subiectiv. (O viziune ~.) 4. v. aparte. 5. individual, personal, privat, propriu. (Probleme ~; proprietate ~.) 6. v. intim. 7. v. confidențial. 8. special. (Disciplinele ~.)

sanatoriu sn [At: BARCIANU / V: (pop) sanator (Pl: sanatoare), (reg) sen~ / Pl: ~ii / E: fr sanatorium, ger Sanatorium] 1 Instituție medicală special dotată pentru tratarea unor boli cronice (tuberculoză, nevroză etc.) sau pentru convalescență, repaus și recuperare a capacității de muncă Si: casă de sănătate. 2 (Iuz) Spital particular în care îngrijirea bolnavilor se face contra plată.

SPECIAL adj., adv. 1. adj. anume, anumit, aparte, deosebit, (înv. și pop.) osebit. (Cu o metodă ~.) 2. adj. aparte, deosebit, distinct, separat. (Un capitol ~ din lege.) 3. adj. aparte, deosebit, particular, specific, sui-generis. (Un gust ~.) 4. adj. aparte, deosebit, individual, neobișnuit, singular, (livr.) insolit. (Un caz ~.) 5. adj. specializat. (Se recurge la limbajele ~.) 6. adj. particular. (Disciplinele ~.) 7. adj. extraordinar. (O comisie, o sesiune ~.) 8. adv. anume, (înv.) specialmente. (M-am dus ~ la el.) 9. adv. anume, dinadins, expres, intenționat, înadins. (A procedat ~ în acest sens.)

special, ~ă [At: ȚICHINDEAL, F. 265/22 / P: ~ci-al / V: (înv) ~iel, ~ețial, ~ețiel / Pl: ~i, ~e / E: it speziale, speciale, lat specialis, fr spécial, ger speziell] 1-2 sn, a (Ceea) ce se deosebește de alte lucruri, de alte fenomene etc. asemănătoare, prin particularități proprii Si: anume, anumit, aparte (5), deosebit² (2), distinct (1), individual, particular, separat, singular (7), specific (1), sui-generis, (liv) insolit. 3-4 sn, a (Ceea) ce este destinat pentru a corespunde unui anumit scop Si: anume, anumit (2), aparte. 5 a (Iuz; îs) Arme ~e Corp de armată format din artilerie sau geniu. 6 a (Îlav) În ~ Mai ales. 7 a (Îal) În mod particular. 8 a Care aparține unei anumite specialități Si: de specialitate (5). 9 a (Pan; d. limbaje, terminologii) Specializat (2). 10 a (D. sesiuni, comisii etc.) Care are loc în afara regulilor obișnuite Si: extraordinar (5). 11 a (Înv; asr) Care este competent într-un anumit domeniu Si: specialist (2). 12 a (D. oameni sau d. instituții) Care este însărcinat cu probleme deosebite. 13 a (D. publicații) Publicat cu o ocazie excepțională sau la o dată festivă. 14 av În mod deosebit Si: foarte. 15 av În mod intenționat Si: anume, dinadins (2), expres², intenționat, înadins, (înv) specialmente (1). 16 av Într-un anumit scop Si: anume (7), dinadins (1), expres², intenționat, înadins, (înv) specialmente (2). 17 sf (Bot; îvr) Specie (3).

semiotică muzicală. Semiotica (semiologia) este considerată ca o „teorie generală a semnului”, ca o „știință autonomă” sau, în particular, ca o modalitate de a oferi muzicologiei* o cale de consolidare a metodologiei sale științifice. Umberto Eco (Trattato di semiotica generale, 1975) socotește că teoria semiotică permite analiza „producerii speciale a semnelor și a sistemelor de semne ca fenomen cultural” <<apropiindu-se de concepția lui Saussure›› („știința vieții semnelor în sânul vieții sociale”). Semiotica s-a dezvoltat sub auspiciile „filosofiei semnului”, a psihologiei „semnelor” și a celei „behavioriste”, a lingvisticii structurale, a formalismului logico-matematic, a teoriei comunicării și a teoriei informației. Dintre fondatorii și principalii teoreticieni amintim pe Dh. S. Peirce, Dh. W. Morris, F. de Saussure, C. K. Ogden și I. A. Richards, R. Jakobson, L. Hjelmslev, A. J. Greimas, J. Kristeva, E. Benveniste, T. Todorov, Max Bense, J.J. Nattiez, L. Prieta ș.a. A fost aplicată și în fenomene de comunicare naturală sau extralingvistică (Ém. Benveniste, Rh. A. Sebeok). În artă ca și în muzică, cercetarea semiotică s-a centrat pe problemele limbajului, mai ales de când estetica*, prin Pius Servien, a teoretizat asocierea dintre structura limbajului științific și a limbajului poetic încercând să depășească granițele celor două arii de manifestare ale spiritului uman (Lyrisme et structures sonores – 1930, Estethique. Musique – Poésie – Science, 1930). Și alți esteticieni din acea epocă susțin o posibilă interpretare semiologică a artei printre care și Jan Múkarovsky (L’art comme fait sémiologique – 1934). O înrâurire deosebită asupra dezvoltării semioticii au avut-o orientările structuraliste din lingvistică și aplicațiile din antropologie, folclor, literatură, studiul obiectelor – design, film și dramaturgie. Se urmărea astfel o metodologie comună oricărui domeniu de aplicare al semioticii, deci oricărui sistem de semne – vizuale, olfactive, kinestezic-proxemice, naturale, medicale sau auditive folosite în comunicarea umană și care să permită o interpretare formalizabilă a oricărui tip de limbaj și de „discurs” implicând deci sisteme ordonate de forme, în timp sau în spațiu, și legile lor de asamblare (compunere). După cum se știe, chiar stoicii foloseau termenul de semnificație, „semeiotikè”, însușit ulterior de gânditorii europ. Îl găsim apoi la John Locke (la rându-i, îl preluase de la John Wallis), prin care descria sistemul de semne muzicale: „un fel de figuri ce marcau fiecare ton” numite semeia, adică notele-semn (după abatele J.B. Dubos). Astfel, astăzi se înțelege prin semioză „semnul de acțiune” sau spațiul de manifestări ale semnelor (într-un domeniu sau altul și de obicei în procesul creativ și cel al comunicării). Semiotica consideră semnul ca interfață (suprafață de contact) între semnificant și semnificat, pentru că el arată întotdeauna „prin ceva”, „despre ceva”, „cuiva”, fiind o comunicare prin semne intenționale și semnificative (cu sens). Descrierile și interpretările mediate de universul semnelor pot să se refere la expresia discursului (forma sa) precum și la conținutul acestuia deși ambele planuri se socotesc a fi complementare. Semiologia generală (bazată îndeosebi pe structurile lingvistice) comportă analize de ordin semantic, sintactic și pragmatic și ale variației raporturilor dintre semnificant, semnificat și referent în vederea obținerii unor regularități (invarianți) cu virtuți explicative. ♦ Există desigur și în semiotică multe probleme controversate, fapt pentru care și aplicațiile în domeniul muzicii nu au fost lipsite de dificultăți, fie că era vorba de (a) definirea corpus-ului de elemente semice specifice; (b) de găsirea procedurilor compatibile de identificare și decupaj din discursul muzical; (c) de formalizarea și definirea metalimbajului corespunzător; (d) de stabilirea procedurilor de validare. De exemplu, transpunerea canoanelor structuraliste din lingvistică în limbajul muzical, așa cum a procedat Saint-Guirons (1964) este criticat de N. Ruwet ca nerelevantă. Diferențele utile analizei* muzicale au fost introduse mai târziu când, pornindu-se de la problema articulației limbajului, s-a marcat faptul că, la nivelul sintaxei*, limbajul muzical implică numai nivelul infrastructural (construcția discursului cu ajutorul notelor considerate drept unități) în timp ce limbajul natural presupune o dublă articulare – de la unitățile fonemice la nivelul suprastructural al cuvântului (morfematic) prin concatenare (deși există și unele excepții nesemnificative). Nici chiar tentativele de a echivala motivul muzical cu morfemul nu au dus la evitarea dilemei cu privire la statulul de „limbaj” sau numai de „cod” al discursului muzical. Similitudinea semo-lingvistică ar fi trebuit să evidențieze, în analize factuale, caracteristici ale limbajului bazate pe relații de omologie, de opoziție sau de complementaritate între unitățile semice ale sistemului-obiect. Pentru aceasta s-a recurs la metoda taxominică, prin operarea cu dihotomii de tipul: limbă-vorbire, paradigmă-sintagmă, expresie-conținut, substanță-formă, gramaticalitate-negramaticalitate, sincronic-diacronic; la metoda distribuționalității (Harris) sau la metoda chomskyană generativ-transformațională vizând structurile profunde și cele de suprafață, de competență și performanță și revizuirea distincțiilor: melodie* armonie(III, 1)-ritm*, polifonie*-monodie (1) ș.a. Toate aceste demersuri au condus la evidențierea aspectelor din planul expresiv acolo unde apare mai clară diferențierea „limbajului” muzical mai ales prin „echivalențele” dintre sens și sintaxă (N. Ruwet) sau prin identitatea lor (J.-J. Natiez) ceea ce atestă preeminența funcției estetice față de cea cognitivă (sistemul muzical este chiar ceea ce semnifică – signifie – spre deosebire de limbaj care ar fi expresia a ceea ce el semnifică – B. de Scholoezer). Se consideră chiar că limbajul muzical este distinct și de cel științific și de cel poetic, optându-se pentru contiguitatea celui muzical și poetic, ceea ce este demonstrabil prin modele algebrice de semantică muzicală (B. Cazimir). Au fost întreprinse cercetări și în alte direcții pentru a se lua în considerație, printr-o semantică de cod, nu numai mesajul muzical în sine (M. Schoen, E. Hanslick), ci și conotațiile (simbolice) extramuzicale (L.B. Meyer) de tip referențial. Pentru a se putea determina o serie de indici ai organizării interne muzicale s-a recurs la teoria comunicării putându-se vorbi astfel de o semiotică comunicațională diferită de cea structural-semantică (semiotica semnificației). Trebuie remarcat faptul că viziunea informațională în estetică și în semiotică elaborată în perioada marcată de Estetica lui Bense, de lucrările lui A. Moles, H. Frank, U. Eco, J.E. Cohen, Meyer-Eppler, P. Schaeffer, Xenakis, conduce la un funcționalism ce s-a resimțit de instrumentalizarea cantitativistă, necesară în determinări statistice ale ordinii, dezordinii sau redundanței. Trecerea spre o concepție calitativă, semantică, pentru determinarea elementelor stilistice, a nivelului complexității și noutății, implică integrarea în structurile massmediei și în sistemul culturii. Aceste cercetări au fost asociate cu studii de teoria sistemelor. Principalul obiectiv al semioticii comunicaționale este acela de a explica sursele comunicării emoțional-estetice ca o condiție imanentă a mesajului muzical. S-au conjugat asemenea eforturi cu studiile percepției estetice, a receptanței, fie din perspectiva psihologiei* experimentale, fie a fenomenologiei*, fie a ciberneticii și teoriei informației, fie a informaticii. În acest sens sunt remarcabile studiile elaborate în cadrul Institutului de Cercetări și de Coordonare Acustică – muzică (IRCAM) din Centre Beaubourg (Paris) asupra principalilor parametri fizici (acustici) ai sunetului*: intensitate (1), înălțime (1), ritm* sau timbru* și mai ales asupra multiplelor structurări ce se produc prin corelarea acestora (Boulez, G. Bennet, J. Risset ș.a.). Analizele semiotice nu au un scop în sine. Ipotezele și metodele de validare deschid drumuri noi în interpretarea fenomenului muzical, a raporturilor dintre muzică și autor, a descifrării formelor de percepere și trăire a realității sonore, dar și orientări noi în ce privește execuția muzicală și componistică a epocii noastre. Chiar când au un caracter experimental (și nu consacrat), asemenea modalități de analiză și aplicație contribuie la lărgirea spațiului* sonor și a substanței muzicale, la găsirea unor tehnici noi de prelucrare a sunetelor, a unor noi instrumente* și a unor noi reguli de compoziție (2) și transmitere a mesajului muzical. În țara noastră acest ansamblu de preocupări de la analiză la compoziție, de la semiologie la semantică muzicală, au înregistrat notabile adeziuni din partea unor muzicologi și matematicieni, compozitori și esteticieni. Sunt de remarcat atât studiile teoretice cât și lucrările muzicale elaborate de A. Stroe, Șt. Niculescu, L. Mețianu, A. Vieru, M. Brediceanu, D. Ciocan, S. Marcus, N. Brânduș, O. Nemescu, B. Cazimir, C. Cezar, Speranța Rădulescu, Gh. Firca, Fl. Simionescu.

CAMERĂ, camere, s. f. 1. Încăpere într-o clădire; odaie. ◊ Cameră mobilată = cameră care se închiriază cu mobila proprietarului. Cameră de lucru = birou într-o casă particulară. Muzică de cameră = compoziție muzicală pentru un număr restrîns de instrumente. ♦ (În trecut) Termen generic denumind unele instituții de stat. Camera agricolă. Camera deputaților. 2. Nume dat unor încăperi cu destinație specială: cameră obscură = a) încăpere în care se face developarea și alte operații fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obține pe un ecran (sau pe un clișeu) imaginea răsturnată a unui obiect; cameră de comandă = încăpere specială de unde se comandă în mod automat activitatea unei centrale electrice. ♦ Spațiu în care se produce un proces tehnic: cameră de combustie = spațiu în care arde un combustibil în prezența unui comburant; cameră de explozie = partea dinapoi a țevii armelor de foc, unde se introduce cartușul și unde se produce explozia pulberii. ♦ Tub de cauciuc unit la capete, în care se introduce aer sub presiune și care se așază înăuntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc în care se introduce aer cu pompa și care se pune înăuntrul anvelopei; p. ext. recipient cu pereți extensibili, în care se introduce aer sub presiune. – It. camera.

PARTICULAR adj. 1. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, propriu, specific, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 2. individual, personal, propriu, (înv.) obrăzalnic, particularistic, particularnic, partnic, personalicesc, personalnic. (Interese ~.) 3. individual, personal, propriu, (rar) subiectiv. (O viziune ~.) 4. aparte, deosebit, special, specific, sui-generis. (Un gust ~.) 5. individual, personal, propriu, (livr.) privat. (Probleme ~; proprietate ~.) 6. domestic, intim, personal, privat. (Relații ~.) 7. confidențial, intim, (înv.) particularnic. (Scrisori ~.) 8. special. (Disciplinele ~.)

