2 intrări

31 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

conducere sf [At: V. ROM. decembrie 1950, 17 / Pl: ~ri / E: conduce] 1 Îndrumare a unui grup de oameni, instituții, organizații etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. 2 Direcție sau administrație a unei organizații, instituții etc. 3-4 (Pex) Persoană sau colectiv care conduce. 5 Activitate a conducătorului (1).

CONDÚCERE, conduceri, s. f. Acțiunea de a (se) conduce; activitatea conducătorului. ♦ (Concr.) Persoană sau colectiv care conduce. – V. conduce.

CONDÚCERE, conduceri, s. f. Acțiunea de a (se) conduce; activitatea conducătorului. ♦ (Concr.) Persoană sau colectiv care conduce. – V. conduce.

CONDÚCERE, conduceri, s. f. 1. Acțiunea de a conduce; activitatea conducătorului, a celui care stă în frunte, care conduce ceva. Organ de conducere. Colectiv de conducere.Sub conducerea partidului, cu neîntreruptul ajutor al Uniunii Sovietice, Romînia a parcurs în cițiva ani un drum mare, bogat în prefaceri revoluționare. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 12. Femeile muncitoare trebuie ridicate cu îndrăzneală în conducerile organizații lor sindicale. REZ. HOT. I 64. Condiția esențială a succesului muncii de agitație este conducerea zilnică și concretă a acestei munci de către organizația de partid. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5, 68. Un comandant suprem, un amiral, lua la miezul nopții conducerea operațiilor. BOGZA, A. I. 313. ◊ Conducere unică=principiu potrivit căruia conducerea este alcătuită dintr-o singură persoană sau dintr-un singur organ (instituție, întreprindere, organizație etc.) reprezentînd interesele tuturor celorlalte persoane sau organe conduse. Conducere colectivă = principiu suprem de conducere în partidul marxist-leninist, constînd în atragerea maselor în munca de conducere, prin elaborarea și discutarea în colectiv a hotărîrilor, prin dezvoltarea spiritului de răspundere personală și prin crearea condițiilor favorabile desfășurării criticii de jos. Principiul conducerii colective este principiul suprem de conducere în partidul marxist-leninist. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2724. 2. (Concretizat) Forța conducătoare constituită din persoanele care dirijează un partid, o întreprindere etc.; colectivul care conduce, conducătorii.

CONDÚCERE s.f. Acțiunea de a (se) conduce; activitatea unui conducător. ♦ (Concr.) Persoană sau colectiv care dirijează o instituție, o întreprindere etc. [< conduce].

CONDÚCERE s. f. 1. acțiunea de a (se) conduce; activitatea unui conducător. 2. organ de cârmuire politică sau administrativă. (< conduce)

CONDÚCERE ~i f. 1) v. A CONDUCE. 2) Persoană sau colectiv care conduce. ~ea institutului. ~ea adunării. [G.-D. conducerii] /v. a conduce

conducere f. 1. fapta de a conduce; 2. fig. direcțiune; 3. conduct: conducerea apei, gazului.

*condúcere f. Acțiunea de a conduce. Direcțiune: afacerile-s supt conducerea luĭ.

conduce [At: NEGRUZZI, S. I, 219 / Pzi: conduc / E: lat conducere] 1 vt A însoți. 2 vt (Îlv) A ~ la poliție (sau la închisoare) A aresta. 3 vt (Îe) A ~ la altar A lua în căsătorie. 4 vt A călăuzi. 5 vt A fi în fruntea unui grup de oameni, a unei instituții, organizații etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. 6 vt (Fig) A dirija o discuție, o dezbatere. 7 vt A șofa. 8 vt A introduce apa, gazul în locuințe, prin instalații sau conducte (2). 9 vt A duce. 10 vr A se orienta după anumite norme, principii etc.

CONDÚCE, condúc, vb. III. 1. Tranz. A îndruma un grup de oameni, o instituție, o organizație etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. ♦ Fig. A dirija o discuție, o dezbatere etc. 2. Refl. A se orienta după..., a se comporta după... 3. Tranz. A însoți pe cineva. 4. Tranz. A dirija mersul unui vehicul, al unei mașini etc. 5. Fiz. (Despre corpuri) A transmite un fluid, o cantitate de căldură, de electricitate etc. [Perf. s. condusei, part. condus] – Din lat. conducere.

CONDÚCE, condúc, vb. III. 1. Tranz. A îndruma un grup de oameni, o instituție. o organizație etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. ♦ Fig. A dirija o discuție, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri. 2. Refl. A se orienta după..., a se comporta după... 3. Tranz. A însoți pe cineva. 4. Tranz. A dirija mersul unui vehicul, al unei mașini etc. [Perf. s. conduséi, part. condus] – Din lat. conducere.

