MORAL, -Ă, (I) morali, -e, adj., (II) moraluri, s. n. I. Adj. 1. Care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate, care se referă la morală; etic; care este conform cu morala; cinstit, bun; moralicesc. ♦ Care conține o învățătură; moralizator. 2. Care aparține psihicului, spiritului, intelectului, care se referă la psihic, spirit sau intelect; spiritual, intelectual. II. S. n. 1. Ansamblul facultăților sufletești și spirituale. 2. Stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultățile. ♦ Curaj, tărie sufletească. ◊ Expr. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta (pe cineva). A(-i) scădea (cuiva) moralul = a (se) demoraliza, a (se) descuraja. – Din lat. moralis, -e, fr. moral.

MORALĂ, (3) morale, s. f. 1. Ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor reflectate și fixate în principii, norme, reguli, determinate istoric și social, care reglementează comportarea și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și colectivitate și a căror respectare se întemeiază pe conștiință și pe opinia publică; etică. 2. Disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate; (concr.) carte care cuprinde aceste norme; etică. 3. Concluzie moralizatoare cuprinsă într-o scriere, mai ales într-o fabulă; învățătură. ♦ (Fam.) Dojană, mustrare. – Din lat. moralis, fr. morale.

moral², ~ă [At: IORGOVICI, O. 23/23 / Pl: ~i, ~e / E: lat moralis, -e, fr moral] 1 a Care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei (1) Si: (înv) moralnic (1). 2 a Care aparține moralei (1) Si: (înv) moralnic (2). 3 a Care se referă la morală (1) Si: (înv) moralnic (3). 4 a Care provine de la morală (1) Si: (înv) moralnic (4). 5 a (Pex) Care moralizează (1) Si: moralizator (3), (înv) moralnic (5). 6 a Care aparține psihicului, spiritului, intelectului sau caracterului Si: (înv) moralic (1), moralicesc (1), moralnic (6). 7 a Care se referă la psihic, la spirit, la intelect sau la caracter Si: (înv) moralic (2), moralicesc (2), moralnic (7). 8 sn Calitate de a fi moral² (1). 9 sn Ansamblu al facultăților sufletești. 10 sn Stare, dispoziție sufletească. 11 sn Curaj, tărie sufletească. 12 sn (Îlv) A ridica (cuiva) ~ul A încuraja. 13 sn (Îlv) A (-i) scădea (cuiva) ~ul A descuraja.

moral¹ sn vz morală

morală sf [At: CALENDAR (1802), 5/13 / V: ~al sn / Pl: ~le / E: lat moralis, fr morale] 1 Ansamblu de norme nescrise care reglementează comportarea oamenilor în societate, exprimând obligațiile lor unii față de alții, față de colectivitate, de patrie etc. Si: etică. 2 Comportare, moravuri, obiceiuri etc. 3 (Spc) Comportare lăudabilă, frumoasă. 4 Disciplină științifică ce se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate Si: (înv) moraliș. 5 (Ccr) Tratat, manual care studiază morala (1). 6 Învățătură, concluzie moralizatoare care se desprinde dintr-o scriere literară, mai ales dintr-o fabulă Si: moralitate (5). 7 (Îs) ~la fabulei Învățătură trasă dintr-o întâmplare din viață. 8 (Fam; îlv) A face ~ A dojeni.

MORAL, -Ă, morali, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate, care se referă la morală; etic; care este conform cu morala; cinstit, bun; moralicesc. ♦ Care conține o învățătură; moralizator. 2. Care aparține psihicului, spiritului, intelectului, care se referă la psihic, spirit sau intelect; spiritual, intelectual. II. S. n. 1. Ansamblul facultăților sufletești și spirituale. 2. Stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultățile. ♦ Curaj, tărie sufletească. ◊ Expr. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta (pe cineva). A(-i) scădea (cuiva) moralul = a (se) demoraliza, a (se) descuraja. – Din lat. moralis, -e, fr. moral.

MORALĂ, morale, s. f. 1. Ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică; etică. ♦ Comportare (lăudabilă); moravuri. 2. Disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate; (concr.) carte care cuprinde aceste norme; etică. 3. (Fam.) Dojană, mustrare. ♦ Concluzie moralizatoare cuprinsă într-o scriere, mai ales într-o fabulă; învățătură. – Din lat. moralis, fr. morale.