învățământ muzical, parte constitutivă a învățământului general având drept scop dezvoltarea unui anumit grad de capacitate muzicală generală sau specială. În î. antic. teoria, căreia i se adăuga o baza filosofică și matematică, era diferențiată de practică, aceasta din urmă fondată exclusiv pe imitația maestrului, deci empirică. În ev. med. se menține distincția între musicus și cantor*, practica instr. ocupând locul al treilea, ca apanaj al joculatores (v. jongleur) și neintervenind decât ca accesoriu în învățământul oficial. Î. ocupa primele trei din cinci puncte în care era prevăzut învățământul de către Carol cel Mare: psalmodierea*, solfegiul* și cântul, alături de calcul și gramatică. O dată cu fondarea universităților (sec. 13), învățătura disciplinelor teoretice se făcea în quadrivium*, în timp ce practica se continua în școli religioase al căror scop era formarea copiilor de cor sau a instrumentiștilor pentru capelele* religioase și princiare. În paralel cu apariția operei*, se dezvoltă î. profan, destinat în primcipal teatrului. În sec. 15 apăruseră deja în Italia școli pentru studii muzicale, la început doar sub forma unor instituții de binefacere, apoi ca școli specializate pentru cântăreți. Programul de studiu cuprindea cursuri principale și complementare. Aici trebuie căutată originea conservatoarelor*. În 1784 se înființează la Paris „Școala regală de cânt și declamație”, nucleul viitorului Conservator, fondat în 1795. Modelul lui a fost preluat apoi și de instituții similare apărute în marile centre europ.: Milano – 1807, Praga – 1811, Bruxelles – 1813, Florența – 1814, Viena – 1817, Leipzig – 1843, Berlin – 1850, Sank Petersburg – 1862, București și Moscova – 1864, Atena – 1871, Sofia – 1921. În Germania, Musikhochschulen, înființată în jurul anului 1870 inițiază o nouă linie de î. dictată de necesitățile unei instituții științifice, conforme cu cerințele sociale ale epocii. În România, primele forme de î. poartă o dublă amprentă în funcție de metodă, terminologie, instrucție și finalitatea studiilor: religioasă sau laică; î. religios cu caracter limitat, specific, se făcea atât în școli speciale, cât și în școli cu caracter general. Î. laic cuprinde ca formă principală de învățământ școlile de muzică vocală și instr. care s-au constituit în cadrul unor societăți sau asociații muzicale ca nuclee ale viitoarelor conservatoare de la Cluj – 1825, Arad – 1833 sau ale școlilor de muzică de la Brașov – 1834, Sibiu – 1840, Timișoara – 1845. La București (1833-1837) și Iași (1836-1839), prin fondarea Societății Filarmonice și respectiv a Conservatorului filarmonic-dramatic s-au pus bazele învățământului profesionist românesc. În 1834, în București se înființează Școala de muzică vocală a Societății Filarmonice. La 6 octombrie 1864, prin decret semnat de Alexandru Ioan Cuza se înființează Conservatoarele de muzică din București și Iași. În paralel, în tot cursul sec. 19 și începutul sec. 20 continuă să existe conservatoare particulare. La 17 iulie 1931, prin legea autonomiei universitare, Conservatorul din București a dobândit gradul de învățământ superior. În baza noiii legi a învățământului (1948) î. se desfășoară prin cursuri muzicale în cadrul învățământului general sau prin cursuri speciale: cercuri (secții) de muzică pe lângă școlile de cultură generală, licee de muzică, conservatoare și școli populare de artă.

capelă, formație muzicală (vocală sau instrumentală) aparținând unei capele (mici biserici) de la curtea unor suverani, unor seniori sau a unor particulari iubitori de muzică. Activitatea unei astfel de formații era încredințată unor personalități muzicale de renume, angajate pe viață sau pe un timp limitat, cărora li se impuneau anumite obligații artistice (compunerea și interpretarea unei opere special comandate) și organizatorice (recrutarea și îndrumarea interpreților). Rămas în uz, termenul de c. se referă la formații constituite, cu caracter permanent, de dimensiuni mari [c. corale; c. militare – fanfare (6)] sau mai mici (orch. de muzică de cameră au, uneori, denumirea de c.). V. a cappella.

manieră (lat. vulg. manuarius, „de mână, în mână, manual”) 1. În general, fel, mod de a fi sau de a face; în special, mod de a compune sau, p. ext., de a executa, propriu unui anumit muzician sau unei anumite epoci. În această accepție, noțiunea de m. se suprapune peste aceea de stil*, față de care diferă însă prin accentuarea particularului, pe când stilul tinde spre o valoare universală. V. expresie; etos. ♦ À la manière de (expr. fr.), imitație, pastișă. 2. Cuv. fr. manière a fost folosit de Johannes de Garlandia, în sec. 14, cu sensul de mod (III) ritmic. ♦ Ceva mai târziu, după Ph. de Vitry, denumire dată modului de divizare al notei breve (2) (în 2, 3, 6, 9, 12 părți egale). 3. La sfârșitul sec. 14, notation maniérée era denumirea dată notației (III), a cărei grafie devenise extrem de complicată. 4. În sec. 18, m. era denumirea dată ornamentelor* melodice. V. manierism.

concert (it. concerto < vb. concertare, „a fi împreună”, „a fi de acord”; fr., engl. concert; germ. Konzert) 1. Formă caracteristică de spectacol artistic, constând din prezentarea în public a unor lucrări muzicale, instrumentale sau vocale, fără participarea altor manifestări artistice. Pot fi executate atât lucrări special concepute pentru c. (muzică simf., de cameră* etc.) cât și lucrări de operă* sau de balet*, însă neînsoțite de joc scenic sau dans. Forma actuală a c. a început să apară relativ târziu (sec. 17) înlocuind practicile din mediul particular de tip Collegium musicum* și generalizându-se abia în sec. 19 prin înființarea unor asociații permanente, societăți de concerte, filarmonici* și constituirea unor săli destinate execuțiilor muzicale. C. publice au organizat, între primele, organismele cu caracter artistic dar și comercial: Academy of Ancient Music (1719), Castle Concerts (1724), The King’s Concerts (1776) – toate la Londra, Tonkünstler-Societät, Viena (1771), Société des enfants d’Apollon, Paris (1784), Berliner Singakademie, Berlin (1791). Numai sfârșitul sec. 19 a fost acela care a precizat formele unitare de c.: recitalul*, c. de muzică de cameră, c. simf., coral etc., până atunci majoritatea manifestărilor fiind marcate de intercalarea fragmentară a unor lucrări (dintr-o simf. eliminîndu-se, de ex., o parte sau două). ♦ Ca manifestare muzicală-interpretativă cu caracter nefuncțional (de tipul reprezentației) c. debutează pe teritoriul României în cea de-a doua jumătate a sec. 18, ca urmare a contactelor – existente sau în curs de realizare – cu cultura muzicală occid.: inițial, ele sunt mai clar configurate și mai frecvente în Transilvania, unde legăturile amintite erau consolidate, și sunt doar prefigurate – iar apoi, câtva timp, sporadice – în Muntenia și Moldova, unde formele de cultură și de viața muzicală orient. (turcească) rămân dominante până în primele decenii ale sec. 19. Manifestările care le pregătesc pe cele propriu-zis concertistice sau care reprezintă forme incipiente ale c. public modern sunt: a) practicarea de muzică apuseană la curțile domnești, în unele momente ale ceremonialului sau la petreceri (Al. Ipsilanti și N. Mavrogheni întrețin, după 1780, primele formații instr. în acest scop; inițiativa va fi preluată în 1838 la curtea lui Al. Ghica, unde va funcționa câtva timp o orch. condusă de L. Wiest); b) extinderea acestei practici (îndreptată cu precădere spre muzica de divertisment) în saloanele boierești; c) activitatea fanfarelor militare (între care, înainte de 1850, „Muzica ștabului” de la București și fanfara din Iași, conduse de L. Wiest și, respectiv, Fr. Ruzitski); d) în Transilvania și Banat, c. de orgă din bis.; de asemenea, activitatea interpretativă, preponderent camerală, susținută, în cadrul restrâns, de către ansambluri instr. sau vocal-instr. aflate în serviciul unor reprezentanți ai marii nobilimi („capelele” de la Oradea – unde activează Michael Haydn și C. Dieter von Dittersdorf – Sibiu, Timișoara, aceasta din urmă semnalată încă din 1721) sau funcționând ca asociații de iubitori ai muzicii, cu mijloace bănești proprii (ansamblurile de tip Collegium musicum înființate în 1753 la Sibiu, în casa lui Samuel Brukenthal și în 1767 la Brașov). În prima jumătate a sec. 19, c. se impun ca realitate artistică dar sunt răzlețe și tind încă să-și definească profilul social și artistic: caracterul public al manifestărilor alternează cu cel privat (serate muzicale date în case particulare, saloane etc.), componența programelor este adesea mixtă – muzicală și teatrală – cea muzicală la rândul ei fiind eterogenă (însumare de piese simf., arii de operă, piese instr. etc.), executanții se recrutează atât dintre amatori cât și dintre profesioniști. Extinsă în toate provinciile românești și prezentând uneori forme și denumiri specifice (ca de ex. la Brașov, Timișoara, Cluj, c. așa-numitele „academii muzicale”), activitatea de c. este susținută adeseori, în această perioadă (mai ales în Principate) de către artiști străini (sunt memorabile turneele întreprinse de Listz în 1846-1847 și 1876, în mai multe orașe din Transilvania și Principate) dar evidențiază și numele unor interpreți locali (ca de ex. Carol Filtsch sau, mai târziu, Carol Miculi). Viața de c. cunoaște o dezvoltare mai accentuată după 1850, în condițiile avântului cultural generat de mișcarea pașoptistă. Noua etapă se caracterizează prin desfășurarea în forme mai organizate a activității concertistice precum și printr-o lărgire a sferei acesteia, c. publice luând întru totul locul acelora în cadru închis (primii pași în această direcție se făcuseră în deceniile 4 și 5, prin organizarea de c. în cadrul unor asociații societăți muzicale din orașele transilvănene; de asemenea, prin reprezentațiile cu dublu caracter, teatral și muzical, organizate la București de către Societatea filarmonică și la Iași, în cadrul Conservatorului filarmonic-dramatic). Înființarea Conserv. din București și Iași favorizează dezvoltarea activității de c. Mișcarea corală ce ia un deosebit avânt la sfârșitul sec. trecut și începutul celui următor (mai ales la Iași, Brașov, Sibiu, Lugoj, București, impunând numele unor Musicescu, Dima, Vidu, Kiriac, Cucu) dă naștere unei forme de c. specifică vieții muzicale româneșți din acea perioadă, c. coral, care contribuie substanțial la încetățenirea în mediul autohton a acestui gen de reprezentație muzicală. Sub auspiciile Societății Filarmonica Română ia ființă în 1868 la București, cea dintâi orch. simf. permanentă, Filarmonica, alcătuită și condusă de Ed. Wachmann (cel care organizase încă din 1866, în Capitală, primul c. simf. public). Prin rolul său important în formarea și educarea publicului ca și în promovarea sau popularizarea artiștilor și a valorilor de creație românești și universale, Filarmonica din București s-a impus de-a lungul existenței ei de peste un secol ca un factor de bază al vieții noastre muzicale. De altfel, aceasta ia amploare în decursul primei jumătăți a sec. 20, prin apariția unor noi ansambluri – simf. (printre care Orch. Radiodifuziunii) sau de cameră – prin înmulțirea manifestărilor și caracterul periodic al acestora (c. săptămânale ale Filarmonicii și apoi ale Orch. Radio), prin valoarea programelor și aportul unor interpreți de prestigiu (printre cei români numărându-se G. Enescu, D. Lipatti, G. Georgescu, I. Perlea, C. Silvestri, A. Ciolan ș.a.) etc. O dominantă a mișcării muzicale din prima jumătate a acestui sec. o constituie activitatea de interpret și totodată de susținător pe multiple planuri ale vieții de c. depusă de George Enescu. Ca violonist, el realizează seriile de c. „Istoria violinei” (1915-1916) și „Istoria sonatei” (1919) și susține, în afara unei vaste activități interpretative, recitaluri*, muzică de cameră, în Capitală, numeroase turnee în orașele de provincie; este inițiatorul și conducătorul Cvartetului „Enescu” (1914); ca dirijor, realizează între altele, o seamă de c.- festivaluri, fiind un promotor al acestei formule în România, așa după cum, ca interpret în general, inițiază și cultivă formula ciclului de c. (i se datorează de ex. prezentarea integrală a cvart. și a simf. lui Beethoven). Activitatea de c. cunoaște în prezent o înflorire și o diversificare pe care le favorizează atât condițiile culturale generale, cât și factori specifici cum sunt: stimularea pe acest plan a orașelor de provincie, prin înzestrarea lor cu filarmonici și orch. simf. dintre care unele, ca acelea din Iași sau Cluj-Napoca, continuă temeinice tradiții concertistice locale și în general sporirea forțelor artistice – colective (orch., formații corale, de cameră etc., la rândul lor diversificate ca structură și specific al activității) și individuale – din domeniul interpretării muzicale; diversificarea tipurilor de c. în funcție de genul muzical abordat sau de obiectivul urmărit; în afara tradiționalelor c. de muzică de artă – simf., de cameră, corale – c. de muzică populară, ușoară, pop sau folk; de asemenea, c. educative, c.-dezbatere (acestea din urmă, organizate în cadrul Radioteleviziunii și al societății „Muzica” din București), c. de promovare a creației tinerilor compozitori (organizate în cadrul stagiunilor de c. de Orch. RTV) etc., festivalui muzicale naționale („Toamna muzicală clujeană”, „Primăvara la Timișoara”, „săptămâna muzicii românești” de la Iași, festivalul de muzică de cameră de la Brașov) și Festivalul internațional „George Enescu” de la București; în sfârșit, crearea unor săli corespunzătoare necesităților moderne (ca de ex. sala de c. a Radiodifuziunii, sala mare și cea mică ale Palatului, sala de c. a Conservatorului din București sau cea a Liceului de muzică din Timișoara). 2. Compoziție muzicală pentru un instr. solist*, cu acomp. de orch. Structura uzuală a ciclului (I, 2) cuprinde trei părți, două mișcări repezi încadrând una lentă: Allegro* (în formă de sonată) – Andante (în formă de lied*) – Allegro (în formă de rondo* sau sonată); imediat înaintea încheierii părților I și a III-a se plasează cadența (2) care, la început, era improvizată* de către solist iar, de la Beethoven încoace, este compusă și fixată în scris de către însuși autorul c. Originile cele mai îndepărtate ale c. se găsesc nu în muzica instr. ci în cea vocală. În special Școala Venețiană*, prin Gabrieli, Banchieri, Viadana, a cultivat în așa-numitele concerti sacri sau ecclasiastici un gen de compoziție polif. în care se afirmă principiul antifoniei*, stilul responsorial*. J.S. Bach își mai numea încă unele cantate* Concerti. Sub directa înfluență a școlii amintite, în muzica Europei de E, la Bortnianski și alții dintre compozitorii ruși (urmați, la noi, de Musicescu), chinonicul* (princeas[t]na) devine o piesă corală în care stilul responsorial este mai mult sau mai puțin reliefat. Îm baroc*, c. are ca sursă imediată vechiul concerto grosso*, din care treptat s-a diferențiat tipul c. solistic. Acesta din urmă a oscilat de-a lungul evoluției sale între tendința de evidențiere a virtuozității* tehnice, instr. solist revenindu-i rolul principal (Paganini, Listz, Chopin) și tendința de integrare a solistului* în ansambluri orch., realizându-se echilibrul întregului (Brahms). Mari compozitori din toate timpurile au urmărit atât reliefarea laturii de virtuozitate cât și a posibilităților expresive ale instr. solist. Instr. care dispun de o bogată literatură de c. sunt pianul*, violina* și violoncelul*. Există și c. scrise pentru doi (dublu c.*) sau mai mulți soliști precum și c. pentru orch., lucrări simf. fără soliști propriu-ziși, dar care prezintă un caracter concertant*. În sec. 20, c. cuprinde în sfera sa și alte instr. soliste decât cele tradiționale: sax., trantonium* (Hindemith), armonica de gură (Milhaud), clavecinul (De Falla), ghitara, Unde Martenot* (Jolivet) etc. Evoluția spre c. pentru orch. este însă evidentă fie sub impulsul neoclasicismului*, cu al său model reprezentat de concerto grosso (Pfitzner, Bartók, Hindemith, Stravinski) fie sub acela al integrării în discurs și în structura arhitectonică a tehnicii seriale* (Berg, Schönberg, Křenek). V. antifonie; concertino (2); Konzertstück; simf. concertantă; triplu-c. ♦ După prezența sa cu totul sporadică, la sfârșitul sec. 19, în opera lui C. Dumitrescu (autor al unei serii de c. pentru vcl. și orch.) și apoi Ed. Caudella (1913), c. reapare în componistica românească abia începând din 1920, an din care datează „poemele” (concertante) pentru vl. și orch. de Enacovici și C.C. Nottara (ca prime contribuții ale acestora în genul concertant*) precum și o Rapsodie concertantă pentru vl. și orch. de Golestan (acesta din urmă cultivând de altfel cu perseverență c., în formule ce vădesc tentativa creării unui colorit național). Perioada inter- și cea postbelică aduc o îmbogățire a repertoriului nașional de c.: sunt abordate forme diverse ale c. cu un solist unic sau cu un grup de soliști, ale c. pentru orch. sau chiar ale celui de cameră. Faptul nu este străin, într-o primă etapă, de „redescoperirea” de către compozitori – în cadrul orientării neoclasice – a artei clasice și preclasice (promotoare a unora sau a altora dintre formele menționate) dar reprezintă și o consecință a dezvoltării școlii interpretative autohtone. Un pas important este marcat în deceniul 4 prin seria c. (de diferite tipuri) ale lui Lazăr și prin lucrările concertante ale lui Lipatti (al cărui Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde reprezintă o reușită componistică pe linia unui neoclasicism de ușoară tentă românească). Concomitent cu creșterea numerică, c. cunosc, după 1940, o accentuare a diversității lor tipologice. În accepția sa clasică (și totodată de cea mai largă circulație), aceea de c. se regăsește în creația unor compozitori ca Andricu, Mihalovici, P. Constantinescu (cu un aport substanțial în literatura românească a genului, în care c. său pentru pian și orch. se înscrie ca o lucrare fundamentală, de sinteză a caracteristicilor naționale cu cele de strălucire a facturii și bravură instr., transmise de tradiția beethoviană și romantică), Drăgoi, Buicliu, Feldman, Bentoiu, Bughici, V. Gheorghiu, Vieru, D. Constantinescu, Glodeanu, C. Țăranu ș.a. După reactualizări ale formei preclasice de concerto grosso în opera unor precursori (Lazăr, C.C. Nottara), fenomenul își află o continuitate firească fie în creația de c. pentru orch. (bogat reprezentată prin lucrări de Negrea, Silvestri, Toduță, Ciortea, I. Dumitrescu, Stroe, Vieru, Varga, D. Popovici ș.a.) sau chiar pentru ansambluri de cameră (Lazăr, Concerto da camera pentru baterie și 12 instr., P. Constantinescu, C. pentru cvartet de coarde, Vancea, C. pentru orch. de cameră), fie în lucrări care implică o manieră concertantă specifică – respectând principiul grupului solistic sau cel al dialogării între grupe instr., eventual orch. (Feldman, C. pentru două orch. de coarde, celestă, pian și percuție, Th. Grigoriu, C. pentru dublă orch. de coarde și oboi, Glodeanu, C. pentru orch. de coarde și percuție, Istrate, C. Muzică stereofonică pentru două orch. de coarde), fiecare din aceste tipuri putând fi considerat o replică modernă a formei concertante tradiționale menționate. Tendința către un specific concertant (rezultat din tratare în consecință a instr., în sensul evidențierii lor solistice – mai nou, în scopul valorificării timbrelor* și efectelor specifice – al dialogului între partide etc.) a determinat în compoziție întrepătrunderi ale c. cu alte forme* și genuri (1, 2) muzicale; alături de poemul* sau rapsodia* cu caracter concertant sau de alierile c. cu muzica de cameră* deja amintite, mai apar ca lucrări cu atribut concertant (declarat sau nu) simfonia, sonata, variațiunile* (Ciortea, Variațiuni pe o temă de colind pentru pian și orch.), toccata*, burlescă*, fantezia* sau chiar „muzica de concert” (Stroe, Muzică de c. pentru pian, alămuri și percuție), uneori în concepții și tehnici de o deosebită acuitate inovatoare.

