RETORIC, -Ă, retorici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu prin măiestria argumentației, frumusețea stilului și a limbii etc.; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte. ◊ Figură retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. ♦ (Peior.) Declamație emfatică, elocvență amplă și afectată. 2. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ♦ (Peior.; despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. [Var.: (înv.) ritorică s. f.] – Din (1) ngr. ritóriki, lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, (2) lat. rhetoricus, it. retorico, fr. rhétorique, gr. ritorikós.

retoric, ~ă [At: DRLU / V: rit~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr rhétorique, gr ρητωριϰός, lat rhetoricus, -a, -um] 1-2 a Care aparține retoricii sau retorului Si: oratoric, retoricesc (1-2), (înv) ritoricos (1-2). 3-4 a Privitor la retorică sau retor Si: oratoric, retoricesc (3-4), (înv) ritoricos (3-4). 5 a (Prt; d. stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic (4). 6 sm (Îvr) Orator.

retorică sf [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 164/124 / V: (înv) rit~ / E: lat rhetorica, ngr ρητωριϰή, fr rhétorique] 1 Arta de a convinge un auditoriu printr-o argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil și de o limbă alese. 2 Ansamblul regulilor care ajută la însușirea retoricii (1). 3 (Îs) Figură {de) ~ Formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. 4 (Prt) Declamație emfatică. 5 Mijloace oratorice întrebuințate spre a convinge auditoriul.

ritoric, ~ă a, sm vz retoric

ritorică sf vz retorică

RETORIC, -Ă, retorici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu de justețea ideilor expuse printr-o argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte. ◊ Figură retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. ♦ (Peior.) Declamație emfatică, elocvență amplă și afectată. 2. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ♦ (Peior.; despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. [Var.: (înv.) ritorică s. f.] – Din (1) ngr. ritóriki, lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, (2) lat. rhetoricus, it. retorico, fr. rhétorique, ngr. ritorikós, germ. rhetorisch.

RETORIC, -Ă, retorici, -e, adj. De retor; privitor la retorică, de retorică. Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii? N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți În aplauzele grele a canaliei de uliți? EMINESCU, O. I 150.

RETORICĂ s. f. Arta de a vorbi frumos; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte. V. oratorie. Coconi îmbrăcați în catifele deprindeau retorica cu zîmbete fine și gesticulații alese. SADOVEANU, O. VI 411. ◊ Figură de retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dîndu-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. ♦ (Peiorativ) Declamație emfatică, elocvență seacă și afectată; mijloace oratorice întrebuințate spre a convinge auditoriul. Ceea ce ei afecționează mai mult în polemica lor este de a zice acelor pe care-i atacă că au trădat și că au furat; educațiunea și retorica lor se învoiește foarte bine cu asemenea acuzațiuni, căci ele convin politicei și aspirațiunilor de cari sînt conduși. GHICA, S. 143. – Variantă: ritorică (DACIA LIT. 36) s. f.

RETORIC, -Ă adj. De retor; de retorică. ♦ (Peior.; despre stilul, felul de a vorbi al cuiva) Afectat, emfatic. [Cf. lat. rhetoricus, it. retorico].

RETORICĂ s.f. 1. Arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvență. ◊ Figură (de) retorică = formă de vorbire, întorsătură de frază care înfrumusețează stilul, dîndu-i mai multă plasticitate și mai multă vigoare. 2. (Peior.) Declamație emfatică, lipsită de un fond serios de idei; discurs pompos. ♦ Afectare în vorbire. [Gen. -cii. / cf. fr. rhétorique, it. retorica, lat. rhetorica, gr. rhetorike].

