MÂNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. 1. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. 2. S. f. pl. art. Iele. – Din sl. mondrŭ „înțelept”.

mândri [At: CORESI, ap. DHLR II, 456 / Pzi: ~resc / E: mândru] 1 vt (Îvr) A gândi. 2 vtf (Îvr) A face să devină mai înțelept. 3 vr (Îvr) A se atașa puternic de cineva sau de ceva. 4 vt (îvr) A slăvi. 5 vr (Udp „cu”) A se arăta satisfăcut. 6 vr A se lăuda. 7 vr (Îvp) A se îngâmfa.

mândrie sf [At: COD. VOR. 110/21 / Pl: ~ii / E: mândru + -ie] 1 (Înv) Înțelepciune. 2 (Înv) Pricepere. 3 (Înv; ccr) Faptă înțeleaptă. 4 (Înv) Gând. 5 (Îvr) Omenie. 6 (Îvr) Generozitate. 7 (Îvr) Legătură strânsă. 8 (Îvr) Atașament față de cineva sau de ceva. 9 Satisfacție. 10 Ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie. 11 Sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. 12 Măreție (1). 13 Ceea ce constituie prilej de laudă pentru cineva. 14 Lux. 15 Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii Si: îngâmfare, orgoliu, trufie, (înv) mândrețe (1). 16 (Îvr) Frumusețe. 17 Strălucire. 18 Splendoare. 19 (Ccr) Lucru frumos, strălucitor, splendid.

mândru, ~ă [At: CORESI, ap. DHLR II, 457 / Pl: ~ri, ~re / E: slv мѧдръ] 1 a (Înv; d. oameni) Înțelept. 2 a (Înv; d. oameni) Priceput. 3 a (Înv; d. oameni) Isteț. 4 a (Înv; d. oameni) Capabil. 5 sm (Înv) Învățat. 6 sm (Înv) Filozof. 7 sm (Înv) Mag² (1). 8 a (Udp „de”) Mulțumit. 9 a (Udp „de”) Care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii Si: demn, mândrit (2). 10 a (Rar) Care este pe măsura calităților cuiva Si: demn de cineva, mândrit (3). 11-12 smf, a (Persoană) care are încredere exagerată în calitățile proprii Si: mândrit (4). 13-14 smf, a Orgolios. 15-16 smf, a (Îvr) Mofturos. 17-18 smf, a (Pop) Frumos. 19 (Bot; reg; îc) ~ra nopții Barba-împăratului (Mirabilis Jalapa). 20 sfp (Reg; art.) Iele. 21 a Falnic. 22-23 smf, a (Reg) Elegant. 24 smf (Pop) Persoană pentru care altă persoană de sex opus simte o afecțiune deosebită Si: (reg) mândrior, mândruc Vz amant, drag, ibovnic, iubit. 25 sfp (Reg; art.) Dansuri populare din diferite regiuni. 26 (Reg) Melodie după care se execută mândrele (25).

țândru-mândru, ~ră-~ră [At: MÎNDRESCU, L. P. 86 / Pl: ~ri-~ri, ~re-~re / E: mândru] (Reg) 1 a Îngâmfat. 2 a (Îe) Țândră-mândră și flămândă Se spune despre o persoană care, deși săracă, este mândră. 3 sf Femeie frumoasă, veselă, drăgăstoasă, dar leneșă.

MÂNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. – Din sl. mondrŭ „înțelept”.

MÎNDRI, mîndresc, vb. IV. Refl. 1. A fi mîndru; a se lăuda cu.., a se făli. De cînd eram încă mic, Doina știu și doina zic, Căci romînul, cît trăiește, Tot cu doina se mîndrește. NEGRUZZI, S. II 26. Toate armele și instrumentele de piatră aflate prin țări din vechime locuite și cu care se mîndresc muzeele Europei, la noi se găsesc în toate părțile. BOLLIAC, O. 292. Îi da postav albăstrel, Ca să se mîndrească-n el! ALECSANDRI, P. P. 176. 2. A se îngîmfa, a se fuduli; a fi plin de orgoliu. N-am fost eu încă destul de bun că te-am așteptat atîta vreme, și tu acuma te mîndrești și nici nu-mi răspunzi? SBIERA, P. 3. Ca păunul se mîndrește Și tot cu laude trăiește. PANN, P. V. I 162.

MÎNDRIE, mîndrii, s. f. 1. Faptul de a fi mîndru (2), fală, încredere în calitățile proprii. Știu, toți avem mîndria noastră. SADOVEANU, P. M. 26. I se umplea inima de mîndrie. ISPIRESCU, L. 39. Ochii săi mari și negri avea mîndria ochilor de vultur. ALECSANDRI, O. P. 11. ◊ Prilej de laudă, de fală, de mulțumire pentru cineva, cauză a mulțumirii cuiva. Pentru mine Creangă era o mîndrie, era un strigăt de luptă. SADOVEANU, E. 101. 2. Orgoliu, trufie, îngîmfare. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrii, cruzimi, zavistii, mînii, bîrfîri, minciuni. MACEDONSKI, O. I 167. Praf, pulbere și cenușă! Nebuni ce din lăcomie, El pentru o biată lescaie, ea pentr-un ceas de mîndrie! HASDEU, R. V. 167.

