TARAT, -Ă, tarați, -te, adj. Plin de vicii, cu tare². – Din fr. taré.

TĂRÂȚĂ, tărâțe, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Înveliș al grăunțelor de grâu, de porumb etc. zdrobit prin măcinare și separat de făină la cernut. ◊ Expr. Scump la tărâțe și ieftin la faină, se spune despre cel care este zgârcit la cheltuieli mărunte, dar risipitor când nu trebuie. (Reg.) A face (pe cineva) tărâțe = a nimici, a omorî (pe cineva). (Reg.) A se dedulci ca calul la tărâțe = a se deprinde cu binele. 2. Rumeguș (de lemn). 3. (Reg.) Mătreață (a pielii). – Din bg. trici, sb. trice.

tarat, ~ă a [At: M. I. CARAGIALE, C. 105 / Pl: ~ați, ~e / E: tară²] (Nob) Plin de vicii.

tărâță sf [At: ST. LEX. 169²/6 / V: (rar) ~țe, (reg) târ~, tereață / Pl: ~țe / E: slv трицѧ bg трици, srb trice] (Mpl) 1 Înveliș al grăunțelor de grâu, de porumb etc. zdrobit prin măcinare și separat de făină la cernut. 2 (Înv; îe) A fi scump la ~țe și ieftin la făină A fi zgârcit la cheltuieli mărunte, dar risipitor când nu trebuie. 3 (Reg; îe) A se dedulci ca calul la ~țe A se deprinde cu binele. 4 (Reg; îe) A nu se alege făina din ~ A nu putea deosebi câștigul de pagubă. 5 (Reg; îe) A se tulbura (sau a se întărâta, a se încinge) ~ța în cineva sau a i se iuți (cuiva) ~țele în borș A se înfuria. 6 (Reg; îe) A face (pe cineva) ~țe A rupe în bucăți. 7 (Reg; dep) Om fără valoare. 8 (Reg) Rumeguș (de lemn). 9 (Reg) Mătreață¹ (a pielii). 10 (Reg; îf tereață) Impuritate.

tărâțe sf vz tărâță

tărâți v vz tărâța

târât², ~ă [At: DRLU / Pl: ~âți, ~e / E: târî] 1 a (D. lucruri) Mișcat (cu greu) dintr-un loc în altul, fiind tras pe jos Si: (pop) târâit² (1). 2 a (D. oameni, animale) Tras cu sila după sine Si: (pop) târâit² (2). 3 a Purtat după sine Si: (pop) târâit² (3). 4 a (D. oameni) îndemnat spre ceva (reprobabil) Si: (pop) târâit² (4). 5 sf (Pop; îlav) De-a ~a Târâș (1). 6 a (Înv; fig) Suportat cu greu Si: anevoios. 7 a (Înv; fig; d. oameni) Lingușitor. 8 a (Reg; d. iarbă) Călcat în picioare. 9 sf (Reg; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 10 sf (Reg; art.) Melodie după care se execută dansul târâta (9).

târâța [At: PISCUPESCU, O. 261/2 / V: (reg) ~ți / Pzi: 3 ~țează / E: tărâță] 1 vr (Îrg; d. piele) A se coji² (6). 2 vi (Reg; rar; d. lemne; îf tărâți) A se fărâmița (2).

târâță sf vz tărâță

tereață sf vz tărâță

IEFTIN LA FĂINĂ ȘI SCUMP LA TĂRÂȚE (pr.) = Șe zice de un om nechibzuit.

TARAT, -Ă, tarați, -te, adj. (Rar) Plin de vicii, cu tare². – Din fr. taré.

TĂRÂȚĂ, tărâțe, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Înveliș al grăunțelor de grâu, de porumb etc. zdrobit prin măcinare și separat de făină la cernut. ◊ Expr. Scump la tărâțe și ieftin la făină, se spune despre cel care este zgârcit la cheltuieli mărunte, dar risipitor când nu trebuie. (Reg.) A face (pe cineva) tărâțe = a rupe în bucăți, a omorî (pe cineva). (Reg.) A se dedulci ca calul la tărâțe = a se deprinde cu binele. 2. Rumeguș (de lemn). 3. (Reg.) Mătreață (a pielii). – Din bg. trici, scr. trice.

