3 intrări

31 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

defaimare sf vz defăimare

DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ Refl. (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. – Din lat. *diffamiare.

DEFĂIMÁRE, defăimări, s. f. Acțiunea de a defăima și rezultatul ei; bârfire, ponegrire, calomniere. ♦ (Înv.) Dispreț, desconsiderare; umilire, batjocură. – V. defăima.

defăima vt [At: COD. VOR. 109/20 / V: ~fai~, ~faiuma, ~fama, ~ăma, desf~, difaima / Pzi: ~faim, ~mez și (înv) ~ăim / E: it diffamare, lat *diffamiare] (C.i. oameni) 1 vt (Înv) A îndepărta cu dispreț și cu dojană. 2 vt (Înv) A subaprecia. 3 vt (Înv) A desconsidera. 4 vt (Înv) A înjosi. 5 vt (Înv) A umili. 6 vt (Înv) A detesta. 7 vt A vorbi de rău Si: a bârfi, a ponegri. 8 vt A blama. 9 vt A calomia. 10 vt A huli. 11-12 vtr A (se) compromite. 13 vr A decădea. 14 vt (Înv) A profana. 15 vt (Înv) A critica vehement. 16 vt (Înv) A condamna. 17 vt (Înv) A stigmatiza. 18 vt (Îvr) A anula un act. 19 vr (Reg; îf desf~) A se preface.

defăimare sf [At: DOSOFTEI, PS. 42/12 / V: ~fai~, ~faium~, ~fam~, ~ăm~, desf~, difaim~ / Pl: ~mări / E: defăima] 1 (Înv) Îndepărtare cu dispreț și dojană a unei persoane Si: defăimat1 (1), (înv) defăimăciune (1), defăimătură (1). 2 (Înv) Subapreciere. 3 (Înv) Desconsiderare. 4 (Înv) Înjosire. 5 (Înv) Umilire. 6 (Înv) Detestare. 7 Vorbire de rău a cuiva Si: bârfire, defăimat1 (7), ponegrire, (înv) defaimă (1), defăimăciune (7), defăimătură (7). 8 Blamare. 9 Calomniere. 10 Hulire. 11 (Îvr; îe) A lua în ~ A lua în batjocură. 12-13 Compromitere a cuiva (de către sine însuși sau) de către altcineva Si: defăimat1 (11-12), (înv) defăimăciune (11-12), defăimătură (11-12). 14 (Înv) Decădere. 15 (Înv) Profanare. 16 (Înv) Critică vehementă Si: defăimat1 (15), (înv) defăimăciune (15), defăimătură (15). 17 (Înv) Condamnare. 18 (Înv) Stigmatizare. 19 (Îvr) Anulare a unui act Si: defăimat1 (18), (înv) defăimăciune (18), defăimătură (18). 20 (Reg; îf desf~) Prefăcătorie.

DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. [Prez. ind. și.: defáim] – Din lat. *diffamiare.

DEFĂIMÁRE, defăimări, s. f. Acțiunea de a defăima și rezultatul ei; bârfire, ponegrire, calomniere; dispreț, desconsiderare; umilire, batjocură. – V. defăima.

DEFĂIMÁ, defáim, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a vătăma reputația cuiva; a bîrfi, a huli, a ponegri, a calomnia. Defăimat ești, ponegrit de asemeni, însă asta-i spre folosul domniei-tale. SADOVEANU, Z. C. 152. E bine că omul vrodată P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată. PANN, P. V. I 13. ♦ Refl. (Rar) A se compromite, a se face de rîs. Nu vedeți, nerușinați, Cît o să vă defăimați? TEODORESCU, P. P. 105. 2. (Învechit) A disprețui, a desconsidera, a subaprecia, a nu lua în seamă, a înjosi, a umili. Oh! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima. NEGRUZZI, S. I 22. Cine mă defaim’ o dată, eu de rudă nu-l cunosc. DACIA LIT. 143. – Prez. ind. și: defăimez.

DEFĂIMÁRE, defăimări, s. f. Acțiunea de a defăima și rezultatul ei. 1. Ponegrire, clevetire, calomnie, hulă. Nu se da înapoi de la nimic: iscodirea, defăimarea, bîrfeala... toate îi păreau deopotrivă bune. M. I. CARAGIALE, C. 20. 2. (Învechit) Dispreț, desconsiderare, umilire, batjocură. Se temea de asprimea tată-său și de șugubața defăimare a oamenilor. CREANGĂ, P. 89. Cîte umiliri rabdă, cîte defăimări sufere! NEGRUZZI, S. I 323.

A DEFĂIMÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A vorbi de rău; a ponegri; a cleveti; a calomnia; a denigra; a blama; a bârfi; a huli; a ponosi. 2) A pune într-o situație de inferioritate, lezând demnitatea; a umili; a înjosi. [Sil. -făi-ma] /<lat. difamiare

defăimà v. a vorbi de rău. [Tras din defaimă = lat. DIFFAMIA].

defăimare f. acțiunea de a defăima și rezultatul ei.

*defáĭm, a -făĭmá v. tr. (d. faĭmă saŭ lat. pop. dĭffamiare, cl. defámo și diffámo, -are, a defăĭma). Critic, vorbesc de răŭ, calomniez. – Și defăĭm, defăĭmez și desfaĭm.

defăĭmáre f. Acțiunea de a defăĭma.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

defăima (a ~) (-făi-) vb., ind. prez. 3 defăimea

defăimare (-făi-) s. f., g.-d. art. defăimării; pl. defăimări

defăimá vb. (sil. -făi-), ind. prez. 1 sg. defăiméz, 3 sg. și pl. defaimeáză

defăimáre s. f. (sil. -făi-), g.-d. art. defăimării; pl. defăimări

defăima (ind. prez. 3 sg. și pl. defăimă)

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

DEFĂIMÁ vb. v. desconsidera, disprețui, nesocoti.

DEFĂIMÁRE s. v. desconsiderare, desconsiderație, dispreț.

defăima vb. v. DESCONSIDERA. DISPREȚUI. NESOCOTI.

DEFĂIMA vb. a (se) bîrfi, a (se) blama, a (se) calomnia, a (se) cleveti, a (se) denigra, a (se) discredita, a (se) ponegri, (livr.) a (se) detracta, a (se) vitupera, (înv. și pop.) a (se) ocărî, (pop.) a (se) huli, a (se) năpăstui, a (se) povesti, (prin Olt.) a (se) publica, (înv.) a (se) balamuți, a (se) măscări, a (se) mozaviri, a (se) pohlibui, a (se) ponosi, a (se) ponoslui, a (se) prilesti, a (se) vrevi, (fam. fig.) a (se) încondeia, (pop. fig.) a (se) înnegri. (De ce îl ~ pe nedrept?)

DEFĂIMARE s. bîrfă, bîrfeală, bîrfire. bîrfit, calomnie, calomniere, cleveteală, clevetire, clevetit, denigrare, discreditare, ponegreală, ponegrire, șoaptă, (pop.) hulă, hulire, năpăstuire, pîră, (înv. și reg.) ponosluire, (Ban.) tonocie, (înv.) balamuție, catigore, clevetă, mozavirie, (fam. fig.) încondeiere, înnegrire. (Nu te pleca la ~ lor; o ~ ordinară.)

defăimare s. v. DESCONSIDERARE. DESCONSIDERAȚIE. DISPREȚ.

A defăima ≠ a cinsti, a elogia, a lăuda, a glorifica, a preamări, a venera

Defăimare ≠ elogiere, glorificare, venerare

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

DEFĂIMARE. Subst. Defăimare, ponegrire, ponegreală, denigrare, comeraj (rar), vituperație (livr.), discreditare, dezonoare; blasfemie, calomnie, calomniere, bîrfă (fam.), bîrfit, bîrfeală, bîrfire, ponos (pop.), clevetire (pop. și fam.), cleveteală (pop. și fam.), clevetă (înv.). Jignire, ofensă, ofensare, apostrofă, insultă, insultare, hulă (pop.), hulire (pop.), vorbă grea, ocară (pop.), ocărîre (rar), injurie, înjosire, umilire, umilință, ultragiu, ultragiere. Defăimător, difamator (franțuzism), denigrator, detractor (livr,), calomniator, hulitor, ponegritor, clevetitor, clevetici, bîrfitor, infamator (rar), criticant (rar), mahalagiu, mahalagioaică, mahalagiță (reg.). Gurile rele. Adj. Defăimător, infamator (rar), infamant, difamant (franțuzism), ponegritor, denigrator, calomniator, calomnios, bîrfitor, batjocoritor. Jignitor, ofensator, ofensant (rar), insultător, hulitor, injurios, înjositor. Defăimat, denigrat, calomniat, bîrfit, terfelit (fig.). Jignit, ofensat, insultat, umilit, înjosit, ultragiat. Vb. A defăima, a ponegri, a denigra, a vitupera (livr.), a detracta (livr.), a blasfemia (livr.), a discredita, a dezonora, ă batjocori, a terfeli (fig.), a calomnia, a vorbi cu păcat, a face (pe cineva) cîrpă de șters, a face pe cineva troacă (albie) de porci; a bîrfi, a ponosi (înv. și reg.), a cleveti (pop. și fam.), a vorbi de rău, a-i scoate (scorni) cuiva nume, a da pe cineva prin tîrg, a scorni minciuni, a-i scoate cuiva cîntece, a împroșca (a azvîrli) cu noroi în cineva, a tîrî în noroi, a lega tinicheaua de coada (cuiva). A jigni, a ofensa, a insulta, a aduce o jignire, (o ofensă, o insultă), a huli (pop.), a ocărî (pop.), a umple pe cineva de bogdaproste, a porcăi (fam.), a înjosi, a ultragia, a face de ocară (de vorbă, de rîs), a înjura, a da (a lua) în tărbacă (tărbăceală); a se alege cu ocări, a se umple de bogdaproste, a intra în gura lumii. Adv. (În mod) defăimător, calomnios, insultător. V. batjocură, blestem, discreditare, dispreț, neprincipialitate, ofensă, provocare; rtmilință.

