NAIBA s. m. art. (Fam.; adesea în imprecații) Dracul, diavolul. ◊ Loc. adj. și adv. Al naibii (de...) = grozav, teribil, foarte, peste măsură (de...). ◊ Expr. A da de (sau a vedea pe) naiba = a o păți, a da de bucluc, a-și găsi beleaua. A da (sau a lăsa pe cineva sau ceva) naibii (sau la naiba) = a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a renunța la... A nu avea nici pe naiba = a se simți bine, a fi perfect sănătos, a nu avea absolut nimic. – Et. nec.

naiba sfa [At: RUSSO, S. 103 / V: (reg) ~ima / Pl: (rar) ~be / G-D: ~bei, ~bii, năibii / E: ns cf rrm naibah] (Fam) 1 Drac. 2-3 (Îljv) Al ~bii (de...) (Care este) peste măsură de... Si: foarte, grozav, teribil. 4 (Îe) A da de (sau a vedea pe) ~ A o păți. 5 (Îe) A da (sau a lăsa) la ~ (sau naibii) A renunța la ... 6 (Îae) A nu mai ține seama de... 7 (Îae) A nu se mai interesa de ceva sau de cineva Si: a abandona, a părăsi. 8 (Îe) A nu avea nici pe ~ A fi perfect sănătos. 9 (Îae) A se simți bine. 10 (Îae) A nu se resimți în urma unui efort.

NAIBA s. f. art. (Fam.; adesea în imprecații) Dracul, diavolul. ◊ Loc. adj. și adv. Al naibii (de...) = grozav, teribil, foarte, peste măsură (de...). ◊ Expr. A da de (sau a vedea pe) naiba = a o păți, a da de bucluc, a-și găsi beleaua. A da (sau a lăsa pe cineva sau ceva) naibii (sau la naiba) = a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a renunța la... A nu avea nici pe naiba = a se simți bine, a fi perfect sănătos, a nu avea absolut nimic. – Et. nec.

NAIBA s. f. art. (Familiar) Dracul. Strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba... îi umplea de spaimă deopotrivă pe amîndoi. RUSSO, S. 103. ◊ (Mai ales în imprecații) Fire-ar al naibii sau du-te (fugi) la naiba, lua-te-ar naiba. Să vă dau, cioroilor, fire-ați ai naibii! REBREANU, I. 21. Fugi la naiba, ghiuj bătrîn. ALECSANDRI, P. P. 326. Du-te la naiba și nu mă necăji! NEGRUZZI, S. III 32. ◊ (Mai ales în expr., în concurență cu dracul, v. c.) A da de (sau a vedea pe) naiba = a-și găsi beleaua, a o păți. Dacă se atingea cineva de un cîine al Cazangiilor... da de naiba cu ei. PAS, Z. I 149. A da (sau a lăsa pe cineva sau ceva) naibii (sau la naiba) = a părăsi, a neglija, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva). Să lași la naiba și zmeu și tot. ISPIRESCU, L. 259. Te las naibii, sărăcie, Și mă duc la vitejie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Naiba de... = afurisitul, blestematul de... Ei, iaca naiba de părău, Mi-l puse focu-n drumul tău! COȘBUC, P. I 170. La naiba! formulă (de dispreț) prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Dar la naiba frunza verde! Ce să mai tocăm degeabă? HASDEU, R. V. 15. N-am (n-ai etc.) nici pe naiba = n-am (n-ai etc.) nimic, nici o durere. Jucăm, zău, toată ziua, Și n-avem nici pe naiba! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 361. ◊ (Ca atribut genitival, cu nuanță afectivă de întărire) Ghiujul naibii, ticălosul de bărbatu-meu, s-a îmbătat. SADOVEANU, O. I 365. Golanul naibii scoate din traistă ceva. RETEGANUL, P. I 21. Dorul naibii tare strică Pe mîndruța ocheșică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ◊ Loc. adj. și adv. Al naibii = (familiar) excelent, grozav. Al naibii copil. ▭ Șampania era rece și bună, al naibii de bună. SLAVICI, N. II 310. ◊ (Ca element cu valoare stilistică, mai ales în propoziții exclamative și interogative, exprimă mirarea, nemulțumirea, reproșul, supărarea, indignarea) Mîine ce naiba o să mai ardeți? PAS, Z. I 133. Cum naiba dor să nu-mi fie? Cînd și muntele că-i munte Și-ncă are doruri multe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144.

