CIRCUMNAVIGAȚIE s.f. Călătorie pe mare în jurul unei mari insule, în jurul unui continent sau în jurul lumii. [Gen. -iei. / < lat. circumnavigatio, fr. circumnavigation].

ASSAN, Bazil G. (1860-1918, n. București), inginer și explorator român. În 1896 face o călătorie în reg. Arcticii, fiind primul român care a explorat zona Oc. Arctic. În 1897-1898 efectuează o călătorie în jurul lumii. Promotor al relațiilor economice dintre România și Extremul Orient. Împreună cu fratele său George a introdus metodele de extracție cu benzină a uleiurilor (1893).

BLASCO IBÁÑEZ [ivañéθ], Vicente (1867-1928), prozator și publicist spaniol. Romane regionaliste de orientare naturalistă („Trestii și noroi”, „Casa blestemată”), de inspirație psihologică („Arena însîngerată”), social-politică și de evocare a primului război mondial („Cei patru cavaleri ai Apocalipsului”, „Mare nostrum”). Violente pamflete politice; memorialistică („Un romancier în jurul lumii”).

BOUGAINVILLE [bughẽvíl] 1. Louis Antoine, conte de B. (1729-1811), navigator francez. Între 1763 și 1765 a cercetat Arh. Falkland. A întreprins (1766-1769) o călătorie în jurul lumii („Călătorie în jurul lumii pe fregate regală Boudeuse și pe vasul Etoile”) și a cercetat Arh. Louisiade și Touamotou. 2. Cea mai mare ins. din Arh. Solomon (Oc. Pacific), în componența statului Papua-Noua Guinee; 10,6 mii km²; 129 mii loc. (1980, cu ins. Buka). Relief vulcanic (alt. max.: 2.743 m). Expl. de cositor și aur. Banane, cafea, cacao.

CASTRO [cástru], José Maria Ferreira de (1898-1974), scriitor portughez. Romane realiste inspirate din viața de pe plantațiile de cauciuc ale Braziliei („Emigranții”, „Pădurea”); ample reportaje („În jurul lumii”).

iahting s. n. (sport.) Sport cu iahturi ◊ „«Ați rezistat bine, n-ați avut rău de mare». Și mă invită la balcaniada de yahting din toamnă.” R.l. 17 VI 74 p. 5. ◊ „Documentariștii francezi au realizat o peliculă cu subiect inedit: cursa de iahting în jurul lumii efectuată anul trecut.” Sc. 22 II 79 p. 5. ◊ „[La Neptun] funcționează școli de surfing și iahting pentru toți cei care doresc să învețe aceste frumoase sporturi nautice.” R.l. 13 IX 84 p. 5 [scris și yachting] (din engl., fr. yachting; I. Gheție în LR 4/57, atestări din 19561957, Th. Hristea în LR 3/72 p. 186, L. Seche în LR 2/75 p. 176; DN3, DEX-S)

nonstop adj. inv., s. (anglicism) Fără întrerupere ◊ „După 267 de zile cât a durat călătoria sa non-stop în jurul lumii [...] navigatorul solitar japonez K.H. a revenit recent în portul Osaka.” R.lit. 13 V 74 p. 6. ◊ „Programul magazinului: 721, non-stop.” R.l. 23 IX 75 p. 4. ◊ „Non-stop la Voinicelul.” I.B. 12 I 76 p. 7; v. și sex-magazin (din engl., fr. non-stop; FC II 168, 170, 265, 276, 280, 291; DMC 1960)

SANLÚCAR (SANLÚCAR DE BARRAMEDA), oraș-port în SV Spaniei (Andaluzia), la vărsarea fl. Guadalquivir în G. Cadiz, la 29 km NV de orașul Cadiz; 60,2 mii loc. (2001). Biserică (din sec. 14), Palatul ducilor de Medina Sidonia. Intensă activitate portuară în Ev. med. În 1498 din acest port a plecat Cristofor Columb în cea de-a treia călătorie spre Lumea Nouă, iar în 1519, tot de aici, Fernando de Magellan și-a început expediția sa în jurul lumii.

MAGELLAN 1. (sp. MAGALLANES [magajánes] Fernando de ~ sau port. MAGALHᾹES [məgəλəiʃ], Fernão) (c. 1480-1521), navigator portughez. În căutarea unui drum prin V spre ins. Moluce (de unde portughezii aduceau mirodenii), a întreprins, cu cinci nave, prima călătorie în jurul Pământului (1519-1522), în serviciul regelui spaniol Carol I, ocolind America pe la S. În cursul acestei călătorii a descoperit strâmtoarea care îi poartă numele (1520), a traversat Oc. Pacific și a debarcat în ins. Filipine, unde a fost ucis (27 apr. 1521), expediția continuând sub conducerea lui Juan Sebastián El Cano care, ocolind Africa, s-a întors în Spania, ajungând la Sevilla (9 sept. 1522) cu o singură navă și 18 supraviețuitori. Istoricul italian Antonio Pigafetta, participând la expediția lui M., a relatat marea aventură a călătorie în lucrarea „Relatare asupra primei călătorii în jurul lumii” (1525). 2. Strâmtoare între extremitatea continental-sudică a Americii de Sud și ins. Țara de Foc, care unește Oc. Atlantic de Oc. Pacific. Lungime: 563 km; lățimea minimă: 3,3 km; lățimea max.: 38 km. Ad. max.: 1.170 m. Port pr.: Punta Arenas. Navigație dificilă din cauza stâncilor subacvatice, a vânturilor puternice și a ceții. 3. Sondă americană automată pentru explorarea planetei Venus, lansată la 5 mai 1989. După ce a realizat 15.000 de revoluții în jurul lui Venus și a cartografiat 98% din suprafața planetei, informație transmisă pe Pământ, s-a prăbușit pe suprafața venusiană la 12 oct. 1994.

LAZAREV, Mihail Petrovici (1788-1851), explorator și navigator rus. A întreprins trei călătorii în jurul lumii, în perioada 1813-1825. În prima călătorie (1813-1816), a descoperit arh. Suvorov, iar în cea de-a doua (1819-1821), ca participant la expediția condusă de F.F. Bellingshausen, a descoperit Antarctica.

SLOCUM, Joshua (1844-1909), navigator canadian. A realizat prima călătorie în jurul lumii de unul singur. În 3 ani, 2 luni și 2 zile (1895-1898) el a parcurs 74.000 km; a plecat din Boston și a revenit la Newport.

LITKE (LÜTKE), Fiodor Petrovici, conte (1797-1882), navigator, explorator și geograf rus. Amiral. Participant la expediția condusă de V.M. Golovnin, care a făcut înconjurul lumii (1817-1819). A explorat coastele pen. Kamceatka și arh. Novaia Zemlea (1821-1824); a condus expediția rusă în jurul lumii pe nava „Seniavin” (1826-1829). Președinte (1845-1850 și 1857-1873) al Societății Geografice Ruse.

MAKAROV, Stepan Osipovici (1849-1904), oceanograf, constructor de nave și amiral rus. A condus expediții în jurul lumii (1886-1889; 1984-1896), soldate cu descoperire oceanografice în Pacificul de Nord. A construit primul spărgător de gheață (Ermak), cu care a realizat cercetări în Arctica (1899-1901). Comandant al escadrei ruse din Oc. Pacific, la Port Arthur, în timpul Războiului Ruso-Japonez (1904-1905).

EL CANO (ELCANO, DEL CANO), Juan Sebastián (c. 1476-1526), navigator spaniol. A participat la prima expediție maritimă în jurul lumii, inițiată și condusă de Magellan (1519-1522), pe care a continuat-o după moartea acestuia, fiind, de fapt, primul care a încheiat înconjurul Pământului.

PIGAFETTA, Antonio (n. 1480/1491-c. 1534), călător și navigator italian. L-a însoțit pe Magellan în prima călătorie în jurul lumii (1519-1522), realizând, din însărcinarea regelui spaniol Carol I, o descriere a călătorie („Relatare asupra primei călătorii în jurul lumii”).

JOHNSON [dʒónsn] 1. Martin Elmer J. (1884-1937), naturalist și explorator american al unor regiuni din Africa (1921-1934) și Asia (1914, efectuând expediții în ins. Solomon și Noile Hibride; a studiat viața triburilor din ins. Borneo, 1917-1919, 1935). L-a însoțit pe romancierul Jack London într-o călătorie în jurul lumii (1906-1907). Autor de filme științifice („Aventuri în junglă”, „Vânătorii de capete din Mările Sudului”) și, împreună cu soția sa, a unor cărți („Țara canibalilor”, „Cu aparatul de fotografiat în Africa”). 2. Osa Helen J. (1894-1953), exploratoare americană. Soția lui J. (1). A continuat activitatea de cercetare în Africa a soțului său. Autoare a unor filme științifice („Chemarea junglei”) și a unor cărți („Copiii junglei”).

KOTZEBUE [kótsəbu:] 1. August Friedrich Ferdinand von K. (1761-1819), dramaturg german. Director al teatrelor din Viena (1797-1799) și Weimar (1791-1819). A trăit mult timp la curtea țarilor Pavel I și Aleksandru II, al căror consilier a fost. Autor a peste 200 de lucrări, incluzând tragedii, drame istorice și piese de moravuri („Fecioarele Soarelui”, „Încurcătura”, „Mizantropia și pocăința”). 2. Otto Evstafievici K. (1788-1846), navigator rus de origine germană. A întreprins două călătorii în jurul lumii (1815-1818 și 1823-1826) pe următoarea rută: portul Kronștadt din ins. Kotlín – M. Baltică – Oc. Atlantic – Capul Horn – ins. Paștelui – M. Bering – ins. Aleutine – ins. Hawaii – G. San Francisco – Capul Bunei Speranțe – Oc. Atlantic – M. Baltică, descoperind numeroase insule și atoli (Tikei, Takapoto, Arutua, Utirik, Taka ș.a.). 3. Wilhelm von K. (1813-1887), scriitor și diplomat german. Fiul lui K. (1). Căsătorit cu Aspazia Cantacuzino. Consul la Iași. Proză inspirată din realitățile românești („Tablouri și schițe din Moldova” romanul „Laskar Viorescu”). A tradus din poeziile populare culese de V. Alecsandri. M. de onoare al Acad. Române (1884).

Drake m. (cit. Dreik), amiral englez, făcu a doua călătorie în jurul lumii și se distinse în răsboaiele cu Spaniolii (1540-1596).

DAN, Dumitru (1890-1978, n. Buhuși), globe-trotter român. A participat la un concurs organizat de Touring-Clubul francez, fiind singurul dintre cei 200 de participanți care a dus la bun sfârșit o călătorie în jurul lumii (1910-1916). A parcurs toate continentele (cu excepția Antarctidei). Ceilalți trei tineri români participanți la expediție (Gheorghe Negreanu, Alexandru Pascu și Paul Pârvu) au murit în timpul călătoriei.

CĂLĂTORII (literatură de călătorie) Sub forma jurnalului de bord sau a memorialului de călătorie și chiar aceea a narării călătoriei-aventură sau a descrierii cadrului exotic, călătoriile au procurat un bogat material pentru proza memorialistică (v. memorialistica). Văzute și apreciate în primul rînd ca documente geografice, etnografice, sociale, aceste scrieri antrenează în schimb experiențe variate ale omului și chiar fantezia, orientîndu-se astfel din ce în ce mai mult spre literatură. În jurul călătoriilor s-a creat o întreagă literatură cu trăsături proprii. Sub orice formă s-ar prezenta, literatura de călătorie tinde în primul rînd să informeze, dar nici reacțiile emoționale sau picturalul descrierilor nu lipsesc din astfel de scrieri. Astfel, în Relatare cu privire la cea dintîi călătorie în jurul lumii de Pigafetta; cronicarul lui Magellan, pe lîngă consemnarea expediției, pe lîngă relatări despre ținuturi geografice, prezintă și tendințe vizibile de trecere la narațiune, apropiindu-se foarte mult de literatură. Jurnalul lui Nansen, pe lîngă notarea precisă a peisajului încremenit al ținuturilor polare, impresionează prin acel fior al aventurii, făcîndu-i pe cititori participanți imaginari ai explorărilor sale. Jules Verne, în scrierile sale atît de cunoscute, informează pe cititor prin nararea călătoriilor pe coordonate geografice precise, dar îl și emoționează prin anticipațiile sale îndrăznețe, care au prefigurat dezvoltarea tehnicii ulterioare, moderne. Și în literatura noastră s-a cultivat proza de călătorie începînd cu Dinicu Golescu (Însemnare a călătoriei mele), Ion Codru Dragușanu (Pelegrinul transilvan), apoi cu Gr. Alexandrescu (Memorial de călătorie). Mai recente și intrate în patrimoniul literaturii noastre clasice sînt: Jurnal de bord de Jean Bart și Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș, scrise cu intenția și mijloacele implicate de literatura artistică. În evoluția ei, proza de călătorie a stabilit în diferite modalități contactul cu literatura, fecundînd romanul exotic și proza științifico-fantaslică.

JUR¹ s. n. Loc, spațiu care împrejmuiește pe cineva sau ceva; înconjur, împrejur, împrejurime. O casă albă ca laptele cu jurul geamurilor încondeiat în roșu și-n albastru. DELAVRANCEA, S. 3. Un hohot răsunător... făcu într-o clipă jurul rondului. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Loc. adv. În jur = în preajmă, alături; în cerc. Afară bat zorii, și iată, culorile-n jur se stîrnesc nencetat. CASSIAN, H. 21. Constatînd lipsa, mă uitam în jur, destul de indispus. SADOVEANU, A. L. 26. În jur stăteau bătrînii. COȘBUC, P. I 216. Prin jur = împrejur, pe aproape, în apropiere. Din jur = dimprejur, din preajmă, din apropiere. (Rar) De jur = în jur. Un chioșc... cu stîlpi și arabescuri De jur împodobit. ALECSANDRI, P. III 76. (De) jur împrejur sau (rar) jur prejur = din (sau în) toate părțile, în jur, în cerc. De jur împrejur erau numai cîmpii fertile. BOGZA, Ț. 9. [Castelul] era înveșmîntat jur împrejur cu iederă. REBREANU, R. I 79. De jur împrejur cădea zăpada albă-albă, moale ca puful. SANDU-ALDEA, U. P. 35. Ochii roată că-și făcea, Jur prejur că se uita. TEODORESCU, P. P. 440. ◊ Loc. prep. (Construit cu genitivul, cu un adjectiv posesiv sau, regional, în forma nearticulată, urmat de prep. «de») În jurul = a) împrejurul, în preajma. Să privesc puțin în juru-mi! EFTIMIU, Î. 124. Vai, ce-ntuneric s-a făcut deodată în jurul meu, – ce groaznică tăcere! IOSIF, P. 43. [Cătana] plîngea și se văieta de gemea lumea-n jur de el. RETEGANUL, P. III 20. Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiți. EMINESCU, O. I 93; b) cu privire la, relativ la, despre. S-au dus discuții în jurul problemei dezarmărilor; c) (arătînd aproximația în timp) cam pe la..., aproximativ în... În jurul anului 1844, locuitorii din satele Gaila, Dimitria și Terpiu se răscoală împotriva proprietarilor. IST. R.P.R. 108. Prin jurul = de jur împrejurul, pe lîngă, în apropierea; (temporal) cam pe la. În zborul lui [vîntul] spulbera prin jurul săniei o ometiță ușoară ca o negură. SADOVEANU, P. S. 32. Din jurul = dimprejurul, din preajma, de lîngă. Cu vorbirea-i entuziastă și înflăcărată despre libertate, dragoste, jertfă și fericire, mișca pe toți cei din juru-i. SADOVEANU, E. 237. (De) jur împrejurul (sau, rar, jur prejur) (de...) = în jurul. Da, pace de jur împrejurul țării ca și înlăuntrul ei. DELAVRANCEA, A. 23. Jur împrejur de sine Vedea, ca-n ziua cea de-ntîi, Cum izvorau lumine. EMINESCU, O. I 176. Jur prejur de mese. TEODORESCU, P. P. 23.

LEPROS, -OASĂ, leproși, -oase, adj. (Adesea substantivat) Bolnav de lepră. Nu mai avea cu cine să se sfătuiască. Era pentru lumea din juru-i un lepros. PAS, Z. II 142. ◊ Fig. Traseră la un han urît, alcătuit dintr-o casă leproasă și dintr-o șandrama lăsată pe o coastă. SADOVEANU, O. VII 78. Se opri mai întîi să jelească un plop cu scoarța leproasă și vîrful carbonizat. C. PETRESCU, R. DR. 355. Spre stînga, muntele lepros creștea într-o cupolă uriașă, înaltă, de parc-amețeai uitîndu-te. VLAHUȚĂ, O. A. 279.

SPINTECA, spintec, vb. I. Tranz. 1. A face în trupul unei ființe o tăietură lungă și adîncă, cu un instrument ascuțit; p. ext. a ucide, a înjunghia; a despica (în special lemne, trunchiuri). Și n-are să-ți fie milă? – Nu. Nu. Vreau să-l spintec cu baioneta. CAMILAR, N. I 96. ◊ Fig. Larga tălăzuire a munților încetează. Nici piscurile nu mai spintecă înălțimile cerului, nici zările nu se mai desfac vaste, de jur împrejurul lumii. BOGZA, C. O. 87. Ghiuleaua a trecut pe deasupra, spintecînd aerul. C. PETRESCU, Î. II 14. Fulgere dese, orbitoare, spintecă ceru! din ce în ce mai posomorît și tunete prelungi se aud bubuind în depărtare. VLAHUȚĂ, O. A. 412. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ◊ Refl. (Rar, despre obiecte) Înfipse cuțitul într-un măr atît de puternic, încît mărul se spintecă în două; jumătățile se legănară o clipă. C. PETRESCU, Î. II 92. (Fig.) Pietrișul fierbinte îmi frigea tălpile. Cînd intrai în rîu, apa începu să sune spintecîndu-se în gleznele mele. SADOVEANU, O. V 62. 2. A sfîșia (haine, stofe); a rupe. Spintecă moașa cîteva haine mai moi și mai slabe... face dintr-însele fășii. MARIAN, NA. 283.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

retrograd, ~ă [At: DRĂGUȘANU, C. 205 / Pl: ~azi, ~e / E: fr rétrograde, lat retrogradus, -a, -um] 1 (Îoc progresist, d. persoane) Care se opune progresului, tinzând să readucă starea de lucruri din trecut Si: reacționar. 2 (îoc progresist:; d. idei, concepții etc.) Contrar progresului Si: învechit. 3 Care merge înapoi. 4 Care merge din prezent spre trecut. 5 (D. corpurile cerești și mișcarea lor aparentă în jurul axei lumii) Care merge de la răsărit spre apus.

AXĂ¹, axe, s. f. Dreapta care se consideră orientată într-un anumit sens. ♦ Dreaptă (sau obiect în formă de dreaptă) care ocupă o anumită poziție într-un sistem tehnic. ♦ Dreaptă închipuită în jurul căreia se face mișcarea de rotație a unui corp în jurul lui însuși. ♦ Axa lumii = prelungire a dreptei care unește polii pământului până la intersecția cu sfera cerească. – Din fr. axe.

lume f. 1. lumină: o potecă care s’o scoată la lume ISP. se turbură cerul, nu mai vede lume PANN; 2. diamantul unui inel: lumea inelului (cf. vechiu-rom. lumea ochiului, pupilă); ║ 1. tot ce e luminat sub soare, universul întreg, cerul și pământul: creațiunea lumii; lume albă (în basme), cea locuită de oameni, în opozițiune cu lumea neagră (sau tărâmul celălalt), unde domnește o noapte adâncă în mijlocul zilei și unde locuesc ființe dușmane omului; ceea lume, vieața d’apoi; 2. globul pământesc: a face ocolul lumii; lumea vechie, lumea nouă, continentul vechiu și cel nou; 3. planetă presupusă locuită: lumi s’află în jurul fiecării stele; 4. neamul omenesc: opiniunea e regina lumii; 5. generațiuni de oameni, societate umană: lumea vechie, lumea modernă; 6. vieață seculară, în opozițiune cu cea monastică: om de lume, cântec de lume; 7. societate înaltă: se mișcă în lumea mare; ca lumea, cum se cade: să învețe carte ca lumea CAR.; 8. oameni (luați în parte): se adunase lume multă; o lume, ceva în mare număr. [Lat. LUMEN, lumină; sensul de «univers», deja familiar celor mai vechi monumente literare, își găsește o analogie în slav. SVĬETŬ, care însemnează totdeodată lumină și lume].