MORAL², -Ă, morali, -e, adj. 1. Care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei. Atitudine morală. ◊ Care conține o învățătură. Germanii au... o întreagă literatură de povestiri morale și educative. ANGHEL, PR. 180. 2. Care se referă la intelect, la spirit; intelectual, spiritual, sufletesc. Analizînd pe artist din punctul de vedere fiziologic, psihologic, moral, etc., vom da de mediul înconjurător care a fasonat pe artist. GHEREA, ST. CR. II 11.

MORALĂ, morale, s. f. 1. Formă a conștiinței sociale care cuprinde regulile sau normele de conviețuire și de comportare a oamenilor, atît între ei cît și față de societate și care variază în raport cu orînduirea economică. Morala este ceea ce servește la distrugerea societății vechi, exploatatoare, și la unirea tuturor celor ce muncesc în jurul proletariatului, care făurește societatea nouă, comunistă. LENIN, O. A. II 673. 2. (Familiar, mai ales în legătură cu «a face») Dojana, mustrare. A face morală cuiva. ▭ Continește cu morala, mă rog. NEGRUZZI, S. III 230. ♦ (Învechit) Învățătură cuprinsă într-o scriere. Prea puțini urmează morala dintr-o carte. ALEXANDRESCU, M. 255. ♦ Rîndurile, versurile dintr-o fabulă care cuprind o învățătură. Morala fabulei.

MORAL, -Ă adj. 1. Conform principiilor moralei. ♦ Din care se trage o învățătură, didactic. 2. Referitor la psihic, spirit sau intelect; intelectual, spiritual. // s.n. Ansamblul facultăților psihice, spirituale. ♦ Stare de spirit, dispoziție sufletească. ♦ Curaj. [Cf. lat. moralis, fr. moral].

MORALĂ s.f. 1. Formă a conștiinței sociale care cuprinde anumite idei, concepții, convingeri privind normele de conviețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate. 2. (Fam.) Mustrare, dojană. 3. Parte a unei fabule care conține o învățătură; concluzie moralizatoare desprinsă dintr-o scriere literară. [Cf. fr. morale, lat. moralis].

MORAL, -Ă I. adj. 1. conform principiilor moralei. ◊ din care se trage o învățătură, didactic. 2. referitor la psihic, spirit sau intelect, intelectual, spiritual. II. s. n. 1. ansamblul facultăților psihice, spirituale. 2. stare de spirit. ◊ curaj. (< lat. moralis, fr. moral)

MORALĂ s. f. 1. ansamblul ideilor, concepțiilor, convingerilor privind normele de conviețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate. 2. etică. 3. parte a unei fabule care conține o învățătură; concluzie moralizatoare dintr-o scriere literară. 4. (fam.) mustrare, dojană. (< fr. morale)

MORAL¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de morală; referitor la morală. 2) Care conține o morală. 3) Care ține de lumea interioară a omului; referitor la spiritul omului. 4) Care corespunde moralei; în conformitate cu morală. /<lat. moralis, ~e, fr. moral

MORALĂ ~e f. 1) Formă a conștiinței sociale care reflectă și fixează idei, concepții, convingeri privind comportarea individului în societate. 2) Disciplină care se ocupă cu studiul acestei forme a conștiinței sociale. 3) Observație cu caracter moralizator. 4) Concluzie moralizatoare dedusă dintr-un eveniment sau dintr-o operă literară. [G.-D. moralei] /<lat. moralis, fr. morale

moral a. 1. privitor la moravuri: teologie morală; 2. care are purtări bune: om foarte moral; 3. ce conține o bună morală: carte morală; 4. care se rapoartă la inteligență, în opozițiune cu fizic: facultățile morale; simț moral, cunoștința binelui și a răului. ║ n. totalitatea facultăților morale: a ridica moralul unui bolnav.

morală f. 1. știința ce învață a face binele și a evita răul; 2. tractat de morală: morala lui Aristotele; 3. mustrare: i-a făcut o bună morală; 4. lecțiune dedusă dintr’o povestire sau fabulă.