NAIBA f. Una din numirile populare ale diavolului. * La ~! se spune, când cineva vrea să se lepede de ceva. Ce ~! se spune pentru a exprima nerăbdarea sau nemulțumirea. Al ~ii! se spune pentru a exprima mirarea. Dat ~ii a) care pricinuiește multă bătaie de cap; b) care este foarte dezghețat și descurcăreț. Pe ~! se spune pentru a nega ceva. Nici pe ~ absolut nimic. A căuta pe ~ a se aventura în ceva, care poate avea urmări neplăcute. A da de ~ (sau a vedea pe ~) a nimeri într-o încurcătură. A da (sau a lăsa) pe cineva sau ceva la ~ (sau ~ii) a renunța la cineva sau ceva. Du-te (sau fugi) la ~! sau du-te ~ii!, lua-te-ar ~!, fire-ar (sau fir-ar) al ~ii (să fie)! se spune pentru a exprima o imprecație sau un blestem. [G.-D. naibei] /Orig. nec.

náĭba m., gen. al luĭ (după uniĭ, d. n’ aibă parte, adică „de mine, de noi”. Cp. și cu tc. naibe, nenorocire). Fam. Dracu: țipă parcă l-a apucat naĭba.

naima sf vz naiba

NAIBĂ sf. 🔱 Drac: naiba, cînd n’are de ce rîde, face pe hoț judecător (DLVR.); eu te-aș sfătui mai bine să-ți cauți de treabă și să lași la naiba și zmeu și tot (ISP.) [Scurtat din n’aibă parte (de mine, de noi, etc.) sau din n’aibă loc (aici, printre noi, etc.)].

naibă f. drac: dute la naiba! [Nume eufemistic: n’aibă (parte!)].

+naiba (la ~) loc. interj.

naiba (fam.) s. m. art., g.-d. art. naibii

!naiba (fam.) s. m. art., g.-d. art. naibii

naiba s. f. art., g.-d. naibei/naibii

naiba, -bei gen. a.

+la naiba loc. interj.

naiba s. m. art. – Dracul. Probabil din tc. (arab.) naibe „nenorocire” (Loebel 68; Șeineanu, Semasiol., 61), prin intermediul țig. naibah „ghinion” (Graur 175); e mai curînd o imprecație generică decît un nume propriu al demonului. Der. propusă de la n’aibă (parte de noi) nu pare normală (ducă-se pe pustiu sau ucigă-l toaca sînt alte denumiri ale demonului; dar ducă-se sau ucigă-l, separat, nu au sens). Din arab. la’ib, cf. sp. naipe (Lokotsch 1389) este puțin probabil. – Der. năibui, vb. (a trimite la dracul).

NAIBA, S. (Hur 102), epitet pentru diavol.

NAIMA s. f. v. năiamă.

NAIMA, Mustafa (1655-1716), istoric turc. Cronicarul oficial al marelui vizir Silâhdar Ali Pașa (1709). Autor al cronicii „Tarih”, cuprinzând perioada 1591-1659.

a da naibii / la naiba expr. a nu se mai interesa (de cineva / de ceva).

a vedea pe dracul / pe naiba expr. a avea necazuri mari.

a-l lua dracul / mama dracului / naiba expr. (peior.) a muri

dat dracului / naibii expr. 1. deștept, isteț; șiret, șmecher. 2. rău, afurisit.

nici dracu’ / naiba expr. nimeni.

nici pe dracu’ / pe naiba expr. (pop.) nimic.