AXĂ¹, axe, s. f. Dreaptă care se consideră a fi orientată într-un anumit sens. ♦ Dreaptă (sau obiect în formă de dreaptă) care ocupă o anumită poziție într-un sistem tehnic. ♦ Dreaptă imaginară în jurul căreia se face mișcarea de rotație a unui corp în jurul lui însuși. ♦ Axa lumii = prelungire a dreptei care unește polii Pământului până la intersecția cu sfera cerească. [Var.: ax s. n.] – Din fr. axe.

POTRIVIT², -Ă, potriviți, -te, adj. 1. Care se potrivește (bine), care se armonizează sau are însușiri comune cu cineva sau cu ceva. Tu și cu talpa-iadului sînteți potrivită păreche. CREANGĂ, P. 318. Abia începuse a gusta dulcețile unei căsătorii potrivite, cu întîiul ei bărbat și moartea îl seceră. NEGRUZZI, S. I 41. De mîndrie boul stăpînit, Se credea că este decît toți mai mare, Că cu dînsul nimeni nu e potrivit. ALEXANDRESCU, P. 64. 2. Corespunzător, indicat, apt pentru..., bun de..., adecvat. Totul era în regulă. Nici n-ar fi visat un om mai potrivit planurilor sale ascunse și de mult pregătite. C. PETRESCU, C. V. III. În loc să facă bucatele bune și potrivite și să lele copiii... cum i-a lăut fata moșneagului de bine, ea i-a opărit pe toți. CREANGĂ, P. 292. Au găsit într-un loc prundos niște pietre... din care au ales una potrivită trebuinții sale. DRĂGHICI, R. 53. ◊ Loc. adv. Potrivit (cu)... = în conformitate cu; în raport cu; după, conform. Unii dintre acești cărturari, potrivit înclinărilor personale, se izolează, căutînd răgaz pentru preocupările lor. SADOVEANU, E. 30. Încăpățînarea lui creștea potrivit cu stăruințele ei. CARAGIALE, S. 80. Să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă mi se pare că e mai potrivit cu năravul și apucăturile lui. CREANGĂ, P. 245. ♦ Bine ales, nimerit, indicat. În jurul lor se țesea lumea bîlciului. Unii se opreau și-i priveau zîmbind o clipă. Mitrea simți că locul nu e potrivit pentru vorbele ce aveau să-și spună. SADOVEANU, M. C. 80. Rupe din gard vreascuri, cînd nu-i gardul ei. Dar pe vremea asta? Tocmai potrivită, Pe cînd toată lumea doarme liniștită. COȘBUC, P. I 252. Răspunsul este nu numai caracteristic, dar și potrivit. NEGRUZZI, S. I 315. ◊ (Adverbial) Spune-mi, bre omule, cine te-a învățat pe tine să răspunzi așa de potrivit. ISPIRESCU, L. 178. 3. Aranjat, așezat; alcătuit, întocmit, făcut, meșteșugit. Mă dusei să privesc în altar, printr-un ciob de geam, potrivit între bîrne. GALACTION, O. I 42. Își face... un lăcaș... potrivit pe a lin vrere. CONACHI, P. 263. ◊ Cheie potrivită = cheie falsă, v. fals. 4. Moderat, temperat; de mijloc. Pe malul dimpotrivă, la o depărtare potrivită... se desfăcea în lumină un plai înalt. GALACTION, O. I 62.

SPARGE, sparg, vb. III. I. Tranz. 1. A preface un obiect în bucăți sau în cioburi prin lovire, ciocnire, apăsare; (uneori, fiind vorba de obiecte de sticlă) a face să plesnească, să crape (fără a se îmbucătăți). În cancelarie se învîrteau mai mulți, spărgînd ce le cădea în cale și războindu-se mai ales cu registrele în care erau însemnate învoielile și datoriile oamenilor. REBREANU, R. II 200. Purcelul atunci... a spart o fereastră. CREANGĂ, P. 85. ◊ Fig. Era plin primăvara de copii... care, la înapoiere, spărgeau aerul cu zgomotul trompetelor de carton și al huruitoarelor de lemn. PAS, Z. I 18. Deodată un stol de vrăbii a zburat din vișin, spărgînd strident liniștea. SAHIA, N. 61. Un chiot lung sparge tăcerea amurgului. VLAHUȚĂ, R. P. 10. ◊ Absol. Multe gospodării nouă, altele lărgite; nici un semn nu mai rămăsese că au spart pe aici obuzele. C. PETRESCU, Î. II 204. ◊ Refl. Ei, acum te uiți la cană, Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! COȘBUC, P. I 237. Se sparse bomba-n două. ALECSANDRI, P. II 88. (Fig.) Ne zăpăcește zbuciumarea asta a valurilor care se izbesc spărgîndu-se cu zguduituri groaznice. BART, S. M. 19. O detunătură înfiorătoare vui și se sparse de zidurile castelului. Toți tresăriră ca și cum glonțul ar fi trecut deodată prin toate inimile. VLAHUȚĂ, N. 187. ◊ A se lovi (sau a lovi pe cineva) la cap, producînd o rană. P-aci era să moară de mîhnire. Și dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. S-arunce aici cu pietre ca să ne spargă capetele? ALECSANDRI, T. I 59. ◊ Expr. A-și sparge capul (cu ceva) = a-și frămînta mintea pentru rezolvarea unei probleme. (Refl.) A se sparge în capul cuiva, se spune cînd cineva este silit să suporte consecințele neplăcute ale unui lucru, ale unei situații de care nu este vinovat. Oricum, tot în capul meu o să se spargă. DEMETRIUS, C. 42. ♦ Refl. (Regional) A căpăta o gaură, a se găuri. De s-ar sparge blidu-n fund Doar-aș scăpa de urît; Da blidu-i de cositor, Nu se sparge pînă mor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 167. ♦ Refl. Fig. (Despre voce) A deveni răgușit. Glasul i se spărsese de tot. DUMITRIU, N. 107. 2. A tăia, a despica lemne, butuci, în mai multe părți, (pentru a pune pe foc). În loc să spargă butuci pîn-or plesni, golanii de argați îmi umblă cu Isopii! CAMILAR, N. II 381. Spărgea un lemn pentru foc, dădea la o parte zăpada. Nici treburile astea nu le făcuse Mitică pînă atunci. PAS, Z. IV 258. 3. A sfărîma învelișul unui obiect, pentru a extrage și a folosi conținutul. Anica tăiase o găină. Spărsese ouă. Pregătise cina pentru oaspe. C. PETRESCU, Î. II 174. Argintarul îi ducea grija fiindcă, ascultînd pe la ușă, n-auzea alt decît cum spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Refl. (Poetic) Iar dac-un nor se sparge deasupră-i cîteodată, Cu lacrimi lungi de sînge e ploaia-amestecată. ALECSANDRI, P. III 305. (Prin metonimie) Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii. DELAVRANCEA, V. V. 223. ♦ Intranz. (Despre abcese) A se deschide (lăsînd să curgă puroiul). Dacă uima a spart, e bine să punem pe rană frunză de ciumafai. ȘEZ. II 19. 4. A distruge, a nimici. Sparge cazemata asta. CAMILAR, N. I 427. Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile. EMINESCU, O. IV 396. Craiul lor a poruncit s-aducă tunurile ca să spargă porțile. NEGRUZZI, S. I 170. Gura omului sparge cetăți. Cu capul nu spargi zidul. ◊ Expr. A sparge norma = a depăși norma, dînd un randament mai mare decît cel prevăzut. A sparge banca (sau, rar, bancul) = a cîștiga banii celui care ține banca la bacara. Joc... Sparg bancul... El atunci scoate ceasornicul... Îl iau. BOLINTINEANU, O. 368. 5. A forța o ușă, o încuietoare (pentru a jefui); p. ext. a jefui, a prăda. Ar fi putut să umble cineva... – Doar dacă sparge broasca. BARANGA, I. 202. A ars repede curtea boierească. Am spart pivnițele. STANCU, D. 147. Maică, maică, soacra mea, Nu știi c-am să-ți spui ceva? Unul pimnița ne-a spart, Buțile c-a încercat. TEODORESCU, P. P. 680. ◊ Refl. pas. Mare vîlvă se făcu în oraș cînd se află că s-a spart visteria împăratului. ISPIRESCU, L. 372. 6. (Rar) A ara, a desțeleni. Boul... Va afla din ce pricină sparge țărna hrănitoare. CONACHI, P. 261. ◊ Refl. pas. Cu arătura se sparge pămîntul. I. IONESCU, D. 244. ♦ A săpa. Te du în grajdul cailor și sparge pămîntul și sapă acolo că vei afla niște oase de cal. RETEGANUL, P. III 14. 7. A împunge, a străpunge cu un obiect ascuțit sau tăios; p. ext. (cu privire la ființe) a ucide. Un junghi i-a ieșit din coastă, parcă l-ar fi spart cineva. PREDA, Î. 159. Vitele mari, cornute mai ales, cînd turbă... sînt furioase, împung pe alte vite, le sparg cu coarnele și se reped după oameni. ȘEZ. III 205. Toate vitele mi-a spart. ALECSANDRI, P. P. 361. ◊ Expr. A-i sparge (cuiva) urechile = a face zgomot mare, dînd celor de față impresia că și-au pierdut auzul. Deasupra ta întîia explozie îți sparge urechile. CAMIL PETRESCU, U. N. 359. Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! CARAGIALE, O. II 165. ♦ Refl. (Adesea prin exagerare) A crăpa, a plesni, a muri. Brotăceii se sparg la cîntec ca niște poeți zgomotoși și fără minte. DELAVRANCEA, T. 62. Ea de jale se spărgea. VĂCĂRESCU, P. 13. Patruzeci de călărași, Cu cai de se sparg de grași. TEODORESCU, P. P. 179. ♦ Refl. Fig. A striga tare, a răcni, a zbiera. Ho!... Ce te spargi așa în calea boierilor! ALECSANDRI, T. 141. 8. (Învechit și popular) A găuri, a rupe o țesătură, o încălțăminte etc. Așternutul era de niște pînză albă... și subțire, de s-o spargi cu limba. ISPIRESCU, L. 251. Geaba vii, geaba te duci, Geaba spargi niște papuci. PANN, P. V. III 5. Cămașa veche umbli să o cîrpești și mai rău o spargi. ◊ Expr. Pe unde și-a spart dracul opincile = prin locuri foarte depărtate; la dracu-n praznic. ◊ Refl. Mulțumi încă o dată de buna găzduire și de povețele cele folositoare și, după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălță altele. ISPIRESCU, L. 56. Zi și noapte au lucrat bieții creștini la cetate, pînă s-au spart toate hainele de pe ei. ODOBESCU, S. I 408. II. Fig. 1. Refl. (Despre concentrări de oameni și despre acțiuni la care participă aceștia) A se termina, a înceta (prin împrăștierea oamenilor). Putea să adune către seară, cînd se spărgea tîrgul, paie ca să-și umple prispa. CAMIL PETRESCU, O. II 47. Gloata se trezi. S-au spart rîndurile. SAHIA, N. 93. Jocul se sparse și toată lumea se îngrămădi, în jurul celui ce sosea, cu întrebări, cu strigăte, cu mirări. REBREANU, R. I 137. Congresul se sparse într-ăst rînd fără succes, precum în urmă și cel ce sta să se facă în curtea domnească de la București. ODOBESCU, S. I 269. Cînd vine vremea de a se sparge balul, e mare părere de rău. ALECSANDRI, O. P. 253. Satul s-a spart și abia a mai rămas 4 case din 58 ce erau la 1850. I. IONESCU, P. 313. Pînă cartea se citea, Nunta mîndră se spărgea. TEODORESCU, P. P. 623. ♦ Tranz. A produce prin acțiunile sale o disensiune, o desfacere, o împrăștiere de oameni, o răsturnare de situații. Toți... fac gură largă, Dragostea ca să ne-o spargă. ALECSANDRI, P. P. 278. ◊ Fig. Șampania deșteaptă bucuria și sparge întristarea. BOLINTINEANU, O. 396. ◊ Expr. A sparge (cuiva) casa = a strica căsnicia cuiva, a contribui la desfacerea căsătoriei cuiva. Un ăla, un prăpădit de amploiat, n-are chioară în pungă și se ține după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule! CARAGIALE, O. I 44. Măi, frate, bate-ți nevasta, Nu vezi că ne sparge casa? HODOȘ, P. P. 152. 2. Tranz. (Învechit) A risipi (o oaste inamică), a birui, a înfrînge; a pune pe fugă. Îi povestiră cum... oastea lui a spart oastea împărăției. ISPIRESCU, L. 111. Cum trecură ai noștri rîul, dau îndată năvală asupra turcilor, îi bat, îi sparg, îi pun în goană și îi silesc a căuta scăpare după șanțuri. BĂLCESCU, O. II 74. – Forme gramaticale: perf. s. spărsei, part. spart.

arătare sf [At: CORESI, ap. HEM 1559 / Pl: ~tări / E: arăta] 1 (Înv; urmat de prepoziția „de”) Manifestare (a unui sentiment). 2 (Înv) Manifestare a divinității. 3 (Înv) Revelație. 4 (Înv) Îndrumare. 5 (Înv) Expunere. 6 (Înv) Denunțare. 7 (Înv) Reclamație. 8 (Înv; îe) A face ~ A reclama. 9 (Înv; jur) Dovadă. 10 (Înv; îs) Chip și ~ Exemplu și pildă. 11 (Înv; pbl după grm Schauspiel, Vorstellung) Spectacol. 12 (Îlav) La ~ În fața tuturor. 13 (Înv; îal) De ochii lumii. 14 (Înv; îal) Ostentativ. 15 (Jur; înv; îal) Neîndoielnic. 16 (Pfm; îal) După inspirația de moment. 17 (Pop; îe) A fi la ~ A fi aproape. 18 (Pop; îe) A veni la ~ A ieși la iveală. 19 (Pop; îe) A pune la ~ A pune ceva în lumină adevărată. 20 (Pop; îe) A scoate la ~ A dovedi. 21 (Înv; îe) A fi de ~ A fi bun de exemplu, de model. 22 (Îs) Arătarea Domnului Bobotează. 23 Înfățișare. 24 Vedenie. 25 (Înv) Semn (rău) prevestitor. 26 Monstru. 27 Fantomă.

CERC (pl. -curi) sn. 1 📐 Suprafață plană limitată de circonferență (🖼 1068): suprafața ~ului ¶ 2 📐 Circonferență însăși (în mod impropriu): a face ~uri ¶ 3 Legătură de lemn sau de fier în formă de cerc cu care se înțepenesc și se strîng doagele unei buți (🖼 1069): au făcut îndată polobocul, l-au înfundat de un capăt și l-au cercuit bine, ~ lîngă ~ (SB.); (P) nici talpa casei ~ de bute, nici mojicul om de frunte ¶ 4 Legătură de lemn sau de metal cu care se strînge bine o ladă, cu care se înțepenește un cufăr, un geamantan, etc.: are un geamantan de pînză cu ~uri de tinichea (CAR.) ¶ 5 Verigă de fier cu care se îmbracă capătul butucului de la roată ¶ 6 Scheletul de cercuri de lemn peste care se pune pînza ce alcătuește coviltirul unui car: unii încărcați cu vîrf pînă la ~ul coviltirului, alții cu căruțele goale (DLVR.) ¶ 7 Cerc de lemn cu care se joacă copiii (🖼 1070) ¶ 8 CEARCĂN: ochii lui roșii erau înconjurați de două ~uri vinete (GN.) ¶ 8 Așezarea unor obiecte sau unor persoane în mod circular încît să se apropie de figura unui cerc: a așeza scaunele în ~; cîteva prietene ale cucoanei Anicuței steteau în ~ (BR.-VN.) ¶ 10 Adunare de persoane strînse în jurul cuiva: ~ul de lume se făcea tot mai mare în jurul înnecatei (S.-ALD.); la o răspîntie, vede un ~ de oameni și pe cineva la mijloc care făcea gălăgie (ISP.) ¶ 11 Asociațiune, societate ai cărei membri se adună într’un local al lor, spre a juca, spre a discuta, spre a citi ziare, etc.: ~ politic; ~ literar, ~ militar ¶ 12 Localul unde se adună membrii unei astfel de societăți ¶ 13 Societate, mediu, clasă socială: reușiră să producă în ~urile înalte un curent defavorabil amicului Manolache (CAR.) ¶ 14 Ⓕ Întindere, limite, sferă: ~ul cunoștințelor noastre; să determine în mod precis ~ul acelei acțiuni (I.-GH.) ¶ 15 Ⓕ 📖 🦉 ~ vițios, raționament defectuos, demonstrațiune bazată pe ceea ce trebue probat, sau cînd două lucruri se explică unul prin celălalt în mod reciproc, și amîndouă rămîn astfel fără explicațiune ¶ 16 🌍 Diviziune teritorială în unele țări ¶ 17 🌍💫 Cercuri polare, mici cercuri ale sferei cerești sau ale sferei pămîntești depărtate cu 66°,30' de ecuator (🖼1071) [Iat. cĭrcus].

CIRCUMNAVIGAȚIE s. f. călătorie pe mare în jurul unui continent sau împrejurul lumii. (< lat. circumnavigatio, fr. circumavigation)

* CIRCUMNAVIGAȚIUNE, * CIRCUMNAVIGAȚIE sf. ⛵ Călătorie pe mare în jurul unei țări sau împrejurul lumii [fr.].

LIEBHARD [lí:phart], Hans (1899-1988, n. Timișoara), poet și publicist șvab din România. Lirică de evocare a lumii bănățene („Cronică șvăbească”, „Poezii. În jurul lui Lenau”), de meditație („Miniaturi din patru decenii”). Nuvele („Comoara turcilor”); eseuri.

INTROVÉRSIE (< fr., lat.) s. f. (PSIH.) Termen prin care C.G. Jung a desemnat tendința individului, care, frustat în încercările de a stabili relații cu cei din jur, își orientează energia vitală spre lumea sa interioară, devenind contemplativ, timid, retras.

NOR, nori, s. m. 1. (Și în forma nour) Îngrămădire de vapori condensați în picături de apă, cristale de gheață sau fulgi de zăpadă, care se formează în aer, putînd da în anumite condiții de temperatură, presiune etc. ploaie, zăpadă, grindină, ceață etc. În regiunile întinse de șes, norii se formează dacă există o depresiune barometrică. CARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 78. Soarele scăpăta spre dealurile de la apus, între pături subțirele de nouri. SADOVEANU, O. II 499. Țin ochii la norul din zare. COȘBUC, P. II 89. Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri. EMINESCU, O. I 201. ◊ Expr. E nor = e înnorat. Trăiește sau e (cu capul) în nori sau parc-ar fi căzut din nori, se spune despre cel care este străin de cele ce se întîmplă în jurul lui, care trăiește într-o lume aparte, de visuri, care nu vrea să țină seama de realitate. ♦ Nor arzător = izbucnire vulcanică frecventă, compusă din gaze, vapori fierbinți și mari cantități de cenușă. ♦ Fig. Ceea ce tulbură, întunecă liniștea, seninătatea; mîhnire, întristare, amărăciune. În nourii care i se frămîntau în minte întrezărise o lucire. SADOVEANU, O. VII 63. De nicăiri o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorîți ai vieții! HOGAȘ, M. N. 109. La aceste vorbe... pe fruntea Udrei se lasă un nor. BOLINTINEANU, O. 51. 2. Masă densă și mobilă (de praf, fum, aburi etc.). Se plimba... printre norii groși ai aburilor cocliți. SAHIA, N. 33. Un nor de colb îi cuprinsă, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pămîntul. EMINESCU, N. 15. Nori de praf a răspîndit, Urma i-a acoperit! TEODORESCU, P. P. 625. 3. Fig. Mulțime compactă și mobilă de ființe (care întunecă zarea). Un nor de lăcuste. ▭ Sentinelă! te arată, Norul crunt se sparge!... Iată, iată oardele avane. ALECSANDRI, P. II 14. Un nour de corbi fîlfîia pe deasupra croncăind. RUSSO, S. 139. – Variante: (regional) nour, nuor (DELAVRANCEA, S. 107) s. m.