RETORIC, -Ă I. adj. care aparține retoricii; de retor. ◊ (peior.; despre stil) afectat, emfatic. II. s. f. 1. arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvență. ♦ figură (de) ~ă = formă de exprimare, întorsătură de frază care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă plasticitate și vigoare. 2. (peior.) declarație emfatică; afectare (< fr. rhétorique, lat. rhetorica, gr. rhetorike)

RETORIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de retorică; propriu retoricii. Tratat ~. 2) depr. (despre stil, exprimare etc.) Care abundă în fraze și figuri nefirești. /<lat. rhetoricus, fr. rhétorique

RETORICĂ f. 1) Arta de a vorbi frumos și convingător; oratorie; elocvență. 2) Ramură a științei limbii care se ocupă cu studiul acestei arte. /<ngr. ritoriki, lat. rhetorica, fr. rhétorique

retoric a. ce ține de retor sau de retorică.

retorică f. 1. arta de a vorbi frumos; 2. afectațiune de elocvență.

*retóric, -ă adj. (lat. rhetóricus d. vgr. retorikós). De retor saŭ de retorică, de elocŭență: exercițiĭ retorice. S. f., pl. e și ĭ. Arta care dă regulele elocŭențeĭ. Carte care tratează despre această artă: retorica luĭ Aristotele. Elocŭență afectată și seacă: asta e curată retorică! Figură retorică saŭ de retorică, expresiune saŭ întorsătură p. a face cuvîntarea maĭ vie și maĭ ușoară de înțeles. – Se disting tropurile saŭ figurile de cuvinte (elipsa, silepsa, inversiunea, pleonazmu, metafora, alegoria, catacreza, sinecdoca, metonimia, eŭfemizmu, antanaclaza, antonomazia, anadiploza, antifraza ș. a. și figurile retorice propriŭ zise orĭ de cugetare (antiteza, apostrofa, exclamațiunea, epifonema, interogațiunea, anticipațiunea, anafora, epifora, paronomazia, enumerațiunea, gradațiunea, reticența, întreruperea [suspensiunea], perifraza, ipérbola, litota, preferițiunea, prosopopeĭa, ipotipoza ș. a.).

retoric adj. m., pl. retorici; f. retorică, pl. retorice

retorică s. f., g.-d. art. retoricii

retoric adj. m., pl. retorici; f. retorică, pl. retorice

retorică s. f., g.-d. art. retoricii

retoric adj. m., pl. retorici; f. sg. retorică, pl. retorice

retorică s. f., g.-d. art. retoricii

retorică, -ci.

RETORIC adj. 1. (înv.) retoricesc. (Figură ~.) 2. v. afectat.

RETORICĂ s. elocvență, oratorie, (înv.) limbuție, ritorie: (Își însușește arta ~ii.)

RETORIC adj. 1. (înv.) retoricesc. (Figură ~.) 2. afectat, artificial, bombastic, căutat, convențional, declamator, emfatic, fals, făcut, grandilocvent, manierat, nefiresc, nenatural, pompos, pretențios, (fig.) prețios, sunător, umflat. (Stil ~, limbaj ~.)

RETORICĂ s. elocvență, oratorie, (înv.) limbuție, ritorie. (Își însușește arta ~.)

RETORIC, -Ă adj. (cf. lat. rhetoricus, fr. rhétorique, it. retorico): în sintagmele interogativă retorică și stil retoric (v.).

RETORICĂ s. f. (cf. lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, gr. rhetorike): 1. disciplină care studiază procedeele vorbirii frumoase, ale elocvenței. 2. arta de a vorbi frumos; oratorie, elocvență. 3. declamație emfatică, lipsită de un fond serios de idei; discurs pompos.

metateză retorică v. metateză.

sustentație retorică (lat. sustentatio „ținere în suspensie”), figură ce reprezintă o specie de communicatio, care constă în gradarea întrebărilor, întrerupte printr-o pauză, după care urmează o acuzare neașteptată și foarte gravă; alteori, pauza este urmată, contrar așteptării, de o învinuire mai ușoară, care nu comportă nimic criminal. În acest caz, unii autori o numesc paradoxon, adică „inopinată” (Q., vol. III, p. 27) (A).

