CONDUCERE, conduceri, s. f. 1. Acțiunea de a conduce; activitatea conducătorului, a celui care stă în frunte, care conduce ceva. Organ de conducere. Colectiv de conducere. ▭ Sub conducerea partidului, cu neîntreruptul ajutor al Uniunii Sovietice, Romînia a parcurs în cițiva ani un drum mare, bogat în prefaceri revoluționare. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 12. Femeile muncitoare trebuie ridicate cu îndrăzneală în conducerile organizații lor sindicale. REZ. HOT. I 64. Condiția esențială a succesului muncii de agitație este conducerea zilnică și concretă a acestei munci de către organizația de partid. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5, 68. Un comandant suprem, un amiral, lua la miezul nopții conducerea operațiilor. BOGZA, A. I. 313. ◊ Conducere unică=principiu potrivit căruia conducerea este alcătuită dintr-o singură persoană sau dintr-un singur organ (instituție, întreprindere, organizație etc.) reprezentînd interesele tuturor celorlalte persoane sau organe conduse. Conducere colectivă = principiu suprem de conducere în partidul marxist-leninist, constînd în atragerea maselor în munca de conducere, prin elaborarea și discutarea în colectiv a hotărîrilor, prin dezvoltarea spiritului de răspundere personală și prin crearea condițiilor favorabile desfășurării criticii de jos. Principiul conducerii colective este principiul suprem de conducere în partidul marxist-leninist. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2724. 2. (Concretizat) Forța conducătoare constituită din persoanele care dirijează un partid, o întreprindere etc.; colectivul care conduce, conducătorii.