TARAT, -Ă, tarați, -te, adj. (Rar) Plin de vicii, cu tare. Am avut de altfel neplăcerea să constat culpabila slăbiciune ce ai de tot ce poartă stigmatele declasării, de tot ce e tarat, ratat, epavă. M. I. CARAGIALE, C. 105.

TĂRÎȚA, pers. 3 tărîțează, vb. I. Refl. A se coji, a se jupui. Se jupoaie și se tărîțează pielea. PISCUPESCU, O. 261.

TĂRÎȚĂ, tărîțe, s. f. (La sg. cu sens colectiv sau, mai ales, la pl.) 1. Coaja grăunțelor de grîu, de porumb etc., zdrobită prin măcinare (și care se alege de făină la cernut și se folosește ca hrană pentru vite, ca ferment etc.). Se întoarse în chilioara lui, făcu o strachină cu tărîțe. ISPIRESCU, L. 135. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa. CREANGĂ, P. 76. Să te miluiesc și eu C-o cojiță de mălai... Și cu una de tărîță Să știi că ți-am fost drăguță. BIBICESCU, P. P. 52. Cine se amestecă în tărîțe îl mănîncă porcii (= nu te însoți cu oameni de nimic, pentru a nu suporta consecințe neplăcute). ◊ Fig. Sînt idei care... cer să fie dezbătute, analizate și cernute prin sita discuțiunilor publice pînă cînd, despărțite și vînturate de orice tărîțe, va rămînea numai grăuntele curat. ODOBESCU, S. III 407. ◊ Expr. Scump la tărîțe și ieftin la făină, se spune despre cel nechibzuit, zgîrcit la cheltuieli mărunte, dar risipitor cînd nu trebuie. Leuștean, cel ieftin la făină și scump la tărîțe, nu era om să-și cîntărească dărnicia în asemenea momente. GANE, N. III 175. (Regional) A face (pe cineva) tărîțe = a sfîșia, a omorî. Cînii... apucînd pe zmău de cap, de picioare, de mîni, de spinare, îl făcură tărîță. ȘEZ. I 68. (Regional) A se dedulci ca calul la tărîțe = a se deprinde cu binele, a se complace într-o situație care aduce avantaje. Hoții, după cîteva zile... veniră iarăși, – fiindcă se dedulciseră ca calul la tărîțe. ISPIRESCU, L. 372. ♦ Fig. Calificativ injurios dat unei persoane; om de nimic, incapabil. Nici pragul nu l-oi păși Și ca tine mi-oi găsi Mai de soi și mai de viță Nu ca tine, o tărîță. BIBICESCU, P. P. 68. 2. (De obicei determinat prin «de lemn») Rumeguș, rumegătură. Sărmane prăvălii de păpuși umplute cu tărîțe de lemn! C. PETRESCU, C. V. 24. 3. (Transilv.) Mătreață (1).

TÎRÎT², -Ă, tîrîți, -te, adj. (Rar) Tras cu greu după sine; p. ext. suportat cu greu, anevoios. Niște zile amărîte, necăjite și tîrîte. PANN, P. V. II 160.

TARAT, -Ă, tarați, -te, adj. (Rar) Plin de vicii, cu tare. – din tară².

TARAT, -Ă adj. (Rar) Vicios, care are tare. [Cf. fr. taré].