PARTICULAR³ ~ă (~i, ~e) 1) Care are caracter izolat, individual; aparte. Fenomen ~. 2) Care aparține unei persoane ca individ izolat; a unei singure persoane; individual; privat; personal. Limuzină ~ă. ◊ Lecții ~e lecții care se dau în afara unei școli oficiale. În ~ a) în mod deosebit; în special; b) într-un grup restrâns. 3) Care dă posibilitatea de a deosebi un lucru de altul sau o ființă de alta; distinctiv; specific. Semne ~e. /<lat. particularis, germ. partikular

printru pp [At: PSALT. HUR. 74^v/18 / V: pen~, (pop) pîn~, (îrg) păn~, pin~, (înv) păîn~, pean~, peîn~, pentră, preîn~, priîn~, pren~, (reg) păntu, pântu, pentu, pintu, prîntra, prîn~^[1], pun~ / E: pre + întru] 1-2 Semnifică ideea de includere a unei realități (în cuprinsul unui element singularizat față de altele subînțelese de același fel sau) în cuprinsul nedeterminat al mai multora singularizate dintr-o multitudine subînțeleasă de elemente identice. 3 Exprimă situarea unei realități în cuprinsul unei suprafețe singularizate față de altele subînțelese Se jucau printr-o curte. 4 Arată că suprafața pe care se situează o realitate este parte a unui interior spațial singularizat față de altele de același fel L-a găsit printr-un sertar. 5 Exprimă faptul că interiorul spațial este un mediu lichid sau masa unui material afânat, unei structuri elastice Se bălăceau printr-o apă murdară. 6 Exprimă faptul că interiorul spațial este gândit ca plasat între limitele unei stări fizice, ale manifestării unui fenomen meteorologic etc. Se vedea casa printr-o ceață alburie. 7 Arată că starea fizică gândită ca interior spațial este un mediu sonor sau optic Vocea se auzea printr-un zgomot infernal. 8 Exprimă faptul că interiorul spațial este constituit din părți rămase neocupate de vreunul dintre elementele de același fel aflate într-o aglomerare discontinuă Avea vizuina printr-o pădure de fagi. 9 Arată că situarea în cuprinsul unui spațiu este percepută explicit senzorial Omul pândea printr-o gaură a gardului. 10 Exprimă faptul că senzația este resimțită ca localizată într-una sau mai multe părți din interiorul spațial al corpului unei ființe Simțea o durere printr-un picior. 11 Exprimă străbaterea unui traseu nedefinit pe una sau mai multe linii posibile de traversare a unei suprafețe singularizate față de altele de același fel Au trecut printr-o localitate. 12 Arată că suprafața traversată este un loc de trecere care permite intrarea și ieșirea a ceva dintr-un spațiu în altul A intrat printr-o spărtură a gardului. 13 Arată că suprafața traversată este o cale de trecere dintr-un loc în altul Printr-o cărare îngustă se ajunge la râu. 14 Exprimă faptul că interiorul spațial este constituit din părți, zone de pătrundere, de străpungere, de infiltrare într-o masă materială compactă Morcovul îl pasezi printr-o sită. 15 În legătură cu o suprafață, cu un cuprins spațial, determinate cantitativ, exprimă extinderea a ceva pe tot întinsul indicat de determinant prin singularizare față de alte întinderi identice Printr-un sfert de țară a plouat. 16 Exprimă îndrumarea unei deplasări spre o localizare spațială singularizată ca reper orientativ sau spre mai multe localizări spațiale singularizate Evacuarea s-a făcut printr-o ieșire de serviciu. 17 Arată că localizarea spațială singularizată ca reper orientativ este parte a unui interior Treceți printr-aceeași cameră pe unde ați venit. 18 Exprimă mijlocirea realizării a ceva de către o orientare spațială singularizată față de altele de același fel Printr-un drum drept ajungi mai repede. 19 Exprimă încadrarea a ceva într-un interval de timp sau în decursul duratei unei circumstanțe. 20 Exprimă plasarea petrecerii unui fapt într-un interval calendaristic singularizat față de altele de același fel Era printr-un august ploios. 21 Exprimă faptul că interiorul duratei privește perioada desfășurării unei stări fizice, fiziologice, meteorologice etc. Muncea printr-o arșiță mare. 22 Exprimă parcurgerea unui interval de timp delimitat calendaristic și singularizat față de altele de același fel Am trecut printr-o vară secetoasă. 23 Este urmat de determinări care marchează explicit durata în interiorul căreia se manifestă o circumstanță A trecut printr-un moment dificil. 24 În legătură cu un interval de timp determinat cantitativ, exprimă extinderea pe toată durata indicată de determinant prin singularizare față de alte durate de același fel A trecut printr-un deceniu de frământări sociale. 25 Exprimă faptul că perioada de desfășurare a unui fapt este delimitată în tot interiorul duratei unei circumstanțe Printr-una din acele ierni, n-a existat zi fără zăpadă. 26 Exprimă proiectarea unui fapt într-un interval de timp singularizat față de altele subînțelese Vom face excursia printr-o lună de vară. 27 Exprimă rolul mediator în favoarea sau în defavoarea împlinirii unui fapt, al scurgerii unui interval de timp singularizat față de altele de același fel Printr-o lună de practică, muncitorii au deprins meșteșugul. 28 Exprimă faptul că intervalul de timp care favorizează împlinirea unui fapt este delimitat de o circumstanță Mi-am revenit printr-un concediu de odihnă. 29 Exprimă integrarea a ceva în sfera unui domeniu, a unei posibilități, a unei modalități etc. 30 Exprimă implicarea a ceva ca aspect înglobat, ca parte componentă în sfera unitară a unui domeniu singularizat față de altele de același fel Prezența elementelor progresiste printr-unele literaturi occidentale este evidentă. 31 Arată că sfera de implicație în care se singularizează aspectele eterogene ale unui tot este o însușire dominantă unificatoare Operele se caracterizează printr-o sobrietate stilistică remarcabilă. 32 Exprimă faptul că sfera de implicație este suportul obiectiv al unui act de comunicare Nu se înțelegea nimic printr-aceste vorbe laconice. 33 Exprimă petrecerea de către cineva sau ceva a unui fapt singularizat față de altele de același fel El trece printr-o criză morală. 34 În legătură cu un fapt determinant cantitativ, exprimă amploarea modului de manifestare, de săvârșire a acestui fapt Se remarca printr-o bogată activitate literară. 35 Exprimă faptul că amploarea modului de manifestare a unui fapt rezultă din aspectul cantitativ al realității asupra căreia se extinde Aducerea aminte a acelei epoci se păstrează printr-o mulțime de legende. 36 Exprimă direcționarea către ceva singularizat ca reper intermediar în descrierea desfășurării cursului evolutiv al unui fapt Romantismul a trecut printr-unii poeți minori până la marii săi reprezentanți. 37 În legătură cu un termen care indică o modalitate, exprimă recurgerea la un factor mediator sau datorarea decurgerii a ceva din manifestarea unui factor mediator Printr-acest mijloc obținură victoria. 38 Arată că factorul mediator la care se recurge privește modalitatea de trimitere sau de primire a ceva Animalele vii se trimit printr-o coletărie specială. 39 Arată că factorul mediator la care se recurge privește modalitatea de justificare a manifestării unui fapt E vestit printr-un castel încărcat de opere de artă. 40 Exprimă faptul că factorul mediator prin care poate fi demarcată o manifestare specifică este o modalitate de exteriorizare particulară Boala începe printr-o stare de indispoziție. 41 Arată că factorul mediator privește modalitatea adecvată de realizare a ceva A trântit-o printr-o lovitură. 42 În legătură cu un termen care indică un instrument, exprimă faptul că factorul mediator la care se recurge este un mijloc concret Apa a fost absorbită printr-o pompă. 43 Arată că mijlocul concret la care se recurge privește transportarea a ceva Ziarele veneau printr-o bandă rulantă. 44 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge privește actul recepționării unei informații îi vorbisem printr-un videofon. 45 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge privește eficiența îndeplinirii unui fapt Circulația era dirijată printr-un semafor. 46 În legătură cu un termen cu valoare operațională, exprimă faptul că factorul mediator este o cale de obținere a unui rezultat Am închis robinetul printr-o înșurubare bruscă. 47 Arată că mijlocul la care se recurge privește felul de redare a unui conținut de idei sau de sentimente Relatase totul printr-un grai foarte colorat. 48 În legătură cu un termen care indică un document, exprimă faptul că mijlocul mediator la care se recurge este un asemenea înscris Și-a lăsat averea printr-un testament legalizat. 49 Exprimă faptul că înscrisul la a cărui valoare mediatoare se recurge privește transferarea unei sume de bani Suma e transferată printr-o foaie de virament. 50-51 Exprimă faptul că înscrisul la a cărui valoare mediatoare se recurge privește (aducerea la cunoștință sau) justificarea unui fapt îl anunț printr-o telegramă. Mă justific printr-o chitanță. 52 Exprimă faptul că înscrisul datorită căruia poate fi consemnată o manifestare specifică într-un anumit stadiu din desfășurarea unei activități este o fonnă de contribuție în domeniul activității respective Și-a încheiat activitatea printr-un roman istoric. 53 În legătură cu un termen care indică o persoană, o instituție, un organ administrativ, exprimă faptul că factorul mediator este un asemenea intermediar Nota a fost remisă printr-o ambasadă. 54 Arată că intermediarul la al cărui serviciu se recurge privește aducerea unei probe despre ceva L-am convins printr-un martor ocular. 55 Arată că intermediarul datorită căruia poate surveni trecerea într-un nou stadiu al unei situații este un agent declanșator Totul a început printr-un prieten care ne-a făcut cunoștință. 56 Exprimă faptul că intennediarul datorită căruia pot fi puse în legătură două sau mai multe elemente este un factor determinant al unirii sau separării Suntem legați printr-un copil. 57 În legătură cu un termen care indică o stare psihică, exprimă faptul că factorul mediator datorită căruia decurge ceva este o reacție afectivă sau comportamentală O îmbună printr-un compliment. 58 Arată că reacția afectivă sau comportamentală privește exteriorizarea atitudinii față de ceva sau față de cineva Ea își manifestă dezaprobarea printr-o tăcere ostentativă. 59 Exprimă faptul că reacția comportamentală datorită căreia poate fi generată o ambianță specifică este o formă de manifestare consacrată în circumstanța dată Ceremonia se încheia printr-o horă mare. 60 Exprimă faptul că reacția comportamentală prin intermediul căreia pot fi puse în legătură două elemente este o manifestare a divergenței dintre ele Se deosebea de colegii săi printr-o rară dibăcie.

porțelán n., pl. urĭ (germ. porzellan, d. it. porcellana, care vine d. pg. porcelana, numele unor melcĭ foarte frumoșĭ aplicat porțelanuluĭ chinezesc, adus de Portughejĭ în Eŭropa. It. porcella, purcea și numele acelor melcĭ). Un fel de argilă albă translucidă din care se fac farfuriĭ, ceștĭ ș. a. – Vulg. porțolan (sîrb. porculan). – Porțelanu se distinge de cele-lalte produse ceramice, și maĭ ales de faĭanță, pin transluciditate și vitrificațiune. El se obține pin arderea uneĭ argile albe speciale, kaolinu, (produs din descompunerea feldspatuluĭ), ale căruĭ principale zăcăminte se află în China, Japonia, Saxonia și Francia (lîngă Limoges). Kaolinuluĭ, spălat și curățat cu îngrijire, i se dă forma dorită, și pe urmă se supune uneĭ prime acțiunĭ a foculuĭ. Apoĭ i se dă un smalț particular și, în fine, se arde bine în cuptor. După aceasta poate fi ornat cu diverse colorĭ vitrificabile și ars a treĭa oară ca să i se lipească colorile pe tot-de-a-una. E renumită fabrica de porțelan de la Sèvres, lîngă Paris.