MÎNDRU², -Ă, mîndri, -e, adj. 1. Plin de încredere în forțele, în însușirile sale, în care se vede satisfacția, mulțumirea de însușirile proprii. Vom împărți dreptate tuturora, zise Alexăndrel, ridicînd mîndru capul. SADOVEANU, O. VII 157. Era mîndru și frumos ca un zmeu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 9. 2. Cu încredere exagerată în însușirile proprii; fudul, îngîmfat, trufaș, orgolios. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale? COȘBUC, P. I 51. Iubesc o fată frumoasă... fata Genarului, om mîndru și sălbatec. EMINESCU, N. 13. 3. Fericit, mulțumit; onorat. Încrede-te, stăpînă, zise Galben-de-Soare, căci voi fi mîndru să încalece pe mine o vitează ca tine. ISPIRESCU, L. 21. 4. Frumos, minunat, falnic, măreț. Cutrieram cîmpul cu florile și mîndrele dealuri, de după care-mi zîmbeau zorile. CREANGĂ, A. 117. Te-am ruga, mări, ruga, Să-mi trimiți prin cineva Ce-i mai mîndru-n valea ta. EMINESCU, O. I 149. Pe culmea cea mai naltă a munților Carpați se întinde o țară mîndră și binecuvîntată între toate țările. BĂLCESCU, O. II 207. ◊ (Adverbial) Din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ți șed. EMINESCU, O. I 83.

MÎNDRU¹ s. m. (În limbaj poetic, rar) Bărbat pentru care o fată sau o femeie simte o dragoste deosebită; cuvînt cu care o fată sau o femeie se adresează bărbatului iubit; drag, iubit. Turturică dragă mie, Spune-i mîndrului să vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121.

A SE MÂNDRI mă mândresc intranz. 1) A fi mândru; a trăi un sentiment de mândrie. 2) înv. pop. A se ține mândru; a-și da aere; a se făli; a se fuduli. /Din mândru

MÂNDRIE f. 1) Sentiment al demnității și onoarei proprii. 2) Sentiment de mulțumire cauzat de un succes, de o reușită, de o victorie. 3) Atitudine de superioritate nejustificată față de alții; măreție; îngâmfare; înfumurare; semeție; fală; fudulie. [G.-D. mândriei] /mândru + suf. ~ie

MÂNDRU² ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care se află în relații de dragoste cu altă persoană de sex opus; iubit. /<sl. mondru

MÂNDRU¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care are sentimentul demnității și onoarei; demn. 2) Care are o părere exagerată despre calitățile sale; plin de sine; încrezut; îngâmfat; înfumurat; fudul; falnic; semeț; măreț. 3) Care este cuprins de un sentiment de satisfacție (ca urmare a unui succes, a unei reușite sau a unei victorii). 4) Care inspiră admirație; plin de semeție. /<sl. mondru

mândrì v. a fi mândru.

mândrie f. 1. în sens bun: sentiment nobil și înalt ce provine dintr’o încredere legitimă în propriul său merit și care îmboldește la fapte mari; 2. în sens rău: sentiment exagerat se imitează mândria legitimă și care face să ne credem mai presus de semenii noștri. [Vechiu-rom. mândrie, înțelepciune («începutul mândriei frica Domnului», Coresi); sensul intermediar este cumințenie exagerată, semeție, trufie; v. mândru].

mândru a. 1. care are un sentiment de nobilă încredere în meritul său: mândru de numele ce poartă; 2. cărui îi place să disprețuiască pe semenii săi: e foarte mândru; 3. foarte frumos, splendid, superb (aplicat la ființe și la lucruri): m’am însurat c’o mândră crăiasă POP. dulci și mândre primăveri EM. [Vechiu-rom. mândru, înțelept = slav. MÕDRŬ; apoi, peiorativ, care se crede înțelept, de unde fudul, trufaș]. ║ m. cel ce e mândru.

mîndrésc (mă) v. refl. (vsl. mondriti, a scorni, d. mondrŭ, înțelept). Mă simt mîndru, mă fudulesc din cauze maĭ serioase orĭ și din vanitate.

mîndríe f. (d. mîndru). Vechĭ. Înțelepcĭune. Azĭ. Calitatea de a fi mîndru, fudulie, orgoliŭ, trufie.

mîndru, -ă adj. (vsl. mondrŭ, priceput, germ. munter, vioĭ, treaz). Vechĭ. Înțelept. Azĭ. Plin de o nobilă încredere în meritu luĭ, al familiiĭ saŭ al țăriĭ luĭ: Românu e mîndru de numele de Român. Trufaș, fudul, orgolios, îngînfat: adevăratu nobil nu e mîndru de averea luĭ. Frumos, superb, splendid: o mîndră fată, niște mîndre plaĭurĭ. S. f. Fată orĭ femeĭe frumoasă, ĭubită. Mîndra nopțiĭ, jalapa. Adv. Cu mîndrie.

mândri (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă mândresc, 3 sg. se mândrește, imperf. 1 sg. mă mândream; conj. prez. 1 sg. să mă mândresc, 3 să se mândrească; imper. 2 sg. afirm. mândrește-te; ger. mândrindu-mă

mândrie s. f., art. mândria, g.-d. art. mândriei; pl. mândrii, art. mândriile (desp. -dri-i-)

mândru² (iubit) (pop.) s. m., art. mândrul; pl. mândri, art. mândrii

mândru¹ adj. m., pl. mândri; f. mândră, pl. mândre

!mândri (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se mândrește, imperf. 3 sg. se mândrea; conj. prez. 3 să se mândrească

mândrie s. f., art. mândria, g.-d. art. mândriei; pl. mândrii, art. mândriile

mândru¹ adj. m., pl. mândri; f. mândră, pl. mândre

mândru² (iubit) (pop.) s. m., art. mândrul; pl. mândri, art. mândrii

mândri vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mândresc, imperf. 3 sg. mândrea; conj. prez. 3 sg. și pl. mândrească

mândrie s. f., art. mândria, g.-d. art. mândriei; pl. mândrii, art. mândriile

mândru adj. m., s. m., art. mândrul, pl. mândri, art. mândrii; f. sg. mândră, g.-d. art. mândrei, pl. mândre

