refuza [At: CR (1831), 55¹/32 / S și: ~usa / Pzi: refuz / E: fr refuser] 1 vt(a) A nu accepta ceva ce ți se oferă. 2 vt A nu acorda ceva ce ți se cere. 3 vt A nu consimți la ceva. 4 vt (Ccd) A se priva de ceva. 5 vr A scăpa de ceva. 6 vr A se eschiva (3).

REFUZA, refuz, vb. I. Tranz. A respinge, a nu primi, a nu accepta ceva ce ți se oferă; a nu accepta propunerile cuiva. Scrie-i și invit-o la noi... Sper că nu o să ne refuze. C. PETRESCU, C. V. 95. Ei au exprimat așa de călduros dorința de a intra în combinație, încît mi-am zis că nu i-aș putea refuza. CARAGIALE, O. VII 18. Refuză și limbi și cașcaval, Zicînd că e în post și nu poate mînca. ALEXANDRESCU, P. 73. ♦ A nu acorda ceva ce ți se cere, a nu consimți la ceva, a nu voi să faci ceva. Refuza de peste zece ani să mai calce în oraș. DUMITRIU, N. 102. Bătrînul refuza să admită, deși nu spunea. REBREANU, R. I 233. Am să-i scriu, s-o rog... s-o rog să nu surîdă, să nu-mi împle sufletul de o vană, dureroasă iluziune. Asta... nu-mi va refuza ea. EMINESCU, N. 72. ◊ Fig. Fals, intrigant, șiret, ar fi fost periculos, dacă natura nu i-ar fi refuzat mijloacele intelectuale. BOLINTINEANU, O. 414. ◊ Absol. Îl chemase pe Constantin Lipan și îi ceruse să suspende urmărirea și să închidă dosarul. Constantin Lipan refuzase. C. PETRESCU, C. V. 324. Pe la cîte un lunecuș mai repede, el vroia s-o ajute... ea refuza c-un zîmbet de voinicie care sfidează. VLAHUȚĂ, O. A. III 70. ♦ (Construit cu pronumele în dativ) A se priva de ceva, a renunța la ceva. Nu-și refuza nimic socotind că i se datorează tot. REBREANU, R. I 186. Vrea nimic să nu-și refuze din tot ce simțul cere. MACEDONSKI, O. I 261.

REFUZA vb. I. 1. tr. A nu primi, a nu accepta, a respinge (ceva). ♦ A nu da (ceva ce ți s-a cerut). ♦ A se priva de ceva, a renunța la ceva. 2. intr. (Mar.; despre vînt) A se roti spre prora navei. [P.i. refuz. / < fr. refuser].

REFUZA vb. I. tr. a nu primi, a nu accepta, a respinge. ◊ a nu da (ceva ce ți s-a cerut). ◊ a se priva de, a renunța la ceva. II. refl. a se sustrage, a se eschiva. III. intr. (mar.; despre vânt) a se roti spre prora navei. (< fr. refuser)

A REFUZA refuz tranz. 1) (oferte, solicitări etc.) A nu consimți să primească; a respinge. ~ ajutorul cuiva. 2) (urmat de o propoziție complementară cu verbul la conjunctiv) A considera inacceptabil pentru sine; a nu accepta. Refuză să participe. 3) A renunța la ceva; a se priva de ceva. Își refuză orice plăcere. /<fr. refuser

refuzà v. 1. a nu primi ceeace se ofere: a refuza un dar; 2. a respinge o cerere, un ordin: a refuza o grație.

2) *refúz, a -á v. tr. (fr. refuser, a refuza, d. mlat. *refusare, derivat d. lat. refúndere, refúsum, a turna înapoĭ. V. fuziune). Resping (nu admit, nu primesc): a refuza un dar, o rugăminte, un candidat.

refuza (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. refuz, 3 refuză; conj. prez. 1 sg. să refuz, 3 să refuze

refuza (a ~) vb., ind. prez. 3 refuză

refuza vb., ind. prez. 1 sg. refuz, 3 sg. și pl. refuză

refuz s. n., pl. refuzuri

refuz vb., sb.

REFUZA vb. v. eschiva, fugi, scăpa, sustrage.

REFUZA vb. 1. a respinge, (livr.) a denega, (înv.) a apăra, a lepăda, a tăgădui. (~ ajutorul ce i se cere.) 2. v. recuza. 3. v. renunța.

REFUZA vb. 1. a respinge, (livr.) a denega, (înv.) a apăra, a lepăda, a tăgădui. (~ ajutorul ce i se cere.) 2. (JUR.) a recuza, a respinge. (A ~ un jurat.)

refuza vb. v. ESCHIVA. FUGI. SCĂPA. SUSTRAGE.

A refuza ≠ a accepta, a admite, a aproba, a primi