3 intrări

21 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

RECUZÁT, -Ă, recuzați, -te, adj., s. m. și f. Persoană căreia i s-a respins sau nu i s-a recunoscut competența sau autoritatea. – V. recuza.

recuzat, ~ă smf, a [At: DL / Pl: ~ați, ~e / E: recuza] 1-2 (Cel) căruia i s-a respins competența ori autoritatea.

RECUZÁT, -Ă, recuzați, -te, adj., s. m. și f. (Cel) căruia i s-a respins sau nu i s-a recunoscut competența sau autoritatea. – V. recuza.

RECUZÁT, -Ă, recuzați, -te, s. m. și f. (Despre judecători, martori etc.) Căruia i s-a respins sau nu i s-a recunoscut competința, calitatea sau autoritatea.

RECUZÁT, -Ă adj., s.m. și f. (Persoană) căreia i s-a respins sau nu i s-a recunoscut competența sau autoritatea. [< recuza].

RECUZÁ, recúz, vb. I. Tranz. A nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc.; p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. – Din fr. récuser.

RECUZÁ, recúz, vb. I. Tranz. A nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc.; p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. – Din fr. récuser.

recuza [At: STAMATI, D. / Pzi: ~zez / E: fr récuser] 1 vt A cere retragerea din completul de judecată a unui judecător în cazul în care se pune la îndoială obiectivitatea sa. 2 vt (Pex) A nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. 3 vr A refuza judecarea unei pricini. 4 vr A refuza de a da o hotărâre. 5 vr A se declara incompetent.

RECUZÁ, recúz, vb. I. Tranz. A respinge, a nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc.; p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. Soarta pare c-ar fi voit să ne recuze orice altă origine, decît pogorîrea noastră din neamul roman. ODOBESCU, S. II 279. După titlurile istorice a neamului, ce nu le recuză nimene, după analele pozitive a limbii, în zădar am mai cerca vreun temei. RUSSO, S. 73.

RECUZÁ vb. I. tr. A respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i autoritatea, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. [P.i. recúz. / < fr. récuser, cf. lat. recusare].

RECUZÁ vb. I. tr. a respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i competența, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. II. refl. a refuza de a judeca o pricină, a se declara incompetent; a se sustrage. (< fr. récuser, lat. recusare)

A RECUZÁ recúz tranz. jur. 1) (membri ai completului de judecată) A respinge ca incompatibil cu funcția pe care o exercită; a refuza. 2) A nu recunoaște ca adevărat; a respinge ca inexact; a contesta; a nega; a tăgădui. ~ un argument. / < récuser

recuzà v. 1. a refuza de a primi hotărîrea unui judecător, depunerea unui martor, spusele unui expert; 2. a se declara incompetent.

*recúz, a v. tr. (vsl. recusare. V. acuz, scuz). Jur. Refuz a recunoaște competența unuĭ tribunal, unuĭ judecător, unuĭ jurat, unuĭ expert, unuĭ martur: recuz mărturia luĭ. V. refl. Mă declar incompetent în judecarea uneĭ cauze saŭ chestiunĭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

recuzát adj. m., s. m., pl. recuzáți; adj. f., s. f. recuzátă, pl. recuzáte

recuzát adj. m., s. m., pl. recuzáți; f. sg. recuzátă, pl. recuzáte

recuzá (a ~) vb., ind. prez. 3 recúză

recuzá vb., ind. prez. 1 sg. recúz, 3 sg. și pl. recúză; conj. prez. 3 sg. și pl. recúze


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

RECUZÁ vb. (JUR.) a refuza, a respinge. (A ~ un jurat, un complet de judecată.)

arată toate definițiile

Intrare: recuzat (adj.)
recuzat adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • recuzat
  • recuzatul
  • recuzatu‑
  • recuza
  • recuzata
plural
  • recuzați
  • recuzații
  • recuzate
  • recuzatele
genitiv-dativ singular
  • recuzat
  • recuzatului
  • recuzate
  • recuzatei
plural
  • recuzați
  • recuzaților
  • recuzate
  • recuzatelor
vocativ singular
plural
Intrare: recuzat (s.m.)
substantiv masculin (M3)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • recuzat
  • recuzatul
  • recuzatu‑
plural
  • recuzați
  • recuzații
genitiv-dativ singular
  • recuzat
  • recuzatului
plural
  • recuzați
  • recuzaților
vocativ singular
plural
Intrare: recuza
verb (VT1)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • recuza
  • recuzare
  • recuzat
  • recuzatu‑
  • recuzând
  • recuzându‑
singular plural
  • recu
  • recuzați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • recuz
(să)
  • recuz
  • recuzam
  • recuzai
  • recuzasem
a II-a (tu)
  • recuzi
(să)
  • recuzi
  • recuzai
  • recuzași
  • recuzaseși
a III-a (el, ea)
  • recu
(să)
  • recuze
  • recuza
  • recuză
  • recuzase
plural I (noi)
  • recuzăm
(să)
  • recuzăm
  • recuzam
  • recuzarăm
  • recuzaserăm
  • recuzasem
a II-a (voi)
  • recuzați
(să)
  • recuzați
  • recuzați
  • recuzarăți
  • recuzaserăți
  • recuzaseți
a III-a (ei, ele)
  • recu
(să)
  • recuze
  • recuzau
  • recuza
  • recuzaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)