2 intrări

31 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

condúcere sf [At: V. ROM. decembrie 1950, 17 / Pl: ~ri / E: conduce] 1 Îndrumare a unui grup de oameni, instituții, organizații etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. 2 Direcție sau administrație a unei organizații, instituții etc. 3-4 (Pex) Persoană sau colectiv care conduce. 5 Activitate a conducătorului (1).

CONDÚCERE, conduceri, s. f. Acțiunea de a (se) conduce; activitatea conducătorului. ♦ (Concr.) Persoană sau colectiv care conduce. – V. conduce.

CONDÚCERE, conduceri, s. f. Acțiunea de a (se) conduce; activitatea conducătorului. ♦ (Concr.) Persoană sau colectiv care conduce. – V. conduce.

CONDÚCERE, conduceri, s. f. 1. Acțiunea de a conduce; activitatea conducătorului, a celui care stă în frunte, care conduce ceva. Organ de conducere. Colectiv de conducere.Sub conducerea partidului, cu neîntreruptul ajutor al Uniunii Sovietice, Romînia a parcurs în cițiva ani un drum mare, bogat în prefaceri revoluționare. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 12. Femeile muncitoare trebuie ridicate cu îndrăzneală în conducerile organizații lor sindicale. REZ. HOT. I 64. Condiția esențială a succesului muncii de agitație este conducerea zilnică și concretă a acestei munci de către organizația de partid. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5, 68. Un comandant suprem, un amiral, lua la miezul nopții conducerea operațiilor. BOGZA, A. I. 313. ◊ Conducere unică=principiu potrivit căruia conducerea este alcătuită dintr-o singură persoană sau dintr-un singur organ (instituție, întreprindere, organizație etc.) reprezentînd interesele tuturor celorlalte persoane sau organe conduse. Conducere colectivă = principiu suprem de conducere în partidul marxist-leninist, constînd în atragerea maselor în munca de conducere, prin elaborarea și discutarea în colectiv a hotărîrilor, prin dezvoltarea spiritului de răspundere personală și prin crearea condițiilor favorabile desfășurării criticii de jos. Principiul conducerii colective este principiul suprem de conducere în partidul marxist-leninist. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2724. 2. (Concretizat) Forța conducătoare constituită din persoanele care dirijează un partid, o întreprindere etc.; colectivul care conduce, conducătorii.

condúcere s. f., g.-d. art. condúcerii; pl. condúceri

condúcere s. f. → ducere

CONDÚCERE s. 1. cârmuire, diriguire, domnie, guvernare, stăpânire, (înv. și pop.) oblăduire, (înv.) chiverniseală, chivernisire, ocârmuire, purtare, purtat, stăpânie, vlădicie, (fig.) cârmă. (~ țării în vremea lui Mihai Viteazul.) 2. v. guvernare. 3. v. putere. 4. v. administrație. 5. v. comandă. 6. v. prezidare. 7. v. dirijare. 8. direcție, șefie. (Deține ~ unei instituții.) 9. v. (concr.) staff. (Întreaga ~ a fost schimbată.) 10. v. îndrumare. 11. v. însoțire.

CONDÚCERE s.f. Acțiunea de a (se) conduce; activitatea unui conducător. ♦ (Concr.) Persoană sau colectiv care dirijează o instituție, o întreprindere etc. [< conduce].

CONDÚCERE s. f. 1. acțiunea de a (se) conduce; activitatea unui conducător. 2. organ de cârmuire politică sau administrativă. (< conduce)

CONDÚCERE ~i f. 1) v. A CONDUCE. 2) Persoană sau colectiv care conduce. ~ea institutului. ~ea adunării. [G.-D. conducerii] /v. a conduce

conducere f. 1. fapta de a conduce; 2. fig. direcțiune; 3. conduct: conducerea apei, gazului.

*condúcere f. Acțiunea de a conduce. Direcțiune: afacerile-s supt [!] conducerea luĭ.

condúce [At: NEGRUZZI, S. I, 219 / Pzi: condúc / E: lat conducere] 1 vt A însoți. 2 vt (Îlv) A ~ la poliție (sau la închisoare) A aresta. 3 vt (îe) A ~ la altar A lua în căsătorie. 4 vt A călăuzi. 5 vt A fi în fruntea unui grup de oameni, a unei instituții, organizații etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. 6 vt (Fig) A dirija o discuție, o dezbatere. 7 vt A șofa. 8 vt A introduce apa, gazul în locuințe, prin instalații sau conducte (2). 9 vt A duce. 10 vr A se orienta după anumite norme, principii etc.