NAIBA s. art. v. drac.

NAIBA s. art. aghiuță, demon, diavol, drac, încornoratul (art.), necuratul (art.), satană, tartor, (livr.) belzebut, (rar) scaraoțchi, (pop. și fam.) michiduță, nichipercea (art.), pîrlea (art.), sarsailă, (pop.) faraon, idol, împelițatul (art.), mititelul (art.), nefîrtatul (art.), nevoia (art.), pîrdalnicul (art.), procletul (art.), pustiul (art.), vicleanul (art.), cel-de-pe-comoară, cel-din-baltă, ducă-se-pe-pustii, ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca, (înv. și reg.) mamon, săcretul (art.), sotea (art.), (reg.) hîdache, năpustul (art.), spurc, spurcat, șeitan, șotcă, ucigan, (Transilv., Ban. și Maram.) bedă, (Mold. și Bucov.) benga (art.), (prin Bucov.) carcandilă, (Transilv. și Mold.) mutul (art.), (prin Mold. și Bucov.) pocnetul (art.), (prin Olt.) sarsan, (prin Mold.) scaloi, (prin Bucov.) șlactrafu (art.), (înv.) împiedicătorul (art.), nepriitorul (art.), (eufemistic) păcatul (art.).

náiba, s.f., art. Drac, diavol. – Din țig. naibah „ghinion” (Graur, după DER; MDA).

naiba, s.f., art. – Dracul, diavolul. – Et. nec. (DEX); din țig. naibah „ghinion” (Graur, cf. DER; MDA) < tc. (arab) naibe „nenorocire”.