*morál, -ă adj. (lat. moralis, d. mos, moris, obiceĭ). Relativ la obiceĭurĭ: reflexiunĭ morale. Care practică morala, care are obiceĭurĭ pure: om moral. Conform bunelor obiceĭurĭ: carte morală. Intelectual, spiritual (în opoz. cu fizic, material): facultățile morale. Certitudine morală, acea care e bazată pe probalitățĭ. Simțu moral, cunoștința bineluĭ și răuluĭ. S. f. Linie de purtare, mod de a aprecia binele: morala demagoguluĭ e că nu e păcat să răscolĭ satele ca să viĭ la putere. Etica, știința care te învață să facĭ bine și să evițĭ rău. Carte care cuprinde această știință: morala luĭ Malebranche. Ocară, mustrare și (iron.) bătaĭe: a primi o morală, a trage cuĭva o morală (V. zacuscă), Învățămînt, concluziune morală pe care un scriitor o trage din opera luĭ: morala fabuleĭ cu lupu și mĭelu e că voința celuĭ maĭ tare e legea morală. A face cuĭva morală, a-l mustra, a-ĭ arăta cum trebuĭe să se poarte. S. n., pl. urĭ saŭ și e. Totalitatea facultăților morale. Curaj, însuflețire: morala armateĭ franceze supt Napoleon I era extraordinar de înălțat. Adv. În mod moral, moralmente.

moral¹ adj. m., pl. morali; f. morală, pl. morale

morală s. f., g.-d. art. moralei; (tipuri) pl. morale

moral¹ adj. m., pl. morali; f. morală, pl. morale

!morală s. f., g.-d. art. moralei; (tipuri) pl. morale

moral adj. m., pl. morali; f. sg. morală, pl. morale

morală s. f., g.-d. art. moralei; pl. morale

moral (morală), adj. – Etic. Fr. moral. – Der. morală, s. f. (etică; dojană), din fr. morale; moralicesc, adj. (moral), înv., sec. XVIII; moralicește, adv. (moralmente); moralitate, s. f., din fr. moralité; moraliza, vb., din fr. moraliser; moralizator, adj., din fr. moralisateur; moralmente, adv., din fr. moralement; moralist, s. m., din fr. moraliste.

morală, morale s. f. 1. Disciplină teologică, filozofică și umanistică în general, care conține idei, concepții sau convingeri privind normele de comportare a oamenilor între ei și față de societate. ◊ Morala creștină = totalitatea principiilor și regulilor izvorâte din învățătura lui Iisus Hristos și stabilite de Biserică, după care trebuie să se comporte creștinul față de Dumnezeu, față de sine, față de aproapele său și față de societate, având ca scop mântuirea prin săvârșirea binelui și ferirea de rău. 2. (Fam.) Dojană, mustrare. 3. Parte a unei fabule care conține o învățătură. – Din fr. morale, lat. moralis.

MORAL adj. 1. etic. (O comportare ~.) 2. v. moralizator. 3. v. spiritual.

MORALĂ s. 1. etică. (~ unei societăți date.) 2. învățătură, pildă, (rar) moralitate, (înv.) matimă. (~ unei fabule.) 3. v. ceartă.

MORAL adj. 1. etic. (O comportare ~.) 2. moralizator, (înv.) moralicesc. (Povestire cu caracter ~.) 3. spiritual, sufletesc, (înv.) moralic, moralicesc. (Ceva despre viața ~ a unui popor.)

MORALĂ s. 1. etică. (~ unei societăți date.) 2. învățătură, pildă, (rar) moralitate, (înv.) matimă. (~ unei fabule.) 3. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, imputare, mustrare, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)