mîndru

mîndru (mîndră), adj. – 1. (Înv.) Înțelept, prudent. – 2. Falnic, orgolios. – 3. Frumos, drăguț. – Megl. mǫndru. Sl. mądrŭ „înțelept” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 197; Byhan 320; Șeineanu, Semasiol., 206; Conev 58), cf. ceh. moudriti se „a se înfumura”. – Der. mîndră, s. f. (iubită, prietenă); mîndrenie, s. f. (Trans., frumusețe); mîndreță (var. mîndreață), s. f. (frumusețe, splendoare; orgoliu, mîndrie); mîndri, vb. refl. (a se crede, a fi orgolios; a se făli); mîndrie, s. f. (înv., înțelepciune; orgoliu); înmîndri, vb. (a iniția, a deschide ochii), înv., din sl. umądriti se; poșmîndri, vb. ( Banat, a socoti), a cărui der. nu este clară; preamîndru, adj. (înțelept), din sl. prĕmądrŭ; preamîndrie, s. f. (înțelepciune), sec. XVI, înv.

AD OSTENTATIONEM (lat.) cu fală; cu mândrie; în mod ostentativ – A face un lucru ad ostentationem.

SLOBOZIA MÂNDRA, com. în jud. Teleorman, situată în V C. Boian, pe râul Sâiu; 2.102 loc. (2005). Biserica Sf. Nicolae (sec. 19), în satul S. M.

MÂNDRI vb. v. chibzui, cugeta, gândi, judeca, medita, raționa, reflecta.

MÂNDRI vb. 1. a se făli, a se fuduli, a se lăuda. (Are de ce se ~ cu copiii lui.) 2. v. îngâmfa.

MÂNDRIE s. 1. v. semeție. 2. v. fală. 3. v. onoare. 4. v. îngâmfare.

MÂNDRIE s. v. frumusețe, înțelepciune, mândrețe, splendoare, strălucire.

MÂNDRU adj. v. arătos, bun, capabil, chipeș, competent, destoinic, dotat, experimentat, falnic, frumos, grandios, impozant, impresionant, impunător, încercat, înțelept, înzestrat, maiestuos, măreț, minunat, pregătit, priceput, semeț, splendid, strălucitor, valoros, versat, vrednic.

MÂNDRU adj. 1. v. demn. 2. semeț, țanțoș, (pop.) dârz, fălos. (Un mers ~.) 3. v. îngâmfat. 4. v. trufaș.

mândri vb. IV. 1 refl. (despre oameni; de obicei cu determ. introduse prin prep. „cu”) a se făli, a se fuduli, a se lăuda, <fam.> a se lăfăi, <reg.> a se făloși, a se ocoși, a se pieptoși, a se sfali, a se sfeti, a se smeri, <înv.> a se fălui, <fig.; iron.> a se lustrui. Copiii se mândresc cu hainele noi. 2 refl. (despre oameni) a se crede, a se făli, a se fuduli, a se grozăvi, a se infatua, a se înfumura, a se îngâmfa, a se lăuda, a se semeți, a se trufi¹, <înv. și pop.> a se buieci, a se înmândri, a se mări, a se rățoi, <pop.> a se încrede, a se înfăla, a se marțafoi², <fam.> a se burica, a se furlandisi, a se îngurguța, a se voinici, <înv. și reg.> a se măroși, <reg.> a se bârzoia, a se faloși, a se marghioli, a se născocorî, a se nielcoși, a se pieptoși, a se sfătoși, a se trufăli, <înv.> a se fantaxi, a se gurguia, a se îndrăzni, a se înfuduli, a se preaînălța, a se preamări, a se prearădica, a se trufași, a se văznesi, <fran.> a se plastrona, <fig.> a se împăuna, <fig.; pop. și fam.> a se cocoși, a se înfoia, a se păuni, a se umfla, <fig.; înv. și reg.> a se dezmierda, <fig.; reg.> a se coși, a se îmbălora, a se încondura, <fig.; înv.> a se înălța, a se lăți, a se ridica, <arg.> a se șucări. Vezi, acesta este defectul tău – prea te mândrești! 3 intr., refl. (înv.; despre oameni) v. Chibzui. Cugeta. Gândi. Judeca. Medita. Raționa¹. Răzgândi. Reflecta. 4 tr. (înv.; compl. indică eroi, aspirații, fapte etc. ale oamenilor) v. Cânta. Cinsti. Elogia. Exalta. Glorifica. Lăuda. Mări. Omagia. Preamări. Preaslăvi. Proslăvi. Slăvi. Venera.

mândrie s.f. I 1 demnitate, semeție, <pop.> dârzenie, făloșenie, făloșie. Domnitorul muntean are o atitudine plină de mândrie în fața solului turc. 2 demnitate, onoare. A răspuns cu mândrie celui care voia să-l umilească. 3 mulțumire, satisfacție, <rar> satisfacere, <înv.> mândrețe, trufă², trufie, <latin.> contentație. Are o mare mândrie că a reușit primul la concursul de rezidențial. 4 amor-propriu, aroganță, deșertăciune, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, orgoliu, prezumție, prezumțiozitate, semeție, suficiență, trufie, vanitate, <livr.> fatuitate, iactanță, morgă², <rar> superbie, țănțoșie, <înv. și pop.> buiecie, măreție, mărire, <pop. și fam.> ifos, țâfnă, <înv. și reg.> fălie, măroșie, trufă², <reg. > buiecime, făloșenie, făloșie, hâtrie, hireșeță, nielcoșag, nielcoșie, <înv.> fălnicie, îngâmfeală, laudă, mărie¹, mărime, mândrețe, pohfală, preaînălțare, preaînălțime, semețire, trufășie, zădărnicie, <grec.; înv.> megaloprepie, megalopsihie, <fran.> gloriolă, <fig.> aere (v. aer¹), fumuri (v. fum), împăunare, <fig.; pop. și fam.> păunire, <fig.; înv.> umflare. Mândria tinereții trebuie, uneori, trecută cu vederea. 5 (înv. și reg.) v. Frumusețe. Mândrețe. Splendoare. Strălucire. 6 (înv.) v. înțelepciune. II (concr.; mai ales fig.) fală, glorie. Este mândria universității la care este student.