Intrare: defaimare
defaimare
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: defăima
  • silabație: de-făi-ma info
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • defăima
  • defăimare
  • defăimat
  • defăimatu‑
  • defăimând
  • defăimându‑
singular plural
  • defăimea
  • defăimați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • defăimez
(să)
  • defăimez
  • defăimam
  • defăimai
  • defăimasem
a II-a (tu)
  • defăimezi
(să)
  • defăimezi
  • defăimai
  • defăimași
  • defăimaseși
a III-a (el, ea)
  • defăimea
(să)
  • defăimeze
  • defăima
  • defăimă
  • defăimase
plural I (noi)
  • defăimăm
(să)
  • defăimăm
  • defăimam
  • defăimarăm
  • defăimaserăm
  • defăimasem
a II-a (voi)
  • defăimați
(să)
  • defăimați
  • defăimați
  • defăimarăți
  • defăimaserăți
  • defăimaseți
a III-a (ei, ele)
  • defăimea
(să)
  • defăimeze
  • defăimau
  • defăima
  • defăimaseră
defăima2 (1 -m) verb grupa I conjugarea I tranzitiv
verb (VT18)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • defăima
  • defăimare
  • defăimat
  • defăimatu‑
  • defăimând
  • defăimându‑
singular plural
  • defaimă
  • defăimați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • defaim
(să)
  • defaim
  • defăimam
  • defăimai
  • defăimasem
a II-a (tu)
  • defaimi
(să)
  • defaimi
  • defăimai
  • defăimași
  • defăimaseși
a III-a (el, ea)
  • defaimă
(să)
  • defaime
  • defăima
  • defăimă
  • defăimase
plural I (noi)
  • defăimăm
(să)
  • defăimăm
  • defăimam
  • defăimarăm
  • defăimaserăm
  • defăimasem
a II-a (voi)
  • defăimați
(să)
  • defăimați
  • defăimați
  • defăimarăți
  • defăimaserăți
  • defăimaseți
a III-a (ei, ele)
  • defaimă
(să)
  • defaime
  • defăimau
  • defăima
  • defăimaseră
Intrare: defăimare
defăimare substantiv feminin
  • silabație: de-făi- info
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • defăimare
  • defăimarea
plural
  • defăimări
  • defăimările
genitiv-dativ singular
  • defăimări
  • defăimării
plural
  • defăimări
  • defăimărilor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

defăima, defăimezverb

  • 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Defăimat ești, ponegrit de asemeni, însă asta-i spre folosul domniei-tale. SADOVEANU, Z. C. 152. DLRLC
    • format_quote E bine că omul vrodată P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată. PANN, P. V. I 13. DLRLC
    • 1.1. reflexiv rar A se face de râs, a se compromite. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      sinonime: compromite
      • format_quote Nu vedeți, nerușinați, Cît o să vă defăimați? TEODORESCU, P. P. 105. DLRLC
  • 2. învechit A nu lua în seamă. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Oh! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima. NEGRUZZI, S. I 22. DLRLC
    • format_quote Cine mă defaim’ o dată, eu de rudă nu-l cunosc. DACIA LIT. 143. DLRLC
etimologie:

defăimare, defăimărisubstantiv feminin

etimologie:
  • vezi defăima DEX '98 DEX '09

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.