PROZA RETORICĂ (ORATORIA) Încă din antichitatea greacă, oratoria a fost concepută ca un gen de artă a cuvîntului, a exprimărilor verbale sau scrise, a gestului, a argumentației care captivează și impresionează, precum și ca artă a demonstrației, aplicarea strictă a regulilor logicei, pe care Quintilian, în Institutio oratoria, o denumea ars sau scientia bene dicendi (arta sau știința de a vorbi bine). După unii teoreticieni, retorica, și anume paleoretorica, la originea ei, a fost o disciplină filozofică, cu preocupări în același timp de limbă, stil, structură compozițională a discursului, ce, cu vremea, și-a lărgit aria, a devenit o ars artium, scientia scientiarum (artă a artelor, știință a științelor), numeroase categorii și principii ale ei fiind împrumutate de mai toate artele. Prin folosirea artistică a cuvîntului, oratoria s-a constituit într-un gen literar, genul oratoric, care a stăruit pînă foarte tîrziu în tratatele de poetică și în manuale școlare. Oratoria este socotită un gen literar oral, care are ca scop convingerea auditoriului, seducția acestuia și îndemnul la acțiune sau la luarea de decizii. Există teoretizări ale retoricii, ca artă a exprimării, ca organizatoare a teoriei demonstrației și a comunicării, în care se definesc figurile de stil necesare oratoriei, considerată ca manifestare a vorbirii îngrijite, alese, dar care, cu vremea, s-au transferat la întreaga creație literară, de unde și sinonimia relativă a retoricii cu stilistica. Retorica este considerată de unii cercetători ca „stilistica celor vechi”. În etapa clasicismului greco-latin sînt demne de amintit tratatele de retorică: Retorica lui Aristotel, De oratore (Despre orator) și De partibus orationis (Despre părțile discursului) ale lui Cicero, Institutio oratoria (Instituția oratorică) a lui Quintilian. În evul mediu, retorica figura printre artele liberale, disciplină cu caracter dogmatic însă, cu reguli și principii imuabile. Oratoria, ca gen literar, a persistat și în perioada romantică, iar practica oratorică, sub forme diferite de discursuri, dar mai ales discursul politic și judiciar, este de o actualitate evidentă. Cu timpul și treptat s-a ajuns la despărțirea dintre oratorie și literatură, terminindu-se cu căderea în desuetudine a genului retoric ca gen literar. Procesul s-a petrecut mai ales în etapa cînd procedeele formale ale retoricii clasice au fost combătute de o „estetică romantică a sentimentului”, care neagă orice regulă și orice constrîngere, în numele „libertății în artă”. În lucrările estetice contemporane se manifestă un început de reabilitare a retoricii, în cadrul filozofiei teoriei și criticii literare și al stilisticii, sub denumirea de neoretorică, în sensul că teoria retorică aduce unele posibilități de interpretare a actului literar, devenind astfel un auxiliar prețios al esteticii literare, așa cum a fost în antichitate, în perioada Renașterii și în aceea a clasicismului european. Redescoperirea și revalorificarea retoricii ca artă a argumentației este strîns legată de viața politică și cea economică, în care actul convingerii și-a dovedit eficiența. Neoretorica reprezintă astăzi revalorificarea unei importante categorii de preocupări. Ea apare deci nu ca armă a dialecticii, ci ca un instrument al poeticii. Modele ale genului sînt Filipicele lui Demostene, Catilinarele lui Cicero, în antichitate, iar în cultura noastră: Cuvîntul de deschidere a cursului de istorie națională la Academia Mihăileană sau Discurs pentru îmbunătățirea soartei țăranilor de M. Kogălniceanu; discursurile politice și prelegerile universitare ale lui T. Maioreseu, N. Iorga, N. Titulescu, B.St. Delavrancea ș.a. Efectul artistic al unui discurs derivă, în primul rînd, din construcția sau arhitectonica sa riguroasă, dar uneori și din abaterea de la această schemă, ca exordium ex abrupto (v. exordiu) din prima Catilinară a lui Cicero. Discursurile de clasică valoare generează încîntare, plăcere estetică, mai ales prin factura lor de proză elevată, care constă într-un anumit ritm al frazei, o anume aranjare a cuvintelor, în vederea obținerii unei atrăgătoare armonii și eufonii, însușiri caracteristice nu numai prozei oratorice, ci creației literare în genere.

