recuza [At: STAMATI, D. / Pzi: ~zez / E: fr récuser] 1 vt A cere retragerea din completul de judecată a unui judecător în cazul în care se pune la îndoială obiectivitatea sa. 2 vt (Pex) A nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. 3 vr A refuza judecarea unei pricini. 4 vr A refuza de a da o hotărâre. 5 vr A se declara incompetent.

RECUZA, recuz, vb. I. Tranz. A respinge, a nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc.; p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. Soarta pare c-ar fi voit să ne recuze orice altă origine, decît pogorîrea noastră din neamul roman. ODOBESCU, S. II 279. După titlurile istorice a neamului, ce nu le recuză nimene, după analele pozitive a limbii, în zădar am mai cerca vreun temei. RUSSO, S. 73.

RECUZA vb. I. tr. A respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscîndu-i autoritatea, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. [P.i. recuz. / < fr. récuser, cf. lat. recusare].

RECUZA vb. I. tr. a respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i competența, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. II. refl. a refuza de a judeca o pricină, a se declara incompetent; a se sustrage. (< fr. récuser, lat. recusare)

A RECUZA recuz tranz. jur. 1) (membri ai completului de judecată) A respinge ca incompatibil cu funcția pe care o exercită; a refuza. 2) A nu recunoaște ca adevărat; a respinge ca inexact; a contesta; a nega; a tăgădui. ~ un argument. / < récuser

recuzà v. 1. a refuza de a primi hotărîrea unui judecător, depunerea unui martor, spusele unui expert; 2. a se declara incompetent.

*recúz, a -á v. tr. (vsl. recusare. V. acuz, scuz). Jur. Refuz a recunoaște competența unuĭ tribunal, unuĭ judecător, unuĭ jurat, unuĭ expert, unuĭ martur: recuz mărturia luĭ. V. refl. Mă declar incompetent în judecarea uneĭ cauze saŭ chestiunĭ.

recuza (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. recuz, 3 recuză; conj. prez. 1 sg. să recuz, 3 să recuze

recuza (a ~) vb., ind. prez. 3 recuză

recuza vb., ind. prez. 1 sg. recuz, 3 sg. și pl. recuză; conj. prez. 3 sg. și pl. recuze

recuza

recuz.

RECUZA vb. (JUR.) a refuza, a respinge. (A ~ un jurat, un complet de judecată.)

RECUZA vb. (JUR.) a refuza, a respinge. (A ~ un jurat.)