POSTUM ~ă (~i, ~e) 1) (despre opere literare, științifice etc.) Care a fost publicat după moartea autorului; publicat după moartea autorului. 2) (despre distincții) Care se conferă după moarte; acordat după moarte. 3) jur. (despre copii) Care a apărut pe lume după moartea tatei; născut după moartea tatei. /<fr. posthume, lat. postumus

cometă f. corp ceresc numit și stea cu coadă, pentru că sâmburele-i luminos e mai adesea înconjurat de o coamă sau umbrat de o coadă luminoasă; cele numite periodice se învârtesc în jurul soarelui ca și planetele. Mai înainte lumea credea că cometele prevestiau nenorociri, mari prin putința unei ciocniri cu pământul.; dar știința a dovedit deșertăciunea unei asemenea păreri.

pol¹ sm [At: CANTEMIR, I. I., ap. DLR / V: (înv) ~us, (îvr) ~o, ~os / Pl: ~i, (asr, sn) ~uri / E: lat polus, ngr πόλος, ger Pol, fr pôle, it polo] 1 (Șîs ~ul Pământului, ~ geografic, ~ terestru, ~ pământesc, rar ~ul frigului) Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele axei de rotație a Pământului, unde se unesc toate meridianele geografice. 2 (Pex) Teritoriu din jurul polilor¹ (1). 3 (Îs) ~ul nord (sau, înv, ~ arctic) Punct extrem nordic al Pământului, unde unul dintre capetele axei de rotație a acestuia atinge suprafața globului terestru. 4 (Pex; îas) Teritoriu din jurul polului¹ (3) nord. 5 (Îs) ~ul sud (sau, înv, ~ antarctic, antarcticesc) Punct extrem sudic al Pământului, unde unul dintre capetele axei de rotație a acestuia atinge suprafața globului terestru. 6 (Pex; îas) Teritoriu din jurul polului¹ (5) sud. 7 (Șîs ~ ceresc, înv, ~ul lumii) Fiecare dintre cele două puncte de intersecție ale axei Pământului cu sfera cerească, în jurul cărora are loc mișcarea diurnă aparentă a stelelor. 8 (Mat) Fiecare dintre cele două puncte în care diametrul sferei intersectează sfera. 9 (Fiz) Fiecare dintre cele două puncte ale unui corp, opuse una celeilalte din punctul de vedere al unei anumite proprietăți fizice. 10 Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet. 11 (Fiz; îs) ~ electric pozitiv (sau negativ) Fiecare dintre cele două regiuni ale unui corp polarizat electric, de la care converg liniile de câmp ale inducției magnetice. 12 Zonă a miezului feromagnetic al circuitului magnetic, pe unde fluxul magnetic principal sau util trece, din materialul feromagnetic în aer și invers. 13 (Îs) ~ul (magnetic) nord (sau, rar, ~ul nordului) Zonă a magnetului de la care diverg liniile de câmp ale inducției magnetice. 14 (Îs) ~ul (magnetic) sud (sau, rar, ~ul sudului) Zonă a magnetului către care converg liniile de câmp ale inducției magnetice. 15 (Îs) ~ magnetic (terestru) Punct de pe suprafața Pământului în care acul magnetic are poziția verticală. 16 Parte componentă a unei mașini electrice care contribuie la magnetizarea circuitului electric al mașinii. 17 Piesă a unei pile galvanice care stabilește contactul cu circuitul exterior. 18 (Mat) Originea unui sistem de coordonate polare. 19 (Fig) Fiecare dintre punctele, situațiile, însușirile etc. aflate la două extremități și opuse una alteia.

áxis múndi s. m. (Mitol.) Axă care trece prin centrul Pământului, care leagă suprafața sa cu infernul și cerurile și în jurul căreia se învârtește universul. < lat. axa lumii

ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată, confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuna o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuna mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. și f. = (fam.) om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde firul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată, confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ceea ce spune; a nu mai putea ieși dintr-o situație dificilă. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri) Refl. (Fam.) A avea relații extraconjugale cu cineva. – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

PORUMB ¹, porumbi, s. m. Porumbel. Ce zarvă e în lumea porumbilor în zori, Și cîtă bucurie în jurul casei voastre! ANGHEL, P. 87. Niște curci îmbătrînite... Privind cu pizmuire A porumbilor iubire. ALECSANDRI, P. I 206. Amîndoi ne potrivim... Și la ochi și la uitat, Ca doi porumbi la zburat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49.

mănăstire sf [At: (a. 1602) CUV. D. BĂTR. I. 127/13 / V: mân~, (înv) monas~, mon~, (reg) mânăștire, (îvr) monastir s / Pl: ~ri / E: slv монастырь] 1 Instituție religioasă în care credincioșii, călugări sau călugărițe, organizați în comunități, trăiesc izolați de lume. 2 Ansamblu de chilii și dependințe grupate în jurul unei biserici, împreună cu călugării sau cu călugărițele care trăiesc acolo Si: chinovie, lavră, metoc, schit. 3-4 (Îe) A se duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga la (o) (sau, rar, în) ~ A (se) călugări. 5 (Arg; îe) A se face ~ A se produce învălmășeală, înghesuială. 6 (Îae) A începe bătaia. 7 (Spc) Biserică a unei mănăstiri (1). 8 (Buc) Biserică din piatră sau din cărămidă. 9 (Buc) Mănăstioară (7). 10 (Reg) Joc de copii în care unul, stând pe umerii altor doi jucători, închipuie o clopotniță Si: (reg) mănăstioară (8). 11 (Ast; pop; art.) Constelație din emisfera boreală, alcătuită din cinci stele principale Si: Casiopeea, (pop) Scaunul-lui-Dumnezeu. 12 (Dob; dep) Cal mare, gros și urât.

MĂNĂSTÍRE s. f. 1. Instituție religioasă în care credincioșii (călugări sau călugărițe), organizați în comunități, trăiesc izolați de lume ; ansamblu de chilii și dependințe grupate în jurul unei biserici (împreună cu călugării sau cu călugărițele care trăiesc acolo). V. chinovie, schit, metoc, lavră. Iară voi să avăți a vă feri de acel satu și de svănta monastir (a. 1 602). CUV. D. BĂTR. I, 127/13. Suduiaște pre egumenul lui și pre mănăstire. PRAV. 239. Călugărul ce va ieși din mănăstire și va lăcui la țară pentru să-și hrănească părinții, nu să cheamă că să leapădă de călugărie. ib. 298, cf. 193. Chemă pre toți egumenii de la toate mănăstirile Țărăi Muntenești (a. 1 650-1 675). GCR I, 193/3, cf. 78/2, 87/26, 174/6, 319/14. Carii oameni împart aurul și argintul său săracilor și pre la mănăstiri pentru sufletele lor? CHEIA ÎN. 10^r/24. Petru vodă. . . pre călugări și mînăstiri întăria și-i miluia. SIMION DASC., LET. 258, cf. 91. Și-au făcut ... și alte metochori . . . din care are monăstirea mult venit (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 257. Au dat cu toți, și boieri și mănăstiri, cîte 48 de bani pe stupi (a. 1 729). GCR II, 24/34. La metohul mănăstirii era un voinic ca de doauăzeci de ani (a. 1 747). id. ib. 40/16. Era și morile unei mănăstiri. . . care măcina făină (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 263/14. Toate mănăstirile și mitropolia și episcopiile, cu totul să să vînză pă trei-patru și mai mulți ani, în arendă, I. GOLESCU, în PR. DRAM. 67. Mănăstirile ceale mult înzestrate. MUMULEANU, C. 70/15. Tras în monâstire, în locul de pace, Carol-Cinci sta singur. HELIADE, O. I, 296. A vizitat mînăstirile de peste Olt. GHICA, S. 499. Călugăreni sau Crucea de Piatră, proprietatea dreaptă a monastirei Glavaciocu. FILIMON, O. II, 8, cf. I, 311. Era pînă atunci mitoc al monastirei neînchinată Pîngărați. I. IONESCU, P. 462. Jurase ca să-și înfunde tinerețile și frumusețile la Agapia, dar cum mă zări, plecăciune, ea uită și pe răposatul și monastirea și găsi mai comod să mă plece la jugul căsătoriei. ALECSANDRI, T. I, 370. De ce nu vă astîmpărați în mănăstire și să vă căutați de suflet, măcar în săptămînă patimilor? CREANGĂ, P. 110, cf. 88, 90, 112, id. A. 71. M-am oprit la o mănăstire veche lîngă un rîu limpede și grabnic. SADOVEANU, O. VI, 349, cf. IV, 147, id. A. L. 8. Și s-a pus Mărcuț, în silă, Să ceară mereu la milă, Precum cer călugării Pe seama mănăstirii. JARNIK-BÎRSEANU, D. 486. La mănăstire, bogăție mare, dar milă nicidecum. ZANNE, P. VIII, 378. Mănăstirea-i de dînsul, se spune, ironic, despre cineva care duce o viață ușuratică. Com. din MARGiNEA-RĂDĂUȚI. Am o mănăstire verde cu călugări negri în ea (Pepenele cu sîmburii din el). SBIERA, P. 321. ◊ Mănăstire închinată v. î n c h i n a t. ◊ Expr. A (se) duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga la (o) (sau, rar, în) mănăstire = a (se) călugări. Și să pofti de cătră dînsul să o ducă la o mănăstire, ceea ce poftiia și el. MINEIUL (1 776), 51^r2/21. Să adunară cu mulți părinți și. . . să duseră. . . la. . . Daniil. . . rugîndu-l să bage pre Athanasiia la o mănăstire. ib. 51^vl/13. Să știu de bine că mă duc la mănăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el! CARAGIALE, O. VI, 10. Octav. . . părăsise viața acestei lumi și se închisese în mînăstire. GALACTION, O. 224. (Argotic) A se face mănăstire = a se produce învălmășeală, înghesuială ; a începe bătaia. Cînd se bat mai mulți și se produce învălmășeală căci cad unii peste alții, golanii care privesc strigă: „Haideți, măi, că se face mănăstire”. BUL. FIL. IV, 112. 2. S p e c. Biserică a unei mănăstiri (1). Monastirea monahilor franciscani plină de oameni. BARIȚIU, P. A. II, 414, cf. NEGRUZZI, S. I, 146. Precum o sentinelă, pe dealul depărtat – Domnește monăstirea. ALEXANDRESCU, M. 9. Sfinții de pe zidul monastirii. MINULESCU, V. 131. Mai bine să cazi din picioare decît de pe monăstirea lui Manole. ZANNE, P.VI, 193. Mînăstirea-ntr-un picior, Ghici ciuperca ce e? (Ciuperca). TEODORESCU, P. P. 221, cf. ȘEZ. IV, 74, GOROVEI, C. 83, SADOVEANU, P. C. 3. ♦ (Bucov.) Biserică construită din piatră sau din cărămidă. În Bucovina, toate bisericile zidite din material tare (piatră și cărămidă) se numesc de popor mănăstiri și numai cele de lemn se numesc biserici. MARIAN, Î. 284, cf. TDRG. ♦ (Regional) Catedrală. Cf. ALR II/I MN 92, 2 723/47, 95, 102, 157, 235, 250, 284, 346, 353, 365, 386, 551, 791, 836, 876, 899, 958, ALRM II/I h 226. 3. (Bucov.) Numele jucătorului care, la jocul de copii numit clopot sau clopotniță, stînd în picioare pe umerii altor doi jucători, închipuie o mănăstire (2); numele jocului respectiv ; (regional) mănăstioară (3). Șase sau opt feciori se pun umăr la umăr într-un șir, stînd în picioare, iar un al șaptelea sau al nouălea care e mai sprinten se suie deasupra, pe umerele celor doi dintr-un capăt și, stînd cu un picior pe umărul unuia, iar cu cellalt pe al altuia, formează mănăstirea. MARIAN, Î. 203. 4. (Astron. ; popular, art.) Numele unei constelații din emisfera boreală, alcătuită din cinci stele principale ; Casiopeea, (popular) scaunul-lui-Dumnezeu. Cassiope se cheamă scaunul-lui-Dumnezeu sau mînăstirea. PAMFILE, CER. 169. 5. (Prin Dobr.) Epitet depreciativ pentru un cal mare, gros și urît. Cf. DR. V, 208.Pl. : mănăstiri. – Și: mînăstire, (învechit) monastíre, monăstíre, (regional) mînăștíre (ALR II/I h 187/130) s. f., (învechit, rar) monastír subst. – Din v. sl. монастырь.

BRAUDEL [brodél], Fernand (1902-1985), istoric francez. Prof. la Collège de France. Unul dintre fruntașii școlii istorice grupate în jurul revistei „Annales”. Adept al istoriei „globale” („Mediterana și lumea mediterană în epoca lui Filip II”, „Civilizația materială, economie și capitalism, sec. XV-XVIII”, „Identitatea Franței”).

AVANGARDĂ, avangărzi, s. f. Grup sau detașament de ostași care merge în fruntea unei trupe în mișcare, deschizîndu-i drumul. ◊ Fig. Partidul este avangarda proletariatului, avangarda care cîrmuiește nemijlocit, el este conducătorul. LENIN, la STALIN, O. VIII 43. Proletarii din lumea întreagă își strîng tot mai mult rîndurile în jurul avangărzii socialismului internațional, în jurul speranței și reazimului întregii omeniri progresiste – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 329. ◊ Loc. adv. În avangarda... = în fruntea... Acel care rămîne în urmă din punct de vedere politico-ideologic, care trăiește din formulele învățate, care nu simte noul, nu va putea să pășească în avangarda maselor de oameni ai muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2693. ◊ Loc. adj. De avangardă = care merge în frunte, care conduce, călăuzește; deschizător de drum. [Lenin] a fundamentat în chip strălucit rolul partidului de avangardă al proletariatului, ca forță care îndrumează și conduce toate organizațiile de masă ale proletariatului. LUPTA DE CLASĂ. 1953, nr. 1-2, 31. ◊ Detașamentul de avangardă al clasei muncitoare – partidul marxist-leninist. Purtătorul acestei teorii, purtătorul conștiinței socialiste este detașamentul de avangardă al proletariatului, este partidul. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 124, 3/3. – Scris și: (după franțuzește, nerecomandabil) avantgardă.

DUS², -Ă, duși, -se, adj. 1. Plecat (fără a se mai întoarce). Te du de la casa mea, dar te du și dusă să fii. RETEGANUL, P. II 68. ◊ (În unele construcții fixe) Ochi duși în fundul capului = ochi adînciți în orbite (de obicei din cauza bolii, oboselii, bătrîneții). ◊ Expr. Dus (pe ceea lume sau din lume) = mort. Copila, privind și pricepînd mișcarea vieții din juru-i, își aducea aminte și de clipele trecutului, de dragostea mamei duse, – și cu tot sufletul se îndrepta spre hătrînii aceștia buni. SADOVEANU, O. IV 289. Căsenii, obosiți fiind de priveghere, toți se așază care pe unde pot și adorm ca duși din lume. RETEGANUL, P. I 12. Sermana s-a chinuit așa pînă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! CREANGĂ, P. 98. (Substantivat) Vorbește dușilor de pe lume. ISPIRESCU, U. 126. A dormi dus = a dormi foarte adînc. Alți cîțiva dormeau duși, cu mînile desfăcute în lături, cu capetele răsturnate într-o parte, asemeni morților. CAMILAR, N. I 132. Intrai în odaie, unde Grigoriță dormea dus, mă dezbrăcai repede și mă trîntii în pat. HOGAȘ, DR. 258. (Poetic) Natura doarme dusă, tăriile în pace. EMINESCU, O. IV 408. ♦ (Despre noțiuni de timp și despre întîmplări văzute în mers) Trecut, dispărut. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Mă cufund în trecut și visez la zilele duse? RUSSO, O. 100. ◊ (Substantivat) O clipă să mai gust din cele duse. VLAHUȚĂ, P. 67. 2. Fig. Desprins de realitate, străin de ce se întîmplă în jur, absent, îngîndurat. Nastasia sta dusă. Recita în gînd, ca pe niște rugăciuni, scrisorile ce le primise de la Mitrea. SADOVEANU, M. C. 185. Rămîne cu ochii duși. CAMIL PETRESCU, T. I 104. Și ascultă, dus din lume, a ei dulci și timizi șoapte. EMINESCU, O. I 51. ◊ Expr. Dus pe gînduri = preocupat, absorbit de gînduri. Ceasuri întregi rămîne dus pe gînduri, incapabil de a lucra ceva. VLAHUȚĂ, O. A. 449. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2. Sta jos pe covor, dus pe gînduri. CARAGIALE, O. III 81. (Cu construcția schimbată) Cu furca-n brîu, cu gîndul dus, Era frumoasă de nespus În portu-i de la țară. IOSIF, V. 41.

JURA, jur, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu o completivă directă sau cu un complement care indică un sentiment) A face un jurămînt, a se lega prin jurămînt; a întări, a confirma la judecată, prin jurămînt, o depoziție, o mărturie. Au doar nu mi-ați jurat și mie credință? NEGRUZZI, S. I 140. Știi, bădiță, cum jurai Seara, cînd la noi veneai Că pe alta n-o s-o iai? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. (Fig.) A noastre inimi își jurau Credință pe toți vecii, Cînd pe cărări se scuturau De floare liliecii. EMINESCU, O. I 186. ◊ (Cu complement intern) Hai să jurăm Jurămîntul mare. TEODORESCU, P. P. 463. ◊ (La optativ sau în legătură cu verbul «a putea», arată convingerea fermă a cuiva în legătură cu un anumit lucru) Dumnezeu să-l ierte că Ștefăniță î-i ticluise o carte către Petru-vodă... să fi jurat că e de el. DELAVRANCEA, O. II 184. Puteai să juri că n-are mai mult de treizeci de ani. VLAHUȚĂ, O. A. 111. ◊ Absol. Îl cunosc. Dar nu știu de unde... Credeți-mă, uite... jur. SAHIA, N. 75. ◊ Refl. Să mă mai jur eu?... Nu m-am jurat? n-am plîns? Cu ce m-am ales? CARAGIALE, O. I 63. Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere. CREANGĂ, P. 206. Foaie verde lemn uscat, Tare, mîndră, te-ai jurat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. Vin’, mîndră, să ne jurăm Și să nu ne mai lăsăm. id. ib. 256. 2. Refl. A consimți prin jurămînt să se întîmple un lucru rău în cazul cînd nu îndeplinești o anumită condiție; a se afurisi. Mă jur să n-am parte de mătușica, dacă nu dau păretele jos. ALECSANDRI, T. I 39. Ea o prins a se jura: De-oi fi dat gura cuiva, Uște-mi-se cununa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. 3. Tranz. fact. A obliga, a pune pe cineva să jure. Mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei. ISPIRESCU, L. 301. A jurat-o pe nevastă-sa ca nu cumva să spuie cuiva. ȘEZ. II 212. (Cu pronunțare regională) Te giur cu pistolu-n pept Spune mie tot cu drept De ai bani mai multicei. ALECSANDRI, P. P. 162.- Prez. ind. și: (regional) jor (COȘBUC, P. I 183).