RETORICĂ (< fr. rhétorique < lat. rhetorica < gr. ritoriki) Artă a oratoriei, a elocinței, caracteristică prin bogăția argumentației, frumusețea limbii și a exprimării, folosită în scopul convingerii unui auditor. Termenul de retorică nu trebuie confundat cu acela de elocință. Retorica este arta dezvoltării elocinței, iar aceasta din urmă, după Voltaire, anterioară regulilor retoricii (Léloquence est née avant les règles de la rhétorique: Elocința s-a născut înaintea regulilor retorice). Dacă elocința este o facultate naturală, ce poate fi perfecționată, retorica, dimpotrivă, e o artă. Ea trasează regulile sau principiile oratorice, reguli ce se divid în reguli generale, cele care se cer oricărei specii de compoziție oratorică, și reguli particulare, proprii fiecărui gen de elocință. După R. Barthes tehnica retorică implică anumite cerințe, ca: invenție (invenire quid dicam – a găsi ce-i de spus), dispoziție (inventa disponere – punerea în ordine a celor găsite), elocuție (ornare verbis – împodobirea cu cuvinte), actio (agere et pronuntiare – a interpreta discursul ca un actor, cu gesturi și dicție), memoria (memoriae mandare – a apela la memorie). Această artă, ce a cunoscut o mare strălucire în antichitatea greco-romană, creatori ai ei fiind socotiți grecii, deși după unii cercetători ea n-a fost străină vechii culturi chineze și indice, s-a bucurat de un deosebit prestigiui și în răsăritul Europei, atît în școlile latinești din Polonia, cît și în cele grecești din răsărit. Se menționează un vechi manuscris latinesc, descoperit de C. Erbiceanu, un adevărat manual de retorică, pe care au învățat fiii lui Miron Costin. În țările române au existat mai multe școli grecești de retorică. Prin mulțimea profesorilor și a discipolilor, unele aveau caracterul de Academii, ca aceea deschisă de Constantin Brîncoveanu, în 1689, care a avut o vreme ca director pe Sevastos Chimenitul, ce s-a remarcat ca un mare orator. O înflorire deosebită cunoaște retorica în Grecia antică, în timpul lui Platon (Gorgias) și Aristoiel (Demostene). Retorica latină a fost ilustrată dc Quintilian, de Cicero, Tacit. În ceea ce privește retorica greacă și cea latină, începînd cu Cicero și sfîrșind cu părerile unor învățați mai apropiați vremurilor noastre, s-a încercat o oarecare discriminare. Oratoria greacă este socotită ca o oratorie de școală, echivalentă cu știința, cea latină, axată pe filozofie, ca o retorică nobilă și utilă. În cadrul literaturii, retorica devine însă în evul mediu o știință rigidă, bazată pe anumite precepte și reguli. În epoca modernă, ea este subordonată în genere științelor juridice. Ultimele studii apărute în literatura contemporană denotă un reviriment al acestei discipline, neo-retorica - revalorificare a unei categorii importante de preocupări – căci, deși căzută în desuetudine, ca studiu teoretic, problemele retoricii sînt astăzi reluate, în urma recunoașterii utilității lor. Noua retorică, văzută ca o teorie a argumentării, apare ca o știință de viitor, o știință la modă, la granițele structuralismului, noii estetici și a semiologiei (v). Problema genezei acestei arte implică o întreagă suită de interpretări. Retoricienii îi atribuie fie o origine homerică, începuturile retoricii aflîndu-se în epopeile homerice, fie legarea apariției ei de cea a limbii, ca mijloc de vehiculare a ideilor, fie o creație a sofiștilor.

