manta sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 265/20 / V: (reg) ~uă, măntauă, mânta / Pl: ~le, (pop) ~tăli, măntăli, ~tăi, mântăi / E: pn manta, ucr манта] 1 Haină lungă și largă de postav gros, purtată peste îmbrăcămintea obișnuită. 2 (Spc) Palton de uniformă militară. 3 (Pfm; îs) ~ de vreme reci (sau, rar, ~ rea) Persoană care este băgată în seamă numai când e nevoie de ea. 4 (Pop; îe) A-și întoarce ~ua după vânt A se adapta cu abilitate împrejurărilor. 5 (Pop; îlv) A pune (cuiva) o ~ A înșela pe cineva. 6 (Reg; îe) A-și găsi ~ua (cu cineva) A o păți cu cineva Si: a-și găsi beleaua. 7 (Pfm; îe) A(-și) feșteli ~ua A se face de râs printr-o faptă reprobabilă Si: (pop) a feșteli iacaua. 8 (Îs) ~ de ploaie Impermeabil. 9 (Înv) Mantie. 10 Element care servește pentru a îmbrăca, a proteja etc. o piesă sau un sistem tehnic.

MANTA, mantale, s. f. 1. Haină lungă dintr-o țesătură groasă sau impermeabilizată, făcînd parte mai ales din uniforma militarilor și care se poartă peste alte haine contra frigului sau a ploii. Jandarmul își ridica gulerul mantalei. CAMILAR, N. I 90. Vedeți, domnule sublocotenent, dacă aruncam mantaua de cauciuc. CAMIL PETRESCU, U. N. 387. Ofițerul... învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola. BART, S. M. 16. ◊ Expr. Manta de vreme rea = om care-ți este de folos, dar pe care nu-l bagi în seamă decît atunci cînd ai nevoie de el. A-și întoarce mantaua după vînt = a se acomoda împrejurărilor, a fi oportunist. A-și găsi mantaua (cu cineva) = a-și găsi beleaua, a avea de furcă (cu cineva). Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. ♦ Mantie. Într-o manta de mătase cafenie... privea paturile printr-un lornion. C. PETRESCU, Î. II 32. Făt-Frumos îl ascultă. Se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe năsip încă fierbinte. EMINESCU, N. 24. Poartă pe spate o manta albă, cu gulerul de blană. BĂLCESCU, O. I 222. 2. Înveliș care servește pentru a proteja sau a căptuși o piesă sau un sistem tehnic. Mantaua tunelului. – Pl. și: mantăi (SAHIA, N. 117), măntăi (V. ROM. noiembrie 1953, 155), măntăli.

MANTA s.f. 1. Haină lungă care se poartă peste celelalte haine pentru a apăra de frig, de ploaie etc. ♦ Mantă. 2. Îmbrăcăminte de tablă, de material plastic etc. care protejează un sistem tehnic. 3. Membrană care secretă cochilia la moluște; palium (3). [< fr. manteau].

MANTA s. f. 1. haină lungă care se poartă peste celelalte haine. 2. (constr.) partea superioară a cintrului pe care se reazemă bolta în timpul execuției. 3. înveliș din tablă, material plastic etc. care protejează un sistem tehnic. 4. membrană care secretă cochilia la moluște; palium (3). 5. a doua geosferă a Pământului, sub scoarță. (< fr. manteau)

MANTA ~le f. 1) Haină lungă și largă, confecționată din stofă groasă (de obicei, impermeabilă), care se îmbracă deasupra pe vreme rea. ~ de ploaie. ~ soldățească. ◊ A-și găsi ~ua cu cineva a avea mult de lucru cu cineva până a izbuti să facă ceva. A feșteli ~ua cuiva a strica reputația cuiva. A-și întoarce ~ua după vânt a-și schimba părerea, atitudinea după împrejurări. 2) înv. Haină lungă și largă, fără mâneci, care se purta peste altă îmbrăcăminte; mantie. 3) Înveliș protector al unei piese sau al unui sistem tehnic. [Art. mantaua; G.-D. mantalei] /cf. pol., ucr. manta

Manta (Banul) m. faimos general al lui Mihai Viteazul.

mantà (mantă) f. 1. haină largă și lungă ce se pune deasupra celorlalte; a pune cuiva mantaua, a-l păcăli; 2. (poetic) acoperemânt: a nopții neagră mantă peste dealuri se lățește BOL.; 3. fig. pricină de ceartă, belea: vă veți găsi mantaua cu mine CR. [Pol. MANTA; V. mantie].