Gorgones, (Euryale, Stheno și Medusa) cele trei fiice monstruoase ale lui Phoreys și Ceto. Dintre ele, primele două erau nemuritoare. Medusa – considerată prin excelență „gorgonă” – era muritoare. Sălașul gorgonelor se afla la capătul lumii, în apropierea Grădinii Hesperidelor. Ele aveau o înfățișare înspăimîntătoare: în jurul capetelor li se încolăceau zeci de șerpi, privirile lor de foc împietreau pe oricine le-ar fi întîlnit; aveau brațe de bronz și aripi de aur, cu ajutorul cărora se înălțau în văzduh. Perseus a reușit să ucidă Medusa în timp ce dormea (v. Perseus). Cînd i-a tăiat capul, din gîtul ei retezat au ieșit cei doi fii pe care i-i dăruise Poseidon, singurul dintre zei care avusese curajul să se împreune cu ea: Chrysaor și calul înaripat Pegasus. Mai tîrziu, zeița Athena și-a împodobit egida cu chipul Medusei, a cărei simplă vedere transforma pe orice muritor în stană de piatră. Sîngele ei, adunat de Perseus, putea fi folosit cînd ca o otravă ucigătoare, cînd ca un leac tămăduitor.

tânja, tânjele, (tânjea), s.f. – (reg.) 1. Proțap legat de oiște, când se înjugă patru boi (Țiplea, 1906). 2. Tânjaua de pe Mara, obicei agrar, de primăvară (23 aprilie, de Sângeorz), care se practică și azi în localitățile Hoteni, Hărnicești și Sat Șugatag. E sărbătorit primul gospodar din sat care a ieșit la arat în anul respectiv. El este purtat, în alai, pe o tânja, de-a lungul satului, până la râu, unde, în mod simbolic, gospodarul este udat, iar bătrânii rostesc cuvinte menite să influențeze fertilitatea ogoarelor: „Mară, Mară, râu frumos / Spală toate relele, / Și ne adă binele. / Pace-n lume, / Roade bune, / Bine-n țară, / Grâu la vară”. Apoi, în jurul ogorului arat: „Mândru soare călător, / Apleacă-te pe ogor, / Și-ncălze semințele, / Să rodească holdele”. Obiceiul continuă cu un ospăț, la casa sărbătoritului (Borlean, 2000: 53-54). O datină asemănătoare mai supraviețuiește în localitatea Șurdești (zona Chioar), numită Udătoriul. 3. (astr.) Tânjaua, grupul de trei stele din constelația Carul Mare. ♦ (onom.) Tânjală, Tânjala, nume de familie în Maramureș. – Et. nec. (DEX).

încurca [At: CORESI, EV. 327/28 / Pzi: încurc / E: pbl ml *incolicare] 1-2 vtr (D. fire, ață etc.) A (se) încâlci cu noduri care nu se pot descurca ușor. 3 vt (Pop) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 4-5 vtr A (se) rătăci. 6 vt A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuna o urmărire. 7 vt A stingheri pe cineva la mers. 8 vr A se împiedica din mers. 9 vt A opri de la o acțiune. 10 vr (Îe) A i se ~ zilele cuiva sau a ~ lumea A fi inutil. 11 vt (Îae) A stânjeni pe cei din jur. 12 vr (Fam; îe) A i se ~ cuiva limba (în gură) A i se împletici limba din cauza beției, a unei emoții etc. 13 smi (Îc) ~că-lume Om care nu este bun de nimic și nu lasă nici pe alții să- și vadă de treburi. 14-15 vtr (A face pe cineva să-și piardă sau) a-și pierde firul ideilor Si: a (se) zăpăci. 16-17 vtr (Îe) Se ~că lucrurile sau ițele A (se) produce o situație complicată, confuză. 18 vt (Îe) A ~ vorba A vorbi confuz pentru a ascunde adevărul. 19 vt (Îae) A da răspunsuri evazive. 20 vt (Pop; îe) A o ~ A duce o viață chinuită. 21 vt (D. animale; îae) A trăi. 22 vt (Fam; îae) A avea necazuri, neplăceri. 23 vt (Îae) A crea intenționat o situație ambiguă, confuză. 24 vt (Îae) A face un lucru de mântuială. 25 vt (Îae) A nu fi clar în ceea ce spune. 26 vt (Îae) A intra într-o încurcătură. 27-28 vtr (Fig) A (se) prinde în mreje. 29 vr A se angaja într-o afacere din care nu se mai poate ieși decât cu greutate. 30 vr (Fig) A pierde vremea. 31 vr A întârzia pe la petreceri. 32 vt (înv) A unelti. 33 vr (Îe) Nu se ~că Nu se lasă. 34 vr (Îae) Nu glumește. 35 vr (Îae) Nu-și pierde vremea. 36 vr (Fig; îe) A i se ~ (cuiva) potecile A da de belea. 37 vt (Îe) A ~ cuvinte A îngăima cuvinte, a bolborosi din cauza uimirii. 38 vt (Îae) A minți.

trăi [At: PO 245/4 / V: (îvr) trei, (reg) st~, trii / Pzi: ~esc / E: vsl трагати] 1 vi (D. ființe) A se afla în viață Si: a exista, a viețui, (înv) a custa, (îvr) a ojivoi. 2 vi (Pop; îe) A ~ cât lumea (sau cât zidul Goliei, cât pământul, cât un veac de om) A trăi (1) mult timp. 3 vi (Pop; îe) A ~ de la mână până la gură A se gândi numai la ceea ce îi trebuie azi, fară a se preocupa de ziua de mâine. 4 vi (Pop; îe) Așa să ~esc! (sau așa să ~ești!) Formulă de jurământ. 5 vi (Îe) Să ~ești! Formulă de mulțumire. 6 vz (Îae; șîe așa să ~ești!) Formulă de urare. 7 vt (Îvp; îe) ~-te-ar (sau ~ască-te, ~ască-l, ~asc-o) Dumnezeu (sau Domnul, cerul) Formulă prin care se urează cuiva viață lungă. 8 vi (Îe) Să -ți! Formulă de salut (întrebuințată, mai ales în armată, de inferiori față de superiori). 9 vi (D. plante) A vegeta. 10-11 vti A-și duce viața într-un anumit fel Si: a trece (190), (îvr) a obârși, (reg) apătuli, apăula. 12 vi (Îlav) Din ~te Din experiență proprie, câștigată în viață. 13 vt (Pop; îe) A-și ~ traiul (sau viața) A profita (din plin) de viață. 14 vt (Pop; îae) A duce un trai bun, fără griji. 15 vt (Pfm; îe) A ~ zile albe (sau, pop, dalbe) A duce o viață liniștită, fericită. 16 vi (Pop; îe) A ~ ca cucu-n frunze A o duce foarte bine. 17 vi (Pop; îe) A ~ ca un trântor A duce o viață de leneș și de parazit. 18 vt (Pop; îe) A ~ o viață cârpită cu ață A duce o viață plină de necazuri și de lipsuri. 19 vi (Pop; îe) A ~ ca banul (sau ca paraua) în punga săracului (sau a țăranului) A avea o viață grea. 20 vi (Reg; îe) A ~ cu capu-n sobă A nu ieși în lume. 21 vi (Reg; îae) A nu ști ce se petrece în jur. 22 vi (Cu determinări introduse prin pp „pentru” și, înv, construit cu D) A-și consacra viața unui scop. 23 vi A se bucura (din plin) de viață. 24 vt A îndura. 25 vr (Pop; rar; d. oameni) A se consuma² (2). 26 vi (Cu determinări locale) A fi stabilit undeva Si: a locui, a sta. 27 vi A-și petrece viața împreună cu cineva Si: a conviețui. 28 vi A-și duce viața în preajma, în societatea cuiva. 29-30 vti (Îe) A ~ (cu cineva) viață bună (sau dulce) ori a ~ bine cu cineva A se înțelege bine cu cineva (conviețuind). 31 vi (Îe) A ~ rău cu cineva A nu se împăca cu cineva (conviețuind). 32 vi (Pop; îe) A ~ ca dracul cu popa A se dușmăni (2). 33 vi A avea relații de dragoste cu cineva (în afara căsătoriei). 34 vi (Cu determinări introduse prin pp „din”, „cu”) A-și procura cele necesare traiului Si: a se întreține. 35 vi (Îrg) A se hrăni (cu mâncare și cu băutură). 36 vi A continua să existe Si: a dăinui, a dura, a se menține, a se perpetua. 37 vt (Fig) A participa emotiv, sufletește (la...). 38 vi (Fig; îe) A ~ din nou A-și aminti cu intensitate.

MIȘUNA vb. I. I n t r a n z. (Despre ființe adunate laolaltă în mare număr) A umbla de colo pînă colo, în toate părțile; a forfoti, a furnica, a foi, a fojgăi, a colcăi, a viermui, a mișui. Țărani despoiați. . . mișună ca într-un infern în norul de praf. . . al celor două mașini de treier. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. În noaptea ce-i copleșea sufletul, ticăloșii ăștia mișunau ca niște monștri în jurul lui. AGÎRBICEANU, A. 432. Clădirea mare a teatrului în care mișuna lumea. ARDELEANU, D. 298. Dar pe scoarța acestei tulpine mișună toate gîzele. C. PETRESCU, C. V. 351. În ograda Școalei de poduri mișunau candidații. BRĂESCU, A. 179. Jos mișună oamenii. SAHIA, N. 33. Alungatu-și-a neamurile . . . Printre bălăriile prin care mișunau gîndacii. LESNEA, I. 36. Mișuna pe toate ulițele și la toate hanurile prostime multă. SADOVEANU, O. X, 218. În fundul apei unde mișună raci. STANCU, D. 205. Printre aceste boschete înflorite mișună șerpi. V. ROM. noiembrie 1 954. 72. Era foarte cald și muștele mișunau, parcă bete. T. POPOVICI, S. 80, cf. CHEST. VI 38/3. ◊ F i g. Aceste nume vor mișuna mai tîrziu în „Momente”. IBRĂILEANU, S. L. 81. ◊ (Subiectul indică spațiul în care se produce aglomerarea, mișcarea) Micul peron . . . mișuna ca niciodată de lume. C. PETRESCU, A. 420. Orașul. . . începea să mișune de viață. STANCU, U.R.S.S. 36. (F i g.) Opera lui mișună de aparitiuni monstruoase. RALEA, S. T. I, 232. ♦ (Neobișnuit, despre o singură persoană) A umbla forfota. Dar nu l-ați văzut [pe Hagiu] cum mișună prin cîrciumi. DELAVRANCEA, H. T. 10. – Prez. ind. pers. 3: mișună. – Și: (regional) mișiná (DDRF) vb. I, mișuni (ALEXI, W.) vb. IV. – Cf. m i ș i n ă.

univers n. 1. lumea întreagă, vizibilă sau invizibilă; 2. soarele și planetele ce se învârtesc în juru-i; 3. pământul întreg; 4. locuitorii pământului; 5. fig. un tot complet și armonios: omul este un univers în miniatură.

ADIA, adii, vb. I. 1. Intranz. (Despre vînt) A sufla lin, ușor. Soarele se stingea în pîclele vinete ale munților depărtați; o boare răcoroasă începu să adie, tufișurile murmurau în jur. SADOVEANU, O. I 16. Frumoasă ești, pădurea mea, Cînd umbra-i încă rară Și printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎRCEANU, B. 8. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște... IOSIF, P. 30. Adie boarea dulce din verzile cîmpii. ALECSANDRI, P. III 449. ◊ Fig. Un cînt adie-n stepele rusești Și vîntul peste lume-i poartă zvonul. POEZ. N. 16. Concertul de Mozart în re în juru-ți adie. BANUȘ, B. 81. ♦ (Despre un miros) A veni în unde ușoare (ca adus de vînt). Parcă adie vie mirozna peliniței, izul dulceag, adormitor, al finului cu sulfină. CAMILAR, TEM. 13. Toți merii grădinilor erau înfloriți și adia dintr-acolo... o mireasmă dulce. SADOVEANU, N. F. 38. Adie de la el un miros ușor de urdă. SADOVEANU, N. F. 13. ◊ Tranz. (Poetic) A murmura, a îngîna, a șopti. Auzi prin aerul nopții tremurînd notele dulci ale unui claviriu și un tînăr și tremurători glas de copilă adiind o rugăciune ușoară. EMINESCU, N. 46. 2. Tranz. (Regional) A mîngîia (printr-o atingere ușoară). Oftă amar... și adia pre copil pe cap. RETEGANUL, P. II 38. ♦ A atinge ușor. Dă să se scoale și, ca să se poată ridica mai repede, adie un scaun cu degetul; atunci toate curțile țîuiesc și degetul îi rămase întraurit. RETEGANUL, P. V 17. 3. Intranz. (Regional) A clătina, a mișca. [Cu sabia] c-adia Și amenința. TEODORESCU, P. P. 36. Nici moartă, nici vie, Numai din coadă adie (Cîntarul). GOROVEI, C. 59. – Pronunțat: -di-a. – Pers. 3 sg. și: (1) adiază (HASDEU, R. V. 158).