cameră sf [At: MACEDONSKI, O. I, 140 / Pl: ~re / E: it camera, fr caméra, eg camera] 1 Încăpere într-o clădire Si: cămară (1), odaie. 2 (Îs) ~ de culcare Dormitor. 3 (Îs) ~ mobilată Cameră care se închiriază cu mobila proprietarului. 4 (Îs) ~ de lucru Birou într-o casă particulară. 5 (Îs) Muzică de ~ Compoziție muzicală pentru un număr restrâns de instrumente. 6 (Îs) ~ obscură încăpere neluminată în care se execută developarea, fixarea și alte operații fotografice. 7 Dispozitiv cu ajutorul căruia se obține, pe un ecran (sau pe un clișeu), imaginea răsturnată a unui obiect. 8 (Îs) ~ de comandă încăpere specială în care se efectuează, în mod automat, controlul și conducerea unei întreprinderi, a unei acțiuni, campanii etc. 9 (Îs) ~ frigorifică (sau refrigerentă) Încăpere izolată termic, în care se menține o temperatură mai joasă decât a mediului ambiant. 10 (Îs) ~ de combustie Spațiu în care arde un combustibil, într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere internă, în vederea folosirii energiei gazelor rezultate. 11 (Îs) ~ ra cartușului Partea dinapoi a țevii armelor de foc, unde se introduce cartușul și unde are loc explozia pulberii. 12 (Îs) ~ de luat vederi (sau de filmat) Aparat cu ajutorul căruia se obțin imaginile succesive ale obiectelor în mișcare pe pelicula cinematografică. 13 (Îs) ~ fotografică Camera neagră a unui aparat fotografic. 14 (Îs) ~ de sunet Aparat folosit în cinematografie pentru înregistrarea sunetelor pe o peliculă fotosensibilă. 15 (Îs) ~ de transpunere Aparat pentru înregistrarea optică a sunetelor în cinematografie. 16 (Îs) ~ de televiziune (sau ~ videocaptoare) Aparat complex, cu ajutorul căruia se realizează captarea imaginii și transpunerea ei în semnale video. 17 Tub de cauciuc unit la capete, care se umflă cu aer și care se așază înăuntrul anvelopei, pe roata unor vehicule. 18 Balon de cauciuc situat înăuntrul anvelopei, care se umflă cu aer, la mingile de sport. 19 (Pex) Recipient cu pereți extensibili în care se introduce aer sub presiune. 20 (Îs) ~ de captare Construcție de zidărie (de obicei subterană) cu pereții etanși, care captează apele de izvor, le ferește de infectare și le ține la dispoziție pentru consum. 21 (Îs) ~ de vizită Mică construcție subterană din zid sau beton, servind la coborârea în adâncime pentru controlul și manipularea instalațiilor subterane. 22 (Îs) ~ de gazare încăpere etanșă pentru exerciții sau pentru experiențe care se fac într-o atmosferă gazată. 23 (Zlg; Îs) ~ paleală sau ~ ra mantalei Spațiu cuprins între pereții mantalei și corpul moluștei. 24-26 (Îs) Camera Superioară Senat (cu localul și personalul aferent). 27-29 (Îs) Camera Inferioară (sau Camera Deputaților) Prima instanță legislativă în unele țări (cu localul și personalul aferent). 30-32 (Înv; îs) Camera de Punere sub Acuzare Instanța care confirmă sau infirmă mandatele de arestare (cu local și personal). 33 (Îs) Camera de Consiliu Jurisdicție instituită pentru a judeca urgent și cu dezbateri sumare anumite procese. 34-36 (Iuz; îs) Camera de Muncă Instituție (cu local și personal aferent) care se ocupă de problemele muncitorilor și arbitrează conflictele de muncă. 37-39 (Iuz; îs) Camera de Comerț și Industrie Instituția (cu local și personal aferent) cu caracter privat care apără interesele agenților privați dintr-o anumită regiune, înregistrarea firmelor, declararea falimentului, lichidarea contractelor cambiale etc. 40-42 (Iuz; îs) Camera de Comerț Exterior Instituție bugetară (cu localul și personalul aferent) care se ocupa cu participarea țării la târgurile internaționale, cu organizarea expozițiilor în țară, cu propaganda și reclama comercială etc.

concretă, muzică ~, muzică realizată pe baza unui complex de sunete, incluzând atât sunete* muzicale cât și zgomote*, care în această concepție devin obiecte sonore*. Fiecare obiect sonor se realizează prin înregistrări* speciale, în care sunetul (zgomotul) este variat, prelucrat mecanic (schimbarea vitezei de turației a benzii magnetice, reverberații*, ecou [1] etc.), fiind astfel perceptibil ca un tot ce gravitează în jurul unui centru de interes. Aceste obiecte sonore joacă rolul pe care îl au notele* în muzica obișnuită. Fiind însă cazuri particulare, complexitatea lor nu permite utilizarea notației* normale, c. rămânând o muzică perceptibilă doar sonor, oral, liberă de schematism (atât cât nu se reduce singură la schemă). C. există prin însăși sursa sonoră și utilizează teoretic toate sursele imaginabile, deci este o muzică a concretului sonor, de unde și denumirea. C. a fost inventată și teoretizată (1948) de Pierre Schaeffer, la Radiodifuziunea fr. Cu un grup de colaboratori (printre care D. Milhaud, S. Varèse, H. Scherchen, O. Messiaen, P. Henry, P. Arthuis, P. Boulez, M. Constant), dar mai ales cu J. Poullin au fost puse la punct diferite aparate care permit valorificarea resurselor obiectelor sonore, transformându-le în diferite moduri pentru a obține „o melodie”. Audiția c. este legată de reproducerea prin difuzoare*, ceea ce a dus la realizarea unor procedee care să creeze iluzia sursei sonore deplasabile în spațiu (v. stereofonie). Cercetătorii și creatorii în acest domeniu au realizat câteva lucrări pe baza tehnicii c. Sunt cunoscute lucrări de P. Schaeffer ca Symphonie pour un homme seul sau Voile d’Orphée de P. Henry și Le crabe qui jouait avec la mer de P. Anthuis, etc. Percepută ca un curent estetic-tehnic înnoitor în muzica sec. 20, c. a fost deja depășită de alte curente (ex. muzica electronică*) în căutarea ineditului muzical.

ACCENT, accente, s. n. 1. Evidențiere a unei silabe într-un cuvînt sau a unui cuvînt într-o frază, prin mărirea intensității vocii sau prin varierea tonului. ◊ Semn grafic care se pune uneori deasupra unei vocale spre a arăta că silaba respectivă este accentuată. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a da (unei probleme) o atenție specială, a-i arăta un interes deosebit. Industrializarea socialistă pune accentul pe dezvoltarea, în primul rînd, a industriei grele și mai cu seamă a industriei de mașini. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 34 ◊ Semn grafic întrebuințat în scrierea unor limbi pentru marcarea timbrului unor vocale. Accent grav. Accent ascuțit. Accent circumflex. 2. Fel particular de a pronunța cuvintele într-o limbă sau într-un dialect. Accent moldovenesc. ◊ Covaci... deși era ungur, vorbea romînește cu accentul de la București. DUMITRIU, N. 194. 3. Intonație afectivă, ton, mlădiere a vocii. Era în glasul dadacei mele accentul pe care îl cunoșteam, de mare îngrijorare înaintea primejdiei. SADOVEANU, N. F. 131. Deși atins de accentul acestui om, i-am replicat cu liniște. GALACTION, O. I 238. – Pl. și: (învechit) accenturi (NEGRUZZI, S. I 347).

DIALECTOLOGIE s. f. (< fr. dialectologie, cf. gr. dialektos „grai”, „dialect” + logos „știință”): ramură a lingvisticii care studiază și descrie dialectele și graiurile unei limbi sau ale unui grup de limbi, formele particulare în care un idiom se diversifică geografic (în spațiu). Aceasta se realizează prin observarea și înregistrarea faptelor pe teren și apoi prin interpretarea lor. D. evidențiază aspectul originar și fundamental de existență a limbajului, aspectul vorbit. Pentru aceasta sunt folosite diverse metode: cercetarea monografică a graiurilor și dialectelor, metoda geografiei lingvistice (în special atlasele lingvistice), arhivele fonogramice etc. D. se diversifică în: a) d. istorică: studiul dialectelor, pe baza atestării formelor în documente și în texte vechi, în glosare etc., adică în perspectivă diacronică. b) d. socială: studiul dialectelor sociale, utilizate de sau referitoare la anumite grupuri sociale. c) d. structurală (structuralistă): studiul dialectelor cu ajutorul unor metode moderne, structurale, care permit o prezentare la diverse niveluri de abstractizare și o evidențiere a elementelor constante și variabile ale unităților luate în discuție. D. a fost uneori echivalată – intenționat sau neintenționat – cu geografia lingvistică, ceea ce nu corespunde adevărului (v. geografie lingvistică).

serviciu sn [At: AR (1829), 132¹/13 / V: servici, (înv) ~is, ~iț, ~ițion^[1], ~ițiu, (reg) sărvici, (îvr) ~rbițiu, ~iție sf / Pl: ~ii și (înv) ~ri, (îvr) ~ie, ~ice / E: fr service, lat servitium] 1 Activitate limitată la un anumit orar, pe care o desfășoară cineva ca angajat într-o instituție, întreprindere, la o persoană particulară etc., în schimbul unui salariu, unei retribuții etc. Si: slujbă, (rar) servit¹ (5). 2 Îndatorire care revine cuiva care prestează un serviciu (1) Si: sarcină, misiune, (rar) servit¹ (6). 3 Loc, domeniu etc. în care se desfășoară o astfel de activitate Si: post² (1), (îrg) tistie, tistuire, (înv) cin, huzmet, mansup, poslușanie (2), (reg) servit¹ (7), breaslă. 4 (Îs) ~ comandat Misiune specială încredințată cuiva spre îndeplinire. 5 (Înv; îla) În ~ie Actual (1). 6-7 (Îljv) De ~ (Care se află) în tură de lucru la serviciu (1). 8-9 (Îal) (Care se află) în folosința curentă, efectivă (și zilnică) a unei întreprinderi, a unei instituții etc. 10-11 (Îal) Care se referă la serviciu (1-2). 12 (Îs) Om (sau femeie) de ~ Persoană angajată, retribuită pentru a efectua diverse munci de curățenie, de întreținere gospodărească etc. într-un local public, într-o instituție etc. Si: (rar) servitor (2), (reg) servitoreasă (2), slujitor. 13 (Îs) Scară de ~ Scară secundară într-un imobil, de obicei pentru acces la dependințe. 14 (Îs) Poartă (sau ușă) de ~ Poartă (secundară) a unei întreprinderi, fabrici etc. prin care, de obicei, trec vehiculele transportând diverse materiale, mărfuri etc. 15 (Îs) Cameră de ~ Cameră într-un imobil (sau într-o instituție) în care locuiește un servitor (sau destinată persoanelor angajate pentru muncile de curățenie, de întreținere etc.). 16 (Spc; lpl) Munci pe care trebuia să le efectueze un iobag în folosul feudalului. 17 (Șîs ~ militar, sau, înv, serviție militărească) Obligație prevăzută de lege pentru cetățenii (de sex masculin ai) unui stat de a se instrui din punct de vedere militar în cadrul forțelor armate. 18 (Pgn) Oficiu. 19 (Îvr; îf serviție) Funcție. 20 Activitate desfășurată în cadrul unor întreprinderi, instituții, unități comerciale, turistice etc. (în scopul servirii populației). 21 (Spc) Servire a musafirilor sau a clienților la masă (de către servitori, chelneri etc.). 22 (De obicei cu determinări) Ramură, domeniu etc. în care se desfășoară o activitate utilă în vederea satisfacerii unor nevoi sociale (nematerializate în produse). 23 Instituție aparținând unei ramuri, unui domeniu, unui sector de activitate. 24 Subdiviziune administrativă (fără personalitate juridică) într-o instituție, întreprindere etc. 25 (Pex) Colectivul de muncă al unui serviciu (24). 26 Loc în care își desfășoară activitatea un serviciu (24) (și colectivul lui). 27 Ansamblu de activități care se desfășoară în cadrul unui serviciu (24). 28 (Adesea construit cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune, activitate făcută în folosul, în interesul cuiva sau a ceva. 29 Folos adus cuiva. 30 Rol util îndeplinit de cineva sau de ceva Si: (înv) priință (3). 31 (Îlpp) În ~l cuiva (sau a ceva) La dispoziția cuiva (sau a ceva). 32 (Îal) Pentru a susține pe cineva (sau ceva). 33 (Îe) A face un prost (sau rău) ~ cuiva A face cuiva (fără voie) un rău. 34 (Reg) Însărcinare dată unei persoane de a îndeplini o acțiune în folosul cuiva Si: comision. 35 (Adesea determinat prin „divin”, „religios” etc.) Îndeplinire solemnă de către un preot a ritualurilor prevăzute în canoanele bisericești pentru anumite ocazii și sărbători religioase Si: ceremonie, oficiu, slujbă (15). 36 Avantajul de a pune mingea în joc, la unele jocuri sportive cu mingea Si: (rar) servă. 37 (Udp „de”) Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială.

CAMERĂ, camere, s. f. 1. Încăpere într-o clădire; odaie. A rămas în fața casei. Ce măruntă și nemernică i se pare! O cameră și o sală. SAHIA, N. 96. Pustie și albă e camera moartă... Și focul sub vatră se stinge scrumit. MACEDONSKI, O. I 140. ◊ Cameră de culcare (sau de dormit) = dormitor, iatac. Mioara a venit de alături ca să aducă vasele cu flori din camera de dormit. CAMIL PETRESCU, T. II 143. Cameră de lucru = birou într-o casă particulară. Cameră mobilată = cameră de închiriat, cu mobila proprietarului. Muzică de cameră = compoziție muzicală pentru un număr restrîns de instrumente. ♦ (În denumirea unor instituții din regimul burghezo-moșieresc) Camera agricolă. Camera de muncă. Camera deputaților. Camera Comunelor v. comună. ◊ (În vechea organizare judecătorească) Camera de punere sub acuzare. 2. Nume dat unor încăperi cu destinație specială: Cameră obscură = a) încăpere în care se fac diverse operații fotografice (prepararea plăcilor, developarea etc.); b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obține pe un ecran (sau clișeu) imaginea răsturnată a obiectului. Cameră de comandă = încăpere specială de unde se comandă, în mod automat, activitatea unei centrale electrice. Camera pompelor = încăpere subterană în care sînt instalate pompele pentru evacuarea apei din lucrările miniere. ♦ Spațiu gol închis, în interiorul unui aparat sau al unei mașini. ◊ Cameră de combustie = încăpere în care se aprinde amestecul la un motor cu ardere internă. ♦ Tub de cauciuc cu capetele unite, în care se introduce aer sub presiune și care se pune, înăuntrul anvelopei, pe roată; (la mingi de sport) balon de cauciuc în care se introduce aer cu pompa și care se pune înăuntrul anvelopei.

VITRINĂ, vitrine, s. f. 1. Spațiu special amenajat pentru expunerea mărfurilor în spatele ferestrei dinspre stradă a unui magazin; fereastră care închide spre stradă acest spațiu. ♦ Mobilă sau dispozitiv cu pereți din sticlă, pentru expunerea mărfurilor în interiorul unui magazin, a pieselor într-un muzeu etc. 2. Dulap cu rafturi și cu pereți de sticlă, în care se expun, într-o casă particulară, bibelouri, veselă etc. – Din fr. vitrine.

particular, ~ă [At: RÎND. JUD. 353/2 / V: (îvp) ~colar, ~coler, ~ler, (înv) ~e, ~lier / Pl: ~i, ~e / E: lat particularis, ger Partikular, partikular, it particolare, fr particulier] 1 a Care este propriu unei singure ființe, unui singur lucru sau unei singure categorii de ființe sau de lucruri, cărora le dă un caracter original și distinctiv Si: caracteristic, specific. 2 a (Pex) Special. 3 sn (Îlav) În ~ În mod deosebit. 4 a (Îoc general) Care se referă la indivizi izolați, care privește fiecare caz în parte, fiind apanajul exclusiv al unuia Si: (înv) particularistic (1), particularnic (1), partnic, (îvr) părtnicesc. 5 sn (Îlav) În ~ De către fiecare individ în parte. 6 sn Categorie filozofică a materialismului dialectic, reprezentând o treaptă de generalitate mai mare a singularului în raport cu el însuși. 7 a (Îoc oficial, public) Care are caracter strict personal, neoficial Si: confidențial, intim, privat, (înv) particularistic (2), particularnic (2). 8 a (Îs) Viață ~ră Viață intimă, de familie. 9 sn (Îlav) În ~ Într-un grup restrâns, separat. 10 sn (Îal) În așa fel încât să nu devină public, oficial. 11 sn (Îal) Confidențial. 12 a (D. bunuri, obiecte etc.) Care aparține unei persoane fizice. 13 a (D. școli) Care nu aparține statului. 14 a (Îs) Lecție (sau oră) -ră Lecție pe care un profesor o predă unui elev în afara școlii, în schimbul unei remunerații. 15 a (Îs) Profesor ~ Profesor care predă cuiva lecții în afara școlii. 16-17 smf, a (Șîs Elev ~) (Elev) care se pregătește fără a frecventa cursurile unei școli, prezentându-se numai la anumite date pentru a susține examene. 18 av (Îlav) În ~ Fără a urma cursurile unei școli. 19 sm Persoană care nu deține o funcție oficială. 20 sm (Pex) Persoană considerată ca individ, în raport cu statul sau cu o instituție a statului. 21 sm (Pex) Persoană care nu face parte dintr-un grup social constituit, considerată în raport cu acesta.

vânt n. 1. mișcare mai mult sau mai puțin repede a aerului: vânt ușor, tare; de vânt, boală băbească, analogă cu de dânsele, și cauzată de un vânt rău; instrumente de vânt, în cari sunetul se produce prin aerul introdus, ca flautul, cornul, etc.; 2. aer agitat prin un mijloc particular: a face vânt cu o apărătoare; a face vânt, a da drumul, a o lua la fugă; 3. fugă impetuoasă: ține telegarii să nu iea vânt CR.; 4. aer în genere: cine seamănă vânt, culege furtună Isp.; a vorbi în vânt, în deșert; 5. fig. suflare: de al patimilor vânt GR. AL.-vântul cel sălbatic al durerii EM.; 6. vânt turbat, uragan și în special eterul sau regiunea cea mai înaltă a atmosferei unde (crede poporul) păsările turbează sau amețesc recăzând pe pământ. [Lat. VENTUS].

vitrină sf [At: ODOBESCU, S. II, 301 / Pl: ~ne / E: fr vitrine] 1 Spațiu special amenajat pentru expunerea mărfurilor în spatele ferestrei dinspre stradă a unui magazin. 2 Fereastră care închide vitrina (1) spre stradă. 3 (Pex) Totalitatea mărfurilor expuse în vitrină (1). 4 Mobilă sau dispozitiv cu pereți de sticlă, pentru expunerea mărfurilor într-un magazin, a exponatelor într-un muzeu etc. 5 Piesă de mobilier cu rafturi și cu pereți de sticlă, în care se expun, într-o casă particulară, bibelouri, veselă etc.