mantá f., pl. ale, fals ăĭ (rut. mantá, pol. manta, mantelă femeĭască, mantel, manta; rus. sîrb. mántija, vsl. manŭtija, germ. mantel, ngr. manti, manta; it. manto, mantello, mantiglia, pv. manta, mantell, fr. mante, manteau, mantille, sp. pg. manto, manta, sp. mantilla, pg. mantilha, d. mlat. mantum, mantellus, cl. mantélum, șervet, văl, mantéle, prosop [de orig. gal. orĭ sp.], de unde vine și ngr. mantili, basma). O haĭnă care se poartă pe deasupra tuturor celor-lalte cînd e frig saŭ ploŭă. (O poartă de ordinar soldațiĭ și ofițeriĭ și țăraniĭ maĭ bogațĭ, ĭar civiliĭ poartă palton, și țăraniĭ ceĭ-lalțĭ suman. Ĭa are înapoĭ la șale o gaĭcă, care o ține strînsă și încrețită). A-țĭ găsi mantaŭa, a-țĭ căpăta beleaŭa (după întîmplarea unuĭa care găsise o manta, și altu pretindea să-ĭ dea și luĭ o bucată din ĭa). Manta de vreme rea, persoană care sufere în locu tăŭ cînd e nevoĭe. V. chepeneag.

mantauă sf vz manta

mantă sf [At: HELIADE, O. I, 231 / Pl: ~te / E: fr mante] (înv) Mantie.

măntauă sf vz manta

mănză sf vz mânză

mânsă sf vz mânză

mânta sf vz manta

mânță sf vz mânză

mânză sf [At: (a. 1793) URICARIUL, XVI, 208 / V: măn~, ~nsă, ~nță, mun~ / Pl: ~ze / E: mânz + -ă] 1 Pui de sex feminin al iepei Si: coștrușă, mănzoacă, mânzoancă. 2 (Reg; îe) A avea ~ A fi pornit pe ceartă. 3 (Reg; dep) Femeie depravată.

munză sf vz mânză

MANTĂ, mante, s. f. (Rar) Mantie. Ca-ntr-un cuib ne-om pituli Și-astă mantă largă, tainic, pe-amîndoi ne va-nveli. DAVILA, V. V. 30. La pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună, Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună. EMINESCU, O. I 92. ◊ Fig. Dar a nopții neagră mantă peste dealuri se lățește, La apus se adun norii, se întind ca un veștmînt. ALEXANDRESCU, P. 135.

MÎNZĂ, mînze, s. f. (Rar) Puiul de sex feminin al iepei. Iacă badea trece Oltul, Că-i cunosc mînza și portul. BIBICESCU, P. P. 36.

MANTĂ s.f. Pelerină lungă și largă care se purta peste celelalte haine; mantie. [< fr. mante].

MANTĂ s. f. pelerină lungă și largă purtată peste celelalte haine; mantie. (< fr. mante)

MÂNZĂ ~e f. Pui femelă de iapă. /Din mânz

mántă f., pl. e (fr. mante) și (ob.) mántie f. (vsl. manŭtiĭa, rus. mántiĭa. V. manta, manișcă). Haĭnă de mare ceremonie purtată peste toate cele-lalte de suveranĭ și de prelațĭ. (Tot cu mantie îĭ reprezentă pictoriĭ pe artiștĭ).

mînză f., pl. e (d. mînz). Ĭapă pînă la etatea de un an.

manta s. f., art. mantaua, g.-d. art. mantalei; pl. mantale

manta s. f., art. mantaua, g.-d. art. mantalei; pl. mantale, art. mantalele

manta s. f., art. mantaua, g.-d. art. mantalei; pl. mantale

manta s. f., pl. mantale (mantăi)

manta, pl. mantale

manta, -tale.

mantă (înv.) s. f., g.-d. art. mantei; pl. mante

mânză s. f., g.-d. art. mânzei; pl. mânze

mantă (înv.) s. f., g.-d. art. mantei; pl. mante

mânză s. f., g.-d. art. mânzei; pl. mânze

mantă s. f., g.-d. art. mantei; pl. mante

mânză s. f., g.-d. art. mânzei; pl. mânze

MANTA s. 1. (Transilv. și Ban.) căpeneag. (O manta țărănească.) 2. v. impermeabil. 3. (ANAT.) palium. (Manta la moluște.)

MANTA s. v. mantie.

manta s. v. MANTIE.

MANTA s. 1. (Transilv. și Ban.) căpeneag. (O ~ țărănească.) 2. balon, balonzaid, fîș, fulgarin, impermeabil, trenci.