Moral ≠ amoral, imoral, nemoral

MORAL², -Ă adj., s. n. I. Adj. 1. Care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei (1), care ține de morală, care se referă la morală; p. e x t. care moralizează (1), moralizator. Faptele morale, adecă cele ce purced din sloboda voie a noastră, împreună cu înțelepciunea. IORGOVICI, O. 23/23. Îndreptări și morale învățături. ST. INST, 5/8. Întemeierea relighioaselor și moralelor cugetări (a. 1828). URICARIUL, VII, 173. O istorioară morală a unui copil. CR (1834), 364²/38. Rezonul trebuie să nu smintească. . . Rînduiala morală. CONACHI, P. 266. Putem învinge răul și îndeplini menirea morală a omenirii. . . prin cuvînt, prin idee. BĂLCESCU, M. V. 2. Își întinse planurile sale Spre ea, ca s-o tragă cu vorbe morale. PANN, P. V. I, 54/28, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Teza morală a novelei d-lui Ghica. MAIORESCU, CR. II, 82. Junele nostru are foarte sănătoase vederi morale. CARAGIALE, O. VII, 213. Cîștigul ce se-nalță pe același piedestal, Moral întodeauna și vecinie imoral. MACEDONSKI, O. I, 45. Germanii au, în afară de frații Grimm, o întreagă literatură de povestiri morale și educative. ANGHEL, PR. 180. Vrea să facă pe oameni mai buni, să facă viața mai înaltă, iar cărțile sînt pentru el o armă morală în această luptă. V. ROM. decembrie 1953, 266. 2. Care se referă Ia psihic, la spirit, la intelect sau la caracter, care aparține psihicului, spiritului, intelectului sau caracterului; (învechit) moralic, moralicesc (2), moralnic (2). Ei lasă să doarmă puterile lor trupești, morale și înțelegătoare. MARCOVICI, D. 52/2. Ai suferi acele chinuri morale ce nu se pot descrie și pre care le vindecă numai moartea. NEGRUZZI, S. I, 243. Iată starea morală în care se afla Duduca. FILIMON, O. I, 118. La masă vorbirăm. . . de starea economică și morală a lucrătorilor din minele de cărbuni. CONTEMPORANUL, III, 569. Vijelii morale care tulbură și răstoarnă toată economia unui suflet. VLAHUȚĂ, D. 306. Analizând pe artist, din punct de vedere fiziologic, psihologic, moral etc., vom da de mediul înconjurător care a fasonat pe artist. GHEREA, ST. CR. II, 11. Femeile romanciere au superioritate morală. IBRĂILEANU, S. L. 46. În latura portretelor fizice și morale aflăm, sub pana lui Anghel Demetriescu, reușitele sale scriitoricești cele mai importante. VIANU, A. P. 151, cf. 153. Prestanța aceasta e cu atît mai remarcabilă cu cît era de natură pur morală. OȚETEA, T. V. 88. Contrastul dintre trăsăturile morale ale luptătorilor pentru cauza binelui și înfățișarea hîdă a năravurilor celor hrăpăreți și neonești. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2801. II. S. n. 1. Calitatea de a fi moral² (I 1). Frumosul merge mînă în mînă cu moralul. IORDAN, L. R. A. 301. 2. Ansamblul facultăților sufletești. Toată lumea știe ce influență mare are moralul asupra fizicului. BIANU, D. S. 3. Stare, dispoziție sufletească. Deznădăjduirea. . . de care pătimește moralul său. NEGRUZZI, S. I, 41. Niciodată nu mi-am simțit moralul atît de abătut. CONTEMPORANUL, VI₁ 507. ♦ Curaj, tărie sufletească. Unde rămîne atunci moralul întru darea exemplului bun ? F (1891), 123. Dacă ar fi cel puțin în stare să păstreze moralul populației ! PAS, Z. IV, 5. ◊ E x p r. A ridica (cuiva) moralul = a îmbărbăta (pe cineva), a(-i) da curaj. Ipsilante crezu-că va ridica moralul soldaților săi aducîndu-i spre București. GHICA, ap. CADE. A(-i) scădea (cuiva) moralul = a (i se) diminua (cuiva) curajul, a (se) demoraliza, a (se) deprima. – Pl: (I) morali, -e. – Din lat. moralis, -e, fr. moral.

