MÁNTÁ s. f. (Învechit) Mantie. Mijloc și late spete Și umeri se deseamnâ sub mantă purpurie. HELIADE, O. I, 231, cf. 386. Manta cusută de mine Negreșit va fi pe el. NEGRUZZI, S. II, 77. La pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună. EMINESCU, O. I, 92. Blonde visuri înstelate, Voluptoasă poezie, Le-am purtat orgolioase Ca pe-o mantă purpurie. PETICĂ, O. 39. ♦ (în contexte figurate) Duhul răzbunărei cu manta-i sîngerată Dă semnul biruinței și calea ne-arată. ALEXANDRESCU, O. I, 83. ◊ F i g. A nopții neagră mantă peste dealuri se lățește. id. ib. 73. Noaptea sprincenată a sa mantă azvîrlise. I. NEGRUZZI, S. I, 148. Ne surprinserăm șoptind sub neagra mantă de-ntuneric. PETICĂ, O. 73. – Pl.: mante. – Din fr. mante.