mândru, -ă adj., s.m., s.f. I adj. 1 (despre oameni sau despre manifestări, atitudini ale lor) demn, patrician. Acest venerabil domn, descendent al unei cunoscute familii boierești, are o conduită mândră. 2 (despre oameni sau despre manifestări, atitudini etc. ale lor) semeț, țanțoș, <pop.> dârz, fălos, ortoman, <înv.> cinsteș. Îi plăcea să-i vadă pe călăreți mândri și stăpâni pe cai. 3 (despre oameni) fudul, grandoman, infatuat, închipuit, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, orgolios, prezumțios, semeț, suficient, trufaș¹, țanțoș, vanitos, <livr.> altier, iactant, <înv. și pop.> înmândrit, măreț, <pop. și fam.> țâfnos, <pop.> falnic, fălos, voinicos, <fam.> buricos, fițos, îngurguțat, <fam.; deprec.> înfipt <înv. și reg.> pâșin, <reg.> făleț, hireș, lotru, mămicos, măros, nărtos, nialcoș, ocoș, ostru, pețcheș, sfătos, țândru-mândru, țifraș, țineros, <înv.> fandasios, fumuros, preaînălțat, trufitor, van, zadarnic, <fig.> bățos, împăunat, înțepat, pieptos, scrobit², <fig.; astăzi rar> deșert, <fig.; pop. și fam.> umflat, <fig.; fam.> ațos, proțăpit, <fig.; înv. și reg.> sățios¹, <fig.; reg.> dezmierdat, țepur, <fig.; înv.> umflăcios. Fiind mândru și dificil nu are prieteni. 4 (mai ales despre ținută, manifestări, ton) maiestuos, <fig.> măreț, regal², regesc. Impunătoare, frumoasă și cu o ținută mândră, impresionează pe toți. 5 (înv. și pop.; despre elemente ale naturii, forme de relief, elemente arhitecturale etc.) v. Falnic. Grandios. Impozant. Impresionant. Impunător. Magnific. Maiestuos. Măreț. Semeț. Splendid. 6 (pop.; despre lucruri, mai ales despre clădiri) v. Arătos. Aspectuos. Falnic. Frumos. Impozant. 7 (pop.; despre peisaje, priveliști etc.) v. Elizeic Magnific. Minunat Mirific. Paradiziac. Splendid. 8 (în opoz. cu „urât”; pop.; despre ființe) v. Arătos. Chipeș. Frumos. Ochios. 9 (înv.; mai ales despre profesioniști; adesea urmat de determ. introduse prin prep. „în”, care indică domeniul) v. Bun. Capabil. Competent. Destoinic. Dotat. Experimentat. Încercat. Înzestrat. Merituos. Pregătit². Priceput. Valoros. Versat. Vrednic. 10 (înv.; despre oameni) v. Înțelept. II 1 s.m., s.f. (pop.; mai ales la vocat., în formule de adresare sau interogative) v. Drag. Iubit. Scump. 2 s.f. (art., la pl. mândrele; mitol. pop.; pop.) v. Drăgaice (v. drăgaică). Iele. Joimărițe (v. joimăriță). III s.f. (art.; bot.; reg.) mândra-nopții v. Barba-împăratului (v. barbă). Frumoasa-nopții (v. frumos). Jalapă (Mirabilis jalapa).

mîndri vb. v. CHIBZUI. CUGETA. GÎNDI. JUDECA. MEDITA. RAȚIONA. REFLECTA.

MÎNDRI vb. 1. a se făli, a se fuduli, a se lăuda. (Are de ce se ~ cu copiii lui.) 2. a se făli, a se fuduli, a se grozăvi, a se infatua, a se împăuna, a se înfumura, a se îngîmfa, a se lăuda, a se semeți, (rar) a se trufi, (înv. și pop.) a se mări, (pop.) a se păuni, (reg.) a se bîrzoia, a se făloși, a se marghioli, a se sfătoși, (reg. fam.) a se furlandisi, a se marțafoi, (Transilv. și Ban.) a se născocorî, (înv.) a se înălța, a se preaînălța, a se preamări, a se prearădica, a se ridica, (fam. fig. ) a se înfoia, a se umfla, (arg.) a se șucări. (Nu te mai ~ atîta!)

MÎNDRIE s. 1. semeție, (pop.) dîrzenie, făloșenie, făloșie. (O ținută plină de o falnică ~.) 2. (concr.) fală, glorie. (El e ~ țării noastre.) 3. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngîmfare, orgoliu, semeție, trufie, vanitate, (livr.) fatuitate, morgă, prezumție, suficiență, (rar) superbie, țanțoșie, (înv. și pop.) măreție, mărire, (pop. și fam.) ifos, țîfnă, (reg.) făloșenie, făloșie, (înv.) fălnicie, laudă, mărie, mărime, mîndrețe, pohfală, preaînălțare, preaînălțime, semețire, trufă, trufășie, zădărnicie. (~ lui este cu totul nejustificată.)

mîndrie s. v. FRUMUSEȚE. ÎNȚELEPCIUNE. MÎNDREȚE. SPLENDOARE. STRĂLUCIRE.

