2 intrări
35 de definiții

Explicative DEX

SUSUR, susure, s. n. Zgomot continuu, monoton, lin, ușor și plăcut produs de curgerea unei ape, de frunzele mișcate de vânt etc.; murmur, susurare. – Din susura (derivat regresiv).

SUSUR, susure, s. n. Zgomot continuu, monoton, lin, ușor și plăcut produs de curgerea unei ape, de frunzele mișcate de vânt etc.; murmur, susurare. – Din susura (derivat regresiv).

SUSURA, pers. 3 susură, vb. I. Intranz. (Despre ape curgătoare, frunze; p. ext. despre adierea vântului etc.) A produce un zgomot lin, ușor, monoton și continuu; a murmura. – Din fr. susurrer.

sursur sn vz susur

sursura v vz susura

susur sn [At: HELIADE, O. I, 114 / V: (reg) surs~ / Pl: ~e / E: pvb susura] 1 Zgomot slab, continuu, monoton, lin și plăcut, produs de apă (când curge), de frunzele bătute de vânt sau de adierile de vânt Si: murmur, șopot1, sunet, zvon, (rar) susurare, (rar) murmuială, murmurare, murmureală, zuzet, (înv) murmuit, (îvr) murmuire1 Vz fâșâială, fâșâire (1), fâșâit (1), foșneală (1), foșnet (1), foșnire (1), foșnitură, freamăt (1), fremătare (2), clipoceală (1), clipocit1 (2), șoșet, șoșot1. 2 (Pan; rar) Zumzet. 3 (Pan; rar) Zornăit. 4 (Rar) Murmur.

susura [At: ȘĂINEANU2 / V: (reg) surs~ / Pzi: 3 susură / E: fr susurrer] 1 vi (D. ape care curg, d. frunze bătute de vânt, d. adieri ale vântului) A produce un zgomot slab, continuu, monoton, lin și plăcut Si: a murmura, a suna, a șopoti, a șușoti, a șușui2, (înv) a murmui Vz clipoci (1), fâșâi (1), foșni (1), fremăta (1), (reg) șușura. 2 vi (Pan; rar; d. insecte) A zumzăi. 3 vta (Rar; d. oameni) A șopti. 4 vi (Rar; fig; d. cuvinte, d. fragmente de comunicare vorbite) A răsuna.

zuzur2 sn vz susur

SUSURA, pers. 3 susură, vb. I. Intranz. (Despre ape curgătoare, frunze; p. ext. despre adierea vântului etc.) A produce un zgomot lin, ușor, monoton și continuu; a murmura. – Din fr. susurrer.

SURSUR s. n. v. susur.

SURSURA vb. I v. susura.

SUSUR s. n. Zgomot continuu și lin, produs de o apă care curge sau de un frunziș mișcat de vînt. V. murmur, șopot, foșnet, freamăt. În noaptea lină de vară, un susur slab trece prin codrul adormit. SADOVEANU, O. I 284. Susurul acestor codri se stinsese o dată cu doina din caval. GALACTION, O. I 285. Băiatul auzi în baia zînelor un susur de apă. ISPIRESCU, L. 163. ◊ (Cu determinări precizînd intensitatea, natura sau calitatea zgomotului) în răpaosul nopții se auzea numai clătirea undelor ce se izbeau încetișor de mal și susurul alene al vîntulețului de vară. ODOBESCU, S. I 140. ◊ (Metaforic) Sta neclintit, cu ochii duși, în cadrul ferestrei. O înfiorare, un susur de șoapte tainice veni din livezi. SADOVEANU, O. I 276. Cuvintele lor se împreunau într-un susur de bucurie ascunsă. REBREANU, R. I 247. – Variante: sursur (POPESCU, B. III 10), zuzur (EMINESCU, N. 113) s. n.

SUSURA, pers. 3 susură, vb. I. Intranz. (Despre ape curgătoare și despre frunziș; p. ext. despre vîntul care mișcă frunzișul) A produce un zgomot lin și continuu. V. murmura, șopoti, foșni, fremăta. Am deschis ochii dintr-o dată și am văzut un sfert de lună în cerul negru, peste livezi pustii, în care susura vîntul. SADOVEANU, N. F. 57. Am cotit spre izvor. Am stat între plopi o clipă. Apa susura dulce. id. O. VIII 34. Seara, cînd frunzele abia îndrăzneau să susure timid, la o adiere nesimțită, copacul îmi părea că suspină. C. PETRESCU, S. 8. ♦ Fig. (Construit cu dativul) A se strecura; a picura. Îi susura un fel de liniște ciudată în inimă, un fel de mîngîiere. POPA, V. 99. – Variantă: sursura (SADOVEANU, M. 199) vb. I.