TARAT, -Ă adj. 1. care e atins de o tară fizică. 2. vicios, corupt. 3. (despre arbori) atins de defecte care îl fac impropriu pentru utilizarea industrială. 4. (despre pui) mic, sub o anumită greutate. (< fr. taré)

tarat, -ă adj. (Despre pui) Mic, sub o anumită greutate, de obicei de circa 500 gr. ◊ „Am cumpărat doi pui tarați.” (probabil din tarà „greutate” + -at, sau din tarat „cu tare”; DN, DEX, DN3 – alt sens)

TARAT ~tă (~ți, ~te) rar Care are (multe) tare; cu defecte fizice sau morale congenitale. /Din tară

TĂRÂȚĂ ~e f. mai ales la pl. Produs secundar, provenit din învelișul boabelor de cereale măcinate, ales din făină prin cernere. ◊ Cine se amestecă (sau se bagă) în ~, îl mănâncă porcii cine se întovărășește cu oamenii necinstiți, se alege cu neplăceri. /<sl. trice, bulg. trici, sb. trice

tărâțe f. pl. rămășițe de făină măcinată și cernută. [Bulg. TRIȚE].

tărîță f., pl. e (bg. trici, sîrb. trice, vsl. tricen, a. î.). Rămășiță de grîŭ saŭ de popușoĭ după ce s’a cernut făina. A fi scump la tărîță și ĭeftin la făină, V. făină. Dacă te amestecĭ în tărîță, te mănîncă porciĭ, dacă te bagĭ într’o societate de oamenĭ inferiorĭ, veĭ regreta. – În vest se întrebuințează la pl. (tărîțe), în est numaĭ la sing. (tărîță). V. irmic.

tarat adj. m., pl. tarați; f. tarată, pl. tarate

tărâța (a se ~) (pop.) vb. refl., ind. prez. 3 se tărâțează, imperf. 3 pl. se tărâțau; conj. prez. 3 să se tărâțeze; ger. tărâțându-se

tărâță s. f., g.-d. art. târâței; pl. tărâțe

tarat adj. m., pl. tarați; f. tarată, pl. tarate

!tărâța (a se ~) (pop.) vb. refl., ind. prez. 3 se tărâțează

tărâță s. f., g.-d. art. tărâței; pl. tărâțe

tarat adj. m., pl. tarați; f. sg. tarată, pl.tarate

tărâța vb., ind. prez. 3 sg. tărâțează corectat(ă)

tărâță s. f., pl. tărâțe

tărîțe

tărâțe pl.

tărîțe s. f. pl. – Coajă măcinată de boabe de cereale. Sl. triçe (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Philippide, Principii, 38; Cihac, II, 402), cf. bg. trici, sb., cr. trice. – Der. tărîțos, adj. (care conține multă tărîță; care are consistența tărîței).

TĂRÎȚĂ subst. 1. – Drăgan (Glos). 2. Tăriță, Danciul, olt. (Sur VI). 3. Tăriceru sau Tărîceru, olt. (AO XV 65).

a fierbe tărâța (într-o femeie) expr. (er.) a fi excitată, a dori să facă dragoste.

a se încinge tărâța (în cineva) expr. a se înfuria (pe cineva).

a-i da tărâța în foc expr. (er.) 1. (d. femei) a juisa. 2. (d. bărbați) a ejacula.

a-i ieși tărâța pe nas expr. a se enerva.

scump la tărâțe și ieftin la făină / la mălai expr. zgârcit la cheltuieli și risipitor când nu este cazul.

tărâță s. f. sg. spermă.

TĂRÂȚA vb. v. coji, descuama, jupui, scoroji.

TĂRÂȚĂ s. v. mătreață, pitiriazis, rumegătură, rumeguș.

tărîța vb. v. COJI. DESCUAMA. JUPUI. SCOROJI.

tărîță s. v. MĂTREAȚĂ. PITIRIAZIS. RUMEGĂTURĂ. RUMEGUȘ.

tărâță, tărâțe, s.f. – Înveliș al boabelor de cereale separat de făină prin cernere: „Ia, tăt hoaspa tărâțî” (Papahagi, 1925: 234). ♦ (onom.) Tărâță, Tărâța, nume de familie (opt persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din bg. trici, scr. trice (Scriban, DER, DEX, MDA); din sl. tricen (Scriban, Miklosich, Philippide, Cihac, cf. DER; MDA).