3 intrări

29 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

defaimáre sf vz defăimare

defăimá vt [At: COD. VOR. 109/20 / V: ~fai~, ~faiumá, ~famá, ~ămá, desf~, difaimá / Pzi: ~fáim, ~méz și (înv) ~ắim / E: it diffamare, lat *diffamiare] (C. i. oameni) 1 vt (Înv) A îndepărta cu dispreț și cu dojană. 2 vt (Înv) A subaprecia. 3 vt (Înv) A desconsidera. 4 vt (Înv) A înjosi. 5 vt (Înv) A umili. 6 vt (Înv) A detesta. 7 vt A vorbi de rău Si: a bârfi, a ponegri. 8 vt A blama. 9 vt A calomia. 10 vt A huli. 11-12 vtr A (se) compromite. 13 vr A decădea. 14 vt (Înv) A profana. 15 vt (Înv) A critica vehement. 16 vt (Înv) A condamna. 17 vt (Înv) A stigmatiza. 18 vt (Îvr) A anula un act. 19 vr (Reg; îf desf~) A se preface.

defăimáre sf [At: DOSOFTEI, PS. 42/12 / V: ~fai~, ~faium, ~fam~, ~ăm~, desf~, difaim~ / Pl: ~mắri / E: defăima] 1 (Înv) Îndepărtare cu dispreț și dojană a unei persoane Si: defăimat1 (1), (înv) defăimăciune (1), defăimătură (1). 2 (Înv) Subapreciere. 3 (Înv) Desconsiderare. 4 (Înv) Înjosire. 5 (Înv) Umilire. 6 (Înv) Detestare. 7 Vorbire de rău a cuiva Si: bârfire, defăimat1 (7), ponegrire, (înv) defaimă (1), defăimăciune (7), defăimătură (7). 8 Blamare. 9 Calomniere. 10 Hulire. 11 (Îvr; îe) A lua în ~ A lua în batjocură. 12-13 Compromitere a cuiva (de către sine însuși sau) de către altcineva Si: defăimat1 (11-12), (înv) defăimăciune (11-12), defăimătură (11-12). 14 (Înv) Decădere. 15 (Înv) Profanare. 16 (Înv) Critică vehementă Si: defăimat1 (15), (înv) defăimăciune (15), defăimătură (15). 17 (Înv) Condamnare. 18 (Înv) Stigmatizare. 19 (Îvr) Anulare a unui act Si: defăimat1 (18), (înv) defăimăciune (18), defăimătură (18). 20 (Reg; îf desf~) Prefăcătorie.

DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ Refl. (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. – Din lat. *diffamiare.

Prez. ind. și.: defáim (vezi DEX'98). - LauraGellner

DEFĂIMÁRE, defăimări, s. f. Acțiunea de a defăima și rezultatul ei; bârfire, ponegrire, calomniere. ♦ (Înv.) Dispreț, desconsiderare; umilire, batjocură. – V. defăima.

DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. [Prez. ind. și.: defáim] – Din lat. *diffamiare.

DEFĂIMÁRE, defăimări, s. f. Acțiunea de a defăima și rezultatul ei; bârfire, ponegrire, calomniere; dispreț, desconsiderare; umilire, batjocură. – V. defăima.

DEFĂIMÁ, defáim, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a vătăma reputația cuiva; a bîrfi, a huli, a ponegri, a calomnia. Defăimat ești, ponegrit de asemeni, însă asta-i spre folosul domniei-tale. SADOVEANU, Z. C. 152. E bine că omul vrodată P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată. PANN, P. V. I 13. ♦ Refl. (Rar) A se compromite, a se face de rîs. Nu vedeți, nerușinați, Cît o să vă defăimați? TEODORESCU, P. P. 105. 2. (Învechit) A disprețui, a desconsidera, a subaprecia, a nu lua în seamă, a înjosi, a umili. Oh ! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima. NEGRUZZI, S. I 22. Cine mă defaim' o dată, eu de rudă nu-l cunosc. DACIA LIT. 143. – Prez. ind. și: defăimez.

DEFĂIMÁRE, defăimări, s. f. Acțiunea de a defăima și rezultatul ei. 1. Ponegrire, clevetire, calomnie, hulă. Nu se da înapoi de la nimic: iscodirea, defăimarea, bîrfeala... toate îi păreau deopotrivă bune. M. I. CARAGIALE, C. 20. 2. (Învechit) Dispreț, desconsiderare, umilire, batjocură. Se temea de asprimea tată-său și de șugubața defăimare a oamenilor. CREANGĂ, P. 89. Cîte umiliri rabdă, cîte defăimări sufere ! NEGRUZZI, S. I 323.

defăimá (a ~) (-făi-) vb., ind. prez. 3 defăimeáză

defăimáre (-făi-) s. f., g.-d. art. defăimắrii; pl. defăimắri

defăimá vb. (sil. -făi-), ind. prez. 1 sg. defăiméz, 3 sg. și pl. defaimeáză

defăimáre s. f. (sil. -făi-), g.-d. art. defăimării; pl. defăimări

DEFĂIMÁ vb. v. calomnia.

DEFĂIMÁ vb. v. desconsidera, disprețui, nesocoti.

DEFĂIMÁRE s. v. calomniere.

DEFĂIMÁRE s. v. desconsiderare, desconsiderație, dispreț.

A defăima ≠ a cinsti, a elogia, a lăuda, a glorifica, a preamări, a venera

Defăimare ≠ elogiere, glorificare, venerare

A DEFĂIMÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A vorbi de rău; a ponegri; a cleveti; a calomnia; a denigra; a blama; a bârfi; a huli; a ponosi. 2) A pune într-o situație de inferioritate, lezând demnitatea; a umili; a înjosi. [Sil. -făi-ma] /<lat. difamiare

Intrare: defăima
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) defăima defăimare defăimat defăimând singular plural
defăimea defăimați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) defăimez (să) defăimez defăimam defăimai defăimasem
a II-a (tu) defăimezi (să) defăimezi defăimai defăimași defăimaseși
a III-a (el, ea) defăimea (să) defăimeze defăima defăimă defăimase
plural I (noi) defăimăm (să) defăimăm defăimam defăimarăm defăimaserăm, defăimasem*
a II-a (voi) defăimați (să) defăimați defăimați defăimarăți defăimaserăți, defăimaseți*
a III-a (ei, ele) defăimea (să) defăimeze defăimau defăima defăimaseră
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) defăima defăimare defăimat defăimând singular plural
defaimă defăimați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) defaim (să) defaim defăimam defăimai defăimasem
a II-a (tu) defaimi (să) defaimi defăimai defăimași defăimaseși
a III-a (el, ea) defaimă (să) defaime defăima defăimă defăimase
plural I (noi) defăimăm (să) defăimăm defăimam defăimarăm defăimaserăm, defăimasem*
a II-a (voi) defăimați (să) defăimați defăimați defăimarăți defăimaserăți, defăimaseți*
a III-a (ei, ele) defaimă (să) defaime defăimau defăima defăimaseră
Intrare: defăimare
defăimare substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular defăimare defăimarea
plural defăimări defăimările
genitiv-dativ singular defăimări defăimării
plural defăimări defăimărilor
vocativ singular
plural
Intrare: defaimare
defaimare
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)