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea de a servi; muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. Zece ani de serviciu. A renunța la serviciile cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. În trecerea atît de scurtă, ființa noastră pieritoare a fost în serviciul unor idealuri generoase. SADOVEANU, E. 24. ♦ (În construcție cu verbele «a face», «a aduce») Faptă, acțiune care avantajează, servește pe cineva; îndatorire. Ce fericit era cînd avea de făcut un mic serviciu pentru Dan. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Am mare nevoie să te văz pentru a-ți cere să-mi faci un serviciu de adevărat prieten. CARAGIALE, O. VII 331. Nicu Bălcescu, prin activitatea sa, a făcut multe servicii «Societății literare». GHICA, S. A. 149. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu (cuiva) = a face (cuiva) un rău (fără voie). Mușat, neînsurat, îl lua adesea cu el acasă, îl scutea de unele sarcini mai grele și-i făcea, din prietenie, cel mai rău serviciu cu putință. GALACTION, O. I 132. ♦ Scară de serviciu = scară de acces la dependințele unui imobil. Pe această săliță, de unde începe scara de serviciu a casei, se află un dulap. STANCU, U.R.S.S. 44. 2. Ocupație, îndeletnicire (cu caracter organizat și permanent) pe care o are cineva în calitate de salariat al statului sau al unui particular; slujbă. Este, pot să spun, primul meu șef... în primul meu serviciu. GALAN, B. I 81. Sura mi-a adus vestea că ți-ai găsit serviciu. SAHIA, N. 95. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitatea sa de slujbaș; îndeplinirea, executarea acestei îndatoriri. Ofițerii de la diverse depozite și comandamente... își lasă și ei serviciul. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. ◊ Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Ca să plece undeva, are nevoie de bilet special, și fără îndoială că acum s-a dus într-un serviciu comandat. SAHIA, U.R.S.S. 100. Serviciu militar v. militar. Serviciu divin (sau religios) = slujbă religioasă. La cimitir serviciul religios a fost lung. C. PETRESCU, C. V. 299. ◊ Expr. A intra în serviciu = a deveni slujbaș. Intră în serviciu; fu pe rînd subgrefier, subcomisar și subprefect. NEGRUZZI, S. I 110. (A fi) de serviciu = (a fi) însărcinat cu o misiune specială care revine (pe timp limitat și prin rotație) salariaților unei instituții, în cadrul obligațiilor lor profesionale. Trimesese numai un ofițer de serviciu... să vadă despre ce e vorba și să-l ție la curent prin ștafete. CAMIL PETRESCU, O. II 227. ♦ (Cu o determinare introdusă prin prep. «de» și arătînd natura slujbei) Funcție. Serviciul de casier. 3. Subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc., cuprinzînd mai multe secții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. Serviciul administrativ. ▭ În afară de cele trei odăi... restul este ocupat de serviciile guvernului. CAMIL PETRESCU, O. II 403. 4. (De obicei cu o determinare introdusă prin prep. «de») Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Slujnica a adus serviciul de cafea pe tablaua de alamă. C. PETRESCU, A. 451. Cel dintîi lucru care-i atrase privirea în biroul lui Mirel Alcaz fu un serviciu de ceai cu paharul golit. id. C. V. 130. – Pl. și: (învechit) serviciuri (ALECSANDRI, T. I 295). – Variantă: (4, franțuzism învechit) servis, servisuri (KOGĂLNICEANU, S. 94), s. n.

cameră, muzică de ~ (< it. musica da camera). Termenul s-a acordat în sec. 16 producțiilor care aveau loc în casele particulare, spre deosebire de muzica executată în biserică (musica da chiesa) sau la teatru. Începând din a doua jumătate a sec. 18, noțiunea capătă un conținut mai precis, referindu-se la muzica executată de un ansamblu (I, 2) redus ca număr de interpreți (1-10 executanți). Literatura genului (I, 1), de la piesa mică până la lucrările de amploare, se bazează pe principii determinate de organizare, cu partidă* specială pentru fiecare instr. Prin sonoritatea redusă a ansamblului, opusă fastului sonor, c. apelează la elementele intrinseci ale muzicii care esențializează gândirea melodică, armonică și contrapunctică. V. dou; trio; cvartet; cvintet; sextet; octet; nonet; dixtuor.

LICENȚĂ, licențe, s. f. 1. Titlu obținut la terminarea studiilor superioare, pe baza unui examen prin care se dobândește dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare studiilor făcute; examen dat pentru obținerea acestui titlu; p. ext. diplomă care conferă acest titlu. 2. Autorizație dată de stat unei persoane pentru exercitarea unui negoț special, pentru operații de import și de export etc. 3. Contract prin care posesorul unui brevet de invenție cedează cuiva dreptul de exploatare a invenției sale. 4. Atitudine, ținută care depășește limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 5. (În sintagma) Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei, ritmului sau din dorința de a realiza o notă stilistică particulară. – Din fr. licence, lat. licentia.

LECTURĂ, lecturi, s. f. Citit, citire. În scopul stimulării interesului și gustului pentru lectură al oamenilor muncii, activiștii culturali au început să organizeze numeroase recenzii asupra unor cărți. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 1/1. Alecsandri poate rezista victorios lecturii, atunci cînd știm să alegem. SADOVEANU, E. 60. ◊ Sală de lectură = încăpere special amenajată pe lîngă o bibliotecă, în care se citesc cărți, reviste etc. O serie de cluburi înzestrate cu săli de festivități, săli de lectură, de șah, cabinete tehnice etc. duc, sub îndrumarea comitetelor sindicale, o activitate culturală și artistică bogată și atractivă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2698. Biblioteca Lenin este instalată în două imobile... în care se află numeroase săli de lectură. STANCU, U.R.S.S. 28. Lectură particulară = cărțile citite de un elev, în afara manualelor și lecturilor obligatorii. ◊ Expr. A face lectură = a citi. A da lectură (la ceva) sau (învechit) a face lectura (unui text) = a citi ceva cu voce tare. Fă-mi lectura celor trei bilete. NEGRUZZI, S. III 53. ♦ Text care se citește, bucată citită.

vitrină s.f. 1 Spațiu special amenajat într-un magazin în spatele ferestrei dinspre stradă, în care se expun (cu scop publicitar) mărfurile; fereastră care delimitează spre stradă acest spațiu. În vitrine, versuri de un nou poet (BACOV.). ♦ Ext. Totalitatea mărfurilor expuse într-un astfel de spațiu. Cu venirea primăverii, vitrina a devenit mai colorată. 2 Mobilă sau dispozitiv cu pereți din sticlă, folosită pentru expunerea mărfurilor în interiorul unui magazin, a obiectelor (de artă) într-o expoziție sau, într-o casă particulară, a diferitelor obiecte (cărți, cristaluri, bibelouri etc.). ◊ Vitrină frigorifică = loc cu temperaturi scăzute unde se expun produse alimentare perisabile. • pl. -e. /<fr. vitrine.

ARGUMÉNT (< fr., lat.) s. n. 1. Raționament sau, p. gener., orice probă menită să dovedească sau să respingă ceva. 2. (MAT.) Variabilă independentă a unei funcții. ♦ Unghiul dintre semiaxa reală și dreapta care unește originea cu afixul unui număr complex, măsurat în sens trigonometric direct. 3. (FILOZ., LOG.) Denumire pentru unele raționamente concrete din istoria logicii și filozofiei, care prezintă un interes special: a. ontologic, introdus de Anselm pentru a demonstra existența lui Dumnezeu, preluat apoi de Decartes; a. îndoielii, formulat de către Decartes, în vederea așezării cunoașterii pe baze sigure; a. bastonului, încercare de a sili prin forța pe cineva să accepte o idee; a. la persoană, argumentare falsă prin referirea la calitățile persoanei, fără legătură logică cu ideea în discuție; a. relativ la ignoranță, bazat pe ignoranța interlocutorului; a. relativ la milă, în care se face apel la sentimente în favoarea cuiva; a. majorității (caz particular), cînd cineva se referă la acordul majorității.

SUBSCRIE, subscriu, vb. III. 1. Tranz. A-și pune semnătura sub un text scris (în special pe un act) ca autor al lui sau ca unul care își însușește cele scrise; a semna. Dacă s-ar face o lege care să oprească de a subscrie cele ce compuneți, nu ați mai scrie niciodată. BOLINTINEANU, O. 327. Orice act însemnat al cîrmuirii precum și orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului și subscris de dînsul. BĂLCESCU, O. II 13. 2. Intranz. (Mai ales urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se angaja, printr-o semnătură, la o contribuție bănească pentru o operă de interes particular sau public. A subscrie la împrumutul de stat. ◊ Tranz. Nu se mai plăteau sumele subscrise de sprijinitori. CAMIL PETRESCU, O. II 126. ♦ Fig. A aproba verbal părerea altcuiva. Subscriu de mai înainte la tot ce spui.

sticlă sf [At: CORESI, TETR. 53 / V: (îrg) stec~, (reg) steglă, șt~ / Pl: ~le / E: vsl стєкло] 1 Vas înalt, de obicei de formă cilindrică, cu gât îngust (și înalt) făcut din sticlă (14) (sau, pex, din alte materiale) care servește la păstrarea lichidelor Si: (liv) butelie (1), (reg) butelcă (1), glajă (2), șip⁴, uiagă. 2 Recipient de diferite forme făcut din sticlă (14). 3 (Reg; îcs) De-a lipitul ~lei în grindă Numele unui joc în care unul dintre participanți este păcălit, turnându-i-se o sticlă de apă în cap. 4 (Adesea udp „de” sau „cu”) Conținutul unei sticle (1). 5 Conținutul împreună cu vasul respectiv. 6 (Mol) Măsură de capacitate pentru lapte și produsele lui egală cu un litru. 7 (Șîs ~ de lampă) Obiect de sticlă (14) având partea inferioară de formă sferică și cea superioară de formă cilindrică, alungită, folosit pentru protejarea flăcării la lămpile cu petrol Si: cilindru (6), glob (2), (reg) țilindru. 8 Placă de sticlă (14) care închide cadrul ferestrelor, al unor uși, dulapuri etc. Si: geam (1). 9 Piesă optică transparentă, de obicei mărginită de două suprafețe curbate (sau de una sferică și una plană), care dă imaginea reală sau virtuală a unui obiect Si: lentilă. 10 Ochelari. 11 (Asr; lsg) Monoclu. 12 (Irn) Mărgele. 13 (Înv; lpl) Nume generic dat obiectelor din sticlă (14). 14 Substanță solidă, amorfă, transparentă, translucidă sau opacă, dură, cu un luciu particular, lipsită de flexibilitate, casantă, rău conducătoare de căldură și electricitate, formată dintr-un amestec de silicați ai metalelor alcaline, alcalino-pământoase, de plumb sau de alte metale și obținută prin topire. 15 (Îs) ~ solubilă Substanță obținută prin topirea unui amestec de silice și de hidroxid de sodiu, care în anumite condiții este solubilă în apă, dând o soluție vâscoasă. 16 (Îs) ~ de cuarț Substanță cu aspectul sticlei (14), obținută prin topirea cuarțului, rezistentă la acizi, la variațiile de temperatură și transparentă pentru razele ultraviolete. 17 (Îs) ~ opacă Material sticlos cu proprietăți speciale în privința indicelui de refracție, de o mare omogenitate în compoziție, folosit la fabricarea lentilelor și a prismelor aparatelor optice. 18 (Îs) ~ organică Material plastic transparent, incasabil, din care se fac diferite obiecte rezistente la șocuri și la trepidații. 19 (Îs) ~ mecanică Rocă necristalizată provenită în urma răcirii bruște a lavei.

LICENȚĂ s.f. 1. (În trecut) Titlu obținut în urma unui examen special susținut la terminarea studiilor superioare, prin care se dobîndea dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare studiilor; examen de licență; (p. ext.) diplomă care atestă acest titlu. 2. Purtare care întrece limitele bunei-cuviințe. 3. (Rar) Învoire, permisiune. ◊ Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale de pronunțare și de scriere corectă a cuvintelor pentru a învinge o dificultate de versificație. 4. Contract de cedare a drepturilor de exploatare a unei invenții. ♦ (Ieșit din uz) Autorizație pentru exercitarea unui anumit comerț, a unei anumite industrii sau pentru a importa și exporta mărfuri, dată de stat unui particular. [< fr. licence, it. licenza, lat. licentia].