ZUZUR s. n. v. susur.

SURSURA vb. I. v. susura.

SUSUR s.n. Zgomot continuu și lin produs de curgerea unei ape sau de foșnetul frunzelor bătute de vînt. [Pl. -re. / < susura].

SUSURA vb. I. intr. (Despre ape curgătoare, frunze) A produce un zgomot lin și continuu. [P.i. 3 -ră. / < fr. susurrer].

SUSUR s. n. zgomot continuu și lin produs de curgerea unei ape, de foșnetul frunzelor bătute de vânt etc. (< susura)

SUSURA vb. intr. (despre ape curgătoare, frunze) a produce un susur. (< fr. susurrer)

SUSUR ~e n. Zgomot continuu, ușor și monoton, produs de unele fenomene naturale (curgerea apei, frunze mișcate de vânt etc.); murmur. ~ de izvor. /v. a susura

A SUSURA pers. 3 susură intranz. (despre ape curgătoare, frunze mișcate de vânt etc.) A produce un zgomot lin, continuu și plăcut; a murmura; a șopoti. /<fr. susurrer, lat. susurrare

susur n. sunet lin și confuz: un susur de apă ISP. [Lat. SUSURRUS].

susurà v. a murmura, a freme. [Lat SUSURRARE].

Ortografice DOOM

susur s. n., pl. susure

susura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. susur, 3 susură; conj. prez. 1 sg. să susur, 3 să susure

susur s. n., pl. susure

susura (a ~) vb., ind. prez. 3 susură

susur s. n., pl. susure

susura vb., ind. prez. 1 sg. susur, 3 sg. și pl. susură; conj. prez. 3 sg. și pl. susure

Etimologice

susura (-r, at), vb. – A murmura. Fr. susurrer. – Der. susur, s. n. (murmur). Prezenta mr. șușuredz, șușurare, i-a făcut pe Pușcariu 1706 și Pascu, I, 168, să se gîndească că aceste cuvinte reprezintă direct lat. susurrāre. Această ipoteză este foarte puțin probabilă; cuvîntul nu este popular și mr. trebuie să fie o creație expresivă care aparține familiei lui șoșoi.

susur DU explică pe susur din lat. susurrus și la fel pe a susura din lat. susurrare. Credincios obiceiului, CADE (și după el și DLRM) pornește de la franceză. De remarcat că substantivul nu figurează în dicționarele franțuzești curente ; se găsește în schimb verbul susurrer „a șopti”", care nu pare prea vechi (e împrumutat, desigur, din italienește), scrierea cu s intervocalic citit s putînd fi explicată prin aceea că s-a transcris întocmai ortografia italiană. În plus, accentul romînesc (sùsur) nu corespunde cu cel franțuzesc. Să credem atunci că din franțuzește s-a împrumutat verbul, iar substantivul e postverbal format în romînește ? Nici așa nu merge, nu numai pentru că susur e mult mai frecvent decît a susura, ci mai ales pentru că și verbul are accentul pe prima silabă acolo unde acest lucru e posibil (3 sg. sùsură), ceea ce de asemenea nu se potrivește cu împrumutul din franțuzește. Cu atît mai puțin ne putem gîndi, în aceste condiții, la o origine latină. S-a neglijat pe de-antregul, ca și în alte cazuri, faptul că în grecește există substantivul σούσουρο, care a putut da fără nici o dificultate susur în romînește. În cazul acesta, verbul trebuie considerat denominativ.

Sinonime

SUSUR s. 1. v. clipocit. 2. v. foșnet. 3. v. murmur.

SUSURA vb. 1. v. clipoci. 2. v. foșni.

SUSUR s. 1. clipoceală, clipocire, clipocit, murmur, susurare, șoaptă, șopot, zvon, (rar) murmuială, murmureală, zuzet, (înv.) murmuit. (~ de ape.) 2. fîșîit, foșnet, freamăt, murmur, sunet, susurare, șoaptă, șopot, (rar) șoșet. (~ frunzelor.) 3. murmur, zumzet, zvon. (~ de glasuri îndepărtate.)

