FLORÍI n. pr. f. pl. Sărbătoare creștină, care evocă intrarea lui Hristos în Ierusalim, sărbătorită în duminica dinaintea Paștelui; Duminica Floriilor. – Lat. *florilia (= Floralia).

florii sfp [At: MARIAN, SE. II, 255 / E: *florilia (=Floralia)] 1 Sărbătoare creștină care cade în duminica dinaintea Paștelui, comemorând intrarea lui lisus Cristos în Ierusalim Si: duminica Floriilor, duminica florilor, staurile-florii, duminica vlăstarilor. 2 Pâinișoare de grâu (împletite în formă de spirală) care se împart de Florii (1).

FLORÍI s. f. pl. Sărbătoare creștină, care cade în duminica dinaintea Paștelui; duminica Floriilor. – Lat. *florilia (= Floralia).

FLORÍI s. f. (În religia creștină) Duminica dinaintea paștelui. Departe-aș vrea de-aici să vii În alte lumi senine, În dimineața de florii Să mă cunun cu tine. GOGA, P. 41. Aproape de florii, profesorul Nanu mi-a dat drumul acasă. CREANGĂ, O. A. 286.

FLORÍI f. pl. Sărbătoare creștină în cinstea intrării lui Isus Hristos în Ierusalim, care cade în duminica dinaintea Paștelui; Duminica Floriilor. /<lat. florilia

Florii f. pl. Dumineca înainte de Paști, când se împart flori în biserică.

floriĭ f. pl. (d. florĭ). O sărbătoare în Duminica din aintea Pașteluĭ în amintirea intrăriĭ luĭ Hristos în Ĭerusalim și la care se obișnuește a se ținea în mînă ramurĭ de salcie (mîțișorĭ). V. staul.

FLOÁRE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.

flori¹ sfp [At: COSTINESCU / E: ml fluores] (Pop) Menstruație.

flori² vi [At: TEODORESCU, P. P. 305 / Pzi: ~resc / E: drr înflori] (În poezia populară) A înflori.

floriu, ~ie a [At: ALECSANDRI, P. II, 522 / Pl: ~ii / E: floare + -iu] 1 (Pop; d. vite) Prian. 2 (Nob) Plin de flori.

froare sf vz floare

brumă s.f. 1 (meteor.) Cristale de zăpadă formate noaptea, în anotimpurile de tranziție, prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă, cînd temperatura corpurilor scade sub zero °C, și care se depun pe plante, pe sol, pe suprafața obiectelor. A sosit timpul cînd bruma cade (SLAV.). 2 (meteor.; pop.) Chiciură. Primăvară, muma noastră, Suflă bruma din fereastră... (ALECS.). 3 Strat fin, albicios, care acoperă unele fructe (sau plante). Strugurii... vineți cu brumă (EMIN.). 4 Expr. A fi bătut de brumă = (despre oameni) a avea părul alb; a fi în vîrstă. 5 Fig. Cantitate mică. Am secerat bruma asta de grîu (PRED.). ◊ Expr. Ce (sau cîtă) brumă (de...) sau brumă ce = cantitate mică, ce dispare ușor. Să stați aici, să păziți casa și ce brumă mai avem. (CAR.). • pl. -e. /lat. brūma, -ae.

FLOÁRE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.^[1]

BRÚMĂ¹ s. f. 1. Rouă înghețată (care se așază pe plante, pe pămînt, pe suprafața corpurilor libere). Venise toamna... Erau nopți reci, cu brumă și cu neguri. PAS, L. I 122. La umbră însă-i frig și-acuma Și noaptea tot mai cade bruma. IOSIF, PATR. 80. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. Lunca bătută de brumă acum pare ruginită. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi bătut de brumă = a avea părul cărunt, a fi bătrîn. ◊ Compus: (regional) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea- brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo, din țarina săracă, brîndușe, florile-brumei. SADOVEANU, F. J. 364. ♦ Fig. Răceală, îngheț. La tîmple mi s-a strîns părul cărunt... Dar tînăr sînt... Pe inima mea bruma nu se lasă. BENIUC, în POEZ. N. 65. 2. (Popular) Chiciură, promoroacă. Gerilă... trîntește o brumă pe pereți de trei palme de groasă. CREANGĂ, P. 254. Deodată, la gura cuptorului se făcu brumă. ISPIRESCU, P. 323. Primăvară, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Și zăpada de pe coastă. ALECSANDRI, P. P. 287. 3. Strat alburiu ca o brumă (1) care acoperă unele fructe (prune, struguri etc.). Strugurii... îmflați stau în soare. Vineți cu brumă sînt unii, iar alții cu boabele galbene c-aurul. EMINESCU, O. IV 179. 4. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitate mică. Am secerat bruma asta de grîu. PREDA, Î. 19. În spatele casei-coșarul pentru vite, hambarul pentru ținut bruma de grîu. STANCU, D. 19. ◊ Expr. Ce bruma... sau bruma ce... sau ce brumă de... = puțin, nimica toată. Aha, d-aia aduseși și căruța de la conac?... Să încarci în ea și bruma ce mai avem? PAS, L. I 29. Să stați aici, să păziți casa și ce bruma mai avem. CARAGIALE, S. 26. Le-am plămădit cu ce brumă de știință am putut și eu să adun, din studie și călătorii. ODOBESCU, S.II 235.