MÎNDRU adj. 1. demn. (O ținută ~.) 2. semeț, țanțoș, (pop.) dîrz, fălos. (Un mers ~.) 3. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngîmfat, megaloman, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țîfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit. (Ce te ții așa ~?) 4. orgolios, semeț, trufaș, (rar) superb. (Manifestă un ~ dispreț pentru cei din jur.)

mîndru adj. v. ARĂTOS. BUN. CAPABIL. CHIPEȘ. COMPETENT. DESTOINIC. DOTAT. EXPERIMENTAT. FALNIC. FRUMOS. GRANDIOS. IMPOZANT. IMPRESIONANT. IMPUNĂTOR. ÎNCERCAT. ÎNȚELEPT. ÎNZESTRAT. MAIESTOS. MĂREȚ. MINUNAT. PREGĂTIT. PRICEPUT. SEMEȚ. SPLENDID. STRĂLUCITOR. VALOROS. VERSAT. VREDNIC.

Mândru ≠ modest, simplu, servil, slugarnic, umil, umilit, pocit, urât

mândrí, mândresc, v.r. 1. A se lăuda (cu ceva, cu cineva). 2. A se înfrumuseța: „S-o mândrit fata și păru i-o fost mândru și creț și galbân” (Bilțiu, 2007: 144). – Din mândru (MDA).

mấndru, -ă, mândri, -e, adj., s.m.f. 1. (adj.) Frumos, arătos, falnic: „Mândru și-o gătat pân casă” (Calendar, 1980). 2. (s.m.) Drăguț, iubit. ■ (top.) Mândra Vedere, deal în loc. Dănești, în apropierea stațiunii balneare. ■ (onom.) Mândru, Mândruț, Mândruțescu, Mândrilă, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XVI). – Din sl. mondru „înțelept” (DEX, MDA).

mândru, mândră, adj. – 1. Frumos, arătos, falnic: „Mândru și-o gătat pân casă” (Calendar, 1980). 2. (s.m.) Drăguț, iubit. ♦ (top.) Mândra Vedere, deal în loc. Dănești, în apropierea stațiunii. ♦ (onom.) Mândru, Mândruț, Mândruțescu, Mândrilă, nume de familie (69 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Din sl. mondru „înțelept” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

mândru, mândră, adj. – 1. Frumos, arătos, falnic: „Mândru și-o gătat pân casă” (Calendar 1980). 2. (s.m.) Drăguț, iubit. – Din sl. mondru „înțelept” (Miklosich, Cihac, Șeineanu cf. DER).

MÎNDRÍ vb. IV. 1. Tranz. (Învechit, rar) A gîndi, a cugeta. Rugămu-ne de tine să auzim ce mîndrești. CORESI, ap. DHLR II, 456. ♦ T r a n z. f a c t. A face să devină mai înțelept, mai cuminte. Să văm vedea pre el că se mânie pre noi. . . atunce va să ne mîndrească. CORESI, ap. DHLR II, 456. 2. R e f l. (Învechit, rar) A se lega strîns, a se atașa (de cineva sau de ceva). Cine se mândrește lumiei (ce se zice: cine iubește năravurile ceștii lumi) vrăjmaș lu Dumnezeu fi-va. CORESI, ap. DHLR II, 457. 3. T r a n z. (Învechit, rar) A mări, a slăvi. Cu cuvîntul mai apoi grăitorii, prorocii, roditoarea D[o]mnului te măndriia. MOLITVENIC (sec. XVII), 303. 4. R e f l. (Adesea cu determinări introduse prin prep. „cu”) A se arăta satisfăcut, mulțumit, fericit; a se lăuda, a se făli (cu ceva sau cu cineva). Adevărat ne-am mândri pentru darurile cele cu sudoarea noastră cîștigate. GOLESCU, Î. 64. Românul cît trăiește, Tot cu doina se mîndrește. NEGRUZZI, S. II, 26, cf. I, 276. Toate armele și instrumentele de piatră. . . cu care se mândresc muzeele Europei, la noi se găsesc în toate părțile. BOLLIAC, O. 292. La lucru și pe la șezători felele. . . șe mîndreau cu vorbele dulci primite de la dînsul. SLAVICI, N. I, 87. Se mîndrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el. ISPIRESCU, L. 94. Iată. . . cea mai falnică izbîndă cu care se poate mândri vînătoria. ODOBESCU, S. III, 81. Harnici și dezghețați cum sînt, plini de vioiciune, pătrunzători, au multe lucruri cu care se pot mîndri. SADOVEANU, O. IV, 260. Poporul nostru se mîndrește cu tradițiile materialiste ale științei noastre medicale. SCÎNTEIA, 1952, nr 2530. 3. Refl. (Învechit și popular) A se îngîmfa, a se fuduli; a avea o atitudine trufașă. Pizmașul vieții noastre. . . să mîndri împotriva tvorețului său. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 112^v/12. Și începusă a-i și boieri pe ciocoi, că să mîndrise, socotie că n-a mai ave sfîrșit. NECULCE, L. 380. Să nu se mândrească omul cîtu-i de mare, ce să-și aducă aminte că este prav și cenușă. AMIRAS, LET. III, 126/29. Ca păunul se mândrește Și Tot cu laude trăiește. PANN, P. V. I, 162/5. Ea, fără a se mîndri, se trase dinaintea împăratului cu totul smerită. ISPITRSCU, L. 39. – Prez. ind.: mîndresc. – V. mîndru.