SUSURA vb. 1. a clipoci, a murmura, a suna, a șopoti, a șopti, a șușoti, (rar) a șușui, a zgomota, a zuzui, a zvoni, (reg.) a ujui, (înv.) a murmui. (Apele ~.) 2. a fîșîi, a foșni, a suna, a șopoti, a șopti, a șușoti, a șușui, (rar) a sîsîi, (Mold. și Bucov.) a fălălăi, (Mold. și Transilv.) a pîrîi, (prin Transilv.) a șușora, (înv.) a prîsni. (Frunzele ~.)

Intrare: susur
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • susur
  • susurul
  • susuru‑
plural
  • susure
  • susurele
genitiv-dativ singular
  • susur
  • susurului
plural
  • susure
  • susurelor
vocativ singular —
plural —
substantiv neutru (N1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • zuzur
  • zuzurul
  • zuzuru‑
plural
  • zuzure
  • zuzurele
genitiv-dativ singular
  • zuzur
  • zuzurului
plural
  • zuzure
  • zuzurelor
vocativ singular —
plural —
substantiv neutru (N1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sursur
  • sursurul
  • sursuru‑
plural
  • sursure
  • sursurele
genitiv-dativ singular
  • sursur
  • sursurului
plural
  • sursure
  • sursurelor
vocativ singular —
plural —
Intrare: susura
verb (V2)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • susura
  • susurare
  • susurat
  • susuratu‑
  • susurând
  • susurându‑
singular plural
— —
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) — — — — —
a II-a (tu) — — — — —
a III-a (el, ea)
  • susură
(să)
  • susure
  • susura
  • susură
  • susurase
plural I (noi) — — — — —
a II-a (voi) — — — — —
a III-a (ei, ele)
  • susură
(să)
  • susure
  • susurau
  • susurară
  • susuraseră
verb (V2)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • sursura
  • sursurare
  • sursurat
  • sursuratu‑
  • sursurând
  • sursurându‑
singular plural
— —
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) — — — — —
a II-a (tu) — — — — —
a III-a (el, ea)
  • sursură
(să)
  • sursure
  • sursura
  • sursură
  • sursurase
plural I (noi) — — — — —
a II-a (voi) — — — — —
a III-a (ei, ele)
  • sursură
(să)
  • sursure
  • sursurau
  • sursurară
  • sursuraseră
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

susur, susuresubstantiv neutru

  • 1. Zgomot continuu, monoton, lin, ușor și plăcut produs de curgerea unei ape, de frunzele mișcate de vânt etc. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote În noaptea lină de vară, un susur slab trece prin codrul adormit. SADOVEANU, O. I 284. DLRLC
    • format_quote Susurul acestor codri se stinsese o dată cu doina din caval. GALACTION, O. I 285. DLRLC
    • format_quote Băiatul auzi în baia zînelor un susur de apă. ISPIRESCU, L. 163. DLRLC
    • format_quote (Cu determinări precizând intensitatea, natura sau calitatea zgomotului) În răpaosul nopții se auzea numai clătirea undelor ce se izbeau încetișor de mal și susurul alene al vîntulețului de vară. ODOBESCU, S. I 140. DLRLC
    • format_quote metaforic Sta neclintit, cu ochii duși, în cadrul ferestrei. O înfiorare, un susur de șoapte tainice veni din livezi. SADOVEANU, O. I 276. DLRLC
    • format_quote metaforic Cuvintele lor se împreunau într-un susur de bucurie ascunsă. REBREANU, R. I 247. DLRLC
etimologie:

susuraverb

  • 1. (Despre ape curgătoare, frunze, prin extensiune despre adierea vântului etc.) A produce un zgomot lin, ușor, monoton și continuu. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    sinonime: murmura
    • format_quote Am deschis ochii dintr-o dată și am văzut un sfert de lună în cerul negru, peste livezi pustii, în care susura vîntul. SADOVEANU, N. F. 57. DLRLC
    • format_quote Am cotit spre izvor. Am stat între plopi o clipă. Apa susura dulce. SADOVEANU, O. VIII 34. DLRLC
    • format_quote Seara, cînd frunzele abia îndrăzneau să susure timid, la o adiere nesimțită, copacul îmi părea că suspină. C. PETRESCU, S. 8. DLRLC
    • 1.1. figurat A se strecura. DLRLC
      • format_quote Îi susura un fel de liniște ciudată în inimă, un fel de mîngîiere. POPA, V. 99. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.