COLȚ, (I, II 2) colțuri, s. n., (II 1, 3, III) colți, s. m. I. (Uneori urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Punct unde se întîlnesc două (sau mai multe) laturi ale unui obiect sau ale unei figuri. Colțul mesei. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întîlnesc buzele. Ține țigara în colțul gurii. ▭ Zîmbea într-o parte cu un colț al gurii, arătîndu-și dintele cenușiu de tinichea. DUMITRIU, N. 159. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc; locul unde cotește o stradă sau unde se desface o altă stradă. Colțul străzii. ▭ (Determinarea «străzii» este subînțeleasă) Oameni ca el întîlnești... la toate colțurile. SAHIA, N. 93. După ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Cald și-a rupt piciorul în colț, la Petrea bacalul. ALECSANDRI, T. 238. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de două străzi. Calea Victoriei, colț cu bulevardul 6 Martie. 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. V. unghi. Își ținea un colț al Arpei din cap, lipit de gură. DUMITRIU, N. 250. Întinse mîna spre buzunarul de la piept al brigadierului și-i aranjă un colț al batistei albe, scoase în afară. MIHALE, O. 501. Se găseau alături, luptînd cu-n colț de pînză care-i înfășură, zbătîndu-se în urletul furtunii. BART, E. 273. Lumea se răzlețește în toate colțurile ogrăzii. BUJOR, S. 10. ◊ Fig. (Eliptic) Caragiale e unul din, cei dintîi care, pe scenă, a ridicat un colț mic de pe marile suferinți țărănești. GHEREA, ST. CR. II 180. ♦ (În publicistică; totdeauna cu determinări) Rubrică rezervată unei anumite specialități. Colțid juridic. ♦ Margine, extremitate. Ia pe ciof, îl duce-n casă Și-l pune pe colț de vatră. ALECSANDRI, P. P. 384. Colț de pîine = fiecare dintre cele două capete ale unei pîini lungi (v. coltuc); p. ext. orice bucată de pîine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere, cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. V. ungher. În celalt colț al automobilului, tînărul Vîrlan se frămînta în sufletul lin de tot ce auzise din gura lui moș Gheorghe. BUJOR, S. 167. Își mai aruncă ochii o dată prin grajd, și zărind într-un colț un cal răpciugos... se duse la dînsul. ISPIRESCU, L. 3. Ea pasul și-l îndreaptă Lingă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. Slujitorii dedeau din colț în colț și nu mai știau ce să răspundă. ISPIRESCU, L. 44. (În sistemele pedagogice din trecut) A pune (un copil) la colț = a-l obliga să stea, drept pedeapsă, într-un ungher al camerei, cu fața la perete. Ia mai lasă-ne, domnule, că nu sîntem la școală. Atîta ar mai trebui: să ne pui la colț! PAS, Z. IV 161. ♦ Colț roșu = încăpere a unei instituții, anume amenajată, unde au loc diferite manifestări culturale sau profesionale. Sindicatele desfășoară o intensă activitate culturală de masă prin numeroase biblioteci, cluburi, colțuri roșii etc. – în vederea continuei ridicări a nivelului politic și profesional al celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2132. Alături de activitatea de zi cu zi ce trebuie să se desfășoare în căminele culturale și colțurile roșii, o atenție deosebită trebuie să fie acordată organizării de manifestări cultural-educative și artistice la locul de muncă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 1/2. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. În orice colț zîmbească veselia. CERNA, P. 52. Vederea lui nu poate străbate prin toate colțurile și afundăturile [pădurii]. ISPIRESCU, L. 57. Vesela artistă... Acum e pierdută într-un colț de lume, sub negrul pămînt. ALECSANDRI, P. I 229. ◊ Fig. Poate să primească bine și să înțeleagă sinceritatea cu care îți deschizi inima, – dar poate să se și supere... Știu eu?... Sînt atîtea colțuri în sufletele omenești! D. ZAMFIRESCU, R. 150. Acești poeți caută să găsească colțuri noi în domeniul artei. DEMETRESCU, O. 146. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. Și-n fiecare cuvînt Nu răsună glasul tuturor oamenilor Din toate colțurile lumii? BARANGA, V. A. 9. Dragele iubirile Cîntă ca paserile în toate colțurile. ALECSANDRI, P. P. 304. La colț de țară și la mijloc de masă = într-un loc ferit de primejdii. II. 1. (De obicei la pl.) Dinții animalelor (mai rar ai oamenilor), în special caninii. Colțun își descoperi colții într-un rînjet amenințător. SADOVEANU, N. F. 34. Scroafa se puse cu colții săi și sparse zidul, făcînd o gaură numai cît putea ea să treacă. ISPIRESCU, L. 129. [Mama zmeului] se pune, cu cei doi colți ce-i avea, a roade la zid. RETEGANUL, P. I 40. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, un caracter aprig. În Rusanda și-a arătat colții o făptură dîrză, care a vrut să trăiască și să-și apere inima. POPA, V. 309. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata să se încaiere. A avea colți = a fi dîrz, obraznic la răspunsuri, la replică. Aha... băietul are colți la răspunsuri. VISSARION, B. 287. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vîrfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii s-au ale altor instrumente asemănătoare; crăcană. O întoarse [furca] cu colții în sus. MIHALE, O. 218. 3. (Mai ales la pl.) Un fel de cui de fier care se aplică, iarna, pe talpa încălțămintei, ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vîrf ascuțit și proeminent de stîncă, de gheață etc. Colțuri de stîncă se îmbrăcau la rădăcină cu peria deasă, negricioasă, a tufelor țepoase. DUMITRIU, V. L. 6. Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. Deodată se ridică din pămînt un colț sur, drept, neclintit. EMINESCU, N. 23. Așezînd genunchi și mînă cînd pe-un colț cînd pe alt colț, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți. EMINESCU. O. I 76. Un vultur cu durere țipa p-un colț de stîncă. BOLINTINEANU, O. 6. Să bei apă de pe piatră, Printre colțuri strecurată. TEODORESCU, P. P. 73. ◊ Compus: floare-de-colț = albumeală, floarea-reginei. 5. Vîrful plantelor (în special al ierbii) chiar la începutul dezvoltării lor, cînd încolțesc. Pe izlaz, iarba încă nu-și ridicase colțul într-atît, încît cirezile satului să meargă la păscut. MIHALE, O. 503. Nici nu-ți faci idee ce simțire de bucurie am cînd zăresc colțul unui fir de busuioc, al unei rozete; un sîmbure de viață, care crește, tinde cătră soare. SADOVEANU, O. IV 398. Mi se părea că fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colț de iarbă au văzut... goana nebună a tatei. SAHIA, N. 62. Femeia trimite pe băiet cu vitele la cîmp, să pască colț de iarbă, să se mai înfiripe. ȘEZ. VII 137. (În legătură cu verbele, «a prinde», «a scoate», «a da» etc.) [Simion] se și auzea cîntînd din fluier... în timp ce oile pășteau repede iarba dată în colț. CAMILAR, TEM. 122. Începea a scoate colț porumbul. SADOVEANU, P. M. 275. III. 1. (Mai ales la pl.) Tăietură (sau șir de tăieturi) în formă mai mult sau mai puțin triunghiulară, făcută pe marginea unei stofe; dantelă împletită în formă de asemenea triunghiuri. 2. (Rar) Șuviță de păr ondulată, trasă pe frunte sau pe tîmple. Își drege colții de pe frunte. CARAGIALE, T. II 202.