CONDÚCE, condúc, vb. III. 1. Tranz. A îndruma un grup de oameni, o instituție, o organizație etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. ♦ Fig. A dirija o discuție, o dezbatere etc. 2. Refl. A se orienta după..., a se comporta după... 3. Tranz. A însoți pe cineva. 4. Tranz. A dirija mersul unui vehicul, al unei mașini etc. 5. Fiz. (Despre corpuri) A transmite un fluid, o cantitate de căldură, de electricitate etc. [Perf. s. condusei, part. condus] – Din lat. conducere.

CONDÚCE, condúc, vb. III. 1. Tranz. A îndruma un grup de oameni, o instituție. o organizație etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. ♦ Fig. A dirija o discuție, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri. 2. Refl. A se orienta după..., a se comporta după... 3. Tranz. A însoți pe cineva. 4. Tranz. A dirija mersul unui vehicul, al unei mașini etc. [Perf. s. conduséi, part. condus] – Din lat. conducere.

CONDÚCE, condúc, vb. III. 1. Tranz. A îndruma un grup constituit de oameni, o instituție, un sector al treburilor publice, o activitate, avînd întreaga răspundere din domeniul respectiv. Răscoala țărănească [a lui Horia] nu a reușit, pentru că nu exista pe atunci o clasă socială care s-o conducă. IST. R.P.R. 279. ◊ Fig. A dirija (o discuție), a supraveghea (desfășurarea unei dezbateri). Responsabilul grupei sindicale a condus discuțiile în ședință. 2. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «după») A se orienta, a se purta, a se comporta. În lupta pentru construirea socialismului, partidele comuniste și muncitorești din țările de democrație populară se conduc după geniala învățătură leninist-stalinistă despre industrializarea socialistă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2372. 3. Tranz. A însoți pe cineva (arătîndu-i drumul). La plecare m-a condus pînă la poartă. IBRĂILEANU, A. 93. Portarul... îl conduse dinaintea starețului. NEGRUZZI, S. I 219. 4. Tranz. (Cu privire, la vehicule, în special la automobile sau tractoare) A dirija mersul, mișcarea. (Absol.) A început să învețe a conduce ? C. PETRESCU, C. V. 230. – Forme gramaticale: perf. s. condusei, part. condus.

condúce (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. condúc, 1 pl. condúcem, 2 pl. condúceți, perf. s. 1 sg. conduséi, 1 pl. condúserăm; imper. 2 sg. condú, neg. nu condúce; part. condús

CONDÚCE vb. 1. a cârmui, a dirigui, a domni, a guverna, a stăpâni, (înv. și pop.) a oblădui, (înv.) a birui, a chivernisi, a duce, a ocârmui, a povățui. (Ștefan cel Mare a ~ cu faimă Moldova.) 2. v. administra. 3. v. comanda. 4. v. prezida. 5. v. dirija. 6. v. călăuzi. 7. v. îndruma. 8. v. ghida. 9. v. sfătui. 10. v. însoți. 11. v. duce. 12. v. dirija. 13. v. șofa. 14. v. mâna.

CONDÚCE vb. III. 1. tr. A fi în frunte, a îndruma un grup de oameni, o instituție, un sector al treburilor publice, o activitate etc., având asupra sa întreaga răspundere în domeniul respectiv. ♦ (Fig.) A dirija o discuție; a călăuzi, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri. 2. refl. A se comporta, a se orienta (după anumite norme, principii etc.). 3. tr. A călăuzi, a însoți pe cineva (arătându-i drumul). 4. tr. A dirija mișcarea, mersul unui vehicul. [P.i. condúc, perf.s. -dusei, part. -dus. / < lat. conducere].

Intrare: conduce
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) conduce conducere condus conducând singular plural
condu, conduce conduceți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) conduc (să) conduc conduceam condusei condusesem
a II-a (tu) conduci (să) conduci conduceai conduseși conduseseși
a III-a (el, ea) conduce (să) condu conducea conduse condusese
plural I (noi) conducem (să) conducem conduceam conduserăm conduseserăm, condusesem*
a II-a (voi) conduceți (să) conduceți conduceați conduserăți conduseserăți, conduseseți*
a III-a (ei, ele) conduc (să) condu conduceau conduseră conduseseră
Intrare: conducere
conducere substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular conducere conducerea
plural conduceri conducerile
genitiv-dativ singular conduceri conducerii
plural conduceri conducerilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)