REGÍE (< fr.) s. f. 1. Inițial simplă funcție administrativă, r. a cuprins, cu timpul, și domeniul de urmărire a disciplinei muncii artistice și tehnice (organizarea și conducerea repetițiilor; dirijarea jocului și a relațiilor actorului în spectacol; alegerea și dispunerea decorurilor și efectelor scenice etc.). În acest stadiu, r. avea un caracter empiric și era încredințată directorului teatrului sau unui actor de frunte (la noi, C. Aristia, C. Caragiale, M. Pascaly, M. Millo). Din deceniul al patrulea al sec. 19, r. se aplică cu precădere în domeniul artistic și e înțeleasă ca un fenomen de artă specific teatrului, care concepe și inițiază, potrivit unei viziuni de ansamblu, prealabile, încorporarea scenică a unei idei sau a unui text dramatic. R. dispune în acest scop de întreaga sferă a artelor și de întregul aparat al scenei (actori, dansatori, scenografi, muzicieni, mașiniști, dotarea tehnică, decorativă, arhitectonică etc.). R. distribuie acestor factori sarcini artistice corespunzătoare, organizează și urmărește procesul lor de creație în vederea închegării finale a spectacolului. Începuturile r. moderne pentru spectacolul dramatic se socotesc a fi apărut după 1870, la curtea ducelui George de Meiningen, iar pentru spectacolul de operă la festivalurile muzicale inițiate de R. Wagner la Bayreuth. Sub imperiul curentului realist critic de la sfârșitul sec. 19, s-au dezvoltat apoi școli regizorale veriste și naturaliste, ale așa-numitului „teatru liber” (animate de Antoine, Brahm, Stanilavski). Curentele ideologice și artistice ulterioare au imprimat r. noi tendințe stilistice. Înainte de Primul Război Mondial și în perioada interbelică, aceste tendințe au fost inițiate și animate de teoreticieni și de practicieni ai teatrului ca: G. Craig, A. Appia, Lugné Poe, Paul Fort, V.E. Meierhold, E.B. Vahtangov, A.I. Tairov, A.G. Bragaglia, L. Jessner, E. Piscator, A. Artaud, M. Reinhardt, Ch. Dullin etc. După cel de-al Doilea Război Mondial, rolul r. ca factor determinant al artei și imaginii teatrale a crescut și este ilustrat de animatori ca B. Brecht, J. Vilar, A. Vitez, J. Grotowski, E. Barba, T. Kantor, Julian Beck, Peter Stein, Richard Schechner, Peter Sellers, Robert Wilson, J.L. Barrault, M. Mnouchkine, Peter Brook, G. Strehler, Patrice Chereau, Lev Dodin, Luca Ronconi, Robert Pelage ș.a. În România, la Iași în 1864, un Regulament teatral cuprinde un capitol „despre regizori”, primul profesionist recunoscut în domeniu fiind A.F. Gattineau, de origine franceză, stabilit în țară. Începând cu sec. 20 regia, în accepțiunea modernă, este un fenomen puternic și continuu în teatrul românesc. Cristalizarea noțiunii de școală, înființarea învățământului specializat, definirea r. ca artă reunește artiști din toate generațiile. Al. Davila, primul regizor artistic domină începutul de sec. Urmează în perioada interbelică personalități ca: Ion Sava, Soare Z. Soare, V.I. Popa, G.M. Zamfirescu, Ion Aurel Maican, Ion Șahighian, Marietta Sadova, Camil Petrescu, Haig Acterian, Paul Gusty. După cel de-al Doilea Război Mondial se vor afirma noi personalități ca: Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Al. Finți, N. Tompa, alături de reprezentații mișcărilor de „reteatralizare” și „teatralizare” a teatrului: Liviu Ciulei, Horea Popescu, Sorana Coroamă-Stanca, Crin Teodorescu, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu, Vlad Mugur, Valeriu Moisescu, Dinu Cernescu, Sanda Manu, Ion Cojar, Margareta Niculescu ș.a. Direcția lor novatoare ca fi continuată de Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, Alexa Visarion, Dan Micu, Aureliu Manea, Silviu Purcărete, Cristian Pepino, Mihai Măniuțiu, Al. Dabija, Tompa Gabor, Al. Darie ș.a. Printre tinerii regizori de talent afirmați după 1989 se numără: Felix Alexa, Beatrice Grancea, Radu Afrim, Theodora Herghelegiu, Vlad Masaci, Nona Ciobanu, Geanina Cărbunariu, Ana Mărgineanu, Andreea Vălean, Radu Apostol, Radu Berceanu ș.a. Au cunoscut notorietate internațională pe marile scene ale lumii: Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, David Esrig, Radu Penciulescu, Margareta Niculescu, Petre Ionescu. R. de film presupune deopotrivă conceptul de creație cinematografică a viitoarei opere, cât și coordonarea tuturor compartimentelor care contribuie la transpunerea pe peliculă a acestui concept (imagine, sunet, montaj etc.). Munca de regie începe cu scenariul sau decupajul regizoral, continuă cu alcătuirea echipei, supervizarea operației de casting, alegerea locurilor de filmare, realizarea filmării propriu-zise, supervizarea montajului și a celorlalte operațiuni care aparțin etapei de postproducție. Istoria cinematografului cunoaște numele unor mari artiști care s-au ilustrat în regia de film: D.W. Griffith, Charles Chaplin, Buster Keaton, Serghei Eisenstein, Vsevolod Pudovkin, Eric von Stroheim, Josef von Sternberg, Ernst Lubitsch, Jean Renoir, Orson Welles, Marcel Carné, René Clair, John Ford, Vittorio De Sica, Luchino Visconti, Federico Fellini, Michelangelo Antonioni, Ingmar Bergman, Luis Buñuel, Andrei Tarkovski, Krzysztof Kiesłowski. Lor li se alături astăzi creatori de o remarcabilă forță și originalitate: Theo Angelopoulos, Bernardo Bertolluci, Robert Altman, Otar Iosseliani, Pedro Almodóvar, David Lynch, Lars von Trier, Tim Burton, Wong Kar-wai, Zhang Yimou ș.a. Pionierii regiei românești de film (Jean Georgescu, Jean Mihail, Ion Șahighian) au deschis drumul câtorva generații de realizatori de renume național și chiar internațional: Liviu Ciulei, Victor Iliu, Ion Popescu-Gopo, Iulian Mihu, Malvina Urșianu, Elisabeta Bostan, Sergiu Nicolaescu, Mircea Veroiu, Dan Pița, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Stere Gulea ș.a. În ultimii ani asistăm la afirmarea unor talente tinere (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu), semne ale unei înnoiri în regia de film din România. 2. (EC.) Formă de organizare a unei întreprinderi având ca obiectiv exploatarea de bunuri ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia (ex. perceperea unor impozite directe), caracterizată prin personalitate juridică proprie și gestiune separată de a statului, prin rezultatele financiar; p. ext. administrația, personalul, sediul unei asemenea întreprinderi. 3. Sistem de executare a unei lucrări sau de exploatare a unui bun public sau particular de către administrator care urmează să justifice conturile față de organele superioare sau față de proprietar. ◊ Cheltuieli de r. = totalitatea acelor cheltuieli ale unei unități economice care privesc, într-o măsură sau alta, asigurarea mai multor activități, neputându-se preciza în ce măsură sunt legate de un anumit produs sau de o anumită lucrare, și care se includ în costuri după anumite criterii convenționale (ex. cheltuielile administrative și de conducere). Construcții, lucrări de montaj, reparații capitale etc., executate în regie (proprie) = operații pe care beneficiarul le face cu aparatul său propriu de producție sau cu o subunitate proprie specializată, folosind mijloace existente ori achiziționate special în acest scop și pe care le asimilează producției marfă prin facturarea lor ca investiții sau ca reparații capitale pe seama fondurilor sociale destinate în acest scop.

acustică (< gr. ἀϰούω „a auzi”), știință (parte a fizicii) care studiază fenomenele de producere, propagare și receptare a oscilațiilor sonore, în funcție de caracteristicile mecanice ale mediului în care au loc. Aceste oscilații (vibrații*) se numesc sunete dacă sunt capabile să producă senzații auditive, ceea ce are loc la frecvențe cuprinse între c. 16 și 16.000 Hz*, pentru un ascultător otologic normal (ascultător cu organul auditiv sănătos, având vârsta între 18 și 25 de ani). Vibrațiile mecanice de frecvență inferioară celei care produce o senzație auditivă (16 Hz) se numesc infrasunete, iar cele cu o frecvență mai mare de 16.000 Hz, ultrasunete (v. sunet). Studiind fenomenele sonore în toate laturile sale, principalele capitole ale a. generale se referă la diferite aspecte sub care poate fi considerat sunetul: mod și condiții de producere, calități obiective și subiective, propagare în aer și în alte medii elastice, percepere, efecte fiziologice și psihologice asupra omului etc. Prin specializarea continuă a conținutului său, în raport cu scopurile urmărite și cu cerințele vieții, din a. s-au dezvoltat cu timpul mai multe ramuri particularizate: a. fizică (studiul tuturor fenomenelor legate de vibrațiile mecanice), a. arhitectonică sau a. sălilor* (asigurarea calității sonore cerute clădirilor și sălilor de concert* și de spectacole), a. fiziologică și psihologică (cercetarea mecanismului de percepere a sunetului, condițiile de emisie a vocii, acțiunea sunetului asupra organismului uman și psihicului), electroacustica (producerea, reproducerea, prelucrarea și propagarea sunetului etc. prin mijloace electrice și electronice) și a. muzicală. Dacă fiecare ramură a a. interferează în măsură mai mică sau mai mare cu celelalte, nefiind posibilă o tratare independentă a nici uneia dintre ele, a. muzicală oferă panorama cea mai cuprinzătoare a fenomenelor sonore. Toate specialitățile a. intră în joc atunci când se consideră relația univocă „vibrație mecanică – receptor uman”, caz particular al relației generale „obiectiv-subiectiv”. Obiectivul a. muzicale îl constituie fenomenele sonore aflate în relație cu muzica, în măsura în care teoria și practica lor pot contribui la fundamentarea laturii obiective (și în parte subiective) a artei sunetelor, explicând-o acolo unde este posibil și contribuind la progresul unora din elementele ei. În acest cadru de principiu, a. muzicală se ocupă de producerea sunetului la instrumentele* muzicale, de caracteristicile acestora din urmă, de calitățile fizice și psihofiziologice ale sunetelor muzicale, de studiul fizico-matematic al intervalelor* muzicale, de organizarea acestora în moduri* și game, de polistructurile melodice și armonice etc. ♦ Diferite aspecte ale a. pot fi întâlnite în mitologii și în special în cea gr. Experimental și în parte teoretic, a. își are rădăcinile în antic. îndepărtată, puctul de plecare constituindu-l cercetările legate de fenomenologia* muzicală în unele din manifestările ei cele mai tangibile (intervale, moduri, instr., estetică*, dualismul consonanță*-disonanță* etc.). În decursul milen., a. generală s-a dezvoltat împreună cu cea muzicală și uneori în întârziere. Menționând doar existența unor rezultate atinse de chinezi, indieni, sumerieni, babilonieni și egiptni, cercetările a. muzicale intră într-o etapă importantă odată cu Pitagora (sec. 6 î. Hr.) și cu discipolii săi. Aristoxenos din Tarent (sec. 4 î. Hr.) acordă o importanță mai mare muzicii decât a. Din antic. gr. s-au păstrat lucrări de teorie acustico-muzicală, întregi și mai ales în fragmente, la care pot fi adăugate capitole inserate în lucrări generale ale multor filozofi. În toate acestea ocupă un loc important considerațiile mistico-metafizice (ex.: așa-numita „armonie a sferelor cerești”, legarea notelor gamei de planete etc.). Începând cu Renașterea*, a. intră într-o altă etapă, în care cercetările se bazează tot mai mult pe experimentare și pe calcule. În sec. 19 încep a se impune subdiviziunile mai sus citate ale a. Legarea strânsă a teoriei* generale a sunetelor cu psihologia perceperii lui a permis dezvoltarea puternică a a., cu deosebire datorită lucrărilor fundamentale ale lui Helmholtz. Electroacustica (definită la început) este o creație a sec. 20. V. armonice, sunete; sistem (II); sunet.

tragedie (< gr. τραγῳδία, de la τράγος [tragos], „țap” și ἄδω „a cânta”) 1. Specie a genului dramatic – cristalizată în antichitatea greacă – și caracterizată prin abordarea unor subiecte menite să impresioneze puternic publicul, prin prezența corului* ca martor și comentator, îmbinarea declamației* cu muzica vocală și instrumentală. T. ant. gr. își are originea în arhaicul ditiramb* și în manifestările artistice (pantomimă*, dans*, muzică instr.) care intrau în componența serbărilor dionisiace. Structura ditirambului cuprinde secțiuni epice, interpretate de un corifeu (solist vocal, conducător al corului) și secțiuni lirice, încredințate corului care, travestit, execută mișcări caracteristice în cerc (de unde și denumirea de „cor ciclic”). În sec. 7-5 î. Hr. are loc procesul de cristalizare a t. prin amplificarea construcției ditirambului cu următoarele elemente: introducerea actorului-povestitor, protagonistes (în sec. 5 Eschil introduce al doilea actor – deuteragonistes, iar Sofocle pe al treilea, trigonistes); constituirea dialogului dintre corifeu și actorul-povestitor; reprezentarea t. în amfiteatre special amenajate; constituirea unei formule fixe în sec. 5. T. greacă cuprinde cinci secțiuni formale obligatorii și un număr de secțiuni facultative, structurate pe trei tipuri de expresie (declamație*, muzică vocală, muzică instr.), astfel: 1) prologos (secțiune introductivă declamată – katalogé); 2) parodos (intrarea corului, efectuată simultan cu declamarea acompaniată de aulos* – parakatalogé); 3) episodion (dialoguri declamate); 4) stasimon (cor intonat și însoțit de mișcări ritmice în orchestra-spațiu circular situat între scenă și primul rând de bănci destinate corului); 5) exodos (finalul t., în general declamat, în care corul părăsește scena). Secțiunile muzicale accesorii sunt: 1) kommos (dialog melodic între actor și cor); 2) ta aposkene (cântece interpretate pe scenă de către un actor – monodia* – sau de către doi – amoïbaïa); 3) interludiu instr. (kitharisma). V. greacă, muzică. 2. Tip particular al operei* fr. din sec. 17, cu un subiect de factură sobră, gravă (în opoziție cu operá comique).

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

COMUN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. (În opoziție cu particular, individual) Care aparține tuturora sau mai multora; care privește, ține de sau interesează pe toți sau pe mai mulți; de care se folosesc toți sau mai mulți. V. obștesc, colectiv, public, general, universal. Curte comună. A avea interese comune. ▭ Bogățiile de orice natură ale subsolului, fabricile, uzinele și minele, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație de orice fel, transportul feroviar, fluvial, maritim și aerian, bănci le, poșta, telegraful, telefonul, radioul, mijloacele de tipar, cinematografia și teatrul, gospodăriile agricole de stat, stațiunile de mașini și tractoare, întreprinderile comunale și partea naționalizată a fondului de locuințe de la orașe constituie proprietate de stat, bun comun al poporului. CONST. R.P.R. 11. Jean Bart... are puncte comune cu literatura dintre 1880-1900... literatură cu caracter critic, literatură înclinată spre satiră. IBRĂILEANU, S. 89. ◊ (Jur.) Drept comun = totalitatea legilor fundamentale care guvernează legislația unui stat (și în care nu sînt cuprinse legile cu caracter special sau excepțional). Pedepse de drept comun. ▭ Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obișnuită. Substantiv comun = (în opoziție cu substantiv propriu) substantiv care servește la indicarea obiectelor (ființe, lucruri, stări, acțiuni, însușiri, relații) de același fel. «Lup», «scaun», «frumusețe» sînt substantive comune. ▭ (Mat.) Factor comun = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil prin mai multe numere întregi date. Numitor comun = numitor care aparține mai multor fracții. ◊ Expr. De comun acord = în perfectă înțelegere, în deplină armonie, în acord (unii cu alții). A face cauză comună (cu cineva) = a lua parte cuiva într-o chestiune sau într-o discuție, a se declara solidar cu el, a se alătura lui. V. identifica. Se vede treaba că și ceferiștii fac cauză comună cu ei [cu țăranii răsculați]. DUMITRIU, B. F. 86. A nu avea nimic comun cu cineva= a nu avea de-a face cu cineva, a nu avea nici un fel de relații cu cineva. A duce viață comună (cu cineva) = a trăi sub același acoperiș. ♦ (Substantivat, n. sg.) Ceea ce aparține tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obștești sau pentru folos obștesc. Vaca și vițelul ne rămîn nouă... buhăieșul îl dăm la comun... așa spune mama. CAMILAR, TEM. 305. ◊ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. Colectiviștii muncesc pămîntul în comun. 2. Obișnuit, normal. V. răspîndit, frecvent. Cu cît va fi mai mare înălțimea morală, de la care observă artistul societatea descrisă, cu atîta mai adîncă înrîurire vor avea scrierile lui... Acestea toate sînt lucruri, putem zice, comune, și e de mirare numai că se găsesc oameni care nu pot să le înțeleagă. GHEREA, ST. CR. II 97. ◊ Loc comun = idee reprezentată de toți (sau de mulți) în același fel (și banalizată prin deasa ei întrebuințare). Limbaj comun v. limbaj. ◊ (Substantivat, în expr.) A ieși din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit, anormal. 3. Banal, de rînd. V. mediocru, ordinar, vulgar. Stil comun.