FLOÁRE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei, care cuprinde organele de reproducere sexuată, și care are de obicei o corolă frumos și variat colorată. Cîțiva flăcăi, pe din afara gardului, ocheau fetele și glumeau, lovindu-le cu cîte o floare. BUJOR, S. 95. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare Și-n mînă flori, și flori la piept Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. Flori albastre tremur-ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Adesea la sg., cu înțeles colectiv) Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, A. 53. Cîmpul floare nu avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Fig. Veșnic floarea fericirii pe pămînt va fi în floare, Cînd în lumea cugetării, cugetarea va fi soare. BELDICEANU, P. 126. ◊ Loc. adj. În floare = a) înflorit, în perioada înfloririi. Un miros de salcîmi în floare venea dinspre grădină. SANDU-ALDEA, U. P. 31. Văzu struguri, unii copți... alții aguridă și alții tocmai în floare. ISPIRESCU, L. 146; b) (fig.) în plină strălucire, frumos, zdravăn, puternic. Mureau pe rînd, Cînd oameni în floare și cînd Micuții din fașe. TOMA, C. V. 327. Ci tu rămîi în floare, ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. Un voinicel în floare pe-un alb fugar călare. ALECSANDRI, O. 211. În floarea vîrstei = tînăr. Bătrîni sînt prea puțini, mai toți oamenii în floarea vîrstei. BART, S. M. 34. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină însemnătate, care nu produce îngrijorare. Ale noastre sînt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărți. CREANGĂ, A. 22. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, fără nici un folos. Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător. ISPIRESCU, U. 7. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. N-am crescut-o eu, n-am descîntat-o eu... de flori de cuc?... Adeluța-i a mea. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ (Adverbial; în expr.) A strînge degetele floare = a strînge degetele cap la cap. Făceai mîna puică, strîngînd degetele floare. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori colorate. Să-și caute mireasă, Subțire ca o floare. GOGA, P. 97. Floarea cu coroana aurie se clătină ușor spre copilă, la adierea vîntului. IBRĂILEANU, S. 11. Jelui-m-aș florilor De dorul surorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ◊ (Poetic) Nastasia s-a întors la moară plină de încredere, ca și cum ar fi crescut în ea o floare. SADOVEANU, M. C. 154. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 metri, cu floarea galbenă îndreptată spre soare; e cultivată pentru semințele ei oleaginoase (Helianthus annuus); sora-soarelui, răsărită. Orașul vechi, cu izul amărui, Azi, își întoarce fața spre uzină Ca, după soare, floarea-soarelui. CASSIAN, H. 50. Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe cîmpuri Pleacă fruntea-ngîndurată. GOGA, P. 64. Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărînă Dinții, de mizerie. TOPÎRCEANU, S. A. 65; (Mold.) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea-brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo din țărîna săracă brîndușe, florile-brumei. id. F. J. 364; (Transilv.) floare-domnească = garoafă, garofiță-de-munte. La ferești Cu flori-domnești, Dar în casă? Floare-aleasă. HODOȘ, P. P. 61; floare-de-colț sau (învechit) floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele albe, catifelate, ascuțite și dispuse în jurul inflorescenței; crește în regiunea alpină (Gnaphalium leontopodium); albumeală. Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care crește floarea-reginei. IBRĂILEANU, A. 186; floarea-paștilor = breabăn. II. 1. Desen, pictură, broderie, ornament etc., în formă de floare (I). Vestmînt avea țesut în floare Și-un brîu purta pe-ncingătoare. COȘBUC, P. I 122. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. ◊ Fig. Lumina zilei, florile de umbră și de lumină din poieni... toate cereau ceva sufletului ei. SADOVEANU, O. IV 484. Gerul... depune flori de iarnă pe cristalul înghețat. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, borșului, laptelui acru etc. Iar de vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii: la arminden beți pelin! BELDICEANU, P. 54. 3. (Chim., în expr.) Floare de pucioasă = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Capul sau fața caracterelor tipografice (spre deosebire de suportul pe care sînt aplicate). ♦ Extremitatea lățită a cuiului unde se bate cu ciocanul. Floarea pironului. ◊ (În expr.) Floarea cheii = parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. III Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați, de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. EMINESCU, O. I 146. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună. ALECSANDRI, O. 184. ◊ (Cu sens de superlativ prin repetarea cuvîntului ca atribut) Pîn' vineai, bade, la noi, Eram floarea florilor, Drăguța feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. IV. (Învechit și arhaizant) Culoare. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. Și-apoi ce vin! De era roș, bătea-n floarea rubinului. CONTEMPORANUL, VI 385. Sînt acum trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu, afară de frac, care îi ca a ulanilor rusăști, iar floarea postavului ca a oștenilor moldovinești. KOGĂLNICEANU, S. 44. V. (În expr.) Copil din flori = copil nelegitim.