NAIBA s. f. art. (Familiar, adesea eufemistic) Dracul. cf. lb. Strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba, năbădaica și urletul cînilor noaptea îi umplea de spaimă deopotrivă pe amîndoi. russo, s. 103. Parcă îl aduse naiba. pann, ș. ii, 5/1. Dar parcă naiba vrăjește. creangă, a. 43. La noi, poporul se servește mai adesea de următoarele numiri, cînd e nevoit să vorbească de el: necuratul,... naiba, nefărtatul. candrea, f. 115. Dacă te cheamă cineva afară, nu ieși, că te cheamă naiba sub chip de om. gorovei, cr. 101, cf: com. din straja-rădăuți. ◊ (Rar, neart.) Da nici naibă, nici-i șagă, Fără-i sînge pînă-n barbă. bîrlea, c. p. 145. ◊ (Ca termen de comparație) Fie ca o naibă, numai bani să aibă. pann, p. v. ii, 128/18. Ei văzîndu-l uns pe față și ca naiba feștelit. contemporanul, i, 165. ◊ (În construcții care sugerează lipsa de interes, indiferența vorbitorului față de cineva sau de ceva) Nu știu ce-a fi... țiitoare..., giupîneasă?... Naiba să le-aleagă! alecsandri, t. 1536. Naiba să-l știe. Mare brînză n-a fost niciodată de capul lui. galan, z. r. 14. ◊ (În imprecații, în legătură cu verbe ca „a lua”, „a se duce” etc.) Du-te la naiba! și nu mă necăji. negruzzi, s. iii, 32. Ia nu te mai îngîmfa, Lua-te-ar naiba să te ia. arghezi, s. p. 28. Dacă nu-i bine, duceți-vă naibei și mîncați pămînt. camilar, n. i, 333. Naiba să te ia, crișmar, Că păharu-i cît un cui, Dacă-l pui la gură nu-i. jarnik-bîrseanu, d. 388, cf. 371. Harnică-i muierea mea, Harnică, naiba s-o ia. marian, sa. 139, cf. CARDAȘ, C. P. 133, cf. ALR Il/l MN 95, 2 744/36, 848, 872. (Rar la pl.) Toate naibele să ieie vremea și vîrsta! i. negruzzi, s. v, 52. (Cu nuanța de imprecație atenuată) Numa-n casă să tot șezi necontenit... te ia naiba de urît. contemporanul, i, 567. ◊ (În amenințări) Bine, uite un plic. Să dea naiba să mi-l mototolești! arghezi, c. j. 197. ◊ (În fraze interogative sau exclamative, precedat de „ce” sau „cum”, exprimă contrarietate, nemulțumire, enervare sau indignare) D-apoi... parcă-s cuvinte românești; ce naiba! creangă, a. 91. Așa orbește, ce naiba o să apuc? ispirescu, l. 191. Ce naiba, parcă tot îți ninge și-ți plouă! c. petrescu, c. v. 52. Mîine ce naiba o să mai ardeți? pas, z. i, 133. Ia mîna de pe mine, ce naiba vrei? galan, b. ii, 155. Hai, dragă la nenorociții ăia, ce naiba, sînt prietenii noștri, hai să-i luăm la masă. babanga, i. 219. Nu știu cum naiba-am brodit Să mine cu el dintr-un blid! jarnik-bîrseanu, d. 167, cf. 144. ◊ (Ca determinant în genitiv, adesea glumeț, exprimă ideea de „nemernic, ticălos, păcătos”) Ei! ce lucru naibii e acum și asta! pann, ș. ii, 27/7. Ghiujul naibei, ticălosul de bărbatu-meu, s-a îmbătat. sadoveanu, o. i, 365. Dar mortul naibii ce să gîndește, ce nu să gîndește, că să trezește pînă ce nu-l îngroapă. reteganul, p. ii, 64. Ăla, omul naibei, nicidecum nu isprăvise cheful. rădulescu-codin, î. 636. (La nominativ, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Ei, iacă naiba de părău, Mi-l puse focu-n drumul tău! coșbuc, p. i, 170. ◊ loc. adj. și adv. Al naibii (de...) = foarte, grozav, teribil (de...). Costică îi comandă o sticlă de șampanie... și șampania era rece și bună, al naibii de bună. slavici, n. ii, 310. Fată cu zestre, cu salbă și cercei de aur și de frumoasă, frumoasă-al naibii. tudoran, p. 24. Handbalul... i-ar prii al naibii. contemp. 1962, ni. 795, 2/2. ◊ expr. A da de naiba = a o păți, a-și găsi beleaua. Dacă se atingea cineva de un cîine al cazangiilor... da de naiba cu ei. pas, z. i, 149. A da (sau a lăsa) la naiba (sau naibii) = a renunța la..., a nu mai ține seama de...; a părăsi, a abandona. Să lași la naiba și zmeii și tot. ispirescu, l. 259. Uite-o, dă-o la naiba, partida asta am pierdut-o. călinescu, e. o. ii, 178. Mai lăsați la naiba precauțiunile astea. vornic, p. 128. Te las naibei, sărăcie și mă duc la vitejie. jarnik-bîrseanu, d. 285. Ia-auzi, lele, pițigoiu, Lasă la naiba răzvoiu Și hai să-nfundăm zăvoiu. marian, ins. 146. (Eliptic) Dar la naiba frunza verde. Ce să mai tocăm degeaba? hasdeu, r. v. 15. A nu avea nici pe naiba = a se bucura de sănătate deplină, a se simți bine; a nu se resimți (în urma unui efort). Eu și cu mîndruța Jucăm, zău, toată ziua Și n-avem nici pe naiba! jarnik-bîrseanu, d. 361. – pl.: (rar) naibe. gen.-dat. naibei și naibii, năibii (scl 1963, 10). – Și: (regional) naima s. f. art. alr ii 2 744/95. – Etimologia necunoscută. Cf. graur, în bl ii, 175, care susține țig. naibah „nenoroc, ghinion”.