RECUZA, recuz, vb. I. Tranz. A respinge, a nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc.; p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. Soarta pare c-ar fi voit să ne recuze orice altă origine, decît pogorîrea noastră din neamul roman. ODOBESCU, S. II 279. După titlurile istorice a neamului, ce nu le recuză nimene, după analele pozitive a limbii, în zădar am mai cerca vreun temei. RUSSO, S. 73.