CONDÚCE, condúc, vb. III. 1. Tranz. A îndruma un grup constituit de oameni, o instituție, un sector al treburilor publice, o activitate, avînd întreaga răspundere din domeniul respectiv. Răscoala țărănească [a lui Horia] nu a reușit, pentru că nu exista pe atunci o clasă socială care s-o conducă. IST. R.P.R. 279. ◊ Fig. A dirija (o discuție), a supraveghea (desfășurarea unei dezbateri). Responsabilul grupei sindicale a condus discuțiile în ședință. 2. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «după») A se orienta, a se purta, a se comporta. În lupta pentru construirea socialismului, partidele comuniste și muncitorești din țările de democrație populară se conduc după geniala învățătură leninist-stalinistă despre industrializarea socialistă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2372. 3. Tranz. A însoți pe cineva (arătîndu-i drumul). La plecare m-a condus pînă la poartă. IBRĂILEANU, A. 93. Portarul... îl conduse dinaintea starețului. NEGRUZZI, S. I 219. 4. Tranz. (Cu privire, la vehicule, în special la automobile sau tractoare) A dirija mersul, mișcarea. (Absol.) A început să învețe a conduce? C. PETRESCU, C. V. 230. – Forme gramaticale: perf. s. condusei, part. condus.

CONDÚCE vb. III. 1. tr. A fi în frunte, a îndruma un grup de oameni, o instituție, un sector al treburilor publice, o activitate etc., având asupra sa întreaga răspundere în domeniul respectiv. ♦ (Fig.) A dirija o discuție; a călăuzi, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri. 2. refl. A se comporta, a se orienta (după anumite norme, principii etc.). 3. tr. A călăuzi, a însoți pe cineva (arătându-i drumul). 4. tr. A dirija mișcarea, mersul unui vehicul. [P.i. condúc, perf.s. -dusei, part. -dus. / < lat. conducere].

CONDÚCE vb. I. tr. 1. a îndruma un grup de oameni, o instituție, o organizație. ◊ (sport) a fi în fruntea clasamentului. 2. (fig. a dirija o discuție; a călăuzi, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri. 3. a acompania, a însoți pe cineva. 4. a dirija mișcarea, mersul unui vehicul; a șofa. II. refl. a se comporta, a se orienta (după). (< lat. conducere)

A SE CONDÚCE mă condúc intranz. A avea în imediata apropiere, conformându-se; a se călăuzi; a se orienta. ~ de litera legii. /<lat. conducere

A CONDÚCE condúc tranz. 1) (instituții, organizații, colectivități, activități) A îndruma în calitate de șef; a orienta, stând în frunte; a dirija. 2) (persoane) A urma în calitate de însoțitor; a însoți; a întovărăși; a acompania. 3) (persoane) A însoți pe parcursul unui drum (din politețe, pentru siguranță etc.); a petrece. 4) (vehicule) A face să meargă într-o anumită direcție (printr-o acțiune continuă). 5) fig. (discuții) A supraveghea în calitate de responsabil. /<lat. conducere

conduce v. 1. a aduce cu sine, a mâna; 2. a însoți pe cineva (din onoare sau siguranță); 3. fig. a dirija: a conduce un atac; 5. a se purta.

*condúc, -ús, a -úce v. tr. (lat. condúcere). Duc cu mine, călăuzesc, arăt drumu. Întovărășesc de politeță saŭ p. siguranță. Dirijez, îndrept, comand, guvernez: a conduce o luntre, o armată, o fabrică, niște afacerĭ. V. intr. Fig. Duc spre. Îs îndreptat spre: virtutea conduce la fericire. V. refl. Mă port, mă țin: acest om s’a condus bine în vĭață.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

condúcere s. f., g.-d. art. condúcerii; pl. condúceri

condúcere s. f. → ducere

arată toate definițiile

Intrare: conducere
conducere substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • conducere
  • conducerea
plural
  • conduceri
  • conducerile
genitiv-dativ singular
  • conduceri
  • conducerii
plural
  • conduceri
  • conducerilor
vocativ singular
plural
Intrare: conduce
verb (VT643)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • conduce
  • conducere
  • condus
  • condusu‑
  • conducând
  • conducându‑
singular plural
  • condu
  • conduce
  • conduceți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • conduc
(să)
  • conduc
  • conduceam
  • condusei
  • condusesem
a II-a (tu)
  • conduci
(să)
  • conduci
  • conduceai
  • conduseși
  • conduseseși
a III-a (el, ea)
  • conduce
(să)
  • condu
  • conducea
  • conduse
  • condusese
plural I (noi)
  • conducem
(să)
  • conducem
  • conduceam
  • conduserăm
  • conduseserăm
  • condusesem
a II-a (voi)
  • conduceți
(să)
  • conduceți
  • conduceați
  • conduserăți
  • conduseserăți
  • conduseseți
a III-a (ei, ele)
  • conduc
(să)
  • condu
  • conduceau
  • conduseră
  • conduseseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)