MANTĂ s. v. mantie.

MÂNZĂ s. (ZOOL.) (reg.) coștrușă, mărțânioară, mânzoacă, mânzoancă. (~ de iapă de rasă.)

mantă s. v. MANTIE.

MÎNZĂ s. (ZOOL.) (reg.) coștrușă, mărțînioară, mînzoacă, mînzoancă. (~ de iapă de rasă.)

manta (mantale), s. f. – Mantie, mai ales pentru militari. Fr. manteau, printr-un intermediar puțin sigur, poate oriental, cf. ngr. μαντί (direct, precum carreau › cara, după Tiktin, e îndoielnic, deoarece cunoaștem și mai puțin drumul parcurs de car(e)a; din pol. manta „mantilă” după Cihac, II, 168 e dificil semantic și fonetic; rut. mantá, adus de Scriban, ar putea proveni din rom.). E dubletul lui mantă, s. f. (mantou), din fr. mante, al lui mantel, s. n. (mantie de damă), din it. mantello, înv.; al lui mantou, s. n. (palton de damă), direct din fr. manteau; al lui mantilă, s. f. (înv., mantou; șal), din sp., prin intermediul fr. mantille; și al lui mantie, s. f. (mantou), din sl. manŭtija, sb., rus. mantija (Cihac, II, 186: Vasmer, Gr., 95; Conev 108). Toate aceste cuvinte duc la lat. med. mantum, ngr. μαντίον, cf. REW 5326. Mantană, s. f. (fustă, jupon), cuvînt folosit de Ollănescu-Ascanio și ignorat de toate dicționarele, pare să aparțină aceleiași familii.

MANTA (sec. 16), boier din Țara Românească. Mare dregător în timpul domniei lui Mihai Viteazul. A înfrânt pe tătari la Șerpătești (ian. 1595) și a cucerit Brăila (mart. 1595) de la turci.

Mant/a, -e, -ea, -escu v. Mamant 3 – 5.

cu manta expr. (intl.) indirect, pe ocolite.

mantă, mante s. f. marginea interioară a mesei de biliard.

MÁNTÁ s. f. (Învechit) Mantie. Mijloc și late spete Și umeri se deseamnâ sub mantă purpurie. HELIADE, O. I, 231, cf. 386. Manta cusută de mine Negreșit va fi pe el. NEGRUZZI, S. II, 77. La pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună. EMINESCU, O. I, 92. Blonde visuri înstelate, Voluptoasă poezie, Le-am purtat orgolioase Ca pe-o mantă purpurie. PETICĂ, O. 39. ♦ (în contexte figurate) Duhul răzbunărei cu manta-i sîngerată Dă semnul biruinței și calea ne-arată. ALEXANDRESCU, O. I, 83. ◊ F i g. A nopții neagră mantă peste dealuri se lățește. id. ib. 73. Noaptea sprincenată a sa mantă azvîrlise. I. NEGRUZZI, S. I, 148. Ne surprinserăm șoptind sub neagra mantă de-ntuneric. PETICĂ, O. 73. – Pl.: mante. – Din fr. mante.