MIEZ subst. (Adesea urmat de determinări în genitiv) I. (Cu sens temporal) 1. (În sintagmele) Miezul (sau, regional, miezii) nopții sau miez de noapte (ori, regional, de cîntători) =a) ora 12 noaptea; (învechit și regional) miazănoapte (I 1). Și cum avea obiceaiu de dormiia pre piatră, fiind ca la miezul nopții, șădea priveghind (a. 1 691). GCR I, 288/19. Monarhul n-au încetat a arăta voința sa până la al patrulea ceas după miezul nopții (a. 1 757). id. ib. II, 54/20. Stătu aci de vorbă cu acest vezir . . . pînă pî la mezul nopții. GORJAN, H. I, 3/17. La mezul nopții . . . au ieșit afară. KOGĂLNICEANU, S. 46. Pe la miezul nopții aud un grozav hărcăit. NEGRUZZI, S. I, 62. Este miezul nopței când duhurile vin. id. ib. II, 65. Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei. FILIMON, O. I, 129. Pe la miezul nopții plecarăm cu șapte trăsuri. BOLINTINEANU, O. 269. Toată lumea doarme. . . e miezul nopții și nopțile de vară sînt mici. id. ib. 338. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramâ. EMINESCU, O. I, 203. S-apropiase miezul nopții. id. N. 87. Deșteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopței, îi zice. . . CREANGĂ, P. 215. E aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. CARAGIALE, O. ii, 261. Ei spuseră că pînă la miezul nopții o duc cum o duc. ISPIRESCU, L. 73. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. În ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte. MACEDONSKI, O. I, 23. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. BUJOR, S. 51. Discuția se lungi pînă tîrziu după miezul nopții. REBREANU, R. II, 15; S-auzeau cîntînd cocoșii de miezul nopții. MIRONESCU, S. A. 51. Orașul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopții sînt orele trecute. BACOVIA, O. 129. În turn miezul nopții se bate rar. id. ib. 131. Cînd mi-am revenit complet în fire. . . era miezul nopții. GALACTION, O. 242. Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Dacă pînă la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 214. La un ceas după miezul nopții, acesta plecase. id. O. I, 152. La miezul nopții localul se închide. SADOVEANU, O. IX, 333. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit. BOGZA, Ț. 46. A trecut de miezul nopții cînd ieșim în stradă, STANCU, U.R.S.S. 113, cf. 217. Au stat acolo și au băut cîteșitrei pînă la miezul nopții. PREDA, D. 34. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 174. Cînd va bate miez de noapte, Treacă-te sudori de moarte. id. ib. 259, cf. MAT. FOLK. 215. Duseră-se. . . Doi feciori colindători, Pe la miez de cîntători Pe ulița satului. BÎRLEA, B. 107. Din cauza focului ne-am sculat la mnezî nopțî cu tătă casa. ALR II 3 012/53. ◊ (În context figurat) Miezul nopții s-a ivit Și prin lume a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. II, 108; b) perioada din jurul orei 24 (în care noaptea este în toi); toiul nopții, (popular) puterea nopții, cumpăna nopții. Fărăde[le]gile meale căzură spre mine și păcatele acoperiră capul mieu. Și-mi fu amiazăzea ca miezul nopții (cca 1 633). GCR I, 82/3. Cine dintru voi are priiaten și va mearge cătră dînsul la miez de noapte, și va zice lui. . . (a. 1746) GCR II, 36/38. Lovindu-i în miezul nopții, dezbrăcîndu-i i-au legat. BELDIMAN, E. 6/32. Atunci mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I, 125. Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros? id. ib. 137. Apoi pe veselie, pe chef se așternură Pîn'ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură. EMINESCU, O. IV, Arareori deșteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte. DELAVRANCEA, T. 19. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum sînt roabe în chipul cel mai rușinos unor peisagii vagi, pierdute în pîcla miezului nopții. SADOVEANU, IX, 208. Pînă în miez de noapte se certau. PREDA, Î. 123. Nu iubește-n miez de noapte Cînd dorm dușmanele toate! JARNIK-BÎRSEANU, D. 67, cf. 318. Să șt'ii, muico, traiu mieu. . . Te-ai scula îm mńez d'e noapt'e Șî mi-ai ruga mie moart'e. DENSUSIANU, T. H. 224. (F i g.) Îmi place miezul nopții din ochii tăi adînci. TULBURE, V. R. 27; c) personaj din mitologia populară despre care se crede că ar apărea în toiul nopții pe pămînt. Se susține că în acest răstimp [de la douăsprezece la unu noaptea] însuși miezul nopții sub chipul diferitelor forme umblă pe pămînt. f(1890), 479, cf. MARIAN, S. R. I, 109. Și să duse, să tot duse, pînă să-ntîlni cu mez de noapte. RETEGANUL P. III, 43. Mai merge el cît mai merge și mai departe, în calea lui, întîlnește pe miezul nopții, pe care-l leagă și pe acesta de un copac înalt ca să oprească noaptea pe loc. I. CR. IV, 135 (Regional) Miez de miazănoapte (sau de miez de noapte) = ora 12 noaptea. Cînd e drept la miezul nopții, adica punct 12 oare se zice miez de meazănoapte. MARIAN, S. R. I, 108, cf. CIAUȘANU, V. 179. Luna venise în dreptul burții. Era miez de miazănoapte. PLOPȘOR, C. 15. Miezul zilei sau miez de zi = a) ora 12 ziua; amiază, (popular) crucea amiezii. Eu, pîndindu-ți urma, Veni-voi către miez de zi Tiptil peste coline. COȘBUC P. II, 218, cf. CADE; b) perioada din jurul orei 12 ziua (în care lumina și căldura sînt mai puternice); toiul zilei, plină zi. Cf. LB. [împăratul] avea o împărăteasă tînărâ și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. În miezul zilei, sub arșița soarelui de toamnă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. Subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. Ajunseră în vederea castelului în miezul zilei călduroase. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Unde-ai plecat, tu, lume minunată, Năluci ce v-ați ivit în miez de zi. V. ROM. septembrie 1 954, 92. (Popular) Miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreții, păreților) sau miez păreți (sau păresi, de păresimi, post) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miază-păresimi. La 3 ianuar, același se îndatorește să aducă pănă la mezpăresii actele (a. 1 776). IORGA, S. D. VI, 106. Și făcîndu-se iearmaroc la mezul păreții s-au strîns mulțime de norod (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 245/19, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Și am dus-o noi așa pînă la mezii păresii. CREANGĂ, A. 27, cf. BARCIANU, V., DDRF. Miezul păresimilor cade pe miercuri. MARIAN, S. R. II, 215. Femeia . . . cum a sosit miezul păreții s-a și apucat de urzit. id. ib. 216, cf. 211. O femeie a țesut în ziua de miez păreți. id. ib. 218. O seamă de românce însă, atît din Bucovina cît și din Banat, au datina de a număra ouăle în ziua de miezul păresii. id. ib. 219. Codobatura vine înainte de miezul păreților. id. ib. 220, cf. I, 115. Să nu mănînci ouă după miezul păreței. GOROVEI, CR. 133, cf. ALR II/762, A VI 26. Miezul verii (sau iernii) ori miez de vară (sau de iarnă) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii); (învechit, neobișnuit) miază vară. V. t o i, p u t e r e, d r i c. Au agiuns pănă la Ctesifont. . . și acolo au perit la miezul verei. ȘINCAI, HR. I, 33/13, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. [Fereastra] deschisă în miez de iarnă! ALECSANDRI, T. 839. E singură-n palat, Visînd în mezul iernii la blîndă primăvară. id. POEZII, 241. Era-n amiazi și-n miez de vară. Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, B. 86, cf. id. P. I, 220, MARIAN, S. R. I, 94. Dar și în miezul verii chiar, se întîmplă uneori să plouă asupra acestui munte. BOGZA, C. O. 55. Și atunci că ți-i veni Cînd, drago, o răsări. . . Un fir de budiană într-un mijloc de poiană, însă, drago-n miez de iarnă. DENSUSIANU, Ț. H. 251. (În context figurat) Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, O. I, 138. 2. (Învechit și regional) Moment sau perioadă aflată la mijlocul unei unități de timp date. Pre la mezul lunei lui octomvrie. . . cu a sa oaste și cu oaste pe plată ieșind din Ardeal. . . au intrat în Moldova. ȘINCAI, HR. II, 49/14. Berbecii se pasc de chilin pînă la vinerea mare, adecă pînă la mezul lui octomvrie. ECONOMIA, 87/7. Păsăruică cu cunună, Nu cînta la miez de lună, Că inima mea nu-i bună. DOINE, 129. ◊ F i g. în miezul unei vieți, din care s-au scuturat atîtea credințe și iluzii, LOVINESCU, V, 103. II. (Cu sens local) 1. (Învechit, în sintagmele) Miezul nopții = miazănoapte (I 2), nord. Vor sufla vînturi de cătră mezul nopții. CALENDARIU (1844), 72/24. Dacă am fi în părțile miezului nopții și dacă ar ninge zăpadă ș-aici ca acolo . . . ț-aș putea aduce și cu carul. PANN, A. 47/6, cf. PONTBRIANT, D. Hanul. . . fusese bine adăpostit și dinspre miezul nopții și dinspre răsărit. SADOVEANU, N. P. 6. Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit, id. O. V, 464, cf. VII, 352. (Rar) Miezul zilei = miazăzi (1); sud. Cf. PONBRIANT, D. 2. (Regional, în sintagmele) Miez de (miază), cale (sau de cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miază cale, miază cărare. Cînd a fost în miez de cale l-a ieșit spre-ntîmpinare Nouă moroi. F (1 872), 316, cf. GCR II, 340, 341. Și la miez de miază cale Mi-a închinat cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387. Dar cînd o fost La miez de cale, De cărare, înainte ieșitu-i-o. . . Archangelu Michail. MARIAN, D. 79. Dar cînd am fost la miez de cale, De cale, de cărare, O femeie neiubitoare. . . înainte mi-a ieșit. id. V. 131, cf. CHEST. V 173/92. 3. (În opoziție cu m a r g i n e, p e r i f e r i e) Parte a unui spațiu, a unei întinderi, a unei așezări, situată la o depărtare aproximativ egală de punctele periferice (și care cuprinde totalitatea notelor caracteristice, esențiale ale spațiului respectiv, v. t o i); mijloc (I 1), centru. Anevoie voi putea trimete epistola din miezul mării miezului țării. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 145. Și-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. SADOVEANU, O. III, 569. Visez în miez de codru. STANCU, C. 54. L-au prins de pui în miez de codru. BENIUC, V. 34. III. 1. (În opoziție cu coajă) Partea interioară (mai moale) a unui fruct (cărnos). V. p u l p ă, c a r n e. Cf. LB. [Crăpînd o nucă de cocos] au aflat miezul ei dulce și bun ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51/18. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V, 68. [Miezul pepenilor] este apătos și totdeauna de coloare galbenă. PAMFILE, A. R. 174. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul. HOGAȘ, M. N. 18. Mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. . . și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez. id. ib. Rîde amuzată, cu dinții ca miezul unui fruct. CAMIL PETRESCU, U. N. 88. Miezul alb al perelor de chilimbar. TEODOREANU, M. II, 116. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. Cf. POLIZU. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Alvița era cam sfărîmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă mieji de nucă. DELAVRANCEA, T. 147. Frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă și zahăr. VLAHUȚĂ, O. A. II, 87, cf. MARIAN, S. R. II, 74. Gologanii din miejii de nucă izbeau cu furie măselele. KLOPȘTOCK, F. 147. Frunză verde miez de nucă Cîntă cucu-n verde luncă. ȘEZ. I, 46. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă. ib. 110, cf. III, 19, ALRM SN I h 148. Cine vrea miezul, să spargă nuca (= lucrul bun se dobîndește anevoie). Cf. ZANNE, P. I, 226. Nu toată nuca are miez bun și sănătos (= să nu judecăm după aparențe), ib. ib. 227. Patru frați gemeni născuți, Tot îmbrățișați crescuți, Oricînd îi vezi la un loc, înveliți într-un cojoc (Miezul de nuca; FUNDESCU). L. P. II, 159. ♦ Fig. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol, Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. NEGRUZZI, S. II, 75. ◊ E x p r. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține (pe cineva) în huzur, a răsfăța. Spune frăține-tău . . . să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Este o mofturoasă de n-are pereche. Copil crescut cu miez de nucă. P. CONSTANT, R. 90. ♦ Partea din interior, mai moale, a sîmburelui anumitor fructe. Cf. ALR I 874. ♦ (Regional) Sămínța macului. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe, Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 432. 2. (În opoziție cu coajă) Partea din interior, mai moale, a pîinii, rar, a cașului. Cînd va fi aproape de fiertu, să-i pui puțintel miezu de pîine frecat (a. 1 749). GCR II, 42/21. Ia o litră de icre proaspete, miezu de pline. ierburi tocate . . . și le ameastecă bine (a. 1 749). id. ib. 43/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DAMÉ, T. 40, PAMFILE, B. 36. Felia de pîine. . . se rupe și se mănîncă miezul o dată cu coaja. ARGHEZI, P. T. 241, cf. ALR I 767, ALR II/I h 47. ◊ E x p r. De la cinci pîini miezul și de la nouă colaci coaja, se zice despre cineva care este lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. IV, 51. ♦ (Prin sudul Transilv.) Umplutura sarmalelor. Cf. ALR II 4 077/172, 192. ♦ (Transilv., Ban., adesea la pl.) Firimituri de pîine; (rar) bucățică de pîine, p. ext. de mămăligă. Cf. KLEIN, D. 379, ALR I 758, 767, 768, 1989, ALR II 3 474, com. din MORĂRENI-REGHIN. Se gîndea la . . . nevasta lui, rămasă de luni de zile fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I, 26. Ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt, îi pun pe maiul de bătut cămeși și zic că un miez este fata cutare, iar cellalt miez este cealaltă fată. MARIAN, S. R. I, 74, cf. A I 35. ♦ P. e x t. (Transilv.) Cantitate mică (de ceva). Să ia un mńedz de pchiatră într-o cîrpă de mătasă. ARH. FOLK. I, 205, cf. LEXIC REG. 17. Dă-mi și mie un miez de carne. MAT. DIALECT, I, 212. Un mńez de drod [= sîrmă]. ALR II/272. Izvor cu un miez de apă. L. ROM. 1962, 406. ♦ (Regional) Jumătate dintr-un fuior (Borșa-Vișeu de Sus), ALR II 2 801/362. 3. (Învechit și regional) Partea din interior a unor legume care cresc în formă de căpățînă, inimă; parte a verzei din care pornesc frunzele căpățînii, cocean, cotor. Miezul a unei marule îi era în loc de mîncare și de băut. DOSOFTEI, ap. TDRG, cf. COSTINESCU, ALRM SN Ih 133. ♦ (Regional) Cocean de măr. Cf. ALR I 890/186, 194, 387, 516, 772, 790, 896, 900, 940, 960, 986. 4. (Regional) Partea din interior (mai moale) a tulpinii unor plante; măduva copacului; inimă. Am făcut ciuturi din trestie și după ce le-am golit de miez le-am înfundat cu foi de tabac. VLASIU, A. P. 37. Miez de soc. ALR I 958/270, cf. GL. V. J. ♦ (Prin Transilv.) Seva copacului. Cf. ALR I 957/136, 190. 5. (În opoziție cu exterior) Partea interioară, centrală a unui obiect. Un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. EMINESCU, N. 65. Atomii din mezul acelui mărgăritar. id. ib. Cocsul mărunt. . . este împins lateral cu ajutorul lopeții, astfel ca miezul focului să fie închis, însă neacoperit deasupra. IOANOVICI, TEHN. 117, cf. 293. Miezul stratului de cărbune. GL. V. J. 6. (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare; sîmbure, nucleu. Mulți socoteau că, dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un strașnic miez de oștire populară. CAMIL PETRESCU, O. II 605. 7. (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. Miezul este format dintr-un amestec de nisipuri și substanțe organice, dispuse pe un schelet metalic. IOANOVICI, TEHN. 88. Fixarea miezului în tipar trebuie să fie făcută cît mai exact, pentru a avea o piesă de grosime uniformă. id. ib., cf. 96. Au fost create piese pentru industria textilă, garnituri și miezuri. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4844. A executat cutia cu miezuri la limita piesei, iar asta înseamnă că nu mai rămîne loc pentru peretele ei. V. ROM. august 1 961, 64. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din table de oțel decupate, care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor cîmpuri magnetice intense. Electromagnet cu miez afundător. ENC. TEHN. I, 164. Pentru o clipă ei și-au luat ochii de la miezul dinamului. CONTEMP. 1948, 113, 11/6. Un miez de fier introdus într-un solenoid se magnetizează și devine un electromagnet. CIȘMAN, FIZ. II, 386, cf. 479. [Transformatorul] se compune dintr-un miez închis, făcut din tole de fier, pe care se înfășură un bobinaj primar și altul secundar. id. ib. 493. 8. Fig. Ceea ce este esențial, fundamental; esență, fond. Dar în mezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie, Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată. ASACHI, S. L. I, 162. Pătrunderea acestei bogății intelectuale pînă în miezul cugetărilor poetului. MAIORESCU, CR. II, 305. Am putea să abordăm însuș miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescianii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR.162. Cu cît mai mult se muncește conducătorul, fără a afla întru a cărui mînă e ciuștea, cu atîta mai multe lovituri capătă peste spate și tocmai întru aceasta se cuprinde miezul jocului. MARIAN, Î. 196. E nevoie de un meșteșug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. PETICĂ, O. 460. În miezul aainc al vieții mele am dovedit ca nu smt omul potrivit. CAMIL PETRESCU, T. II, 324. În miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului, viermele tuturor îndoielilor cunoașterii. id. O. II, 31. Institutorul intra în miezul lucrurilor. CĂLINESCU, I. C. 154. Răspunsul la această întrebare va constitui însuși miezul comunicării noastre. LL I, 9. Dragostea, zburdalnica, Mult e grea, purdalnica. . . Dar cine-i cunoaște miezul. . . E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ E x p r. (Rar) A pipăi miezul cuiva = a afla adevărata valoare a cuiva. Cf. ZANNE, P. I, 218, DDRF. ♦ Valoare, sens, tîlc, semnificație (adîncă). Vorba și lucrul lui e nenșirat, sec, fără miez. JIPESCU, O. 141. Mi s-a părut c-a scris, știi, mai cu miez. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 11. Cuvintele. . . cari le spusese prezidentul înaintea porții de primire avură mai mult miez decît întreagă vorbirea aceasta nesfîrșită. AGÎRBICEANU, L. T. 327. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să însuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. Lansează . . . o înțepătură cu miez, împotriva acelor care vor să mănînce și să nu muncească. CONTEMP. 1 948, nr. 156, 12/5. Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Vorbele lui. . . mi se păreau pline de miez, umbrite de duioșie și înfiorate de nădejde. V. ROM. august 1 958, 61. Vorbe fără miez. ZANNE, P. II, 831. ♦ (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim, mai personal. Era o mîngăiere care străbatea deodată în miezul inimii și-l încălzea. POPA, V. 303. Ce taină ai mai ascuns în miezul tău? STANCU, R. A. III,196. - Pl.: miezuri și (rar, m.) miezi, mieji. – Lat. medius.

RĂSCOLI, răscolesc și răscol, vb. IV. Tranz. I. 1. A răvăși pentru a căuta pe cineva sau ceva; a scotoci. Ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele, să-mi zăpăcești hîrtiile? BARANGA, I. 162. În zadar răscoli tot portul. BART, E. 247. Ia să mi te scoli, Crînguri să-mi răscoli. De l-ăi nimeri Și de l-ăi găsi... La tăiat să-l duci. TEODORESCU, P. P. 464. ◊ Fig. Scepticul acesta... Ce taine ale naturii răscolise? Nimica și totuși vorbește cu dispreț de știință. IONESCU-RION, C. 74. ◊ Intranz. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile și trei nopți, găsi în sfîrșit... armele și hainele tătîne-său. ISPIRESCU, L. 3. Și-n asemenea cărți el răscolea c-un feli de patimă. EMINESCU, N. 80. ♦ (Cu complementul «jăratic», «foc») A mișca, a scormoni pentru a înviora. Intrară în pădure și răscolind cu niște pari un jăratec... îngropară într-însul toți mieii. FILIMON, C. 126. ◊ Fig. Florile vor răscoli din nou inima și nervii tatei. SAHIA, N. 25. Titu Herdelea nu înțelese și totuși nu mai stărui. Simțea că a răscolit o rană. REBREANU, R. I 81. Și așa, răscolind trecutul, simții că mă îneacă lacrămile binefăcătoare. DELAVRANCEA, O. II 126. De ce răscolești tu toată durerea? EMINESCU, O. IV 106. ♦ (Cu complementul «loc», «pămînt») A scurma, a rîcîi, p. ext. a ara. Se opri în dreptul locurilor răscolite de Marin Oproiu, în fața tractorului care venea. MIHALE, O. 197. Schijele răscoliră pămîntul într-o fumărie amestecată cu țărînă și praf. SADOVEANU, O. VI 22. În urma noastră rămîneau... scobiturile piciorului de lemn, care răscolea pămîntul umed ca o cîrtiță. SAHIA, N. 61. ♦ A pune în mișcare, a face să plece din locul unde se află, împingînd în lături sau ridicînd în sus. Poștalionul aleargă răscolind colbul, tras de patru perechi de cai. CĂLINESCU, E. 64. Valurile... tulburi, răscolite de un vînt ușor, saltă cînd la dreapta cînd la stînga pluta pe care stă moș Anghel. DUNĂREANU, CH. 83. ◊ (Poetic) Iarba se ridica înaltă, la dreapta și la stînga potecilor, pînă la gîtul calului, și vîntul serii răscolea întinderea verde. SADOVEANU, O. I 161. 2. A agita, a tulbura, a face să se revolte. Născut pentru luptă și dominare, răscolea lumea pe unde trecea și nu-și îmblînzea privirea decît pentru cei din jurul lui. C. PETRESCU, Î. I 11. ♦ Refl. A se deplasa, a se isca (în tumult). Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit, Din munți și văi, de peste mări, Din larg cuprins de multe zări, Nuntași din nouăzeci de țări S-au răscolit! COȘBUC, P. I 55. Ba se răscolesc și cînii De prin curți și sar la ei. id. ib. 227. II. A desface toamna stîna, alegînd sau despărțind oile după proprietarii lor. (Refl. pas.) Laptele acru de oi începe a se face pe la finele lui august, după ce s-au răscolit (deosebit) oile. ȘEZ. VII 76.

axă¹ sf [At: LTR² 250 / V: ax sn / Pl: axe / E: fr axe] 1 Dreaptă orientată într-un anumit sens. 2 (Îs) Axa numerelor Dreaptă prevăzută cu un punct de origine, de la care se continuă imaginar spre + și -infinit, pe ea găsindu-și locul toate numerele. 3 Dreaptă imaginară sau reală, care trece prin centrul unui corp și în jurul căreia acel corp se rotește sau se poate roti. 4 Dreaptă imaginară în jurul căreia se execută mișcarea de rotație a unui corp ceresc. 5 (Îs) Axa lumii Prelungire a dreptei imaginare care unește polii pământului până la intersecția cu sfera cerească. 6 Linie dreaptă care delimitează părțile simetrice ale unei figuri plane sau în spațiu. 7 (Îs) Axa unei piramide Dreaptă care unește vârful și mijlocul bazei. 8 (Îs) Axa unei prisme Dreaptă care unește centrele celor două baze. 9 (Îs) Axa unei elipse Dreaptă care unește cele două focare. 10 (Îs) Axa unei nave Linie imaginară în jurul căreia se fac diferite mișcări de oscilație și rotație ale navei. 11 (Îs) Axa unei străzi Linie (continuă) care împarte strada în două direcții de mers. 12 (D. lentile) Dreaptă dusă de la un punct luminos la centrul optic. 13 (Glg; îs) ~ de ridicare Linie a (direcției) după care s-a făcut ridicarea unui șir de munți. 14 (Atm; înv; îs) Axa gâtului Axis (1). 15-16 (Bot; înv; îs) Axa unei plante Axis (2-3). corectat(ă)

lume s.f. I 1 (filos.; în opoz. cu „microcosmos”) cosmos, macrocosmos, megacosmos, univers, <reg.> vileag, <înv.> unocuprinzime. Unii filosofi susțin că pământenii nu sunt singuri în lume. 2 (astron.) sistem planetar, sistem solar, <înv.> sistem soresc. Lumea este ansamblul alcătuit din Soare și totalitatea corpurilor cerești care gravitează în jurul lui. 3 glob, globul pământesc (v. glob), mapamond, pământ, univers, <astăzi rar> sferă. A făcut înconjurul lumii. Vrea să călătorească, să vadă lumea. 4 (adesea cu determ. „întreagă”, „toată”) făptură, fire, natură, univers. Lumina dimineții se revarsă peste toată lumea. 5 loc, parte, parte a lumii, parte de lume, regiune, ținut, <înv.> cuprins¹. Nu mai fi atât de critic și vezi cum este și prin alte lumi! 6 (biol.) lume microscopică = microlume. 7 (înv. și pop.) v. Pământ. Uscat². II 1 (adesea cu determ. „întreagă”, „toată”) omenire, seminția omenească (v. seminție), umanitate, univers, <înv. și reg.> omenime, <reg.> lumucă, <înv. > seminția pământenilor (v. seminție), viii (v. viu). Toată lumea militează pentru pace. În cartea sa studiază o perioadă importantă din istoria lumii. 2 oameni (v. om), omenire, <înv. și pop.> vileag, <înv. și reg.> omet¹, <reg.> nip, omenet, <turc.> geane. Se strecoară cu greu prin lumea din supermarket. Vorbește de la tribună lumii din piață. 3 <fig.> suflare. Noaptea, toată lumea a adormit. 4 ascultători (v. ascultător), asistență, audiență, auditoriu, public. Lumea îl întâmpină pe solist cu ropote de aplauze. 5 societate. Tânăra a ieșit prima dată în lume însoțită de părinți. 6 (art.) lumea bună = high-life. La recepție erau mulți reprezentanți ai lumii bune din oraș. 7 clientelă, cumpărători (v. cumpărător), mușterii (v. mușteriu). Lumea care vine la magazinul lui este constantă. 8 (urmat de determ. care indică felul) ambianță, ambient, ambiental, anturaj, mediu¹, societate, <înv.> mijloc, <fig.> aer¹, atmosferă, cadru, cerc, climat, sferă, <fig.; rar> pepinieră, <fig.; înv.> ocol. Lucrează într-o lume benefică pentru formarea lui profesională. 9 (art.) lumea latină = latinitate. Izolarea limbii române de lumea latină apuseană a avut consecințe importante. 10 (art.; relig. creștină) lumea cea de apoi = lumea cea luminată = lumea cealaltă = lumea de apoi = lumea de dincolo = lumea drepților = lumea luminată = lumea moartă = lumea spiritelor = lumea viitoare = altă lume, cealaltă lume (v. celălalt), viața cealaltă (v. viață), viața de apoi (v. viață), viața viitoare (v. viață), vremea cea de apoi (v. vreme), vremea de apoi (v. vreme), <rar> aceea lume (v. acela), <pop. și fam.> aia lume (v. ăla), aialaltă lume (v. ălălalt), <înv.> cea lume (v. cel), ceea lume (v. cela). Lumea de apoi este existența de după moarte, viața sufletului de dincolo de mediul pământesc; (înv. și pop.) lumea întunericului v. Gheenă. Hades. Iad. Infern. Orc. Tartar. 11 (art.; în credințele pop. și în basme) lumea de dincolo = altă lume, cealaltă lume (v. celălalt), celălalt tărâm. În lumea de dincolo trăiesc ființe cu puteri supranaturale. 12 (înv. și pop.) v. Existență. Trai. Viață. Zile (v. zi). 13 (reg.) lume albă v. Bandă¹. Buluc. Cârd. Ceată. Droaie. Gloată. Grămadă. Grup. Mulțime. Pâlc. Șiruri (v. șir). 14 (înv.) v. Neam. Popor. Populație. III 1 (înv. și pop.; urmat de determ în. gen. care indică sursa) v. Lumină. Rază. Strălucire. 2 (art.; anat.; pop.) lumea ochiului = lumea ochilor v. Pupilă.