FLORÍU, -ÍE, florii, adj. (Neobișnuit) Plin de flori, înflorit. Văd marea-ntinsă a cărei val E limpede ca un cristal Și-n fundul lumei se lovește De-un plai floriu, necunoscut. ALECSANDRI, P. II 522.

PÍȘCA-N-FLOARE s. f. Grangur. Mai erau braniști ca ale Cornetului și Adîncatei, în care să viersuiască pișca-n-floare cu pene de aur și cu cioc de mierlă. MACEDONSKI, O. III 135.

FLOÁRE flori f. 1) Organ de reproducere al plantelor superioare având o corolă frumoasă și viu colorată. ~ de tei. ◊ În ~ a) care se află în perioada înfloririi; b) frumos și puternic. A da în ~ a începe să înflorească. În ~ea vârstei tânăr. ~ la ureche se spune despre un lucru ușor de îndeplinit. De florile mărului (sau de flori de cuc) fără nici un folos; degeaba. 2) Plantă erbacee cu organul reproducerii frumos colorat și plăcut mirositor. ~ de câmp. ◊ Copil din flori copil născut în afara căsătoriei; bastard. ~ea-soarelui plantă erbacee agricolă cu flori mari galbene, cultivată pentru semințele ei, din care se extrage ulei comestibil. ~ea brumei brândușă. ~ea-grâului albăstriță. ~ -domnească garofiță de munte. 3) Orice plantă cultivată în scopuri ornamentale. Flori de cameră. 4) Imagine în forma organului de reproducere al plantelor (desenată, pictată etc.). Rochie cu flori. 5) Strat de mucegai care acoperă unele lichide (vin, moare, dulceață etc.). 6) Partea superioară mai lată a unui obiect alungit (cui, caracter tipografic etc.). 7) fig. Partea cea mai de frunte; elită. ~ea tineretului. 8) pop. Roșeața obrazului. 9) înv. Culoare frumoasă. [G.-D. florii] /<lat. flos, ~oris

FLORÍU ~e (~i) 1) înv. Care are flori. 2) fam. (despre animale) Care are pete albe. [Sil. flo-riu] /floare + suf. ~iu

floare f. 1. totalitatea organelor ce servă la reproducerea grăuntelui; 2. plantă de ornament; 3. podoabe de stil: flori de retorică; floare la ureche, bagatelă: necazurile noastre sunt flori la ureche pe lângă cele ce se spun în cărți CR.; de florile mărului (de flori de cuc), în zadar, fără folos; 4. ce-i pe d’asupra: floarea laptelui; floarea cheii, dinții cheii ce intră în broască; 5. ceeace-i mai frumos, mai bun: toată floarea cea vestită a întregului Apus EM.; 6. fig. se zice de lucruri cari sunt în toată puterea, frumusețea, strălucirea lor: floarea tinerețelor; 7. mucezeala pe pâine, caș, vin; 8. nume de plante; floare broștească, floare ce crește prin locuri umede (Ranunculus acris); floare de perină, întrebuințată de popor spre a colora în galben (Anthemis tinctoria); floarea călugărului, plantă verde albăstrie cu flori roșiatice (Vaccaria); floare frumoasă, bănuței; floarea grâului, albăstriță; floarea reginei, edelweis; floarea soarelui, sora-soarelui; floarea vântului, mică plantă ce crește prin păduri și tufișuri umbroase (Anemone nemorosa). [Lat. FLOREM].

pișcă’n-floare m. numele bucovinean al grangurului.

floáre f., pl. florĭ (lat. flos, flóris m., it. fiore m. în sud și f. în nord; pv. cat. sp. pg. flor f., fr. fleur f. E rudă cu germ. blume). Acea parte dintr’un vegetal care conține unu saŭ amîndoŭă organele reproductoare și care de multe orĭ e ornată cu colorĭ strălucitoare și se deschide primăvara. Plantă care produce florĭ frumoase. Mucegaĭ pe un lichid orĭ și pe alt-ceva. Chim. Produs ușor și volatil obținut pin sublimare saŭ descompunere: floare de pucĭoasă. Ornament de metal orĭ de pele la gaura ușiĭ ca să n’o roadă cheia. Fig. Partea cea maĭ bună, elită: floarea armateĭ. Ornament poetic în vorbire: florĭ retorice. Floarea etățiĭ, tinereța; floarea cheiĭ, partea care intră în broască. Floare la ureche, lucru ușor, fleac: pentru mine e floare la ureche a trece Dunărea în not. De florile măruluĭ (saŭ cuculuĭ), degeaba, fără folos. Această basma e albă floare (saŭ curată floare) e ca floarea de albă. A fi în floare, a fi în timpu celeĭ maĭ marĭ strălucirĭ (cum e p. om tinereța, p. o societate bunu mers ș. a.). Copil din florĭ, bastard. Bot. Floarea călugăruluĭ, văcărică. Floare de ceară, ceară. Floare domnească (Trans.), garofă. Floarea grîuluĭ, albăstriță. Floarea regineĭ, tudeliță. Floarea soareluĭ (pin Mold. și soarea soareluĭ și răsărită), o mare plantă erbacee din familia compuselor, heliánthus anuus (ajunge pînă la o înălțime de doĭ metri, face florĭ foarte marĭ galbene cu o mulțime de semințe oleaginoase, care se mănîncă ca medicament contra vermeluĭ numit panglică. E originară din Perú și Mexic. V. eliotrop, eliant). Floarea vîntuluĭ, traducerea numeluĭ anemoneĭ. Floarea voĭniculuĭ, usturoiță. – În Cod. Vor. Și froare. – Florile-s organele reproductoare ale planteĭ, că’n ele se formează semințele. O floare se compune dintr’un cálice (format dintr’un număr variabil de sepale), dintr’o corolă (compusă și ĭa din petale), din stamine (care aŭ fiecare un săculeț numit anteră (plin de polen) și din pistil (ovar, stil și stigmate), care, dezvoltîndu-se, devine fruct. Coada floriĭ saŭ fructuluĭ se numește pedúncul.