MANTÁ s. f. I. 1. Haină lungă și largă de postav gros, purtată peste îmbrăcămintea obișnuită; s p e c. palton de uniformă militară. Nice mantaua den spinarea lui vodă n-au hălăduit; că era bură de ploaie. M. COSTIN, LET. I, 265/20. Moscalii. . . ave mantale în spate și ține flintele suptu mantale. NECULCE, L. 244. S-au culcat pe pămînt învălit în mantaua sa. IST. CAROL XII, 23^r /4. Se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe năsipul încă fierbinte. EMINESCU, N. 24, cf. id. O. IV, 97. Avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II, 148. Au mai luat loc doi militari, în măntăi lungi, cu cizme. SAHIA, U.R.S.S. 61, cf. id. n. 73. Din măntăile îmbîcsite de apă ieșeau aburi. CAMILAR, N. II, 63, cf. I, 90. Își lăsară mantalele în tindă și intrară în casă. MIHALE, O. 261. Cîte fire în manta, Atîte vaci a făta. ALECSANDRI, P. P. 104, cf. H I 23, II 31, 132, III 109, 141, XII 228, 282, 418. Sosește un om la dînsul învălit într-o mînta, cú pălăria apăsată pe ochi. SBIERA, P. 199. Ioviță cînd auzea, Mîntaua jos întindea, De trei ori cu bani o-mplea. POP., ap. GCR ii, 294, cf. 289. Merg voinicii la vînat, Pe cai murgi încălecați, Cu măntăli negre-mbrăcați. SEVASTOS, C. 19, cf. 289. (Rar) După ploaie, manta, se spune cînd ajutorul cuiva vine prea tîrziu. Cf. ZANNE, P. III, 222. ◊ (În contexte figurate) Și să pun stăpîni a tuturor, Lăpădînd fățarnica măntauă, Fac pe ceialalți să le slujească Supt domnie aristocraticească. BUDAI-DELEANU, Ț. 349. ◊ Expr. Manta de vreme rea sau (rar) manta rea, se spune despre o persoană care este băgată în seamă numai cînd e nevoie de ea. M-a luat manta de vreme rea. ap. DDRF cf. ZANNE, P. III, 223, PAMFILE, C. 47. (Eliptic) Nu ți-am spus de la început că [amanta ta] te ține numai ca manta? ap. TDRG. A-și întoarce mantaua după vînt = se a adapta cu abilitate împrejurărilor; a fi oportunist. Cf. ZANNE, P. III, 223. (Rar) A pune cuiva o manta = a înșela pe cineva. Cf. id. ib. 223. (Regional) A-și găsi mantaua cu cineva = a o păți cu cineva, a-și găsi beleaua cu cineva. Nu mă faceți din Cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253, cf. ZANNE, P. III, 222, I. CR. IV, 52. (Familiar) A(-și) feșteli mantaua = a se face de rîs printr-o faptă reprobabilă; a o păți, a se da de gol; a feșteli iacaua. Cf. PAMFILE, J. II, 73. ** (Determinat prin „de ploaie”) Impermeabil. Ofițerul de cuart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola. BART, S. M. 16, cf. 51. Două măntăli, dintre care una de ploaie. SADOVEANU, O. X, 482. 2. (Învechit) Mantie. O manta de porfiră sau de aur. CĂPĂȚINEANU, M. 11/14, cf. BĂLCESCU, M. V. 395. Cînd mantaua domnească este de piei de oaie, Atunci, judecătorii fiți siguri că despoaie. ALEXANDRESCU, M. 333. ♦ F i g. O! poezie, cu mantaua ta regală. . . , Fugi în colțu-ntunecos. MACEDONSKI, O. I, 124. II. Element care servește pentru a îmbrăca, a proteja etc. o piesă sau un sistem tehnic. Suprafețele mari se prelucrează cu freze cilindrice cu dinții dispuși numai pe mantaua cilindrului. ORBONAȘ, MEC. 326. Între două șaibe. . . se află mantaua nituită. IONESCU-MUSCEL, . 141. – Pl.: mantale, (popular) măntăli (IORDAN, L. R. A. 69), măntăli, mantăi (BUL. FIL. V, 168) și măntăi. – Și: (regional) mantáuă (BUDAI-DELEANU, LEX.), măntáuă, mîntá s. f. – Cf. pol. m a n t a, ucr. манта.

MANTÁUĂ s. f. v. manta.

MĂNTÁUĂ s. f. v. manta.

MĂNZĂ s. f. v. mînză.

MÎNTA s. f. v. manta.

MÎNȚĂ s. f. v. mînză.

MÎNZĂ s. f. 1. Puiul de sex feminin al iepei; (regional) mînzoacă, mînzoancă, coștrușă, mărțînioară. 7 iepe strîjnice, 30 mînzi cu mînze (a. 1793). URICARIUL , XVI, 208, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, DDRF, ALEXI, W., 197. Ungurean c-o biată mînzâ toată vara căra brînză. POP., ap. HEM 1 527, cf. H II 131. Jandarii. . . mă întreabă: Ce-ai făcut cu mînza neagră? DOINE, 44. Iacă badea trece Olt Că-i cunosc mînza și portul ! Iacă badea trece dealul Că-i cunosc mînza și calul ! BIBICESCU, P. P. 36, cf. com. MARIAN, ALR I 1 098, 1 107 ALR II, 762, 836, A V 14, VI 26. ◊ E x p r. (Regional) A avea mînză = a fi pornit pe ceartă, a avea arțag. Cf. ZANNE, P. IX, 656. 2. (Regional) Epitet pentru o femeie stricată. Cf. BUL. FIL. XI-XII, 493. – Pl.: mînze. – Și: mînsă (ALR II 836), mînță (ALR I 1 107/590), mănză (LB, CIHAC, I 157), múnză (ALR I 1 098/159) s. f. – Mînz + suf. -ă.