MÎNDRÍE s. f. 1. (învechit) înțelepciune; pricepere, istețime; (concretizat) lucru înțelept, faptă înțeleaptă. Neștinre de voi lipsitu iaste de mîndrie (înțelepciune, N. TEST. 1648, BIBLIA 1688), se ceară de la Dumnedzeu. COD. VOR. 110/21. Ascunsul mîndria ta (p r e a î n ț e a l e p c i u n r i e i H, î n ț ă l e p c i u n e i D) ivitu-mi-ai. PSALT. 99. Și vine în ocina lui și învăța ei în gloatele lor că se mirară ei și grăia de-ncătro aceaste mândrii și aceaste puteri. TETREAV. (1574), 224. Cartea mîndriei lui Solomon. PALIA (1581), 4/24. ♦ Gînd, cuget. Toți întru ura mîndrie (t o ț i l a u n g î n d, BIBLIA 1688), plătitori, COD. VOR. 154/4. O mîndrie ce vă e dată. CORESI, ap. DHLR II, 456. 2. (Învechit, rar) Omenie, bunăvoință, generozitate. În trei dzile sațu cu mîndrie (o m e n i e N. TEST. 1648, d r a g o s t e, BIBLIA 1688) nă uspătă. COD. VOR. 98/14. 3. (Învechit, rar) Legătură strînsă, atașament (față de cineva sau de ceva). Cine va vrea să lăcuiască pre dreptate . . . mîndriia ceștii lumii și pohteei cade-i-se să le lase.. .; că mîndriia trupului vrăjmășie iaste lu Dumnedzeu. CORESI, ap. DHLR II, 456. 4. Mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. Muerilor și bărbaților o mîndrie vesteaște. COD. VOR. 138/7. Văzînd fericirea acestora, mîndriia naționalicească, ne-am adus aminte și de vrednicii de milă ai noștri frați români. GOLESCU, Î. 101. Ș-apoi este vreo faptă din cîte sînt lăudate, Ce mîndria sau rușinea să nu le aibă-nsuflate ? CONACHI, P. 283. Mîndria. . . are osebire din fudulie, cea întîi este morală și prin natura sa duce la virtute, m-am smerit. ALEXANDRESCU, O. I, 173. Am conservat, cu o justă mîndrie națională, limba, legile și tradițiunile (a. 1865). URICARIUL, X, 370. După cîte mi-ai spus, Sînziana are mîndrie și energie ? ALECSANDRI, T. I, 424. Cînd îl vedeau aruncîndu-se pe cal. . . amîndoi soții nu mai puteau de mîndrie. CARAGIALE, O. II, 151. I se umplea inima de mîndrie, căci fiul cel mai mic al împăratului lor adusese o așa zînă. ISPIRESCU, L. 39. Eram puternic împărat: Prin sufletească poezie, Prin tinerețe, prin mîndrie, Prin chip de înger întrupat. MACEDONSKI, O. I, 39. E un om foarte mîndru. Mîndria este singurul lux al oamenilor săraci. SADOVEANU, O. VI, 630, cf. id. E 111. Sîntem neam de plutași, am declarat cu mîndrie. VORNIC, P 137. ♦ Fală, măreție. Ochii săi mari și negri avea mîndria ochilor de vultur. ALECSANDRI, O. P. 11, cf. id. O. 259, id. P. I, 124, HASDEU, R. V. 167. Viforul care a început va răsturna mîndria Moldovei ! DELAVRANCEA, O. II, 137. ♦ Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală pentru cineva. Titu era mîndria familiei Herdelea. REBREANU, I. 60. Țara întreagă cinstește pe nenumărații fruntași ai recoltelor bogate, mîndria poporului nostru muncitor. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2 931, cf. BOGZA, C. O. 31. STANCU, U.R.S.S. 21. ♦ (Învechit, rar) Fast, lux. Lui Constantin Vodă nu-i era urîtă datoria și-i era dragă și mîndria. Și ave casă gre. NECULCE, L. 18. 5. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, íngîmfare, (învechit) mîndrețe (1). Să să părăsască omul de mîndrie. DOSOFTEI, PS. 31/18, cf. 53/1. Lui Haizler încă să-i pogoare nasul cel nalt al mîndriii lui. IST. Ț. R. 29. Nu avea nici o mîndrie nici el, nici oamenii lui. MUSTE, let. iii, 10/28. Cum poci socoti că Dumnezeu va face minuni. . . ca să îndestuleze mîndria și trufia ta? MARCOVICIi, D. 11/15, cf. id. c. 12/3. Grecii în mîndria lor îi numeau barbari. NEGRUZZI, S. I, 200. Tu însă, ce cu mîndrie Astfel îmi poruncești mie Și atîta zgomot faci, Tu nu cînți căci n-ai putere. ALEXANDRESCU, O. I, 301. Acolo unde credeam că voi găsi toiagul și traista, sacrul simbol al umilinței și pietăței creștine, am găsit ignoranța . . ., invidia, mîndria. FILIMON, O. I, 94. Nici n-a fost la sufletul meu cugetul de mîndrie. ISPIRESCU, L. 176. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrie, cruzimi, zavistii. MACEDONSKI, O. I, 167, cf. PAMFILE, D. 7. Fiindcă aveau mîndrie de la diavolul, tot așteptînd care să înceapă, pacea s-a tot amînat. STĂNOIU, C. i. 202. Mîndria nu-i îngădui să-și recunoască slăbiciunile. STANCU, R. A. III, 362. Cînd mîndria merge înainte, rușinea după ea să ține. ZANNE, P. VIII, 391, cf. 392. 6. (Învechit și regional) Frumusețe, strălucire, splendoare; (concretizat) lucru frumos, strălucitor, splendid. Prinde a țîpa din mu[n]că sufletul cătră trup și va dzice așe:. . . amu, trupe, astădzi iuo ți-i mîndriele tale. COD. TOD. 224. Mîndria de pe iehturi cu tine n-o împarte ? CONACHI, P. 291. Mîndrii peste mîndrii de te ia groaza de atîta cheltuială. BĂNUȚ, T. P. 85. Ho ! calul meu și dragul meu că prea mîndră mîndrie văd. RETEGANUL, P. III, 17, cf. ALR I 790/158, 229. ◊ (Ca epitet, precedínd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Să vie să vadă ce au făcut dintr-o mîndrie de fecior. SADOVEANU, M. C. 50. - Pl.: (rar) mîndrii. – Mîndru + suf. -ie.