STIL RETORIC Quintilian și Cicero împărțeau stilul oratoric în trei genuri: stilul simplu, stilul temperat, stilul sublim, acestea corespunzînd celor trei cerințe ale oratorului – a instrui, a plăcea, a emoționa – împărțire însa rigidă date fiind interferențele ce se produc în cuprinsul aceluiași discurs. Ca în orice operă literară, stilul oratoric cuprinde mai toate figurile de stil. Actuala încercare de restructurare a retoricii la obiectul și metoda stilisticii nu ignoră aceste figuri de stil. Scriitorul francez Marmontel a rezumat toate aceste figuri în discursul unui om din popor, pe care el îl arată mîniat împotriva femeii sale; un quasi-monolog. De spun da, ea spune nu; zi și noapte ea bombăne (antiteză). Niciodată, nu niciodată chip de liniște cu ea (repetiție). E o furie, un demon (hiperbolă). Dar, nenorocito, spune-mi ce ți-am făcut? (interogație). O, cerule! ce nebunie luîndu-te în căsătorie! (exclamație). Să mă fi înecat mai degrabă (opțiune). Nu-ți reproșez nici cît mă costă, nici necazurile ce le am de îndurat (preteriție). Dar, te rog, te conjur, lasă-mă să muncesc în liniște (obsecrație), sau să mor dacă... Teme-te de a mă împinge pînă la capăt (imprecație și reticență). Plînge! Ah! Suflet bun! Ai vrea să vezi că eu îs de vină? (ironie) Ei, bine! Să presupunem că-i așa. Da, sînt prea iute, prea simțitor (concesie). De-o sută de ori am dorit să fii groaznică. Am blestemat, am detestat acești ochi perfizi, această mină înșelătoare care m-a atras. Dar spune-mi dacă prin blîndețe n-ar fi fost mai bine să mă cîștigi? (comunicare). Copiii noștri, prietenii noștri, vecinii noștri, toată lumea ne vede ducînd un menaj ca vai de lume (enumerație). Ei aud țipetele tale, văicărelile tale, insultele cu care mă împovărezi (acumulare). Ei te-au văzut cu ochii rătăciți, aprinsă la față, despletită, urmărindu-mă, amenințîndu-mă (descriere). Vorbe cu spaimă; vecina sosește; i se spun cele întîmplate; trecătorul ascultă și o spune mai departe (hipotipoză). Au să creadă ca sînt un om rău, o brută; că te bat, că te dobor la pămînt (gradație). Dar eu, știu prea bine că te iubesc; ca am un suflet bun, că vreau să te văd liniștită și mulțumită (corecție). Aide, lumea nu-i atît de nedreaptă; amărăciunea e de partea celui ce o are (sentință). Vai! Biata ta mamă îmi promisese atît de mult că tu ai să-i semeni. Ce-i sa spună ea? Ce spune ea? deoarece ea vede ce se petrece. Da, nădăjduiesc că mă ascultă și parcă o aud reproșîndu-ți că ma nenorocești. Ah ! sărmane ginere, va spune ea, ai fi meritat o soartă mai bună (prosopopee). Toate aceste figuri de stil, consemnate pe seama artei retorice, au fost transferate ulterior poeziei, formînd obiectul stilisticei tradiționale.

RETÓRIC, -Ă (< fr., ngr.) s. f., adj. 1. S. f. Ansamblu de procedee (stilistice și compoziționale) ale expunerii orale (constituită ca artă în Antic. greco-latină: sofiștii, Platon, Aristotel, Demostene, Cicero, Quintilian), urmărind convingerea auditoriului prin măiestria argumentației, frumusețea stilului și a limbii etc. În Ev. med., numărându-se printre cele „șapte arte liberale”, a devenit o știință rigidă, ale cărei reguli și precepte erau asimilate mecanic. În epoca modernă a fost subordonată altor domenii (ex. științele juridice). Sin. oratorie. 2. S. f. (LIT.) Poetică. 3. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ◊ Figură r. = mijloc de expresie destinat să producă un efect în discurs (text) și care constă într-o abatere de la uzul comun. Sunt clasificate în: figuri de sintaxă (inversiune, repetiția), figuri ale gândirii (hiperbola, antiteza, litota, exclamația etc.), figuri ale cuvântului sau tropi (metafora, metonimia, alegoria etc.). ♦ (Despre stil; de obicei peior.) Afectat, emfatic.