veac [At: PSALT. HUR. 64²/26 / V: (îvp ) vac (Pl: vacuri) sn / Pl: ~uri, îvr, ~ure sn, veci sm / E: vsl вѣкъ] 1 snm (Îvp) Durata vieții omului. 2 snm (Îvp) Viața omului în succesiunea tuturor întâmplărilor trăite. 3 snm (Determinat, de obicei, în limbajul bisericesc, prin „acesta”, indică opoziția cu existența veșnică de după moarte) Existența pământească. 4 snm (Pop; îlav) (De) un ~ de om (De) mult timp. 5-6 snm (Pop; îljv) Pe (ori de) veci sau pe ~ Pe viață. 7 snm (Pop; îe) A-și face (sau a-și duce, a-și petrece, a-și trece) ~ul A-și petrece viața într-un anumit fel. 8 snm (Pop; îe; îf vac) A-i trece (cuiva) vacul A nu mai fi în floarea vârstei. 9 snm (Pop; îe) A-și fi trăit (sau a-și fi făcut) ~ul Se spune despre cineva care a îmbătrânit și nu mai poate aștepta nimic de la viață. 10 snm (Pop; îae) Se spune despre ceva care s-a demodat, s-a perimat. 11 snm (Înv; îe; îf vac) A tăia (cuiva) vacul A pune capăt vieții cuiva. 12 snm (Îvr; îe; îf vac) A trage vacul după ... A continua să trăiască după ... 13 sn (Reg; îlav) De când ~ul De mult timp. 14 snm (Trs; îlav) Cât (e) ~ul sau până e ~ul (Pentru) foarte mult timp. 15 snm (Trs; îal; în construcții negative) Niciodată. 16 smn (În limbajul bisericesc; îlav) Mai înainte de toți vecii sau (înv) mai înainte (ori mai dinainte, mai întâi) de veci (sau de ~) ori ainte (sau mainte) de ~ (ori de toate ~ure) Mai înainte de facerea lumii. 17 snm (Reg; lsg) Timp (îndelungat) pe care cineva îl mai are de trăit. 18 snm (Reg; îlav) În ~ La sfârșitul timpului destinat existenței pământești. 19 sm (Bis; mpl) Durată nelimitată în viitor Si: eternitate (10), vecie (1), veșnicie (). 20 sm (Bis; mpl) Existența veșnică de după moarte Si: eternitate (13), vecie (2), veșnicie (). 21 sm (În limbajul bisericesc; îla) De veci (sau, înv, de ~) Care nu va avea sfârșit Si: etern (9), veșnic. 22 (Reg; în practicile religiei creștine ortodoxe; îs) Lumină de veci Lumânare (sau candelă) care se aprinde în ziua de Vovedenie, în credința că, pe lumea cealaltă, ea va arde luminând veșnic. 23 sm (Îs) Lăcaș de veci Mormânt. 24 sm (Jur; înv; îlav) De veci Valabil pe termen nelimitat. 25 (Îs) Loc de veci Teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat unui mormânt sau unui cavou. 26 sm (Îlav) În (ori, înv, întru) veci sau în (ori, înv, întru) veci de veci, (până) în vecii vecilor (sau, reg, ~ului), în ~ul ~ului (sau vecilor), (îrg) (până) în ~ (de ~), (înv) în (sau întru) toți vecii, în (sau întru) vecii de ~ În tot timpul. 27 sm (Îal) În eternitate. 28 sm (Jur; înv; de obicei în legătură cu verbe ca „a stăpâni”, „a cumpăra” etc.) În (ori de) veci sau în veci de veci, (până) în ~ Pe termen nelimitat. 29 sm (Îlav) Pe veci sau (rar) pentru vecii vecilor, pentru veci, (reg) de ~ Pentru totdeauna. 30 sm (Îe) A adormi (somnul cel) de veci sau a adormi pe veci, a închide ochii de veci A muri. 31 sm (Îe) A dormi (somnul) (cel) de veci A fi mort. 32 sm (În construcții negative; îlav) În veci sau în veci de veci, în vecii vecilor, în ~ul ~ului, (îrg) în ~ (de ~), (înv) în toți vecii, (reg) pe ~ Niciodată. 33 av (Mar) Niciodată. 34 sn, (înv) sm Perioadă îndelungată de timp (considerată ca etapă în desfășurarea istoriei sau în raport cu stări, situații, fapte etc.) Vz epocă, eră, vârstă¹. 35 sn (În credințele populare; îs) ~ul de apoi sau ~ul ce va să vie Ultima perioadă de existența lumii. 36 sn (Mit; înv; îs) ~ul de aur (sau aurit) Vârsta de aur. 37 sn (Înv; îs) ~ul de bronz Epoca bronzului. 38 sn (Înv) ~ul de (sau din) mijloc Evul Mediu. 39 sn (Îs) ~ul de aur Perioadă istorică de maximă înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. 40-41 smn (Îljv) Din ~ (ori veci) sau de ~ Din cele mai vechi timpuri. 42-43 smn (Îal) Din moși strămoși. 44 sn (Înv; îs; îf vac) Obiceiul de vac Obiceiul pământului. 45 sna (Lsg) Epoca (considerată) contemporană. 46 sna (Pex; lsg) Generația epocii (considerate) contemporane. 47 snp Timpul considerat în desfășurarea lui. 48 snp (Succesiune de) generații. 49 sn Interval de timp de o sută de ani Si: secol, (înv) sută, (îvr) sutime, vreme (65). 50 sn (Adesea însoțit de un numeral ordinal) Fiecare dintre intervalele de o sută de ani succesive, socotite în raport cu începutul erei creștine Si: secol, (înv) sută, (îvr) sutime. 51 sn (Îlav) Cu ~urile Cu trecerea timpului. 52 sns (Met; reg; de obicei cu determinări ca „bun”, „rău” etc.) Timp. 53 sns (Trs) ~ de cremene Timp senin.

LÉPRĂ (< ngr.) s. f. 1. Boală infecțioasă cronică, cu localizare cutanată și viscerală, provocată de un bacil acidorezistent, numit Mycobacterium leprae sau bacilul Hansen. După un debut sub forma unor pete roșii, boala evoluează lent spre noduli ulceroși, care duc la mutilări locale (mai ales la față și la extremități). Endemică în numeroase țări tropicale sau subtropicale (America de Sud și Centrală, Africa, Asia). Boala afectează în jur de 11 milioane persoane, India fiind țara cu cel mai mare număr de bolnavi din lume. ♦ Fig. Racilă, plagă. 2. Om fără caracter, fără scrupule; ticălos.

COMEDIE², comedii, s. f. (Învechit și popular) 1. Spectacol public (reprezentat de obicei Ia bîlciuri) cu numere de circ, panoramă, călușei etc. Ședem la o masă mai la o parte; ședem cît ședem, și începe comedia. CARAGIALE, O. I 47. Ca la (o) comedie = ca da un spectacol distractiv, hazliu. Prind oamenii a se aduna în jurul lui ca la o comedie. RETEGANUL, P. II 78. Făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. ♦ Mașinărie, mecanism. Atunci lumea-n căpățînă se-nvîrtea ca o morișcă, De simțeam, ca Galilei, că comedia se mișcă. EMINESCU, O. I 140. 2. Întîmplare ciudată și hazlie, faptă caraghioasă, poznă, drăcie, bazaconie. Un hohot izbucnește între cei din jurul lui Cărbune, iar nevestele, cînd aud, din colțul lor, despre ce-i vorba, dau buluc într-acolo, ca să vadă și ele comedia drăcosului de Buzduga. SP. POPESCU, M. G. 32. E comedie, mare comedie, Fănică, stăi să-ți spui. CARAGIALE, O. I 108. Ei, nu mai coborî ochii și zi că vrei, să se sfîrșească comedia. ALECSANDRI, T. 320. ♦ (În exclamații, exprimînd mirare, surprindere; uneori determinat prin «a dracului», «a naibii») Minune, lucru neașteptat, surprinzător. Curat comedie! poți zice că nu e așa, domnule! NEGRUZZI, S. III 368. Hei comedia dracului, în grădina-mpăratului! Cine l-o fi omorît Ș-aici la mine l-a tîrît? TEODORESCU, P. P. 129.

MOMÍȚĂ¹ s. f. 1. (Popular) Ganglion. Cf. BIANU, D. S. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Ganglion, glandă de la pieptul sau de la gîtul anumitor animale, din care se prepară unele feluri de mîncare. Momiță de miel. POLIZU, cf. COSTINESCU. Chefuri cu fleici, cu frigărui de momițe și cu tarafuri de lăutari. I. BOTEZ, B. I, 16. Momițele sînt ghindurile din jurul gîtului de la vite (ganglioni) amestecate cu alte măruntaie. VOICULESCU, L. 221, cf. ENC. AGR. Venea lumea din mahala și de mai departe pentru fleici și momițe și ficat. PAS, Z. I, 171. Ițele momițele, treanca fedeleșile (Punga cu bani). PĂSCULESCU, P. 96, cf. 83. ♦ (Regional, la pl.) Măruntaie (I 1) de vită. Cf. CHiRiȚESCU, GR. 252. ♦ (Regional, la pl.) Icre (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 182. Cînd am spintecat mreana am văzut că-i plină de momițe. ib. 2. (Regional) Bubă, eczemă. Com. din ORAVIȚA. – Pl.: momițe. – Din bg. момица.

ROATĂ¹, roți și roate, s. f. 1. Cerc de lemn sau de metal, cu spițe sau plin, care, învîrtindu-se în jurul unei osii, pune în mișcare un vehicul. Roțile pocneau tot mai des peste încrucișări, treceau de pe o linie pe alta cu o siguranță mașinală. REBREANU, R. I 13. Drumul era lung și obositor. Roatele căruței scoteau un țipăt ascuțit și se părea că taie auzul. DEMETRESCU, O. 116. [Moș Nichifor] pune roata la loc, vîră leuca, sucește lamba și-a strînge la scară. CREANGĂ, P. 125. Lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile și-l făcea obadă de roată. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Caii (sau boii) de la roată = caii (sau boii) rotași. Caii de la roată fură schimbați cu o pereche din cei legați de codîrlă. CAMIL PETRESCU, O. II 286. Cînd sînt două perechi de boi, perechea din urmă se cheamă... boii de la roate, rotași. PAMFILE, A. R. 50. ◊ Expr. A fi cu trei roate la car = a nu fi întreg la minte, zăpăcit, nebun. Înțeles-ați oare vrun singur cuvînt măcar? Mă tem că hatmanul nostru e cu trei roate la car. HASDEU, R. V. 149. A pune (o acțiune) pe roate sau (despre acțiuni) a merge (ca) pe roate = a organiza (sau a fi organizat) așa ca să funcționeze fără piedici, a face ca cineva sau ceva să fie activ. A pune (cuiva) bețe în roate v. băț. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) v. cincilea. (În construcție cu verbul «a bate» sau cu verbe care sugerează această acțiune) De la roate = foarte tare, strașnic. Să apuci un băț scurt, dar gros și sănătos, și cu acela să începi a mi-o măsura peste spate, știi colea... de la roate. MARIAN, O. I 345. 2. Organ de mașină în formă de cerc de metal sau de lemn, cu spițe sau plin, care servește într-un sistem tehnic la transmiterea sau la transformarea unei mișcări. Sonda e numai un vuiet de roți. BOGZA, A. Î. 49. Patru oameni stau la roata de la cîrmă. VLAHUȚĂ, R. P. 6. Fîntîna era adîncă și nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborît pînă la apă. CREANGĂ, O. A. 230. ◊ Roata morii = roată, acționată de o apă curgătoare, care pune în mișcare o moară. Am stat la roata morii, Și roata umblă des. COȘBUC, P. I 60. 3. Nume dat diferitelor obiecte asemănătoare cu roata (1) și avînd diverse utilizări: a) unealtă care servește la torsul lînii, cînepii și inului. Roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. La cusut și sărăduit sumane, și mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors. id. ib. 63; b) (determinat prin «olarului») mașină de lucru rudimentară a olarului, constituită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjește lutul și dă formă oalelor; c) instrument de tortură pe care se legau altădată osîndiții, pentru a fi zdrobiți printr-o mișcare repede de învîrtire; d) (determinat prin «norocului») cerc mare, numerotat cu numere cîștigătoare, care este învîrtit cu mîna de cumpărătorii biletelor de tragere. Se opri în grădina lui Eliade, chiar în fața unei roate a norocului. CAMIL PETRESCU, O. II 113; e) (în expr.) roata lumii (sau a vremii) = succesiunea evenimentelor. Cine zice altfel, moșule, decît, vezi dumneata, roata lumii se învîrtește și noi cu dînsa. HOGAȘ, M. N. 67. Ascultînd cu adîncime glasul gîndurilor mele, Uriașa roat-a vremii înapoi eu o întorc și privesc. EMINESCU, O. IV 111. ◊ S-a întors roata = s-a schimbat situația (în defavoarea cuiva); s-a întors norocul (de partea altcuiva); f) vîrtelniță. 4. Obiect, desen sau contur rotund ca un cerc; disc. Soarele scapăt-acum, iar roata-i s-ascunde sub culme, Vîntul alene cîntînd deasupra pădurii, prin vîrfuri Spune trăite povești din lumile albastre-ale zării. COȘBUC, P. II 63. [Corăbii învechite] trecînd încet ca umbre – țin pînzele umflate În fața lunei care prin ele-atunci străbate, Și-n roată de foc galben stă fața-i ca un semn. EMINESCU, O. I 63. ♦ Obiect fabricat, așezat sau împachetat în formă de cerc, de colac sau de covrig. Roată de cașcaval. Roată de frînghie. 5. Figură formată de mai multe ființe sau lucruri așezate în formă de cerc. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. SADOVEANU, O. I 330. ◊ (În metafore și comparații) Una, mai cu moț, a rămas lîngă buduroi să-i înfrunte [pe turci]. Turcii călări, cu fesuri, cu cealmale, mustăcioși, bărboși, roată în jurul ei. STANCU, D. 10. ◊ (În construcție cu verbele «a sta», «a ședea», «a se aduna», «a se strînge» etc.) Împrejurul focului, stătură toți roată, pînă tîrziu de tot. BUJOR, S. 136. Făcîndu-se toți roată împrejurul mămăligii, își trase fiecare înspre dînsul partea sa. HOGAȘ, M. N. 195. La un semn dat de zmeul cel cu trei ochi, zmeii se adunară roată pe lîngă foc. BOTA, P. 69. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Flăcăi voinici șed roată pe lîngă un foc mare. ALECSANDRI, P. III 234. ◊ (Repetat) Oamenii au aprins focuri din paie vechi și mărăcinișuri și s-au strîns roate-roate, zvonind din glasuri cu mare însuflețire. SADOVEANU, M. C. 206. 6. Mișcare circulară; învîrtitură, răsucire, rotocol, cerc. Și fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate Cu-aripile-ostenite un alb ș-un negru corb. EMINESCU, O. I 93. Paloșul Radului zbură un minut, făcînd roată împrejuru-i, dar săbiile și lăncile îl înconjurau. ODOBESCU, S. I 157. Ghiță se necăjea... Mîna-n chimir că-i punea, De mijloc că-l apuca Vreo trei roate-l învîrtea. TEODORESCU, P. P. 629. Șoimule, șoimuț ușor, Fă-te roată sus în zbor. ALECSANDRI, P. P. 172. ◊ (În construcție cu verbe ca «a se uita», «a privi» sau în construcții legate de ideea de a privi) Ziulica, ziua toată Își poartă vederea roată, Degeaba că o rotește, Pe mine nu mă zărește. DEȘLIU, M. 31. Negoiță s-a suit într-un dud mare și s-a uitat pretutindeni roată. CARAGIALE, P. 88. Ursane frate! să-ți faci ochirea roată, Și cît îi vedea zare a ta să fie toată! ALECSANDRI, P. A. 164. Ochii roată că-și făcea, Jur prejur că se uita Ș-o fîntînă că-mi zărea. TEODORESCU, P. P. 440. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată, Să-mi fac ochișorii roată, Să mă uit în lumea toată, Pe unde-am umblat odată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 314. ◊ Expr. A da roată = a merge de jur împrejur, a descrie un cerc (în mers, în zbor); a face ocoluri. Augurul... dă roată prin odaie și... roagă cerul cu stelele și luna. COȘBUC, P. II 192. Vînători de dropii au dat roată, ore, zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi. ODOBESCU, S. III 14. Apoi Corbea ce-mi făcea? În scară picior punea, Pe Roșul încălica Ș-o roată curții că da. Dete-o roată, dete două, Dete, măre, pîn’ la nouă. TEODORESCU, P. P. 531. (Rar) A face o roată = a alerga, a da o fugă; a da o raită. Maică, măiculița mea, Fă o roată pîn’ acasă. BIBICESCU, P. P. 327. ♦ (De obicei în construcție cu verbele «a face» sau «a se da») Figură de acrobație constînd în rotirea laterală a corpului prin sprijinirea succesivă pe mîini și pe picioare. Se țineau de caretă, alergînd după ea, iar cei mai sprinteni se dau tumba sau făceau roata pe lîngă porțile ei. MACEDONSKI, O. III 25. [Atletul] îmbla pe mîni și pe cap și cu picioarele sta în sus... se da de-a roata peste cap. SBIERA, P. 262. ◊ Expr. A (se) duce de-a roata = a (se) rostogoli. O fărîmătură de stîncă se duce de-a roata în vale. GANE, N. I 94. Deasupra sufla furtuna așa de puternic, încît ducea păsările de-a roata în aer. id. ib. 91. Știubeiul... se duse de-a roata pînă devale. ȘEZ. III 24. ◊ Roata morții = acrobație care constă din alergatul în cerc cu motocicleta pe pereții unei construcții special amenajate.