MÎNDRU, -Ă adj., subst. I. Adj. 1. (Învechit; despre oameni) înțelept; priceput, isteț; capabil. Aceasta Domnului dați? Aceștia oameri neburi și nu mîndri (î n ț ă l e p t D)? PSALT. 313. Fiți, mîndri. . . ca șerpii. CORESI, ap. DHLR II, 457. Mîndri simt a fac[e] rău, iar a face bine simt neștiutori (a. 1600-1650). GCR I, 141/27. ◊ (Substantivat) Lucrul mic a samă a nu se băga, sau a mîndrilor sau a nebunilor lucru iaste. CANTEMIR, IST. 146. ♦ (Substantivat, m.) Învățat, filozof; mag² (1). Unde-s mîndrii, unde-s cărtularii, unde-s înțelepții lumiei aceștiia ? CORESI, L. 285/3. Chiemă înlăuntru toți vrăjitorii Eghipetului și toți măndrii și spuse lor visurile sale. PALIA (1581),166/2. Mîndrii de la răsărit veniră în Erosalim. N. TEST. (1648), 4^r/8. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Mulțumit, satisfăcut, încîntat, fericit; care are un sentiment de demnitate, de Încredere in calitățile proprii, demn. Cu ce bucurie mîndră mă plimbam în mijlocul mărețului lăcaș, MARCOVICI, C. 15/18. Ce mai veste- poveste, Dinule? întrebă vătaful, mîndru de pozițiunea sa. FILIMON, O. I, 128. A murit cum trebuie să dorească a muri tot românul care se simte mîndru de numele lui ! ALECSANDRI, T. II, 20. Era prea mîndru ca să se plîngă de asta. CARAGIALE, O. III, 28. Încrede-te, stăpînă, zise Galben-de-Soare, căci voi fi mîndru să încalece pe mine o vitează ca tine. ISPIRESCU, L. 21. D-aproape am văzut-o [moartea] mai mult decît oricine, Ca s-o afrunt, tot mîndru ș-acuma voi putea. MACEDONSKI, O. I, 251. Și cîntă legănîndu-și capul Cobzarul, mîndru cerșetor. IOSIF, PATR. 23. Domnica înțelegea că Pantelimon face toate de dragul ei, se simțea mîndră. REBREANU, R. I, 130. Acolo unde era o cucoană mai frumoasă, domnii zvîrleau mai multe flori, iar ea rîdea mîndră. PAS, Z. I, 238. ♦ Care este pe măsura calităților cuiva, demn de cineva. Mă lăsară-n pace, Ca să cînt în lume, Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume. EMINESCU, O. I, 9.Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, trufaș, înglmfat. Mîndria lui certase Dumnedzău cu stricăciune, căci era mîndru. VARLAAM, C. 328. Nu era mîndru, nici făce cheltuială țării. NECULCE, L. 94. Rușinează-te, om mîndru. CONACHI, P. 272. Unii mîndri și-ngîmfați Ca beșici cu vînt umflați ! ALECSANDRI, T. I, 95. Pe cei slugarnici, mîndri și luxoși îi arăta cu degetul. CREANGĂ, A. 136. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale ? COȘBUC, B. 12. Nu fi mîndru, c-o să-ți pară rău. GALACTION, O. 183. Să tine mai mîndră. ALR II 3 702/172, cf. 3 702/141, 3 722/157, 192, 235. ◊ (Substantivat) Ca un mîndru iarăș în deșert mă laud. CORESI, EV. 4. Să nu-și mai rădice mândrul și sîmățul Glătejul în fală. DOSOFTEI, PS. 35/5. Și pre norodul cel sărac vei mîntui și ochii mîndrilor vei smeri. BIBLIA (1688), 238²/18. Aceste bîrfește mîndrul. CONACHI, P. 265. Nu. . . te mîndri, căci mândrului îi stă Dumnezeu împotrivă. NEGRUZZI, S. I, 250. Cînd mîndrul ajunge domn, pămîntul să cutremură. ZANNE, P. VIII, 391. Mîndrul povață nicicum primește. id. ib. 393. ♦ (Învechit, rar) Pretențios, mofturos. Am un gust deosebit Sînt cam mîndru la iubit. PANN, E. V, 135/5. 4. (Învechit și popular). Frumos, strălucitor, splendid, minunat (ca aspect, înfățișare). Are înlăuntru curți împărătești foarte mândre și frumoase. FL. D. (1680), 49^v/13. El nu rîvnește niciodată mîndrelor îmbrăcăminți a spaniolului, IST. AM. 63^v/3. Radul Vodă au dăruit pe Basta cu o șa și cu sărsamuri de un cal foarte mîndre. ȘINCAI, HR. II, 303/36, cf. I, 15/35. O scoarță purpurie în late vergi florate . . . [Cu] mîndri ciucuri. HELIADE, O. I, 220. O țeară mîndră și binecuvîntată între toate țările. BĂLCESCU, M. V. 307. Folosindu-mă de mîndrul timp, m-am coborît împreună cu dragomanul cancelariei noastre la țărmul numit Cornul de Aur (a. 1859). URICARIUL, V, 170/10. Dragoș mîndru ca un soare A plecat la vînătoare. ALECSANDRI, P. II, 89, cf. I 9.,Ades călare pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I, 96. Îmbrăcați. . . cu bondițe mîndre. CREANGĂ, A. 75. Dragi-mi erau. . . mîndrele dealuri de după cari-mi zîmbeau zorile. id. ib. 117. Își alese . . . hainele cele mai mîndre și mai bogate. ISPIRESCU, L. 13, cf. 6, 17. Ce mîndru-i satu-n care doarme Copilăria mea-ngropată. VLAHUȚĂ, O. A. 79. