nebunit, ~ă a [At: GCR I, 225/12 / Pl: ~iți, ~e / E: nebuni] 1 (Înv) Care a devenit rău, dușmănos. 2 (Înv) Înfuriat. 3 (Înv) Îndârjit împotriva cuiva. 4 (Înv) Răzvrătit. 5 (D. oameni) Care și-a pierdut judecata. 6 (D. oameni) Corupt. 7 (Pex; d. oameni) Prostit. 8 (D. oameni) Zăpăcit. 9 (Udp „de”) Care și-a ieșit din fire. 10 (Udp „de”) Orbit de...

NEBUNIT, -Ă adj. v. înnebunit.

nebunit a. (poetic) înnebunit: lumea nebunită gemând din răsputere EM.

ÎNNEBUNI, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A-și pierde facultățile mintale; a deveni nebun; a se aliena; (prin exagerare) a-și pierde calmul, stăpânirea de sine. ◊ Tranz. Durerea l-a înnebunit. ◊ Expr. (Tranz.) Nu mă-nnebuni!, se spune cuiva pentru a exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă stăpânirea de sine; a agasa, a enerva. – În + nebun.

ÎNNEBUNIT, -Ă, înnebuniți, -te, adj. Care și-a pierdut facultățile mintale; nebun; (prin exagerare) surescitat, agitat. – V. înnebuni.

înnebuni [At: CORESI, EV. 543 / S și: îne~ / Pzi: ~nesc / E: în- + nebun] 1 vt A face pe cineva să-și piardă stăpânirea de sine Si: a agasa, a enerva. 2-3 vt (Pfm; îe) Nu mă ~! Se spune cuiva pentru a exprima (mirarea sau) neîncrederea față de cele auzite. 4 vt (Îae) Lasă-mă în pace! 5 vi A fi atins de demență Si: a se aliena. 6 vt (Îe) A ~ după cineva (sau ceva) A-i plăcea cuiva foarte mult cineva sau ceva.

înnebunit, ~ă a [At: DRĂGHICI, R. 225/19 / S și: îne~ / Pl: ~iți, ~e / E: înnebuni] 1 Care și-a pierdut stăpânirea de sine. 2 Dement. 3 Foarte îndrăgostit de cineva sau de ceva.

nebuni [At: CORESI, EV. 543 / Pzi: ~nesc / E: nebun] 1-2 vir (Înv) A se face rău, dușmănos. 3-4 vir (Înv) A se înfuria. 5-6 vir (Înv) A se îndârji împotriva cuiva. 7-8 vir (Înv) A se răzvrăti. 9 vt (Pop) A face pe cineva să-și piardă judecata Si: a înnebuni. 10 vt (Pop) A strica pe cineva din punct de vedere moral Si: a corupe. 11 vt (Pop) A prosti pe cineva. 12-13 vt (Fam; îe) Nu mă ~! Exprimă (mirarea sau) neîncrederea față de cele auzite. 14 vi A-și pierde facultățile mintale Si: a înnebuni. 15 vi A se zăpăci. 16 vr (Fam; îe) A se ~ după cineva (sau ceva) A-i plăcea foarte mult cineva sau ceva.

ÎNNEBUNI, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A fi atins de nebunie, de demență; a deveni nebun; a se aliena; (prin exagerare) a-și pierde calmul, stăpânirea de sine. ◊ Tranz. Durerea l-a înnebunit. ◊ Expr. (Tranz.) Nu mă-nnebuni!, se spune cuiva pentru a exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă stăpânirea de sine; a agasa, a enerva. – În + nebun.

ÎNNEBUNIT, -Ă, înnebuniți, -te, adj. Care este atins de nebunie, de demență; nebun; (prin exagerare) surescitat, agitat. – V. înnebuni.

ÎNNEBUNI, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A-și pierde facultățile mintale, a ajunge nebun; (prin exagerare) a deveni zăpăcit, aiurit. Pe pustiul țărm al mării stă cu părul despletit Toamna, ca o călătoare care a înnebunit. D. BOTEZ, P. O. 50. Trăia la praguri, și-n nevoi Că-n urm-o-nnebunit. COȘBUC, P. I 229. ◊ Expr. (Familiar) Ai înnebunit? exprimă mirarea și blamul față de vorba sau purtarea nepotrivită a interlocutorului. ◊ Tranz. L-a înnebunit frica. (Expr.; familiar) Nu mă-nnebuni! exclamație folosită cînd se spun lucruri de necrezut, care te uimesc, te minunează. Nu mă-nnebuni, onorabile! Dumneata ești? CARAGIALE, O. I 81. Au făcut vro bazaconie la d-ta în casă?... nu mă-nnebuni! ALECSANDRI, T. 993. ♦ Tranz. A plictisi, a agasa. Ei, destul acuma, lasă, nu ne mai înnebuni. CONTEMPORANUL, I 163. ◊ Expr. A înnebuni de cap (pe cineva) = a zăpăci (pe cineva). – Variantă: nebuni (RETEGANUL, P. IV 49, EMINESCU, N. 9, NEGRUZZI, S. I 32) vb. IV.