sintaxă 1. După H. Riemann (Musikalische Syntaxis, 1877), disciplină a realizării marilor forme* muzicale, cu accentul pe evoluțiile armonice din interiorul acestor forme. Opusă în spirit sintetic analizei*, s. a reunit într-o viziune unitară și sistematică inclusiv elementele microstructurii (v. structură): celulă*, motiv*, frază*, perioadă* etc., ceea ce servise și până atunci ca bază a învățării formelor, iar, prin virtuțile ei propriu-zis gramaticale, poate fi apropiată de către cercetările structuraliste actuale. 2. În sens actual, termenul se referă la relațiile ce se stabilesc între obiectele sonore*, ele putând fi examinate sub două aspecte: cel abstract și cel real. S. abstractă, care nu ține de natura obiectelor sonore, constituie baza conceptului formal în muzică; ea operează cu două coordonate: succesivitatea și simultaneitatea. S. reală este dependentă de natura obiectelor aflate în relații și reclamă pluralitatea apariției, atestată de culturile, epocile sau stilurile existente, definindu-se ca un caz particular al s. abstracte. S-a observat că, în acțiunea creatoare, pentru materializarea schemei în formă* există o intercondiționare între structurile sintactice și structurile obiectelor utulizate. Un exemplu în acest sens îl constituie forma de sonată*, care, în practică, nu a rezistat decât anumitor categorii sintactice sau asocierii acestora (cum ar fi monodia* acompaniată). De aici rezultă dependența formelor de s. și de obiectele sonore. În schimb, s. și obiectele posedă o independență, relativă față de formă cât și între ele. Teoretic s. se aplică oricăror obiecte sonore obținându-se forme noi. În practică, deși nu putem generaliza, există totuși exemple, respectiv s. polif., care în sistemul modal medieval a zămislit forme polif. modale (ricercarul*, motetul* etc.), iar în sistemul tonal, forme polif. tonale (invențiunea*, fuga* etc.). Mai mult, independența s. față de obiectele sonore se datorează și faptului că noțiunea de s. în general presupune un cadru de desfășurare larg, în care se integrează și s. muzicală. S. se poate aplica oricăror obiecte temporale, exterioare obiectelor sonore cu care operează muzica. Totodată, independența relativă a obiectelor sonore față de s. se relevă prin organizarea structurală „în afara timpului” (Xenakis), sau chiar „în timp” (muzica serială*). În practica muzicală tradițională cultă și pop. europ. și extraeurop., se determină patru categorii sintactice: monodia*, omofonia*, polifonia* și eterofonia*; monodia – distribuție orizontală de obiecte sonore, omofonia – distribuție verticală de obiecte sonore, polifonia – suprapunere de monodii distincte, relativ independente, eterofonia – suprapunere de monodii asemănătoare prezintă două aspecte: când monodiile sunt total independente, prin suprapunere diferită, rezultând un caz particular de polif. Astfel descrisă, eterofonia se situează pe o poziție intermediară între omofonie și polif., nefiind reductibilă la acestea deoarece ideea de eterofonie proprii-zisă presupune o monodie „model” de la care se ramifică multiple variante (I, 1), condiție care în omofonie sau polif. nu există. Deși într-o țesătură eterofonică mai densă monodia „model” nu se mai poate distinge, ea există la baza elaborării oricărui proces eterofonic în gândirea componistică. Reducând desfășurarea muzicii la două axe: orizontală și verticală (axe la care se referă s. abstractă), doar monodia și omofonia ar constitui s. „pure” deoarece polif. înseamnă suprapunerea monodică (pluralitatea vocilor) și incidență verticală (raportul intervalic) situându-se astfel între monodie și omofonie, iar eterofonia, după descrierea de mai sus, fiind o combinație a primelor trei categorii. Practic, lucrurile nu stau așa, deoarece, atât polif. cât și eterofonia se individualizează, prin specificul lor, drept categorii sintactice distincte. Sfârșitul sec. 19 și în special sec. 20 au cunoscut transformări importante pe tărâmul s. care au dus la un alt unghi de vedere în privința acesteia. Modul nou de distribuție a obiectelor sonore în monodie, omofonie sau polif., realizarea unor țesături dense polif. și mai ales eterofonice (prin suprapunerea diferită de monodii în care monodia „model” își pierde funcția generatoare de variante obținându-se aglomerări, detaliul începând să dispară), cât și spiritul științific al sec. nostru au contribuit în mare măsură la perceperea obiectivelor sonore în raport de zonele auditive. Se individualizează astfel trei zone în care se definește sintaxa: zona detaliului – caracterizată de cele patru categorii amintite mai sus, zona aglomerării, caracterizată prin fenomenele sintactice numite texturi*, în care se realizează o percepere globală și zona rarefierii, caracterizată printr-o distribuire a obiectelor sonore într-un spațiu larg, ele fiind despărțite de pauze lungi, ca efect în conștiința auditivă obținându-se discontinuitate în percepere. O viziune remarcabilă asupra s. muzicale o constituie studiul compozitorului Ștefan Niculescu (publicat în Revista Muzica, nr. 3, Buc., 1973, p. 10-16), în care s. abstractă și s. reale, cât și categoriile acestora apar într-o lumină nouă, modernă, ce deschide posibilitatea studierii teoretice și aplicării în practică a unor aspecte inedite privind fenomenele sintactice, chiar și în alte domenii. V. energetism; multivocalitate.

RELATIVITÁTE (< fr. {i}) s. f. 1. Faptul de a fi relativ. 2. Proprietate a mărimilor fizice de a depinde de condițiile concrete în care se efectuează măsurarea lor sau de sistemul de referință la care sunt raportate (ex. dependența vitezei unui mobil de mișcarea reperului la care este raportată). Fizica modernă a dezvăluit r. multor mărimi (ex. masa, lungimea, durata), care, în trecut, erau considerate ca având caracter absolut. Principiul r. galileiene a fost enunțat în lucrarea „Dialog asupra celor două sisteme ale lumii” în 1630. ◊ Teoria relativității = teorie a relațiilor dintre spațiu, timp și mișcarea materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunțate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor cât și (ceea ce îi este caracteristic) pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. T.r. cuprinde două părți: t.r. restrânse (sau speciale) și t.r. generale (sau generalizate). În mecanica clasică (newtoniană), spațiul și timpul sunt independente de materie și de mișcarea acesteia, având un caracter absolut; spațiul este omogen și izotrop, fiind lipsit de proprietăți fizice și având numai însușiri geometrice (euclidiene); timpul se scurge în mod uniform. Mișcarea corpurilor este descrisă prin raportarea la sistemele de referință, între care un loc aparte îl ocupă sistemele inerțiale. Potrivit principiului relativității mecanice (sau clasice), enunțat de Galilei, „prin nici o experiență mecanică efectuată în interiorul unui sistem inerțial nu se poate stabili dacă acesta se află se află în stare de repaus sau dacă are o mișcare rectilinie și uniformă”, sau, ceea ce este echivalent, „legile fenomenelor mecanice au aceeași formă în toate sistemele inerțiale”. Din acest principiu rezultă că mișcarea uniformă absolută sau repausul absolut sunt lipsite de semnificație. Mișcarea și repausul au sens numai prin raportarea la sisteme de referință, posedă deci un caracter relativ. În fizica sec. 19 se admitea existența unui mediu elastic, eterul, care constituia substratul propagării undelor electromagnetice (în particular al luminii). Studiile asupra fenomenelor electromagnetice au dus la concluzia că eterul ar reprezenta un sistem de referință imobil și atunci s-a încercat (Michelson, 1881 ș.a.) punerea în evidență a mișcării absolute a Pământului față de el. Rezultatul tuturor experiențelor a fost negativ, confirmând valabilitatea principiului relativității din mecanică și pentru procesele electromagnetice. De asemenea s-a dovedit experimental că viteza undelor electromagnetice în vid nu depinde de viteza sursei și reprezintă, în natură, o viteză maximă care nu poate fi depășită în nici un mod. Aceste fapte au stat la baza creării de către Einstein, în 1905, a t.r. restrânse, numită astfel deoarece nu cuprinde în sfera sa de fenomene și pe cele gravitaționale, menținându-se tot la sistemele de referință inerțiale. Ea se întemeiază pe două principii: principiul relativității, „legile fenomenelor fizice au aceeași formă față de toate sistemele inerțiale” și principiul constanței vitezei luminii, „viteza luminii în vid este aceeași față de toate sistemele inerțiale (ea este o constantă universală)”. Aceste două principii exclud posibilitatea existenței eterului și, în același timp, condus la o serie de concluzii care revoluționează reprezentările noastre tradiționale despre spațiu și timp. Astfel, lungimea unui corp se contractă față de un sistem de referință în raport cu care corpul are o mișcare relativă, iar durata unui fenomen se dilată (timpul se scurge mai încet) față de un sistem de referință în raport cu care sediul fenomenului are o mișcare relativă, deși atât lungimea corpului, cât și durata fenomenului rămân aceleași față de sistemul de referință propriu (legat de ele). Spațiul și timpul capătă deci un caracter relativ, în sensul că ele depind de sistemul inerțial la care sunt raportate; același caracter îl dobândește și simultaneitatea a două evenimente, precum și masa corpurilor. Aceasta din urmă crește o dată cu mărirea vitezei corpului față de sistemul de referință, tinzând către infinit atunci când când viteza relativă se apropie de viteza luminii. O realizare importantă a t.r. restrânse a constituit-o stabilirea interdependenței dintre masa și energia unui corp: variația energiei este egală cu produsul dintre variația masei și pătratul vitezei luminii (cunoscuta relație E = mc²). Această lege a dezvăluit faptul că substanța (materia ponderabilă) conține în sânul său prodigioase rezerve de energie, care pot fi puse în libertate și care de altfel, se folosesc de pe acum prin reacții nucleare. T.r. restrânse a relevat totodată faptul că orice radiație (ex. lumina) are o masă inertă. Elaborarea t.r. restrânse de către Einstein (1908-1916) a pornit de la faptul, constatat experimental, al egalității dintre masele inertă și grea ale unui corp. Pe această bază, Einstein a extins principiul relativității la toate sistemele de referință și la toate fenomenele cunoscute (inclusiv cele gravitaționale): „legile fenomenelor fizice au aceeași formă oricare ar fi sistemul de referință față de care sunt exprimate și starea lui de mișcare”. T.r. restrânse devine în un caz particular al t.r. generale, principiile sale fiind valabile numai local (pe porțiuni ale spațiului suficient de mici), în câmpuri gravifice neglijabile și pentru intervale de timp destul de scurte. T.r. generale duce la concluzia că spațiul, timpul și materia în mișcare se află într-o strânsă interdependență: proprietățile spațiale și temporale ale fenomenelor sunt determinate de distribuția maselor gravitaționale, iar mișcarea acestora este determinată de însușirile spațiului și timpului. Spațiul este descris de o geometrie riemanniană; el este curbat îndeosebi în vecinătatea marilor concentrații de mase. Tot aici timpul este încetinit, iar principiul constanței vitezei luminii este încălcat. Pentru practica de toate zilele, efectele t.r. generale sunt neglijabile. Totuși, consecințele sale au primit strălucite confirmări experimentale. Astfel a fost explicat, prin t.r. generale, avansul continuu al periheliului orbitei planetei Mercur, fapt descoperit încă din sec. 19; a fost determinată curbarea razelor de lumină (provenite de la aștri) atunci când trec prin vecinătatea Soarelui; a fost observată deplasarea spre roșu a liniilor spectrale emise emise de pe o mare masă gravifică; a fost confirmată creșterea masei particulelor rapide în marile acceleratoare; a fost constatată creșterea timpului de viață al mezonilor rapizi în comparație cu cel al mezonilor lenți ș.a. T.r. constituie una dintre cele mai de seamă cuceriri științifice ale sec. 20. Ea a stabilit interdependența dintre proprietățile spațiale și temporale ale materiei în mișcare, și temporale ale materiei în mișcare, relevând unitatea și condiționarea lor reciprocă. 3. (Dr.) Principiul relativității contractelor = principiu în temeiul căruia contractele produc efecte numai între părțile contractante.

PENSIE, pensii, s. f. 1. Formă de asigurare materială în bani pe care statul (uneori și întreprinderile particulare) o acordă persoanelor care au ieșit din producție (pentru limită de vîrstă, pentru invaliditate etc.) sau care și-au pierdut susținătorul și sînt incapabile de a munci; sumă de bani plătită (lunar) celor pensionați. Nu mi-au dat pensie; cică mi-am sfărîmat mîinile dinadins. VINTILĂ, O. 31. Pensia vine la două, trei luni; nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. A fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună. REBREANU, I. 14. ◊ Expr. A ieși (sau a scoate pe cineva) la pensie = a deveni (sau a face pe cineva să devină) pensionar. Alecu Negrea îmbătrînise, ieșise la pensie. SADOVEANU, O. IV 8. Eu sînt de cincisprezece ani în sat, de cînd a ieșit la pensie dirigintele cel vechi. C. PETRESCU, Î. II 167. A fi la pensie = a fi pensionar. De doi ani era la pensie. BART, S. M. 60. ◊ Pensie alimentară = sumă de bani (cantitate de alimente sau alte mijloace de întreținere) hotărîtă de tribunal și plătită unei persoane pe care cineva are obligația s-o întrețină (în special un părinte pentru copiii care au rămas, după divorțul părinților, la mama lor). 2. (Învechit) Subsidiu. Mihai făcu a se propune pe de lături agenților împăratului... ca să i se dea bani pentru a ridica oști și aceleași pensii și aceeași cinste de care se bucurase Sigismund Bathori. BĂLCESCU, O. II 276.

IDIO- „propriu, specific, individual”. ◊ gr. idios „particular, propriu, specific” > fr. idio-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. idio-. □ ~androspor (v. andro-, v. spor), adj., (despre plante inferioare) la care organele sexuale se formează pe ramuri separate; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., știință care studiază raportul biologic care există între un organism individual și restul populației; ~blaste (v. -blast), s. n. pl., celule cu forme, conținut și funcții deosebite de ale celulelor învecinate; ~blastic (v. -blastic), adj., (despre cristale) dezvoltat în forma cristalografică proprie; ~cinetic (v. -cinetic), adj., (despre substanțe chimice) capabil să producă modificări în structura cromozomică a organismelor; ~corologie (v. coro-₁, v. -logie₁), s. f., studiul arealelor taxonilor considerați ca entități separate; ~cromatic (v. -cromatic), adj., (despre minerale) cu culoare proprie; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom sexuat; ~desmozomi (v. desmo-, v. -zom), s. m. pl., desmozomi care unesc celule de același tip; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., ecologia organismelor individuale; ~gamie (v. -gamie), s. f., nume colectiv pentru autogamie și geitonogamie; ~glosie (v. -glosie), s. f., vorbire ininteligibilă cauzată de omisiunea unor sunete, inversiuni sau substituiri; ~gramă (v. -gramă), s. f., reprezentare grafică a morfologiei individuale a cromozomilor; ~lalie (v. -lalie), s. f., formă de dislalie, manifestată printr-un limbaj inventat, confuz și neinteligibil; ~morf (v. -morf), adj., (despre minerale) care prezintă forme cristalografice specifice; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., termen colectiv pentru modificările morfologice și funcționale speciale ale plantelor; ~patie (v. -patie), s. f., boală independentă de alte afecțiuni ale organismului, avînd propriile ei cauze; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., unitate activă și formativă a citoplasmei, considerată ca avînd funcții genetice; ~terie (v. -terie), s. f., monstruozitate vegetală esențial deosebită de tipul și de speciile înrudite; ~tip (v. -tip), s. n., ansamblul factorilor ereditari localizați în nucleu, citoplasmă sau în plastide; sin. structura genetică a unui individ; ~top (v. -top), s. n., biocor al unui individ vegetal sau animal; ~trofic (v. -trofic), adj., care își poate asigura propria nutriție; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., aparat central al unui spermatocit, cuprinzînd aparatul Golgi și mitocondriile; sin. centrotecă.