UMPLE, umplu, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la recipiente sau la cavități) A face să fie plin (mai ales cu un lichid), a băga înăuntru (pînă la gură); p. ext. a face să conțină o cantitate oarecare din ceva. Cotrobăia prin cazan și își umplea strachina cu ce era mai bun. SADOVEANU, O. VI 169. Umple groapa cu jaratec și cu lemne putregăioase. CREANGĂ, P. 29. ◊ (Prin analogie cu o cavitate) S-au dus amîndoi, și ea și-a umplut brațele cu ramuri. CAMIL PETRESCU, U. N. 102. ◊ Fig. Stelele umpleau văzduhul. SADOVEANU, O. III 398. Umplea capul bietului băiat cu toate fleacurile. VLAHUȚĂ, N. 15. Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii. EMINESCU, O. I 149. ◊ Expr. A-și umple burta (sau pîntecele) = a se îndopa cu mîncare. A-și umple buzunarele = a cîștiga bani mulți. A umple paharul = a pricinui cuiva un neajuns care întrece ceea ce poate el suporta; a pune vîrf. Incidentul de sus venise numai să umple paharul. C. PETRESCU, Î. II 149. Gara... cu înghesuiala unor oameni grăbiți și brutali venea numai bine să umple paharul. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 7. (Refl..) A i se umple cuiva ochii de lacrimi = a începe să plîngă, a avea ochii umezi. Moșneagul, cînd a văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi de bucurie. CREANGĂ, P. 291. Ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor. EMINESCU, N. 5. Copila se sculă în picioare de mînie și ochii i se umplură de lacrimi. ALECSANDRI, O. P. 223. (Tranz., inversînd raportul dintre părțile propoziției) Lacrimile îi umplură ochii. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Refl. (Poetic) Luna se înălțase, nouri treceau pe deasupra ei umplîndu-se de lumină vînătă. SADOVEANU, O. VI 15. În fața noastră soarele apune, valea se umple de umbră. VLAHUȚĂ, O. A. 179. 2. Fig. A copleși pe cineva, a face că cineva să se simtă cuprins sau apăsat (de un sentiment, de o senzație etc.). Grăbind spre han, Vitoria simțea cum o umplu gînduri și hotărîri nebiruite. SADOVEANU, B. 85. Am să-ți spun o veste care a să te umple de bucurie. NEGRUZZI, S. I 18. Ochii tăi cei negrișori umple-mi trupul de fiori. jJARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. ◊ Expr. A umple pe cineva de sperieți = a îngrozi. Apoi dă, mamă! vezi, i-a umplut de spărieți. CREANGĂ, P. 28. ◊ Refl. I se umplea inima de mîndrie. ISPIRESCU, L. 39. Cînd se duce împăratul și vede cum se împlinise de bine poronca lui, se umple de bucurie. CREANGĂ, P. 265. 3. A (mai) adăuga apă (sau alt lichid) pentru a face să fiarbă mîncarea. Să ai grijă, bătrîno, să mai umpli oala cu fasole. STĂNOIU, C. I. 66. ◊ Expr. A umple borș = a pune la fermentat tărîțe amestecate cu apă și cu maia, pentru a obține borșul cu care se prepară anumite mîncări. Lelița cu șorțul roș Nu știe să umple borș. POP. (Regional) A umple flori = a pune la macerat flori sau frunze, turnînd peste ele apă caldă, pentru a prepara anumite vopsele. ♦ A introduce într-un înveliș (de aluat, de anumite legume etc.) un preparat culinar (pentru a pregăti anumite mîncări). Nu știu cum îi cade un urs mare din sîn și de-a dura prin clasă; nu de cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brînză, rotund, prăjit pe jaratic. CREANGĂ, A. 77. ♦ (Rar) A îmbiba un preparat culinar cu un lichid dulce sau aromat. Cocoșei de zahăr umpluți cu sirop. I. BOTEZ, ȘC. 86. 4. A răspîndi (mirosuri, parfumuri) într-un spațiu, într-o încăpere. Cind bate vîntul din jos, Umple casa de miros. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (În forma împle) Busuioc și mint’ uscată Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. id. ib. 85. ◊ Refl. Se umplu locul de un miros așa de frumos. ISPIRESCU, L. 39. ♦ (Despre sunete, zgomote sau despre un izvor de sunete) A cuprinde, a învălui un loc, un spațiu. Bocetele umplură văzduhul, clopotele umplură zările cu jalea lor. SADOVEANU, O. I 258. Statu- Palmă clătinat Umple lunca de-un lung vaier. ALECSANDRI, P. A. 188. ◊ Expr. A umple satul (lumea sau, rar, urechile lumii) = a răspîndi un zvon, o știre, o veste. A umplut urechile lumii c-ar fi luat c-o săgeată boldul de aur din vîrful cortului sultanului Albu. DELAVRANCEA, O. II 99. 5. (De obicei hiperbolic) A ocupa, a acoperi o suprafață, o întindere, o încăpere sau (prin restricție) un cadru. Oastea umplu ograda și toate ulițele din jur pînă la mari depărtări. SADOVEANU, O. VII 155. Căpitanul umplu așa, fără veste... ușa salonului plin de lume cu persoana sa bărboasă. HOGAȘ, H. 78. De dragostea unei regine frumoase, Umplut-ai pămîntul de oase! COȘBUC, P. II 194. ◊ (Poetic) Din cînd în cînd se uita la norii care umpleau cerul spre apus, rotunzi și trandafirii ca niște meri înfloriți, plutind fără trunchi în văzduh. DUMITRIU, N. 118. Nouri de jăratec și aur umpleau cu oștirile lor ceriul. EMINESCU, N. 48. ◊ Refl. S-a umplut Țara Moldovei de doamne și domnițe. SADOVEANU, F. J. 493. Din frunza care cade se umple-n mai cîmpia. EFTIMIU, Î. 180. Se umple ograda și livada moșneagului... de cirezi de vite. CREANGĂ, P. 68. (Poetic) Noaptea se umpluse de fulgere, ca un pumn de întuneric, în care roiesc mereu scînteile unui amnar. MIHALE, O. 507. Răsăritul se umplea de flacări. SADOVEANU, O. I 438. Aicea, p-aste ziduri, în liniște senină, Privesc cum orizontul se umple de făclii. ALEXANDRESCU, P. 23. ♦ A acoperi cu scrisul o hîrtie, un caiet etc. Numărul hîrtiilor umplute cu povești și însemnări sporește în chip vertiginos pe masa de brad. CĂLINESCU, E. 252. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și indicînd materia, obiectul în discuție) A acoperi (pe cineva sau ceva) cu o substanță neplăcută, murdară, dăunătoare (v. mînji); fig. a contamina, a molipsi. Didesubtul scării [teatrului] este o boltă supt care butcile trec, pentru ca cei ce se scobor să nu fie umpluți de ploaie. KOGĂLNICEANU, S. 89. ◊ Expr. A umple pe cineva (sau, refl., a se umple) de bogdaproste v. bogdaproste. A umple (pe cineva sau, refl., a se umple) de brînză (sau de procopseală), se spune, ironic, despre cineva care n-a reușit într-o acțiune. Îl furase somnul cu fluierul în gură și merele pieriseră. – Ne-ai umplut de brînză și tu, îi zise tat-său. VISSARION, B. 13. De procopseală văz că mă umpluși. PANN, P. V. III 80. 7. (Rar) A face să fie complet, a completa; a împlini. [Rada] de-abia pe la Sîn-Petru Umple optsprăzece vremuri. COȘBUC, P. I 95. – Variante: umplea (SADOVEANU, O. VI 226), (regional) împlea vb. II, împle vb. III.

JURA, †GIURA (-ur) I. vb. tr. și intr. 1 A afirma, a încredința în mod solemn, luînd ca martur pe Dumnezeu, cele sfinte, sau ceea ce are cineva mai scump, ceea ce venerează mai mult: jur pe Dumnezeu, pe sfînta Evanghelie, pe cruce, pe mormîntul mamei, pe copiii mei, pe ochii mei, pe cinstea mea, etc. că ți-am spus adevărul; proverb: hoțul fură și jură; să se taie mîna celuia ce va jura strâmb (PRV.-MB.) ¶ 2 A făgădui, a se îndatora cu jurămînt: ⁓ credință, supunere, iubire, răzbunare; a jurat că nu mai bea vin ¶ 3 A conjura, a ruga cu stăruință; a pune să jure că va face sau nu va face ceva: mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei (ISP.) II. vb. refl. A face un jurămînt, a jura: cine se jură strîmb, de Dumnezeu se leapădă (PRV.-MB.) [lat. jurare].

VESEL, -Ă, veseli, -e, adj. 1. Care este bine dispus; cu voie bună, voios. Un copil... se învîrtea în jurul lui cînd încoace, cînd încolo, vesel ca un fluture alb lîngă un pom bătrîn. REBREANU, R. I 126. Lume veselă ca astăzi N-am mai pomenit de mult. IOSIF, PATR. 38. ◊ (Prin metonimie) Traiul lumii... Cine vor, aceia lese-l, Dară sufletul mi-i vesel, Tinerețea luminată. EMINESCU, O. I 102. ◊ (Rar, despre animale) Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt! COȘBUC, P. I 264. [Porumbeii] apă veseli c-or gusta. TEODORESCU, P. P. 39. ◊ Fig. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel, neted. REBREANU, I. 9. 2. Care exprimă voie bună, voioșie, bună dispoziție. Glasuri vesele răsună, Zic vioare, – urlă vîntul. IOSIF, PATR. 27. ◊ (Adverbial) Un cucoș... bătu din aripi și trîmbiță vesel în lumina aurie. SADOVEANU, O. I 344. Fata vesel îi zîmbește. CREANGĂ, P. 275. 3. Care aduce veselie, care înveselește; desfătător, plăcut. Mic și vesel: colo-n fund, Uite-l verde și rotund Nucul din grădină. COȘBUC, P. I 261. Deodată perdeaua de codru se dă la o parte: căsuțe vesele se ivesc pe podișul din dreapta. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. ◊ (Adverbial) În pădure se făcuse iar liniște, și soarele lumina vesel. SADOVEANU, O. VII 38. Un haiduc trecea prin crîng Singur-singurel cu dorul, Păsările ciripeau, Vesel murmura izvorul. IOSIF, V. 113. 4. Care se face, se petrece cu voie bună, cu voioșie; plin de veselie. Dar azi vă dau o veselă agapă. TOPÎRCEANU, S. A. 3. Trei fecioare... În veselă horă ușoare sălta. ALECSANDRI, P. I 190. Am petrecut două săptămîni vesele. NEGRUZZI, S. I 68.

FIGURĂ, figuri, s. f. 1. Chip, față, obraz. Figura lui e numai o schiță de chip omenesc. ARGHEZI, P. T. 63. Cuprins de-un fel de vagă presimțire, Pîndii pe-ascuns figura-i nemișcată. TOPÎRCEANU, S. A. 106. Catinca... avea o figură simpatică, un zîmbet blajin și niște ochi mari și duioși. VLAHUȚĂ, O. A. 111. ◊ Expr. (Franțuzism rar) A face figură (bună, rea etc.) = a face o anumită impresie (bună sau rea) celor din jur. Damele de la curte... făceau o tristă figură. NEGRUZZI, S. I 104. Socotești că poți oare... Arătîndu-te în lume vreo figură a face? ALEXANDRESCU, M. 268. A face figură de... = a avea aerul de..., a trece drept... Trebuie să facă sau figură de nătărău sau de impertinent. BOLINTINEANU, O. 318. (Familiar) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă, a păcăli (pe cineva). Peste vreun sfert de ceas s-a arătat Baciu, furios... poate pentru că ghicise că i-am făcut figura. PAS, Z. III 36. 2. Imagine plastică a unei persoane, a unui animal sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc.; chip. Figuri de animale. Figuri de ceară. ▭ Zidurile par scrise în întregime cu cifre și cu figuri, SAHIA, U.R.S.S. 23. Face cu bățul său figuri Și scutură din frunte făcînd încrețituri. COȘBUC, P. II 191. ◊ Figură geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. Dreptunghiul este o figură geometrică. ♦ (Fiz., Tehn.) Forma exterioară a unui corp. ♦ (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La șah) Fiecare dintre piesele de joc (rege, regină, nebun etc., p. ext. și pion) avînd forme caracteristice. 3. Grămadă de nisip, de pietriș etc., în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula, mai ușor volumul. 4. Persoană. Aceleași figuri așteaptă... sosirea trenurilor. SAHIA, N. 47. ♦ Persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. O sarcină de onoare care stă în fața scriitorilor noștri este crearea figurii tipice a comunistului, în toată bogăția sa sufletească, demn de a fi exemplu și obiect de imitare pentru oameni. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 97. 5. (În expr.) Figură de stil sau figură poetică = procedeu stilistic prin care se modifică accepția proprie a unui cuvînt, pentru a da mai multă forță expunerii sau imaginii prezentate. ♦ (Logică) Figurile silogismului = forme de silogism care se deosebesc între ele după locul termenului mediu în premise. 6. Poziție sau ansamblu de poziții și mișcări (la un dans, la balet, la scrimă, la patinaj etc.). Prima figură a cadrilului. ▭ Două profesoare tinere predau cursuri de balet. Fete și băieți executau, în ritmul muzicii de pian, figurile explicate de maestre. SAHIA, U.R.S.S. 129.

HAOS, haosuri, s. n. 1. (În mitologia greacă) Stare primitivă de neorganizare în care, după presupunerea celor vechi, s-ar fi aflat materia înainte de apariția universului cunoscut de om; (în unele concepții teogonice) prăpastie fără fund în care s-ar fi găsit într-un amestec confuz și dezordonat elementele și materia înainte de organizarea lumii; abis. Ca o lacrimă de aur Cade-n haos cîte-o stea. DEMETRESCU, O. 56. Și din a haosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentîi, Cum izvorau lumine. EMINESCU, O. I 176. Se pare că tot cerul căzut e pre pămînt Și c-au rămas în urmă-i un haos, un mormînt. ALECSANDRI, P. A. 139. 2. Fig. Confuzie, dezordine, neorînduială. V. debandadă. Statul de democrație populară a avut de luptat împotriva haosului economic și financiar. HOT. R. B. 8. – Variantă: caos (EMINESCU, O. IV 49), scris și chaos (EMINESCU, O. I 177), s. n.

FATUITATE s. f. (Franțuzism) Mîndrie arogantă, îngîmfare, înfumurare. [În proiectul satiric «Pustnicul»] Eminescu vrea să picteze fatuitatea societății dominante din jurul anului 1840, care-și petrece viața în baluri fastuoase. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 170, 5/5. Tinerii scriitori din țară se mărginesc a cutriera lumea romînească... ținînd șezători literare, niște inocente sporturi, – fatuitate juvenilă. CARAGIALE, O. VII 233. – Pronunțat: -tu-i-.

amestecat², ~ă [At: (a. 1640) ap. GCR I, 90 / Pl: ~ați, ~e / E: amesteca¹] 1-2 a, av Combinat. 3-4 a, av Reunit. 5-6 a, av Adunat laolaltă. 7-8 a, av Pus în legătură cu ceva. 9-10 a, av Angrenat în ceva. 11-12 a, av Împestrițat. 13 a (Îs) Lume ~ă Oameni de bună condiție și oameni cu reputație rea sau de condiție inferioară. 14-15 a, av Încurcat și neorânduit. 16 a (Jur; înv) Nedelimitat. 17 a (Jur; înv; îs ) Sânge ~ Incest. 18 av (înv) Incestuos.

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Corp ceresc principal al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului. ◊ Loc. adv. Sub (sau pe sub) soare = pe pământ, în lume. ◊ Expr. (Fam.) (A fi) soare cu dinți = (a fi) frig pe vreme senină. (A fi) rupt din soare = (a fi) foarte frumos, de o deosebită frumusețe. (În basme) La soare te poți uita, dar la dânsa (sau la dânsul) ba, se spune spre a arăta că cineva este de o frumusețe excepțională. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, a iubi foarte mult (pe cineva). A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face foame. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit¹, est, orient; p. ext. vremea când răsare soarele; soare-apune (sau -scapătă) = apus¹, vest, occident; p. ext. vremea când apune soarele. ♦ Lumină (și căldură) care vine de la Soare (1). ◊ Loc. adv. Cu soare = cât mai e ziuă, cât mai e lumină. 2. Nume dat aștrilor care, ca și Soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie; bunăstare. – Lat. sol, -lis.

revoluți(un)e f. 1. mișcare circulară completă: Pământul își face revoluțiunea sa în jurul soarelui în 365 de zile și 6 ore; 2. se zice de schimbările geologice ale globului; 3. schimbare bruscă în arte, în opiniuni, în afacerile lumii; 4. se zice în special de o schimbare violentă în guvernul sau așezămintele unui Stat. V. Nume proprii.

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Corp ceresc central al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului. ◊ Loc. adv. Sub (sau pe sub) soare = pe pământ, în lume. ◊ Expr. (Fam.) (A fi) soare cu dinți = (a fi) frig pe vreme senină. (A fi) rupt din soare = (a fi) foarte frumos, de o deosebită frumusețe. (În basme) La soare te poți uita, dar la dânsa (sau la dânsul) ba, se spune spre a arăta că cineva este de o frumusețe excepțională. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, a iubi foarte mult (pe cineva). A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face foame. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit¹, est, orient; p. ext. vremea când răsare Soarele; soare-apune (sau -scapătă) = apus¹, vest, occident; p. ext. vremea când apune Soarele. ♦ Lumină (și căldură) care vine de la Soare (1). ◊ Loc. adv. Cu soare = cât mai e ziuă, cât mai e lumină. 2. Nume dat aștrilor care, ca și Soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie; bunăstare. – Lat. sol, -is.

BABĂ, babe, s. f. I. (Uneori peiorativ) Femeie bătrînă. La fîntînă, o babă, zbîrcită drob și uscată scîndură, turna apă într-un urcior. DELAVRANCEA, T. 27. Fiul craiului... numai iaca se trezește dinaintea lui cu o babă gîrbovă de bătrînețe. CREANGĂ, P. 189. Văzîndu-se luat în răspăr de babele satului... se apăra în dulcea limbă a poeziei. ODOBESCU, S. III 9. Ducea verde bosioc... Bosiocul fetelor, Maghiran nevestelor, Tămîiță babelor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 513. Satul (sau țara, lumea) arde (sau piere) și baba se piaptănă, se zice despre cineva care e preocupat de lucruri mărunte și neînsemnate cînd în jurul lui se petrec evenimente importante, grave. A trecut baba cu colacii (sau, mai rar, cu colacul), se spune cuiva care a scăpat o ocazie bună, un moment favorabil. Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă, se zice celui care nu este atent cînd se spune ceva și cere să i se repete, ◊ (Pleonastic) [Mama-pădurilor], o babă bătrînă și urîtă, care îmblă prin împărăția mea de mînă cu furtuna. EMINESCU, N. 7. ◊ Zilele babei (sau babelor) sau babele =(după o legendă populară) primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, cu vreme schimbătoare. Cam între sfîrșitul lui făurar și începutul babelor... te pomenești cu Ghira. DELAVRANCEA, T. 152. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, P. A. 117. ♦ (Familiar, în glumă, fără să se țină întotdeauna seamă de vîrsta) Soție. Cînd cu baba m-am luat, Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. ♦ (În trecut) Femeie bătrînă de la țară, care pretindea că vindecă bolile prin diferite leacuri și vrăji, exploatînd astfel ignoranța populației și lipsa de asistență medicală din trecut. Au venit babe doftoroaie din sat. SADOVEANU, N. F. 92. Umbla din babă în babă cu descîntece și cu oblojele. CREANGĂ, P. 111. ♦ (În nume de jocuri de copii) De-a baba-gaia = joc în care un copil, care face pe cloșca, își apără «puii» împotriva altuia, care face pe gaia; de-a puia-gaia, de-a cloșca cu puii. (De-a) baba-oarba = joc în care un copil legat la ochi caută, pe dibuite, să-i prindă pe ceilalți. Dănilă leagă strîns c-un ștergar gros, de cîlți, ochii și urechile dracului, ca la «baba-oarba». CREANGĂ, P. 55. Iată și Nicu, fiul mieu... Nu-ți aduci aminte cînd te giucai cu dînsu de-a baba-oarba? ALECSANDRI, T. I 43. II. 1. Bîrnă de sprijin: a) grindă de lemn așezată în lungul unui zid, care servește ca reazem pentru acoperiș sau pentru grinzile transversale ale unui planșeu de lemn; b) (la poduri) element de construcție format din una sau două grinzi așezate pe capul piloților sau direct pe zidărie; c) (la moara de apă) fiecare din cei patru stîlpi care sprijină podul; d) (la moara de vînt) babalîc (2). 2. Zglăvoacă. 3. (Regional) Ciupercă comestibilă, roșie, care crește pe crăci uscate și putrede.

sărbătoare [At: PSALT. 147 / V: (înv) ~bot~, ser~ / Pl: ~ori / G-D: ~orii, (rar) ~i / E: sărba + -ătoare] 1 sf Zi (ori succesiune de zile) consacrată celebrării unui eveniment religios ori comemorării unui sfânt (și în care, de obicei, au loc solemnități, respectarea unor ritualuri, întreruperea activității obișnuite) Si: (îvp) praznic, (înv) sărbătorie (3). 2 sf (Pgn) Zi (ori succesiune de zile) în care se serbează un eveniment, un personaj de seamă, o categorie de oameni etc. (și în care, de obicei, au loc solemnități, respectarea unor ritualuri, întreruperea activității obișnuite etc.) Si: (îvp) praznic, (înv) sărbătorie (4). 3 sf (Pex) Zi oficială de odihnă. 4 sf (Mpl) Perioada din jurul, în timpul Crăciunului, a Anului Nou sau a Paștelui. 5 sf (Iuz; îs) ~a muncii 1 Mai, ziua solidarității celor ce muncesc din lumea întreagă. 6 sf (D. zile; îla) De ~ sau de ~ori În care se sărbătorește ceva sau cineva. 7 sf (D. zile; îal) În care (oficial) nu se lucrează Si: de odihnă. 8-9 sf (Îljv) De ~, de ~ori (Ca) pentru sărbătoare (1). 10-11 sf (Îal) (În mod) festiv. 12 sf (Reg; d. cai; îla) De ~ Care este folosit de sărbători (1) sau în ocazii deosebite. 13 sf (Reg; îe) Împarte ~orile (pe drum) Se spune despre o persoană care își pierde vremea, care umblă fără rost. 14 sf (Reg; îs) ~-n casă Se spune pentru a evita discuții jenante, când sunt fete de față. 15 av (Îf ~a, ~orile) În zilele de sărbătoare (1). 16-17 av (Îaf) La (ori în) fiecare sărbătoare. 18 sf Eveniment foarte plăcut, emoționant etc. 19 sf Prilej de mare bucurie, de deosebită plăcere. 20 sf (Asr) Sărbătorire (3).