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșita-n cale ales alai. COȘBUC, B. 19. Ce mîndre nunți, ce luminate fețe Văzură ochii săi odinioară. IOSIF, P. 29. Multe povești mîndre și frumoase mi-au spus mie părinții și moșii mei. ȘEZ. XII, 102. O mîndră epopee e viața. DENSUSIANU, L. A. 111. Soțul meu, flăcău mîndru și voinic. SADOVEANU, B. 89. Rodico, să-mi vorbești De cerul țării mele, de mîndrele ogoare. EFTIMIU, Î. 166. Cînd a pornit rădvanul cu mireasa (mîndră între celelalte fete. . .), vioara lui Mură a trecut prin toți ca fiorii patimei și ai morții. GALACTION, O. 74. Adormirăm fericiți, luînd cu noi împărăția viselor mîndre. BRĂESCU, A. 79. Îi cumpăram cu bani scumpi un rînd de haine de cele mîndre, domnești. V. ROM. februarie 1957, 109. Avea cupeul cel mai frumos, caii cei mai mîndri. PAS, Z. I, 224. Să le spui curat Că m-am însurat C-o mîndră crăiasă, A lumei mireasă. ALECSANDRI, P. P. 2. Mîndră-i lumea cu feciori Ca grădina cu bujori. JARNIK-BÎRSEANU, D. 400, cf. 150, 412. S-au dat peste cap de s-au făcut un păun mîndru-mîndru și au zburat în ogradă. SBIERA, P. 33. Scoală-te și-mi ieși afară Și te primblă prin ogradă Să crească mîndră otavă. MARIAN, Î. 128. A înflorit mărul acela într-o primăveară . . . nu vedeai tu crăngi, nu frunză, ci numai flori mîndre. RETEGANUL, P. IV, 69. Am giucat pi cei mai hîdă, C-o fost cu cămeșa mîndră. MAT. FOLK. 1437, cf. 1463. Fata era drăgălașă și mîndră, cum a zis cel din poveste, ruptă din soare. MERA, L. B. 85. Pe-atîta cunosc că-i vară, Pe creangă de lozișoară Și pe-o mîndră păpădie care crește la cîmpie. BUD, P. P. 47. Mlndru-i codru și-mpenat. GR. S. VI, 239. Păr des și mîndru. ALRM I/I h 99. Casa mea ie tot așa de mîndră ca ș-a ta. ALR I 248/56, cf. 16/35, 266, 248/63, 65, 129, 257, 266,. 280, 347, 359, 361, 554, 591. Calu aista-i mîndru. ALR I 255/214, cf. ALR II 2 959/102, A I 22, II 12. Ce-i mîndru la sat Și bun de mîncat (Grîul). GOROVEI, C. 180. ◊ (Substantivat) Acasă sînteți, mîndrii mamii? CAMILAR, N. II, 131. ◊ (Adverbial) îmbracă. . . mîndru pe copilă. IST. AM. 90^v/8. Din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ți șed. EMINESCU, O. I, 83. Brizeis cea mîndru cu brîul încinsă. MURNU, I. 16. cf. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 78. Mîndru șuieră Ion Cu coatele pe oblon. BUD, P. P. 30. S-o lăut mîndru. ALR I 16/278. Mîndru-i pieptănat. ib. 16/337. S-o copt mîndru. ALR II 4 008/365. ◊ C o m p u s: mîndra-nopții = barba-împăratului (Mirabilis Jalapa). Cf. BARCIANU. ♦ (Substantivat, f. pl. art.; regional) Ielele (Mihăileni-Miercurea Ciuc). ALR II 4232/574. ♦ Falnic, semeț. Copaci nalți și mîndri. CONACHI, P. 102. Mîndru vultur ce-n văzduh se cumpănește. ALEXANDRESCU, M. 22. (Trăsnetul) un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I, 252. Acolo veghea un om sur cu frunte mîndră și ochi adînci. TEODOREANU, M. U. 76. ♦ (Regional) Elegant, fercheș (Voiniceni-Tîrgu Mureș). ALR II 3 266/235. II. Subst. 1. S. m. și f. (Popular) Persoană pentru care altă persoană de sex opus simte o afecțiune deosebită, iubire. V. d r a g, i u b i t, i b o v n i c, a m a n t. Eu pe mîndru-ți l-oi aduce. ALECSANDRI, P. I, 11. Miron. . . se oprește Și cu durere-n suflet pe mîndră lui privește. NEGRUZZI, S. II, 132. La mijlocul nucului Scrisu-i dorul mîndrului. F (1889), 31. Le tocise [cizmele] umblînd după mîndre. SADOVEANU, M. 43. Cîntă-ți, mîndro, cîntecul, Că mi-e drag ca sufletul. ALECSANDRI, P. P. 24. Turturică dragă mie, Spune-i mîndrului să vie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 121, cf. 182. Badea. . . Cîți bani a avut Cu mîndrele i-a băut. MARIAN, SA. 17, cf. 77. Măcar lupii să mă mînce, Tot la mîndră mea m-oi duce. HODOȘ, P. P. 43. Eu, mîndruț, te-oi blestema. . . Pentru-o mîndră ce-ai iubit, Că te-ai dus și n-ai venit. BUD, P. P. 6. Mîndră be și chiulește, Mîndru tace și plătește ( = unul petrece pe socoteala celuilalt). Cf. ZANNE, P. III, 452. 2. S. f. sg. (art.) (Regional) Numele mai multor dansuri populare; melodie după care se execută aceste dansuri. Cf. VARONE, D. 113, VI 98, I. CR. I, 155. – Pl.: mîndri, -e. – Din v. sl. мѧдръ.