froáre, V. floare.

pișcă’n-floáre saŭ -florĭ m. fără pl. Buc. Gangur.

Florii (sărbătoare) s. propriu f. pl., art. Floriile (desp. -ri-i-) corectat(ă)

Florii s. propriu f. pl., art. Floriile

Floríi s. pr. f. pl., art. Floríile

floare s. f., g.-d. art. florii; pl. flori

floare-de-colț (plantă) s. f., g.-d. art. florii-de-colț; pl. flori-de-colț

floare-de-leac (plantă) s. f., g.-d. art. florii-de-leac; pl. flori-de-leac

floare-domnească (plantă) s. f., g.-d. art. florii-domnești; pl. flori-domnești

floarea-brumei (plantă) s. f. art., g.-d. art. florii-brumei

floarea-doamnei (plantă) s. f. art., g.-d. art. florii-doamnei

!floarea-Paștelui (Anemone nemorosa L.) (reg.) s. f. art., g.-d. art. florii-Paștelui

!floarea-Paștilor (Anemone ranunculoides L.) (reg.) s. f. art., g.-d. art. florii-Paștilor

floarea-reginei (plantă) s. f. art., g.-d. art. florii-reginei

floarea-soarelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. florii-soarelui (și: o floarea-soarelui)

flori-de-paie (imortele) s. f. pl.

floriu (rar) adj. m., f. florie; pl. m. și f. florii

pișcă-n-floare (pasăre) (reg.) s. m.

floare s. f., g.-d. art. florii; pl. flori

!floare-de-colț (plantă) s. f., g.-d. art. florii-de-colț; pl. flori-de-colț

!floare-de-leac (plantă) s. f., g.-d. art. florii-de-leac; pl. flori-de-leac

!floare-domnească (plantă) s. f., g.-d. art. florii-domnești; pl. flori-domnești

!floarea-brumei (plantă) s. f. art., g.-d. art. florii-brumei

!floarea-doamnei (plantă) s. f. art., g.-d. art. florii-doamnei

!floarea-Paștelui / floarea-Paștilor (plantă) s. f. art., g.-d. art. florii-Paștelui / florii-Paștilor

!floarea-reginei (plantă) s. f. art., g.-d. art. florii-reginei

!floarea-soarelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. florii-soarelui

flori-de-paie (plantă) s. f. pl.

floriu (rar) adj. m., f. florie; pl. m. și f. florii

!pișcă-n-floare (pasăre) (reg.) s. m.

floáre s. f., g.-d. art. flórii; pl. flori

floáre-de-colț s. f., g.-d. art. flórii-de-colț; pl. flóri-de-colț

floáre-de-leác s. f., g.-d. art. flórii-de-leác

floáre-domneáscă s. f., g.-d. art. flórii-domnéști; pl. flóri-domnéști

floárea-brúmei s. f.

floárea-doámnei s. f.

floárea-Páștelui/floárea-Páștilor s. f.

floárea-regínei s. f.

floárea-soárelui s. f., g.-d. art. flórii-soárelui; pl. art. flórile-soárelui

flóri-de-páie s. f. pl.

floríu adj. m., f. floríe; pl. m. și f. floríi

píșcă-n-floáre s. m.

floarea-soarelui, gen. florii-soarelui

floarea-soarelui.

FLORÍI s. pl. (BIS.) duminica floriilor, (reg.) duminica vlăstarilor, staurile-florii (pl.).

FLORII s. pl. (BIS.) duminica floriilor, (reg.) duminica vlăstarilor, staurile-florii (pl.).

DUMINICA FLORÍILOR s. (BIS.) florii (pl.), (reg.) duminica vlăstarilor, staurile florii (pl.).

FLOÁRE s. 1. (BOT.) (Transilv., Ban. și prin Mold.) pană. (Poartă o ~ la pălărie.) 2. (BOT.) floarea-călugărului (Saponaria vaccaria) = (reg.) văcărică, văcariță; floarea-cucului (Lychnis flos cuculi) = (reg.) cuculeasă; floarea-miresei (Spirarea vanhouttei) = (rar) spirea; floarea-paștelui (Anemone nemorosa) = (reg.) găinușe (pl.), oiță, păscuță, păștiță, turculeț, floarea-oștilor, floarea-păsărilor, floarea-vântului, pâinea-paștelui; floarea-paștilor v. păștiță; floarea-păsărilor v. păștiță; floarea-raiului (Chrysanthemum cinerariifolium) = (prin Munt.) mușețel; floarea-reginei (Leontopodium alpinum) = albumeală, albumiță, floare-de-colț, (rar) edelvais, (reg.) flocoșele (pl.), steluță, floarea-doamnei; floarea-soarelui (Helianthus annuus) = (înv. și pop.) soarea-soarelui, (pop.) sora-soarelui, (reg.) rază, rujoancă, soreancă, răsarea-soarelui, ruja-soarelui, (Mold.) răsărită, sorică; floarea-vântului-galbenă v. păștiță; floare-de-colț v. floarea-reginei; floare-de-leac (Ranunculus repens) = (reg.) bujorel, galbenele (pl.), piciorul-cocoșului; floare-de-perină (Anthemis tinctoria) = (reg.) iarbă-de-perină; flori-de-paie (Helichrysum bracteatum) = imortelă, (rar) nemuritoare, (reg.) cununiță. 3. (pop.) spumă. (~ vinului.) *4. (fig.) caimac, smântână, spumă. (El a cules ~, nouă ne-a lăsat ce-a fost mai prost.)

