mânză sf [At: (a. 1793) URICARIUL, XVI, 208 / V: măn~, ~nsă, ~nță, mun~ / Pl: ~ze / E: mânz + -ă] 1 Pui de sex feminin al iepei Si: coștrușă, mănzoacă, mânzoancă. 2 (Reg; îe) A avea ~ A fi pornit pe ceartă. 3 (Reg; dep) Femeie depravată.

MÂNZĂ ~e f. Pui femelă de iapă. /Din mânz

mănză sf vz mânză

mânsă sf vz mânză

mânță sf vz mânză

munză sf vz mânză

MÎNZĂ, mînze, s. f. (Rar) Puiul de sex feminin al iepei. Iacă badea trece Oltul, Că-i cunosc mînza și portul. BIBICESCU, P. P. 36.

mînză f., pl. e (d. mînz). Ĭapă pînă la etatea de un an.

mânză s. f., g.-d. art. mânzei; pl. mânze

mânză s. f., g.-d. art. mânzei; pl. mânze

mânză s. f., g.-d. art. mânzei; pl. mânze

MÂNZĂ s. (ZOOL.) (reg.) coștrușă, mărțânioară, mânzoacă, mânzoancă. (~ de iapă de rasă.)

MÎNZĂ s. (ZOOL.) (reg.) coștrușă, mărțînioară, mînzoacă, mînzoancă. (~ de iapă de rasă.)

MĂNZĂ s. f. v. mînză.

MÎNZĂ s. f. 1. Puiul de sex feminin al iepei; (regional) mînzoacă, mînzoancă, coștrușă, mărțînioară. 7 iepe strîjnice, 30 mînzi cu mînze (a. 1793). URICARIUL , XVI, 208, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, DDRF, ALEXI, W., 197. Ungurean c-o biată mînzâ toată vara căra brînză. POP., ap. HEM 1 527, cf. H II 131. Jandarii. . . mă întreabă: Ce-ai făcut cu mînza neagră? DOINE, 44. Iacă badea trece Olt Că-i cunosc mînza și portul ! Iacă badea trece dealul Că-i cunosc mînza și calul ! BIBICESCU, P. P. 36, cf. com. MARIAN, ALR I 1 098, 1 107 ALR II, 762, 836, A V 14, VI 26. ◊ E x p r. (Regional) A avea mînză = a fi pornit pe ceartă, a avea arțag. Cf. ZANNE, P. IX, 656. 2. (Regional) Epitet pentru o femeie stricată. Cf. BUL. FIL. XI-XII, 493. – Pl.: mînze. – Și: mînsă (ALR II 836), mînță (ALR I 1 107/590), mănză (LB, CIHAC, I 157), múnză (ALR I 1 098/159) s. f. – Mînz + suf. -ă.