MORALĂ s. f. 1. Ansamblu de norme (nescrise) care reglementează comportarea oamenilor în societate, exprimînd obligațiile lor unii față de alții, față de colectivitate, de patrie etc.; (sens curent) comportare, obiceiuri, moravuri ; s p e c. comportare lăudabilă, frumoasă. învățături despre moral, adecă despre năravurile cele bune. CALENDARIU (1802), 5/13, cf. 9/10. Învățătura și luminarea minții fără de sf[í]nta facerea de bine și bun moral (ratio bonorum morum). . . spre rău slujesc. ȚICHINDEAL, F. 329/14. Învățătură despre moral, adecă năravuri bune. CHREST. ROM. 7/20. Acesta este folosul învățăturii fără moral. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/10. Învățăturile potrivite pe starea fieștecăruia om în soțietate și întemeiate pe prințipuri de. . . moral. BULETIN, F. (1833), 117²/18. În loc de a întrebuința banii pentru învățătura tinerimei și pentru de a formarisi a ei moraluri, el au protimisit a-i trage în folosul său. (a. 1835). URICARIUL, VIII, 141. Asta ți-e virtutea cea nelegiuită, Asta ți-e morala cea afurisită ! PANN, P. V. I, 58/20. Alții iarăși făcîndu-și o idee strîmtă de religie și moral, aruncă. . . anatemă asupra economiei politice. ROM. LIT. 259¹/11. Nu mai e moral, nu mai sînt prințipuri. CARAGIALE, O. I, 107. Genul de roman propriu-zis. . . este romanul-problemă, adică o „invenție” epică, menită să ilustreze o problemă de psihologie sau de morală. IBRĂILEANU, S. L. 6. Binele nu merge însă fără folos, precum frumosul nu merge fără armonie: morala în fond este, așadar, și o estetică. LOVINESCU, C. IV, 149. Și azi morala de-ar permite, Aș fi la baluri nelipsit. V. ROM. ianuarie 1954, 10. Morala înseamnă poate, înainte de orice, sinceritate. RALEA, S. T. I, 119. Morala lui, optica lui, estetica lui erau iremediabil jignite. CAMIL PETRESCU, O II, 566. ◊ (Urmat de determinări care precizează felul, natura, domeniul) Să depărtează de mîntuitoarele învățături ale moralului evanghelicesc. MARCOVICI, D. 139/6. Evlavia și moralul evangelic. ASACHI, S. L. II, 87. Iată dar morala ta cea evangelică,. . . asta ți-e evlavia cea atît de lăudată. NEGRUZZI, S. I, 228, cf. CREANGĂ, A. 137. Ideologia și morala proletară resping la fel de hotărît concepția aceasta absurdă și oribilă a omenirii văzută ca o aglomerație de lumi individuale, fără putință de a comunica între ele. CONTEMP. 1948, nr. 110, 5/2. Nici în societate nu mai domină morala junglei. ib. 1949, nr. 165, 8/2. Burghezia infiltrează în rîndurile tineretului muncitor otrava ideologiei și moralei burgheze. SCÎNTEIA, 1949, nr. 1321. Venise la clubul sindicatului să ne țină o conferință despre morala proletară. V. ROM. iunie 1957, 62. ♦ Disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate, (învechit) m o r a l i ș; (concretizat) tratat, manual, carte cuprinzînd aceste norme. Moralu este știința năravurilor. GOLESCU, E. 53/5. În limba românească să se învețe istoria. . . , moralul, iconomia pământească și politicească. (a. 1828). URICARIUL, III, 35/3. Ce carte de moral ! Cît este de atingătoare limba ei ! MARCOVICI, C. 78/7. Am să-i predau și moralul, cînd l-oi pune la citit. PANN, P. V. II, 10/17. Cantemir. . . traduse moralul lui Epictet în limba rusească. NEGRUZZI, S. II, 155. Tu ai putea să dai moral la Universitatea din Bolognia (a. 1852). BUL. FIL. VI, 202. 2. Învățătură, învățămînt, concluzie moralizatoare care se desprinde dintr-o scriere literară, mai ales dintr-o fabulă; (rar) moralitate. Învățătura carea în moralul fabulelor se află. ȚICHINDEAL, F. [prefață] 2/16. Vericine, împreună cu plăcerea, pe nesimțite, gustă și morala [comediei]. GTN (1835), 17²/18. Această poveste e plină de moral. GORJAN, H. I, 84/28. Priimiț-o dară cîți doreați de dînsa, Și moral culegeți c-albina dintr-însa. PANN, E. I, [prefață] IV/10. Încheindu-se morala piesei în rușinarea Zoiței. RUSSO, S. 7. Povețele sînt vorbe, dar fapta e departe; Și prea puțini urmează morala dintr-o carte. ALEXANDRESCU, M. 255. ◊ E x p r. Morala fabulei = învățătură trasă dintr-o întîmplare din viață. Cît despre ceilalți, milioane de tovarăși, De la matroz la primul amiral, Ei n-au nevoie să mai tragem iarăși, Morala fabulei, în fiecare caz special. V. ROM. octombrie 1954, 167. 3. (Familiar, mai ales în legătură cu verbul „a face”) Dojană, mustrare. Autorul a pus în scenă pe Matasar, care. . . face morală croită după meseria lui. RUSSO, S. 7. Continește cu moralu, mă rog. NEGRUZZI, S. III, 230. I-a făcut un moral bun. CARAGIALE, O. VI, 178. Tată-său, supărat foc, i-a făcut o morală aspră. CĂLINESCU, E. 77. – Pl.: morale. - Și: (învechit) moral s. n. – Din lat. moralis, fr. morale.