FLOÁRE s. v. elită, lamură.

FLOARE-DE-CEÁPĂ s. v. narcisă.

FLOARE-DE-LEÁC s. v. gălbenea, piciorul-cocoșului.

FLOARE-DE-TRÂNJI s. v. coroniște.

FLOARE-DOMNEÁSCĂ s. v. garoafă de munte, garoafă sălbatică, garofiță, surguci, toporaș, violetă, viorea.

FLOAREA-BRÚMEI s. v. brândușă.

FLOAREA-DOÁMNEI s. v. albumeală, albumiță, floarea-reginei, floare-de-colț.

FLOAREA-GĂÍNII s. v. păpădie.

FLOAREA-GRÂULUI s. v. albăstrea, albăstrică, albăstriță, surguci, vinețea, vinețică.

FLOAREA-LUI-SÂNTIÓN s. v. drăgaică, sânziană.

FLOAREA-PÁȘTELUI s. v. dedițel.

FLOAREA-PÁȘTILOR s. v. popilnic.

FLOAREA-STÚPULUI s. v. melisă, roiniță.

FLORI-DE-IERUSALÍM s. pl. v. steliță.

FLORI-MĂRUNȚÉLE s. pl. v. toporaș, violetă, viorea.

PIȘCĂ-N-FLOÁRE s. v. grangur.

DUMINICA FLORIILOR s. (BIS.) florii (pl.), (reg.) duminica vlăstarilor, staurile florii (pl.).

FLOARE s. 1. (BOT.) (Transilv., Ban. și prin Mold.) pană. (Poartă o ~ la pălărie.) 2. (BOT.) floarea-călugărului (Saponaria vaccaria) = (reg.) văcărică, văcăriță; floarea-cucului (Lychnis flos cuculi) = (reg.) cuculeasă; floarea-miresei (Spirarea vanhouttei) = (rar) spirea; floarea-paștelui (Anemone nemorosa) = (reg.) găinușe (pl.), oiță, păscuță, păștiță, turculeț, floarea-oștilor, floarea-păsărilor, floarea-vîntului, pîinea-paștelui; floarea-paștilor (Anemone ranunculoides) = găinușă, gălbenele (pl.), păștiță, dediței-galbeni (pl.), floarea-păsărilor, floarea-vîntului-galbenă, (reg.) breabăn, păscuță, turculeț, zlac, muscerici-galbeni (pl.), pîinea-paștelui; floarea-păsărilor (Anemone ranunculoides) = găinușă, gălbenele (pl.), păștiță, dediței-galbeni (pl.), floarea-paștilor, floarea-vîntului-galbenă, (reg.) breabăn, păscuță, turculeț, zlac, muscerici-galbeni (pl.), pîinea-paștelui; floarea-raiului (Chrysanthemum cinerariifolium) = (prin Munt.) mușețel; floarea-reginei (Leontopodium alpinum) = albumeală, albumiță, floare-de-colț, (rar) edelvais, (reg.) flocoșele (pl.), steluță, floarea-doamnei; floarea-soarelui (Helianthus annuus) = (înv. și pop.) soarea-soarelui, (pop.) sora-soarelui, (reg.) rază, rujoancă, soreancă, răsarea-soarelui, ruja-soarelui, (Mold.) răsărită, sorică; floarea-vîntului-galbenă (Anemone ranunculoides) = găinușă, gălbenele (pl.), păștiță, dediței-galbeni (pl.), floarea-paștilor, floarea-păsărilor, (reg.) breabăn, păscuță, turculeț, zlac, muscerici-galbeni (pl.), pîinea-paștelui; floare-de-colț (Leontopodium alpinum) = albumeală, albumiță, floarea-reginei, (rar) edelvais, (reg.) flocoșele (pl.), steluță, floarea-doamnei; floare-de-leac (Ranunculus repens) = (reg.) bujorel, gălbenele (pl.), piciorul-cocoșului; floare-de perină (Anthemis tinctoria) = (reg.) iarbă-de-perină. 3. (pop.) spumă. (~ vinului.) 4.* (fig.) caimac, smîntînă, spumă. (El a cules ~, nouă ne-a lăsat ce-a fost mai prost.)

floare s. v. ELITĂ. LAMURĂ.

floare-de-ceapă s. v. NARCISĂ.

floare-de-leac s. v. GĂLBENEA. PICIORUL-COCOȘULUI.

floare-de-trînji s. v. CORONIȘTE.

floare-domnească s. v. GAROAFĂ-DE-MUNTE. GAROAFĂ-SĂLBATICĂ. GAROFIȚĂ. SURGUCI. TOPORAȘ. VIOLETĂ. VIOREA.

floarea-brumei s. v. BRÎNDUȘĂ.

floarea-doamnei s. v. ALBUMEALĂ. ALBUMIȚĂ. FLOAREA-REGINEI. FLOARE-DE-COLȚ.

floarea-găinii s. v. PĂPĂDIE.

floarea-grîului s. v. ALBĂSTREA. ALBĂSTRICĂ. ALBASTRIȚĂ. SURGUCI. VINEȚEA. VINEȚICĂ.

floarea-lui-Sântion s. v. DRĂGAICĂ. SÎNZIANĂ.

floarea-paștelui s. v. DEDIȚEL.

floarea-paștilor s. v. POPILNIC.

floarea-stupului s. v. MELISĂ. ROINIȚĂ.

flori-de-Ierusalim s. pl. v. STELIȚĂ.