NATURAL, -Ă I. adj. 1. referitor la natură, specific naturii. ◊ creat de natură. ♦ științe ~e = ansamblu de științe care studiază fenomenele lumii înconjurătoare, lumea organică și anorganică; științele naturii. 2. (mat.) număr ~ = fiecare număr întreg pozitiv. 3. care se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă; firesc, obișnuit, simplu. 4. (jur.; despre copii) născut în afara căsătoriei. II. adv. desigur, firește. III. s. n. naturalețe. (< lat. naturalis. fr. naturel, it. naturale)

DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ, document adoptat la 4 iul. 1776, la Philadelphia, de Congresul continental al reprezentanților celor 13 colonii engleze din America de Nord, prin care acestea s-au declarat independente. D., concepută de Thomas Jefferson, reprezenta chintesența celor mai înalte concepte politice și filozofice ale sec. 18. Ziua de 4 iul. a devenit sărbătoarea națională a S.U.A. Declarația de independență Atunci când, în decursul evenimentelor omenești, devine necesar ca un popor să desfacă legăturile politice care l-au unit cu un altul și să-și asume printre Puterile lumii statutul aparte și egal la care îl îndreptățesc Legile Naturii și ale lui Dumnezeu, un elementar respect față de legile nescrise ale umanității impune ca acesta să declare cauzele care îl constrâng la separațiune. Considerăm ca adevăruri grăitoare că toți oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la Libertate și la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care își derivă dreptele lor puteri din consimțământul celor guvernați. Că, ori de câte ori, o Formă de Guvernare devine o primejdie pentru aceste țeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească și să instituie un nou Guvern bazat pe acele principii și organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui Popor Siguranța și Fericirea. Prudența, într-adevăr, va fi aceea care va dicta ca Guvernele de mult statornicite să nu fie schimbate pentru motive neînsemnate sau vremelnice; iar întreaga experiență ne învață că omenirea este mai dispusă să sufere, atâta vreme cât răul poate fi tolerat, decât să-și facă dreptate prin abolirea formelor de guvernare cu care s-a obișnuit. Dar atunci, când un lung șir de abuzuri și de uzurpațiuni urmărind invariabil același Scop, demonstrează intenția de a subjuga Poporul unui Despotism absolut, este dreptul său, este datoria sa să înlăture un asemenea Guvern și să găsească noi Garanți ai securității lui viitoare. Tot astfel a fost și suferința răbdătoare a acestor Colonii; și tot astfel este acum nevoia ce le obligă să schimbe fostele lor Sisteme de Guvernământ. Istoria actualului Rege al Marii Britanii este o istorie de repetate ultraje și uzurpațiuni, având toate ca scop direct statornicirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi cele spuse, să supunem Faptele judecății unei lumi nepărtinitoare. A refuzat să-și dea Acordul pentru Legile cele mai benefice și mai necesare binelui public. A interzis Guvernatorilor săi să valideze Legi de importanță imediată și presantă dacă aceștia nu le suspendau până la obținerea asentimentului său; iar când acestea erau suspendate ca atare, el a neglijat cu totul să se ocupe de ele. A refuzat să sancționeze alte Legi ce aduc înlesniri unor mari circumscripții, dacă locuitorii acestora nu renunțau la dreptul de Reprezentare în Legislativ, un drept de valoare inestimabilă pentru ei și înspăimântător doar pentru tirani. A convocat corpurile legiuitoare să se întâlnească în locuri neobișnuite, inconfortabile și la mare distanță de Oficiile Publice cu unicul scop de a-i istovi pentru a-i face să se conformeze măsurilor sale. A dizolvat în mod repetat Camerele Reprezentanților pentru că acestea s-au opus cu bravă fermitate încălcării de către el a drepturilor poporului. A refuzat mult timp, după astfel de dizolvări, să permită alegerea altora; drept urmare, Puterile Legislative, neputând fi anihilate, au revenit Poporului în totalitatea sa pentru a fi exercitate, Statul rămânând între timp expus tuturor primejdiilor de invazie din exterior și de frământare în interior. S-a străduit să împiedice popularea acestor State; în acest scop obstrucționând Legea Naturalizării Străinilor; refuzând să sancționeze ale legi de natură să încurajeze migrarea înspre aceste locuri și înăsprind condițiile pentru noi Alocări de Pământuri. A împiedicat Administrarea Justiției, refuzând să-și dea Asentimentul pentru Legile care stabilesc Puterile Judecătorești. I-a făcut de judecători dependenți în totalitate de Voința sa în privința duratei exercitării funcției și a cuantumului și plății salariilor acestora. A înființat o mulțime de Noi servicii și a trimis încoace armate de Funcționari. care să ne hărțuiască oamenii și să le spolieze agoniselile. Și-a păstrat printre noi, în timp de pace, Armatele sale Regulate, fără Consimțământul corpurilor noastre legiuitoare. A acționat în așa fel încât Armata să fie independentă de Puterea Civilă și superioară acesteia. S-a însoțit cu alții ca să ne supună unei jurisdicții străine de constituția noastră și nerecunoscută de legile noastre; dându-și Asentimentul pentru Actele acestora de pretinsă Legislație: Pentru a încartirui printre noi mari corpuri de militari înarmați; Pentru a-i proteja de pedeapsă printr-un simulacru de Judecată pentru orice Crime pe care le-ar fi comis împotriva Locuitorilor acestor State; Pentru a împiedica Comerțul nostru cu toate colțurile lumii; Pentru a ne impune taxe fără Consimțământul nostru; Pentru a ne priva, în multe cazuri, și de avantajele proceselor la Curtea cu Juri; Pentru a ne duce peste Mări spre a fi judecați pentru pretinse delicte; Pentru abolirea liberului Sistem de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind înăuntrul acesteia o guvernare Arbitrară și lărgindu-i Hotarele astfel încât să o folosească imediat drept exemplu și instrument pentru introducerea aceleiași conduceri absolute în aceste Colonii; Pentru înlăturarea Statutelor noastre, pentru abolirea Legilor noastre cele mai prețioase și pentru modificarea fundamentală a Formelor noastre de Guvernământ; Pentru suspendarea propriilor noastre Corpuri Legiuitoare și pentru a se fi declarat investiți cu puterea de a elabora legi pentru noi în toate cazurile, fără discriminare. A renunțat la Guvernare aici, declarându-ne în afara Protecției sale și a dus Război împotriva noastră. Ne-a prădat mările, ne-a pustiit Coastele, ne-a ars orașele și a distrus viețile oamenilor noștri. În momentul de față transportă mari Armate de Mercenari străini pentru a desăvârși actele aducătoare de moarte, pustiire și tiranie, începute în împrejurări de o Cruzime și Perfidie cu greu egalate chiar și de cele mai barbare epoci și total nedemne de Conducătorul unei națiuni civilizate. I-a constrâns pe Concetățenii noștri Capturați în largul Mării să ridice Armele împotriva Țării lor, să devină călăii prietenilor și Fraților lor sau să cadă ei înșiși răpuși de Mâinile acestora. A incitat la răzmerițe în rândurile noastre și s-a străduit să-i aducă încoace pe locuitorii de la frontierele noastre, nemiloșii Sălbatici Indieni, a căror lege de război bine-știută este de distrugere fără discriminare a tuturor, indiferent de vârstă, sex sau condiție socială. La fiecare etapă a acestor Opresiuni, Noi am înaintat Petiții de Reparare a Nedreptății în cei mai umili termeni: Cererilor Noastre repetate li s-a răspuns doar cu repetate injurii. Un Principe, al cărui caracter este astfel marcat de acțiuni care, fiecare în parte, ar putea defini un Tiran, este nepotrivit să fie conducătorul unui popor liber. Nu se poate nici spune că nu le-am atras atenția fraților noștri britanici. I-am avertizat din când în când cu privire la încercările legislativului lor de a-și extinde jurisdicția în mod inadmisibil asupra noastră. Le-am reamintit împrejurările emigrării și stabilirii noastre aici. Am apelat la simțul lor înnăscut de dreptate și mărinimie și i-am implorat în numele legăturilor noastre de rudenie comună să dezavueze aceste uzurpațiuni, care, în mod inevitabil, vor duce la întreruperea legăturilor și a corespondenței noastre. Au fost însă și ei surzi la vocea dreptății și a legăturii de sânge. Trebuie, de aceea, să acceptăm necesitatea de a ne Separa și de a-i considera, ca și pe restul umanității, Dușmani pe timp de Război și Prieteni pe timp de Pace. De aceea, noi, Reprezentanții STATELOR UNITE ALE AMERICII, întruniți în Congresul General, făcând apel la Judecătorul Suprem al omenirii pentru a cântări corectitudinea intențiilor noastre, declarăm și publicăm solemn, în Numele și prin Autoritatea investită de bunul Popor al acestor Colonii, că aceste Colonii Unite sunt și de drept trebuie să fie STATE LIBERE ȘI INDEPENDENTE; că ele sunt Absolvite de orice loialitate față de Coroana Britanică și că orice legătură politică între ele și Statul Marii Britanii este și trebuie să fie desfăcută în întregime și că, în calitate de State Libere și Independente au puteri depline să declare Război, să încheie Pace, să contracteze Alianțe, să stabilească Legături Comerciale și să facă toate actele și lucrurile pe care Statele Independente pot să le facă de drept. Și, pentru a susține această Declarație, punându-ne nădejdea în protecția Providenței Divine, ne legăm unii de față de alții cu Viețile noastre, Averile noastre și cu sfânta noastră Onoare. Declarația de mai sus a fost, din ordinul Congresului, autentificată și semnată de către următorii membri: John Hancock; NEW HAMPSHIRE: Josiah Bartlett, William Whipple, Matthew Thornton; MASSACHUSETTS BAY: Samuel Adams, John Adams, Robert Treat Paine, Elbridge Gerry; Rhode Island: Stephen Hopkins, William Ellery; CONNECTICUT: Roger Sherman, Samuel Huntington, William Williams, Oliver Wolcott; NEW YORK: William Floyd, Philip Livingston, Francis Lewis, Lewis Morris; NEW JERJEY: Richard Stockton, John Witherspoon, Francis Hopkinson, John Hart, Abraham Clerk; PENNYSYLVANIA: Robert Morris, Benjamin Rush, Benjamin Franklin, John Morton, George Clymer, James Smith, George Taylor, James Wilson, George Ross; DELAWARE: Caesar Rodney, George Read, Thomas M’Kean; MARYLAND: Samuel Chase, William Paca, Thomas Stone, Charles Caroll, of Carrollton; VIRGINIA: George Wythe, Richard Henri Lee, Thomas Jefferson, Benjamin Harrison, Thomas Nelson Jr., Francis Lightfoot Lee, Carter Braxton; NORTH CAROLINA: William Hooper, Joseph Hewes, John Penn; SOUTH CAROLINA: Edward Rutledge, Thomas Lynch Jr., Arthur Middleton; GEORGIA: Button Gwinnett, Lyman Hall, George Walton. SE DECIDE ca exemplare ale Declarației să fie trimise diverselor adunări, convenții și comitete sau consilii de securitate și diverșilor comandanți ai trupelor continentale; ca Declarația să fie adusă la cunoștință în fiecare dintre Statele Unite, la nivelul conducerii armate.

bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten. ◊ expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni. ♦ ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute. ◊ (la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună. ♦ (despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun. ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte. ◊ expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune. ◊ expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună. ♦ (în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună. ◊ expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.

TROMBĂ, trombe, s. f. 1. Coloană de apă de formă conică, care se învîrtește cu mare iuțeală în jurul ei însăși, fiind ridicată de vîrtejurile de vînt. Corveta era să fie sorbită de-o trombă marină. BART, E. 275. Alexandru a amețit o lume ca trombele și ciclonii călători. CARAGIALE, N. F. 82. ♦ Vînt în formă de vîrtej, cu axă verticală sau puțin înclinată și cu o viteză de patru pînă la cincizeci de metri pe secundă. ♦ Coloană de fum, de praf etc. ridicată de un vînt puternic; vîrtej. Am fi ispitiți să comparăm... înaintarea chirovnicilor prin tromba de fum și de noroi a erupției... cu un episod de asalt. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/4. 2. Tub prin care se face ventilația în încăperile de jos ale unui vapor. Crîmpeie de cîntece, strigăte, glume și înjurături se ridicau de jos, din fundul vasului, pe tromba de ventilație, pînă sus pe punte. BART, S. M. 96. – Variantă: trompă (VLAHUȚĂ, O. AL. II 138) s. f.

ȘCOALĂ, școli, s. f. 1. Instituție de învățămînt (mai ales de învățămînt elementar și mediu); p. ext. activitate legată de această instituție; învățătură, învățămînt. A fost și el muncitor ca și mine... A făcut școala greu!... s-a ridicat. BARANGA, I. 194. Îl deteră pe la școli și filozofi. ISPIRESCU, L. 2. Și ce chilie durată ș-a făcut în poarta bisericii, pentru școală. CREANGĂ, A. 2. Școală profesională = școală care pregătește muncitori calificați din absolvenți ai cursului elementar, într-o perioadă de școlarizare de doi sau trei ani. ♦ Localul, clădirea în care este instalată instituția de învățămînt. Mai încolo. venea primăria cu o ogradă mare, apoi, pe stingă, școala. REBREANU, R. I 93. Ș- Totalitatea elevilor unei instituții de învățămînt. Toată școala a luat parte la concurs. 2. Fig. Izvor, sursă de cunoștințe, de învățături; mijloc; sistem de instruire într-un anumit domeniu; p. ext. învățătura, experiența dobîndită pe această cale. Folclorul este o școală la care înveți să-ți adîncești dragostea de țară. BENIUC, P. 8. Azi adeseori femeia, ca și lumea, e o școală Unde-nveți numai durere, înjosire și spoială. EMINESCU, O. I 140. 3. Fig. Curent, mișcare științifică, literară, artistică etc. care grupează în jurul ei numeroși adepți; baza teoretică a acestei mișcări. Ridicîndu-se în fața școlii declamatorii a lui Aristia și Caragiale... preconizează o artă simplă și o dicțiune naturală. SADOVEANU, E. 71. Alegerea acestor elemente a fost opera școlii critice moldovenești. IBRĂILEANU, SP. CR. 20. Socotim că literatura romînă se împarte astăzi în două școli. RUSSO, O. 62.

nor¹ sm [At: PSALT. HUR. 12^r/9 / V: nour (Pl: ~i și reg, sn ~uri), (îrg) noor, nuăr, nuâr, nuor, (reg) năure (Pl: ~ăuri), noăr^[1], nouor, nuvăr / Pl: ~i, (reg, sn) ~uri / E: ml nubilum] 1 (Mpl) Grupare delimitată de picături de apă sau cristale de gheață aflate în suspensie în atmosferă, în urma condensării sau sublimării vaporilor de apă. 2-3 (Îljv) Până la (sau în) ~(i) (Care se înalță) foarte sus. 4-5 (Îal) (Care este) foarte înalt. 6-7 (Înv; îal) (Care este) pretutindeni. 8 (Îe) A fi sau a trăi (cu capul) în ~ A trăi izolat de realitatea înconjurătoare, într-o lume fantezistă. 9 (Îae) A fi distrat. 10 (Îe) Parcă ar fi căzut din ~ Se spune despre o persoană străină de cele ce se petrec în jurul ei. 11 (Îe) A bate cu fruntea-n ~i A fi foarte înalt. 12 (Îae) A fi mândru. 13 (Reg; îe) A purta (pe cineva) prin nouri A bate pe cineva foarte tare. 14 (Liv) A fi ~ sau (rar) ~i A fi înnorat. 15 (Glg; îs) ~ arzător Masă de gaze și de cenușă vulcanică, cu temperatura de cca 700° C, care este expulzată în atmosferă în timpul unei erupții vulcanice. 16 (Ast; îs) ~ de stele Grupare de stele, cu limite neregulate, aflată în diverse galaxii. 17 (Ast; îs) ~ii lui Magellan Nume a două sisteme solare aflate în afara galaxiei noastre. 18 (Pan; udp „de”) Masă densă și mobilă de praf, de fum etc. 19 (Pex; fig) Mulțime compactă și mobilă de ființe.

DRAG², -Ă, dragi, adj. 1. (Despre persoane sau lucruri) Iubit, scump, neprețuit. Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. ◊ (Mai ales construit cu verbul «a fi» și cu dativul pronumelui personal conjunct) Mi-a fost viața dragă. CAMILAR, N. I 141. Ea rîde-n plînsul meu! Dar ea atîta știe! Eu știu: Mi-e dragă și n-aș vrea să-mi fie dragă, Dar dragă dacă nu mi-ar fi, aș vrea să-mi fie! COȘBUC, P. I 174. [Îi] erau dragi cărțile. NEGRUZZI, S. I 81. ◊ (Cu altă construcție) Eram dragă la oricine, Iar acum fug toți de mine. ALECSANDRI, T. I 339. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag să... = a-i plăcea mult să facă ceva, a se simți atras spre ceva. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albinăritului. SADOVEANU, P. M. 50. Cît mi-a fost mie de drag Să mîn oile să pască, Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag! COȘBUC, P. II 167. Niciodată nu găsise o cameră să-i placă, să-i fie drag să stea acasă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. A cădea drag (cuiva) v. cădea. A avea (pe cineva) drag = a iubi (pe cineva). Vai de mine, ce să fac... Că n-am pe nimenea drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208. Spune-mi, bade, din inimă, Bagă-mi maică-ta vreo vină? – Eu îți spui de la inimă Că nu-ți bagă nici o vină... Ci te are Dragă tare! id. ib. 271. A se avea dragi = a se iubi unul pe altul. Se aveau dragi de multă vreme. A prinde (pe cineva) drag = a se îndrăgosti (de cineva). Las’să văd și cum se leagă Dragostea – dar știu eu bine!... Hai, mă prind feciorii dragă Și pe mine! COȘBUC, P. I 104. A-i fi drag (cuiva) ca ochii din cap v. ochi. A-i fi drag (cuiva) ca sarea în ochi v. sare. Cînd ți-e lumea mai dragă (atunci se întîmplă ceva neplăcut) = cînd ești mai fericit, cînd te simți mai bine (atunci ești contrariat de ceva). ◊ (Adverbial) Priveam în juru-mi noroadele albastre, albe și gălbioare, roșii și cafenii, care-și trăiau atît de drag ziua lor. GALACTION, O. I 39. ◊ (Substantivat) Stai liniștită, draga mamei. BUJOR, S. 49. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. S-alerge-acum aice Dragul mîndrei, Făt-Frumos. ALECSANDRI, P. A. 37. (Ironic) Mai mîncă... o dragă de bătaie. RETEGANUL, P. III 29. ◊ (Cu un vocativ sg., în forma feminină pentru amîndouă genurile; adesea cu sens atenuat) Dragă codrule, te las... Plec pe căi străine. IOSIF, P. 54. Ei, jupîneșică dragă, asta nu se poate spune. CREANGĂ, P. 122. Traiul lumii, dragă tată, Cine vor, aceia lese-l. EMINESCU, O. I 102. (În expr.) Dragă doamne = vorba vine, ca să zic așa, chipurile. Și ne punem, dragă doamne, la învățat. CREANGĂ, A. 110. Pune mîna pe capu ei, ca și cum, dragă doamne, o ar descînta. EMINESCU, L. P. 201. ♦ (Substantivat, familiar, la vocativ, în forma feminină pentru amîndouă genurile) Termen de afecțiune cu care te adresezi cuiva. E-un miros de brad, mă dragă, de te amețește. CAMIL PETRESCU, T. I 41. Hai și noi la craiul, dragă, Și să fim din nou copii. EMINESCU, O. I 100. ◊ (Rar la masculin) Apoi uite, dragule, că ai scos producție frumoasă. DAVIDOGLU, M. 42. 2. Plin de afecțiune; plăcut (ochiului). Și Ținteș cel cu trainic rost Cu Lia lui sosit a fost... Și alții, doamne! Drag alint De trupuri prinse-n mărgărint! COȘBUC, P. I 55. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci, De-ale noastre dragi cuvinte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. ◊ Expr. Cu dragă inimă = cu multă plăcere, din toată inima, foarte bucuros. Vă poftim cu dragă inimă la sărăcia noastră. SADOVEANU, Z. C. 34.