stereofonie (< fr. stéréophonie < gr. stereos „solid” și phoné „sunet, voce”) (Fiz.) În general, disciplină care se ocupă cu localizarea sunetelor* în raport cu organul nostru receptor; în particular, tehnică electroacustică de reproducere spațială și de transmitere directă a sunetului care creează ascultătorului senzația de relief acustic (perspectivă sonoră), dându-i impresia că aude emisia sunetului din punctul (eventual mobil) în care se produce efectiv. În cazul audiției directe în sală, s. se realizează prin patru canale electroacustice, care încep cu microfoanele* instalate deasupra scenei și se termină cu difuzoarele* orientate spre public. Ascultătorul poate astfel localiza sursa emitentă: un instr. muzical plasat în stânga sălii este auzit din locul său, iar deplasarea pe scenă a unui cântăreț este percepută ca atare. În cazul sunetului înregistrat (pe disc*, bandă (III) de magnetofon* sau pe film cinematografic) se folosește tehnica s. cu două canale. Senzația de directivitate a sunetului se obține cu ajutorul a două difuzoare care emit simultan același sunet, dar cu intensități* puțin deosebite. Ascultătorul are impresia că aude sunetul din direcția în care este mai intens. Sala Palatului României a fost înzestrată încă de la construcție (1960) cu instalații s. de înaltă tehnicitate. ♦ În tehnica mai nouă a apărut s. „spațială” care se realizează din, cel puțin, patru direcții în așa fel încât, la redare, ascultătorul să aibă impresia că se află în mijlocul surselor sonore. Acest tip de s. sugerează spațiul sonor muzical, atribuind muzicii spațialitate și în redare și nu doar la nivel abstract (în cazul muzicii notate – la nivel de partitură*). Au apărut, astfel, lucrări, mai ales în muzica electronică*, ce urmăresc în mod special dimensiunea spațială a artei sonore. Desigur că în principiu, orice muzică poate fi înregistrată și redată prin s., dar perfecționarea tehnicii s. a dus la realizarea unor compoziții (1) care vizează tocmai aspectul stereo. De asemenea principiul s. s-a extins în concepția componistică devenind un procedeu independent de tehnica redării sau captării stereo cu aparate. S. se realizează „pe viu”, prin dispunerea instrumentiștilor în spațiu (stânga-dreapta, în triunghi, în careu, circular etc.). Mai mult, ordinea instr. în partitură este dată de grupele care creează (așezate pe scenă sau în sală) s. În acest sens sunt cunoscute compoziții de mare efect (stereo) semnate de compozitori ca Stockhausen (Gruppen für drei Orchester), Xenakis (Terretektorh), sau în muzica românească A. Stroe (Arcade – în care se realizează o omniprezență sonoră), M. Istrate (Concert pentru două orch. stereofonice) etc. Procedeul prin care un difuzor redă sunetele înalte, iar celălalt pe cele joase este s. artificială (pseudostereofonie), din ce în ce mai rar utilizată în redarea muzicii.

vână [At: CORESI, EV. 505 / Pl: vine, (îrg) vini, ~ne, ~ni, (îvr) vene / E: ml vena] 1 sf (Pop) Venă (1). 2 sf (Pop; pgn) Orice vas¹ sanvgvin Si: (reg) viță² (28). 3 sf (Înv; îs) ~na poartă (sau porții, îvr, portară) Vena (2) portă. 4 sf (Înv; îs) ~ cavă (sau goală) sau ~na cea găunoasă Venă (3) cavă. 5 sf (Înv; îs) ~ limfatică (sau sugătoare) Vas¹ (12) prin care circulă limfa. 6 sfp (Îe) A-i îngheța (sau a-i sta, a i se răci cuiva) sîngele în vine A încremeni de spaimă. 7 sf (Îe) A nu avea picătură de sânge în vine sau (rar) a avea bragă în vine A fi lipsit de energie. 8 sfp (Îe) A nu avea sânge în vine A fi lipsit de curaj. 9 sfp (Îe) A avea sânge în vine, nu bragă A fi stăpân pe sine. 10 sf (Îae) A-și păstra prezența de spirit într-o anumită situație. 11 sfp (Îe) A(-i) clocoti (sau a-i fierbe, a-i dogori) sîngele în vine A fi surescitat (din cauza mâniei, a nerăbdării etc.). 12 sf (Olt; Mun; îe) A avea o ~ de nebunie (sau de țâcneală) A fi nebun. 13 sf (Mun; îe) A avea o ~ de prostie A fi lipsit de inteligență. 14 sfp (Îe) A-și tăia (sau a-și deschide) vinele A se sinucide prin tăierea venelor de la mâini. 15 sf (Înv) Puls. 16 sf (Reg; pex) Inimă (ca organ al corpului uman). 17 sfp (Pop; cu determinări ca „groase”, posomorâte„, ”stricate„, ”umflate") Varice². 18 sfp (Ban; șîs ~ni cu sânge rău) Hemoroizi. 19 sf (Pop) Fibră musculară. 20 sf (Pop) Tendon (în special la picioare). 21 sf (Pop) Mușchiul² gambei. 22 sf (Îs) ~ de bou (sau, îvr de dobitoc) Cravașă făcută din ligamentul cervical posterior al boului. 23 sf (Pex; îas) Baston scurt de cauciuc, folosit mai ales de cei care mențin ordinea publică. 24 sf (Pex; îas) Lovitură dată cu o vână (22) de bou. 25-26 sfp (Îljv) În (sau, rar, pe) vine (Care este lăsat, căzut) în jos de talie, spre genunchi. 27 sfp (Îlav) Pe (sau, rar, în) vine Cu genunchii îndoiți, cu greutatea corpului pe gambe. 28 sf (Îe) (A fi) tare (sau bun) de ~ (ori, reg, în vini), (reg) a fi vârtos (sau tare) la ~, (a fi) gros la vine (sau la ~), a avea ~, a avea vine tari, (a fi) numai ~ (de-a bună, de-a dracului) (A fi) viguros (1). 29 sf (Îae) A fi plin de energie. 30 sf (Mun; îe) (A fi) iute de ~ (A fi) agil (1). 31 sf (Mun; îe) (A fi) slab de ~ (A fi) lipsit de vigoare (1). 32 sf (Îae) A fi lipsit de energie. 33 sfp (Îlav) Cu coada între vine Umilit. 34 sfp (Îal) Rușinat. 35 sf (Îvr; îe) A pipăi la ~ A încerca să cunoști pe cineva. 36 sf (Atm; reg; șîs ~ di la mână, vinile mâinilor, vinili la mâini) Biceps (2). 37 sf (Reg) Fibră ațoasă, tare (la carnea de proastă calitate). 38 sfp (Mar; îs) Vine încălecate Entorsă. 39 sfp (Reg) Nojițe. 40 sfp (Reg) Jartiere. 41 av (Reg; îla) Strîns ~ Înfășurat în formă de sul. 42 sf (Fig) Grad de intensitate, de eficacitate Si: forță (20). 43 sf (Fig) Talent. 44 sf (Fig) Dispoziție creatoare. 45 (Fig) Influență particulară care marchează o operă artistică Si: inspirație. 46 sf (Glg) Filon. 47 sf Pătură subterană de apă (care alimentează un izvor) Si: (înv) viță² (30), (reg) vâneață¹ (1). 48 sf Loc de unde izvorăște la suprafața pământului un izvor Si: (înv) viță² (31), (reg) vâneață¹ (2). 49-50 sf (Ramificație a unui) zăcământ de țiței. 51 sf (Reg) Pârâu. 52 sf (Reg) Ramificație îngustă a unui curs de apă. 53 sf (Îs) ~na apei Curentul unei ape curgătoare. 54 sf (Rar) Șuviță (abundentă) de lichid care curge sau se prelinge de undeva. 55 sf (Trs; Olt) Șanț folosit pentru scurgerea apei dintr-un teren agricol sau pentru irigații. 56 sf Jet de lichid care țâșnește printr-un orificiu îngust. 57 sf (Mpl) Fiecare dintre dungile înguste, ramificate, de altă culoare decât cea a fondului, vizibile într-o rocă sau în structura lemnului. 58 sfp Fiecare dintre dungile înguste care se detașează pe un fond de culoare diferită. 59 sf Nervură a unei frunze. 60 sf (Rar) Nervură pe membrana aripilor unor insecte. 61 sf (Pop) Fiecare dintre ramificațiile lungi și subțiri ale unei rădăcini. 62 sf (Pop) Rădăcină ramificată. 63 sf (Rar) Creangă (1). 64 sf (Bot) Mlădiță. 65 sf (Bot; reg; îc) ~-de-hamei Hamei (Humulus lupulus). 66 sf (Îs) ~ de trestie Trestiiș. 67 sf (Reg; într-o ghicitoare; csnp) Arac (1). 68 sf (Reg) Butuc la vița de vie. 69 sf (Reg) Penis (la cal sau la bou). 70 sf (Arg) Penis (la om). 71 sf (Reg; îc) ~na-boului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 72 sf (Reg; îc) ~na-babei Plantă nedefinită mai îndeaproape.

secret², ~ă [At: IST. AM. 38^r/14 / V: (îrg) sic~, (reg) săc~ / Pl: ~e și (îvp) ~uri sn, ~eți, ~e a / E: fr secret, lat secretus, -a, -um] 1 sn Sistem (ingenios) care constituie condiția succesului în ceea ce se întreprinde. 2 sn (Spc) Metodă, formulă de lucru, de fabricație ascunsă sau cunoscută numai de un număr mic de persoane. 3 sn Ansamblu de cunoștințe, de informații etc. pe care le deține o peroană sau un grup de persoane și care nu trebuie divulgate. 4 sn Ceea ce nu trebuie să se spună nimănui Si: ascunziș, taină, tăinuire, (rar) arcan¹, (îvp) tăinicie, (reg) tărășenie. 5 sn (Îs) ~ lui Polichinelle Fals secret (4), deoarece este cunoscut deja de toți. 6 sn (Îlav) În ~ Fără martori. 7 sn (Îal) Într-un grup restrâns. 8 sn (Îal) În așa fel încât să nu devină public. 9 sn (Îal) În particular. 10 sn (Îal) În taină Si: pe ascuns, tainic, (îvr) în secretar. 11 sn (Rar; îe) A fi în ~ele zeilor A fi într-o poziție care-i permite să afle secrete (4) cunoscute numai de persoane importante. 12 sn (Rar; îae) A se afla în relații apropiate (de prietenie) cu persoane importante. 13-14 a Care este cunoscut de un număr limitat de persoane (sau care rămâne necunoscut) Si: (îvr) secretic (1-2), secretnic (1-2). 15 a Care este sau trebuie ținut ascuns de alții Si: confidențial, tainic, (înv) secretnic (3), (îvr) secretic (3). 16 a (Îs) Agent ~ Persoană cu misiune secretă de informare în domeniul politic, economic, militar etc. 17 a (Îas; spc) Detectiv (1). 18 a (Îs) Poliție ~ă Serviciu național de poliție, în unele țări, care este atașat de Ministerul de Interne și de care depind toate serviciile de poliție din țara respectivă. 19 a (Îs) Societate (sau organizație, asociație) ~ă Societate (sau organizație, asociație) cu caracter conspirativ, constituită în ascuns, în mod ilegal. 20 a (Îs) Fond ~ Sumă de bani (în afara bugetului normal) de care poate să dispună o formă de guvernământ, un organ al ei. 21 a (Îs) Testament ~ Testament pe care testatorul îl depune în timpul vieții, ca măsură de prevedere, la tribunal, închis și sigilat. 22 a (Rar; d. oameni) Care știe să tacă Si: discret, tainic. 23 a (Rar; d. oameni) Prefăcut. 24 sn Ceea ce nu este cunoscut, descoperit, explicat, pătruns de înțeles (încă) de mintea omenească Si: enigmă, mister, taină, (rar) misteriozitate, (înv) nepricepere, neștiut², neștiutură. 25 sn Ceea ce constituie condiția intimă, esențială a unei științe, a unei arte etc. 26 sn Ceea ce solicită o inițiere specială (într-un domeniu). 27 sn Rațiune (ascunsă). 28 a Care cuprinde în sine un secret (24) Si: ascuns, criptic, enigmatic, inexplicabil, ocult, misterios, necuprins, neînțeles, nepătruns, tainic, (iuz) misteric, (înv) neajuns². 29 a Care nu se manifestă în mod vizibil Si: ascuns, tăinuit. 30 sn Mecanism care nu funcționează decât în anumite condiții cunoscute de o persoană sau de câteva persoane. 31 a (Rar; d. lacăte, încuietori etc.) Care funcționează cu ajutorul unui mecanism special (cunoscut de puține persoane). 32 a (D. chei) Care este de tip special. 33 a Care nu este la îndemâna oricui. 34 a (D. uși, intrări etc.) Care este ascuns privirilor (pentru cei neavizați) Si: ascuns, camuflat, mascat². 35 a (D. locuri în care s-a ascuns ceva) Care este greu de găsit Si: ascuns. 36 sn (Rar) Tăcere păstrată în legătură cu un secret² (13). 37 sn (Șîs ~ de stat) (Urmat de determinări care indică domeniul) Informații, date, documente etc. dintr-un anumit domeniu de activitate pe care le deține cineva (datorită profesiunii) și pe care nu are dreptul să le divulge (difuzarea lor fiind pedepsită de lege). 38 sn (Iuz; de obicei precedat de pp „de”) Celulă izolată într-o închisoare. 39 sn (Înv) Discreție . 40 sn (Îlav) La ~ Fără martori. 41 sn (Rar; îe) A pune (sau a băga) la ~ A aresta (1). 42 sn (Îvr) Closet. 43 sn (Înv) Proiectil de tun încărcat cu substanțe care emană aburi otrăvitori. 44 sn (Pex) Încărcătură a unui secret (43).

sub² pp [At: PSALT. 25 / V: ~t, (îvp) supt, (înv) sup, suptu, sopt, (reg) su, (îvr) sutu / E: ml subtus] 1 Exprimă: Contactul, direct sau mediat, dintre un element și un altul situat, parțial sau total, într-un punct sau într-un plan inferior Sub pietre sunt cărbuni. 2 Situarea spațială a unui element, localizarea unei acțiuni, a unei stări etc. percepută prin intermediul privirii S-au întâmplat toate sub ochii mei. 3 Deplasarea, parcurgerea etc. într-un plan inferior față de un element sau față de o parte componentă a acestuia A fugit să se adăpostească sub copac. 4 (Urmat de un substantiv cu determinant cantitativ) Extinderea unei acțiuni, a unei stări etc. într-un plan inferior indicat de determinant Apa s-a întins sub toată masa. 5 Orientarea dinamică într-un plan inferior considerat ca reper spațial Și-a întins picioarele sub masă. 6 Situarea unui element, localizarea unei acțiuni etc. într-un plan inferior aflat în imediata vecinătate a unui element sau la baza lui Stătea sub fereastră. 7 Utilizarea unui element pentru susținerea, sprijinirea etc a ceva într-un plan inferior Podeaua trosni sub pașii lui. 8 Localizarea unui element care se face prin raportare la un reper geografic situat mai jos și în apropiere Planta a fost aclimatizată sub o latitudine mai îndepărtată. 9 Producerea unui efect special grație plasării unui element într-un spațiu inferior față de o sursă de lumină Sub luminile rampei. 10 (Urmat de un substantiv cu determinant distributiv) Repartizarea succesivă a cuiva sau a ceva într-un spațiu inferior mai multor elemente de același fel Au săpat sub fiecare pom. 11 Situarea într-un plan inferior în dreptul unui reper aparținând corpului omenesc sau referitor la îmbrăcăminte. 12 O circumstanță temporală care domină un fapt, un eveniment etc. sau un șir de circumstanțe temporale care sunt străbătute în mod succesiv și care domină un fapt, un eveniment etc. Sub domnia lui Duca Vodă. 13 (Îvp) Orientarea încadrării unui fapt, a unui eveniment etc. prin raportare imediat anterioară față de un reper temporal Sub seară a ajuns în sat. 14 Un timp mai mic decât cel indicat de unitatea temporală Copilul are sub un an. 15 Subordonarea unui element față de un altul de care depinde din punct de vedere ierarhic, juridic, politic, valoric etc. L-a ținut sub teroare. 16 Străbaterea unor circumstanțe, stări etc. de subordonare S-a abscurcat sub diferite conduceri. 17 (Adesea urmat de un substabtiv cu determinant delimitativ) Gradul de extensiune sau de restrângere al raportării unui element față de totalitatea modalităților de abordare, de prezentare, de manifestare etc. ale acestuia Este cunoscut sub diverse nume. 18 Subordonarea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. față de o anumită finalitate, o anumită destinație, un anumit scop etc. A pune sub tipar. 19 Evaluarea unei mărimi prin raportare de inferioritate la un termen de referință Funcționează sub temperatura normală. 20 Dependența dintre o acțiune, o stare, un fenomen și o modalitate particulară de săvârșire a acestora Se ascunde sub aparențe. 21 (Urmat de un substantiv cu determinant distributiv) Repartizarea unui tot sau a unei părți a acestuia în funcție de un criteriu subordonator Au fost distribuite sub diferite criterii. 22 Supunerea liber consimțită sau impusă în conformitate cu ceva A acționa sub amenințare.