FLORI-DE-PAIE s. pl. (BOT.; Helichrysum bracteatum) imortelă, (rar) nemuritoare, (reg.) cununiță.

staurile-florii s. pl. v. DUMINICA FLORIILOR. FLORII.

floáre (flóri), s. f. – 1. Parte a plantei care are o corolă frumoasă și variat colorată. – 2. Ornament floral și, de aici, ornament în general. – 3. Partea cea mai aleasă, frunte, elită, cremă. – 4. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului. – 5. Partea exterioară a pielii tăbăcite. – 6. (Pl.) Ciclu, soroc, menstruație. – 7. Vîrf de burghiu. – 8. Parte a cheii care intră în broască. – 9. Extremitate a caracterelor tipografice. – 10. Parfum, savoare a băuturii. – 11. (Înv.) Culoare. – Mr. floare, megl. floari. Lat. flōrem (Pușcariu 623; Candrea-Dens., 604; REW 3390; DAR), cf. it. fiore, prov., cat., sp., port. flor, fr. fleur. Sensul 6, rar, este romantic (după Capidan, Dacor., I, 331, din lat. fluores, cf. Spitzer, Archiv., CXXXIX, 89; cf. și alb. ljulje „floare” și „menstruație”). Sensul 11 este un calc lingvistic, fără circulație populară, din sl. cvĕtŭ (DAR). Der. florar, s. n. (vază; luna mai; dreptar pentru linii curbe); florăreasă, s. f. (vînzătoare de flori); florărie, s. f. (magazin de flori); florian (var. florinte, florințel), s. m. (pasăre, brotăcel, Ligurinos chloris); floricică (var. floricea), s. f. (dim. al lui floare; boabă de porumb prăjită și crăpată); Florii, s. f. pl. (sărbătoare creștină ce cade în duminica de dinaintea Paștelui, Duminica Floriilor), der. intern (Rosetti, I, 159), care este pus în legătură cu lat. Floralia, prin intermediul unei forme vulg. *florilia (Candrea-Dens., 605; DAR); înflori (var. flori), vb. (a face floare; a se dezvolta, a progresa; a împodobi, a înfrumuseța; a aranja, a găti; a face floare vinul); înfloritor, adj. (care înflorește); înfloritură, s. f. (ornament); înflora, vb. (a împodobi cu flori; Bucov., a pregăti culorile vegetale; a ciopli, a sculpta). Cf. flor. Din rom. provine sb. florečika „varietate de guvid”.

flor (floáră), adj. – Blond, cu părul roșcat. – Mr. flor. Lat. florus (Pascu, Beiträge, 16; Pascu, I, 86). Cuvînt rar în rom., abia dacă a fost atestat în mr. Constituie o explicație mai bună pentru toate numele de persoane și de animale în general se pun în legătură cu floare, cum sînt: Florea, Florin, Floarea, Florica pentru persoane, Floraia pentru vaci, Florean, Florilă, pentru boi, Floran pentru cîini. În general aceste nume se dau unor persoane sau animale cu părul galben; însă prin etimologie populară se dau adesea și unor animale care se nasc în săptămîna Duminica floriilor. – Der. floriu, adj. (bălțat cu roșu).

Floríi, s.f., pl. (Staulele florilor) – (rel.) Sărbătoare precreștină (ofranda colacilor de grâu, masa moșilor de Florii, comemorarea morților), peste care s-a suprapus o sărbătoare din calendarul creștin (intrarea lui Iisus în Ierusalim). Cu acest prilej, în satele din Maramureș se fac colaci împletiți (numiți florii) care se dau pomană sau se consumă de întreaga familie: „La Florii facem un colac în formă de cruce. Îi zâce florie. Să face câte unu la tăți câți îs în casă. Unu’ din ei se dă la săraci. Ceilalți să mănâncă în familie” (Bilțiu, 2009; Ieud). Staulul oilor este împodobit cu flori și frunze verzi, „să sie oile vlăstoase”, iar sâmbrașul (ciurdarul, văcarul, păcurarul) primește un colac sau o plăcintă, pe care trebuie să o mănânce „pă câmp stând la vite”, pentru „sporu’ turmei de oi”: „Când scoatem oile, facem o turtă ca o plăcintă rotundă. Deasupra, pă margine, ave on inel și înăuntru’ inelului nouă bucăți de aluat care erau mieluțî. La turtă îi zâce Staulul florilor” (Bilțiu, 2009: 93; Ungureni). Tot în ziua respectivă, în Țara Lăpușului, sunt comemorați morții: „Înainte o făcut moși la biserica veche, la cimitir și în curtea bisericii. Să dăde pomană on vas și on colac. (...) Amu fac numai masa moșilor din curtea bisericii, la mesăle din lespezi de piatră, unde stă fiecare femeie unde i-i locu’, care nu să schimbă cât trăiești” (idem; Cupșeni). – Lat. *florilia (= Floralia) (DEX, MDA).

pișcă-n floáre s.m. (reg.) 1. grangur, firă. 2. mierlă. 3. sturz.

