NAIBA s. f. art. (Familiar, adesea eufemistic) Dracul. cf. lb. Strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba, năbădaica și urletul cînilor noaptea îi umplea de spaimă deopotrivă pe amîndoi. russo, s. 103. Parcă îl aduse naiba. pann, ș. ii, 5/1. Dar parcă naiba vrăjește. creangă, a. 43. La noi, poporul se servește mai adesea de următoarele numiri, cînd e nevoit să vorbească de el: necuratul,... naiba, nefărtatul. candrea, f. 115. Dacă te cheamă cineva afară, nu ieși, că te cheamă naiba sub chip de om. gorovei, cr. 101, cf: com. din straja-rădăuți. ◊ (Rar, neart.) Da nici naibă, nici-i șagă, Fără-i sînge pînă-n barbă. bîrlea, c. p. 145. ◊ (Ca termen de comparație) Fie ca o naibă, numai bani să aibă. pann, p. v. ii, 128/18. Ei văzîndu-l uns pe față și ca naiba feștelit. contemporanul, i, 165. ◊ (În construcții care sugerează lipsa de interes, indiferența vorbitorului față de cineva sau de ceva) Nu știu ce-a fi... țiitoare..., giupîneasă?... Naiba să le-aleagă! alecsandri, t. 1536. Naiba să-l știe. Mare brînză n-a fost niciodată de capul lui. galan, z. r. 14. ◊ (În imprecații, în legătură cu verbe ca „a lua”, „a se duce” etc.) Du-te la naiba! și nu mă necăji. negruzzi, s. iii, 32. Ia nu te mai îngîmfa, Lua-te-ar naiba să te ia. arghezi, s. p. 28. Dacă nu-i bine, duceți-vă naibei și mîncați pămînt. camilar, n. i, 333. Naiba să te ia, crișmar, Că păharu-i cît un cui, Dacă-l pui la gură nu-i. jarnik-bîrseanu, d. 388, cf. 371. Harnică-i muierea mea, Harnică, naiba s-o ia. marian, sa. 139, cf. CARDAȘ, C. P. 133, cf. ALR Il/l MN 95, 2 744/36, 848, 872. (Rar la pl.) Toate naibele să ieie vremea și vîrsta! i. negruzzi, s. v, 52. (Cu nuanța de imprecație atenuată) Numa-n casă să tot șezi necontenit... te ia naiba de urît. contemporanul, i, 567. ◊ (În amenințări) Bine, uite un plic. Să dea naiba să mi-l mototolești! arghezi, c. j. 197. ◊ (În fraze interogative sau exclamative, precedat de „ce” sau „cum”, exprimă contrarietate, nemulțumire, enervare sau indignare) D-apoi... parcă-s cuvinte românești; ce naiba! creangă, a. 91. Așa orbește, ce naiba o să apuc? ispirescu, l. 191. Ce naiba, parcă tot îți ninge și-ți plouă! c. petrescu, c. v. 52. Mîine ce naiba o să mai ardeți? pas, z. i, 133. Ia mîna de pe mine, ce naiba vrei? galan, b. ii, 155. Hai, dragă la nenorociții ăia, ce naiba, sînt prietenii noștri, hai să-i luăm la masă. babanga, i. 219. Nu știu cum naiba-am brodit Să mine cu el dintr-un blid! jarnik-bîrseanu, d. 167, cf. 144. ◊ (Ca determinant în genitiv, adesea glumeț, exprimă ideea de „nemernic, ticălos, păcătos”) Ei! ce lucru naibii e acum și asta! pann, ș. ii, 27/7. Ghiujul naibei, ticălosul de bărbatu-meu, s-a îmbătat. sadoveanu, o. i, 365. Dar mortul naibii ce să gîndește, ce nu să gîndește, că să trezește pînă ce nu-l îngroapă. reteganul, p. ii, 64. Ăla, omul naibei, nicidecum nu isprăvise cheful. rădulescu-codin, î. 636. (La nominativ, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Ei, iacă naiba de părău, Mi-l puse focu-n drumul tău! coșbuc, p. i, 170. ◊ loc. adj. și adv. Al naibii (de...) = foarte, grozav, teribil (de...). Costică îi comandă o sticlă de șampanie... și șampania era rece și bună, al naibii de bună. slavici, n. ii, 310. Fată cu zestre, cu salbă și cercei de aur și de frumoasă, frumoasă-al naibii. tudoran, p. 24. Handbalul... i-ar prii al naibii. contemp. 1962, ni. 795, 2/2. ◊ expr. A da de naiba = a o păți, a-și găsi beleaua. Dacă se atingea cineva de un cîine al cazangiilor... da de naiba cu ei. pas, z. i, 149. A da (sau a lăsa) la naiba (sau naibii) = a renunța la..., a nu mai ține seama de...; a părăsi, a abandona. Să lași la naiba și zmeii și tot. ispirescu, l. 259. Uite-o, dă-o la naiba, partida asta am pierdut-o. călinescu, e. o. ii, 178. Mai lăsați la naiba precauțiunile astea. vornic, p. 128. Te las naibei, sărăcie și mă duc la vitejie. jarnik-bîrseanu, d. 285. Ia-auzi, lele, pițigoiu, Lasă la naiba răzvoiu Și hai să-nfundăm zăvoiu. marian, ins. 146. (Eliptic) Dar la naiba frunza verde. Ce să mai tocăm degeaba? hasdeu, r. v. 15. A nu avea nici pe naiba = a se bucura de sănătate deplină, a se simți bine; a nu se resimți (în urma unui efort). Eu și cu mîndruța Jucăm, zău, toată ziua Și n-avem nici pe naiba! jarnik-bîrseanu, d. 361. – pl.: (rar) naibe. gen.-dat. naibei și naibii, năibii (scl 1963, 10). – Și: (regional) naima s. f. art. alr ii 2 744/95. – Etimologia necunoscută. Cf. graur, în bl ii, 175, care susține țig. naibah „nenoroc, ghinion”.