MORÁLĂ, (3) morale, s. f. 1. Ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor reflectate și fixate în principii, norme, reguli, determinate istoric și social, care reglementează comportarea și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și colectivitate și a căror respectare se întemeiază pe conștiință și pe opinia publică; etică. 2. Disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate; (concr.) carte care cuprinde aceste norme; etică. 3. Concluzie moralizatoare cuprinsă într-o scriere, mai ales într-o fabulă; învățătură. ♦ (Fam.) Dojană, mustrare. – Din lat. moralis, fr. morale.

morală sf [At: CALENDAR (1802), 5/13 / V: ~al sn / Pl: ~le / E: lat moralis, fr morale] 1 Ansamblu de norme nescrise care reglementează comportarea oamenilor în societate, exprimând obligațiile lor unii față de alții, față de colectivitate, de patrie etc. Si: etică. 2 Comportare, moravuri, obiceiuri etc. 3 (Spc) Comportare lăudabilă, frumoasă. 4 Disciplină științifică ce se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate Si: (înv) moraliș. 5 (Ccr) Tratat, manual care studiază morala (1). 6 Învățătură, concluzie moralizatoare care se desprinde dintr-o scriere literară, mai ales dintr-o fabulă Si: moralitate (5). 7 (Îs) ~la fabulei Învățătură trasă dintr-o întâmplare din viață. 8 (Fam; îlv) A face ~ A dojeni.

MORÁLĂ, morale, s. f. 1. Ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică; etică. ♦ Comportare (lăudabilă); moravuri. 2. Disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate; (concr.) carte care cuprinde aceste norme; etică. 3. (Fam.) Dojană, mustrare. ♦ Concluzie moralizatoare cuprinsă într-o scriere, mai ales într-o fabulă; învățătură. – Din lat. moralis, fr. morale.

MORÁLĂ, morale, s. f. 1. Formă a conștiinței sociale care cuprinde regulile sau normele de conviețuire și de comportare a oamenilor, atît între ei cît și față de societate și care variază în raport cu orînduirea economică. Morala este ceea ce servește la distrugerea societății vechi, exploatatoare, și la unirea tuturor celor ce muncesc în jurul proletariatului, care făurește societatea nouă, comunistă. LENIN, O. A. II 673. 2. (Familiar, mai ales în legătură cu «a face») Dojana, mustrare. A face morală cuiva. ▭ Continește cu morala, mă rog. NEGRUZZI, S. III 230. ♦ (Învechit) Învățătură cuprinsă într-o scriere. Prea puțini urmează morala dintr-o carte. ALEXANDRESCU, M. 255. ♦ Rîndurile, versurile dintr-o fabulă care cuprind o învățătură. Morala fabulei.

MORÁLĂ s.f. 1. Formă a conștiinței sociale care cuprinde anumite idei, concepții, convingeri privind normele de conviețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate. 2. (Fam.) Mustrare, dojană. 3. Parte a unei fabule care conține o învățătură; concluzie moralizatoare desprinsă dintr-o scriere literară. [Cf. fr. morale, lat. moralis].

MORÁLĂ s. f. 1. ansamblul ideilor, concepțiilor, convingerilor privind normele de conviețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate. 2. etică. 3. parte a unei fabule care conține o învățătură; concluzie moralizatoare dintr-o scriere literară. 4. (fam.) mustrare, dojană. (< fr. morale)

MORÁLĂ ~e f. 1) Formă a conștiinței sociale care reflectă și fixează idei, concepții, convingeri privind comportarea individului în societate. 2) Disciplină care se ocupă cu studiul acestei forme a conștiinței sociale. 3) Observație cu caracter moralizator. 4) Concluzie moralizatoare dedusă dintr-un eveniment sau dintr-o operă literară. [G.-D. moralei] /<lat. moralis, fr. morale

morală f. 1. știința ce învață a face binele și a evita răul; 2. tractat de morală: morala lui Aristotele; 3. mustrare: i-a făcut o bună morală; 4. lecțiune dedusă dintr’o povestire sau fabulă.

MORÁL, -Ă, (I) morali, -e, adj., (II) moraluri, s. n. I. Adj. 1. Care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate, care se referă la morală; etic; care este conform cu morala; cinstit, bun; moralicesc. ♦ Care conține o învățătură; moralizator. 2. Care aparține psihicului, spiritului, intelectului, care se referă la psihic, spirit sau intelect; spiritual, intelectual. II. S. n. 1. Ansamblul facultăților sufletești și spirituale. 2. Stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultățile. ♦ Curaj, tărie sufletească. ◊ Expr. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta (pe cineva). A(-i) scădea (cuiva) moralul = a (se) demoraliza, a (se) descuraja. – Din lat. moralis, -e, fr. moral.