ÎNNEBUNIT, -Ă, înnebuniți, -te, adj. Care și-a pierdut facultățile mintale, nebun, smintit; (prin exagerare) scos din minți, zăpăcit, uluit. Cîțiva simbriași ai portului aleargă înnebuniți dintr-o parte în alta. SAHIA, N. 39. Înnebunit în bătăi... el recunoaște că a ucis pe Dumitru. GHEREA, ST. CR. II 152. – Variantă: nebunit, -ă (DRĂGHICI, R. 225) adj.

NEBUNI vb. IV v. înnebuni.

A ÎNNEBUNI ~esc 1. intranz. A deveni nebun; a pierde facultatea de a judeca normal; a se scrânti; a se sminti; a se aliena. ◊ Ai ~it? exclamație de dezaprobare față de ceea ce zice sau face cineva. ~ după cineva (sau după ceva) a dori foarte mult pe cineva sau ceva. 2. tranz. A scoate din starea normală; a ameți; a zăpăci; a buimăci. ~ de cap pe cineva. ◊ Nu mă ~! se spune pentru a-și exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. /în + nebun

A SE NEBUNI mă ~esc intranz. pop. (mai ales despre copii) A-și face de cap (ca un nebun); a se ține de pozne. /Din nebun

A NEBUNI ~esc tranz. v. A ÎNNEBUNI. /Din nebun

înebunésc v. intr. Devin nebun. V. tr. Prefac în nebun. – Se zice și se scrie și înnebunésc. Maĭ vechĭ și maĭ rar azĭ și nebunésc. Ca v. refl. mă îne- și nebunesc după cineva saŭ după ceva, îmĭ place foarte mult, mă daŭ în vînt. Mă nebunesc, fac nebuniĭ copilăreștĭ, zburd: nu vă maĭ nebunițĭ, măĭ băĭețĭ! V. bălăbănesc.

2) nebunésc verb V. înebunesc.

înnebuni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înnebunesc, 3 sg. înnebunește, imperf. 1 înnebuneam; conj. prez. 1 sg. să înnebunesc, 3 să înnebunească

nebuni (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nebunesc, 3 sg. nebunește, imperf. 1 nebuneam; conj. prez. 1 sg. să nebunesc, 3 să nebunească

înnebuni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înnebunesc, imperf. 3 sg. înnebunea; conj. prez. 3 să înnebunească

nebuni (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nebunesc, imperf. 3 sg. nebunea; conj. prez. 3 să nebunească

înnebuni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înnebunesc, imperf. 3 sg. înnebunea; conj. prez. 3 sg. și pl. înnebunească

nebuni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nebunesc, imperf. 3 sg. nebunea; conj. prez. 3 sg. și pl. nebunească

înnebuni

înnebunesc, -neam 1 imp.

ÎNNEBUNI vb. (MED.) a se aliena, a se sminti, a se țicni, (pop. și fam.) a (se) strechea, (Transilv., Maram. și Ban.) a (se) bolânzi, (prin Munt.) a primi, (Mold.) a sturluiba, a zăluzi, a (se) zărghi, (fam.) căpia, a se sona, (fig.) a se scrânti, a se trăsni, a se țăcăni.

ÎNNEBUNIT adj., s. v. nebun.

ÎNNEBUNI vb. (MED.) a se aliena, a se sminti, a se țicni, (pop. și fam.) a (se) strechea, (Transilv., Maram. și Ban.) a (se) bolînzi, (prin Munt.) a primi, (Mold.) a sturluiba, a zăluzi, a (se) zărghi, (fam.) a căpia, (fig.) a se scrînti, a se trăsni, a se țăcăni.

ÎNNEBUNIT adj., s. (MED.) alienat, dement, descreierat, nebun, smintit, țicnit, (livr. și peior.) sonat, (pop. și fam.) apucat, candriu, căpiat, deșucheat, strecheat, (înv. și reg.) nerod, (reg.) prost, (Transilv., Maram. și Ban.) bolînd, (Ban.) pălăurat, (Olt. șl Munt.) primit, (Mold.) zăluzit, zărghit, (fig.) săltat, sărit, scrîntit, țăcănit. (O persoană ~.)

A ÎNNEBUNI a da benga în cineva, a se dili, a o lua razna, a mânca ceapa ciorii, a mânca ciuperci, a-și pierde mințile, a i se pune piticul, a i se răsturna (cuiva) cloșca, a se scrânti, a se sona, a se țăcăni, a se țicni, a se ușchi.

a înnebuni de cap (pe cineva) expr. a exaspera / a sâcâi (pe cineva).

să-nnebunesc! expr. (vulg.) pe cuvânt de onoare!