floáre, flori, s.f. – 1. (bot.) Floarea Paștelui, plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roză (Anemone nemorosa). Semnalată în zona Chiuzbaia, vf. Igniș (Monumente, 1976: 50). ■ Floare domnească „mușcată”. ♦ Floare de colț, plantă caracterizată printr-o tulpină firavă, cu frunze înguste, lânoase, care poartă în vârf un grup de frunze în formă de stea, acoperite cu o pâslă deasă de perișori (Leontopodium alpinum). În Maramureș, se mai numește floare de stâncă, floarea reginei, steluță, albumeală, flocoșică, mucezea. Este originară din Asia Centrală. În Maramureș, e semnalată în Masivul Rodnei (Pietrosul Mare). „Planta își datorează faima înfățișării ei, o minune a naturii. Când o vezi îmbrăcată în scama argintie printre celelalte plante verzi, fără voie întinzi mâna spre ea. Scama îi este apărarea împotriva transpirației, căci în pumnul de țărână în care și-a înfipt rădăcina și trunchiul subpământean este puțină apă” (Ion Simionescu); plantă ocrotită de lege; monument al naturii. 2. (gastr.) Floare de grâu, colac în formă de floare, care se face în sâmbăta Floriilor: „Femeia face la tăt omu din casă câte o floare de grâu, c-așa-i obiceiu” (Papahagi, 1925: 313; Budești). 3. (min.) Floare de mină, eșantion monomineral sau format din mai multe minerale, caracterizat prin culori, forme și dimensiuni cu valoare estetică (ex.: stibină, galenă, baratină, cuarț etc.). ♦ (onom.) Floare, Floarea, Flore, Florea, Florean, Floreanu, Florescu, Florică, Florișteanu, Floruța, nume de familie (1.031 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Floare, Florica, nume de botez tradițional în Maramureș. – Lat. flos, floris „floare” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

floáre, flori, s.f. – 1. (gastr.) Floare de grâu = colac în formă de floare, care se face de sâmbăta Floriilor: „Femeia face la tăt omu din casă câte o floare de grâu, c-așa-i obiceiu” (Papahagi 1925: 313; Budești). 2. (min.) Floare de mină = eșantion monomineral sau format din mai multe minerale, caracterizat prin culori, forme și dimensiuni cu valoare estetică (ex.: stibină, galenă, baratină, cuarț etc.). – Lat. flos, floris.

Florii, praznic împărătesc cu dată schimbătoare, care se sărbătorește în duminica premergătoare Învierii Domnului (a șasea duminică din postul mare), în amintirea intrării triumfale a lui Hristos în Ierusalim și a întâmpinării Lui de către locuitorii orașului cu ramuri de finic; Duminica Floriilor; Duminica florilor; Duminica stâlpărilor.

„Floarea darurilor” („Albinușa”), culegere de pilde și de sentințe cu caracter didactic-moralizator, alcătuită de Tommaso Gozzadini în sec. 13 sub titlul „Fiore di virtu” și cu o largă circulație și în țările române începând din sec. 16 (cea mai veche traducere datând din 1620).

FLOAREA DARURILOR (ALBINUȘA), carte populară, culegere de pilde și sentințe cu caracter didactic-moralizator, alcătuită de călugărul italian Tommaso Gozzadini sub titlul „Fiore di virtù” (sec. 13). Tradusă în numeroase limbi, a avut o largă circulație în literaturile medievale. În Țările Române a pătruns inițial în traducerea lui Gherman Vlahul, făcută direct din italiană. Cea mai veche copie manuscrisă, datată 1620, după o traducere din slavonă, îi aparține lui Ioan Românul (Vlahul) și se păstrează în Codex Neagoeanus. A fost tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, în 1700, după o traducere făcută de Filotei Sfântagorețul.

MALU CU FLORI, com. în jud. Dâmbovița, situată pe cursul superior al Dâmboviței; 2.924 loc. (2000). Muzeu cu colecții de istorie și etnografie (în satul M. cu F.). Pomicultură. Biserici cu același hram, Sf. Nicolae, în satele M. cu F. (1857) și Capu Coastei (1878).

HELIANTHUS L., FLOAREA-SOARELUI fam. Compositae. Gen originar din America de N, America Centrală și, Peru, 98 specii erbacee, anuale și vivace, aspru-păroase, rar glabre, înalte de peste 2 m. Frunze divizate, de obicei cordat-ovate. înfloresc vara-toamna. Flori (cele radiale întinse, glabre, sterile: cele centrale tubuloase, brune) sesile, pe un receptacul comun în capitule largi; lung-pedunculate, înconjurate de un involucru cu foliolele imbricate.

HELICRYSUM Gaertn., FLORI DE PAIE, IMORTELE, fam. Compositae. Gen originar din Africa, Asia, Australia, Europa, între 200 și 550 specii erbacee, subfrutescente sau frutescente, în patria lor; vivace. Frunze înguste, albe-argintii. Capitule florale însoțite de un involucru format din mai multe rînduri de bractee uscate, membranoase.

Floare albastră – În anul 1802 a stîrnit vîlvă apariția romanului Heinrich von Ofterdingen al poetului german Hardenberg-Novalis. Autorul povestește cum „floarea albastră” (Die blaue Blume) a făcut miraculos să înflorească darul poetic, pînă atunci ascuns, al lui Ofterdingen, trubadur din secolul al XIII-lea. După publicarea romanului, floarea albastră a fost decretată simbol al romantismului. În poezia care poartă ca titlu numele acestei flori, scrisă în 1873, Eminescu spune: „Și te-ai dus, dulce minune, Și-a murit iubirea noastră, Floare-albastră! Floare-albastră!” LIT.

de florile cucului / mărului expr. 1. de plăcere. 2. fără motiv.

floare la ureche expr. (lucru) ușor de făcut / de rezolvat.

floarea-soarelui s. f. sg. (er.) 1. vulvă; vagin. 2. sexul femeii nimfomane sau infidele.

născut din flori expr. (d. copii) născut în afara unei căsnicii; care este rodul unei iubiri trecătoare.

pământ de flori expr. (intl.) bolnav ajuns în stadiul terminal al bolii