moral², ~ă [At: IORGOVICI, O. 23/23 / Pl: ~i, ~e / E: lat moralis, -e, fr moral] 1 a Care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei (1) Si: (înv) moralnic (1). 2 a Care aparține moralei (1) Si: (înv) moralnic (2). 3 a Care se referă la morală (1) Si: (înv) moralnic (3). 4 a Care provine de la morală (1) Si: (înv) moralnic (4). 5 a (Pex) Care moralizează (1) Si: moralizator (3), (înv) moralnic (5). 6 a Care aparține psihicului, spiritului, intelectului sau caracterului Si: (înv) moralic (1), moralicesc (1), moralnic (6). 7 a Care se referă la psihic, la spirit, la intelect sau la caracter Si: (înv) moralic (2), moralicesc (2), moralnic (7). 8 sn Calitate de a fi moral² (1). 9 sn Ansamblu al facultăților sufletești. 10 sn Stare, dispoziție sufletească. 11 sn Curaj, tărie sufletească. 12 sn (Îlv) A ridica (cuiva) ~ul A încuraja. 13 sn (Îlv) A (-i) scădea (cuiva) ~ul A descuraja.

moral¹ sn vz morală

MORÁL, -Ă, morali, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate, care se referă la morală; etic; care este conform cu morala; cinstit, bun; moralicesc. ♦ Care conține o învățătură; moralizator. 2. Care aparține psihicului, spiritului, intelectului, care se referă la psihic, spirit sau intelect; spiritual, intelectual. II. S. n. 1. Ansamblul facultăților sufletești și spirituale. 2. Stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultățile. ♦ Curaj, tărie sufletească. ◊ Expr. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta (pe cineva). A(-i) scădea (cuiva) moralul = a (se) demoraliza, a (se) descuraja. – Din lat. moralis, -e, fr. moral.

MORÁL², -Ă, morali, -e, adj. 1. Care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei. Atitudine morală. ◊ Care conține o învățătură. Germanii au... o întreagă literatură de povestiri morale și educative. ANGHEI, PR. 180. 2. Care se referă la intelect, la spirit; intelectual, spiritual, sufletesc. Analizînd pe artist din punctul de vedere fiziologic, psihologic, moral, etc., vom da de mediul înconjurător care a fasonat pe artist. GHEREA, ST. CR. II 11.

MORÁL, -Ă adj. 1. Conform principiilor moralei. ♦ Din care se trage o învățătură, didactic. 2. Referitor la psihic, spirit sau intelect; intelectual, spiritual. // s.n. Ansamblul facultăților psihice, spirituale. ♦ Stare de spirit, dispoziție sufletească. ♦ Curaj. [Cf. lat. moralis, fr. moral].

MORÁL, -Ă I. adj. 1. conform principiilor moralei. ◊ din care se trage o învățătură, didactic. 2. referitor la psihic, spirit sau intelect, intelectual, spiritual. II. s. n. 1. ansamblul facultăților psihice, spirituale. 2. stare de spirit. ◊ curaj. (< lat. moralis, fr. moral)

MORÁL¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de morală; referitor la morală. 2) Care conține o morală. 3) Care ține de lumea interioară a omului; referitor la spiritul omului. 4) Care corespunde moralei; în conformitate cu morală. /<lat. moralis, ~e, fr. moral

moral a. 1. privitor la moravuri: teologie morală; 2. care are purtări bune: om foarte moral; 3. ce conține o bună morală: carte morală; 4. care se rapoartă la inteligență, în opozițiune cu fizic: facultățile morale; simț moral, cunoștința binelui și a răului. ║ n. totalitatea facultăților morale: a ridica moralul unui bolnav.

*morál, -ă adj. (lat. moralis, d. mos, moris, obiceĭ). Relativ la obiceĭurĭ: reflexiunĭ morale. Care practică morala, care are obiceĭurĭ pure: om moral. Conform bunelor obiceĭurĭ: carte morală. Intelectual, spiritual (în opoz. cu fizic, material): facultățile morale. Certitudine morală, acea care e bazată pe probalitățĭ. Simțu moral, cunoștința bineluĭ și răuluĭ. S. f. Linie de purtare, mod de a aprecia binele: morala demagoguluĭ e că nu e păcat să răscolĭ satele ca să viĭ la putere. Etica, știința care te învață să facĭ bine și să evițĭ rău. Carte care cuprinde această știință: morala luĭ Malebranche. Ocară, mustrare și (iron.) bătaĭe: a primi o morală, a trage cuĭva o morală (V. zacuscă), Învățămînt, concluziune morală pe care un scriitor o trage din opera luĭ: morala fabuleĭ cu lupu și mĭelu e că voința celuĭ maĭ tare e legea morală. A face cuĭva morală, a-l mustra, a-ĭ arăta cum trebuĭe să se poarte. S. n., pl. urĭ saŭ și e. Totalitatea facultăților morale. Curaj, însuflețire: morala armateĭ franceze supt Napoleon I era extraordinar de înălțat. Adv. În mod moral, moralmente.

!morálă s. f., g.-d. art. morálei; (tipuri) pl. morále

morálă s. f., g.-d. art. morálei; pl. morále