3 intrări

Articole pe această temă:

39 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

comun, ~ă [At: COD. ȚIV. 5/9 / Pl: ~i, ~e / E: fr commun, lat communis] 1-2 a Care aparține mai multora sau tuturor. 3-4 a Care privește pe mai mulți sau pe toți. 5-6 a Care interesează pe mai mulți sau pe toți. 7-8 a De care se folosesc mai mulți sau toți Si: obștesc. 9 a (Jur; îs) Drept ~ Parte a dreptului care are aplicare generală. 10 a (Jur; îs) Criminal de drept ~ Criminal care a comis o crimă obișnuită. 11 a (Grm; îs) Substantiv ~ Substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel. 12 a(Mat; îs) Factor ~ Număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume. 13 a (Mat; îs) Divizor ~ Număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. 14 a (Mat; îs) Multiplu ~ Număr care este divizibil cu mai multe numere întregi date. 15 a (Mat; îs) Cel mai mic multiplu ~ Cel mai mic număr întreg care se poate împărți exact prin mai multe numere întregi. 16 a (Mat; îs) Numitor ~ Numitor care aparține mai multor fracții. 17 a (Rar; îs) An ~ An calendaristic. 18 a (Îs) Simț ~ Minte sănătoasă Cf bun simț. 19 a (Îe) A face cauză ~ă cu cineva A lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuție. 20 sn(Îe) A nu avea nimic (în) ~ cu cineva (sau ceva) A nu avea nici o legătură cu cineva (sau ceva). 21 a (Îe) A duce viață ~ă cu cineva A trăi sub același acoperiș Si: a conviețui. 22 sn Ceea ce aparține unei colectivități. 23 sn Ceea ce este alcătuit pe baze obștești. 24 av (îlav) În ~ Laolaltă. 25 a Obișnuit. 26 a Frecvent. 27 a (Îs) Loc ~ Idee cunoscută de toată lumea Si: banalitate. 28 sn (Îe) A ieși din ~ A se prezenta ca ceva deosebit de ceilalți. 29 a Banal. 30 a De proastă calitate.

comúnă sf [At: PRETORIAN, DR. C. 55 / V: (pop) ~mấnă / Pl: ~ne / E: fr commune] 1 Unitate de bază administrativ-economică, alcătuită din unul sau mai multe sate și condusă de un primar. 2 Locuitorii comunei (1) Si: comunitate, obște. 3 (Pop) Primărie. 4 (Îem) Așezare urbană din țările din apusul Europei, dezvoltată în cadrul vechilor cetăți așezate pe marile drumuri comerciale și posedând o anumită autonomie. 5 (Ist; în Franța) Formă de conducere instaurată la Paris, în august 1792, de mica burghezie franceză, sprijinită de masele populare. 6 (Îs) Comuna din Paris Guvern insurecțional francez, format la Paris în martie 1871, după retragerea germană, opera socialiștilor și a muncitorilor, care au încercat să administreze afacerile publice fără să recurgă la stat. 7 (În Anglia) Oraș care alege deputați în Parlament. 8 (Îs) Camera Comunelor Una dintre cele două camere ale Parlamentului englez (cu reprezentanții orașelor). 9 (Îs) Comuna primitivă Prima treaptă de dezvoltare a societății omenești, caracterizată prin munca în comun și prin împărțirea egală a bunurilor materiale.

COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparține mai multora sau tuturor; care privește sau interesează pe mai mulți sau pe toți; de care se folosesc mai mulți sau toți; obștesc. ◊ Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale). Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obișnuită. Substantiv comun = substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel. Factor comun = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date. Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărți exact prin mai multe numere întregi. Numitor comun = numitor care aparține mai multor fracții. An comun = an calendaristic. ◊ Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuție. A nu avea nimic comun cu cineva (sau ceva) = a nu avea nicio legătură cu cineva, a fi străin de... A duce viață comună cu cineva = a trăi sub același acoperiș; a conviețui. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce aparține unei colectivități; ceea ce este alcătuit pe baze obștești. ◊ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. 2. Obișnuit, normal, firesc; frecvent. ◊ Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru știut; banalitate. ◊ Expr. (Substantivat) A ieși din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit, deosebit de ceilalți. 3. Banal, de rând; de proastă calitate. – Din fr. commun, lat. communis.

COMÚNĂ, comune, s. f. 1. Unitate de bază administrativ-teritorială, alcătuită din unul sau mai multe sate și condusă de un primar. ♦ (În Evul Mediu) Așezare urbană în țările din Apusul Europei, dezvoltată în cadrul vechilor cetăți așezate pe marile drumuri comerciale și posedând o anumită autonomie. 2. (În sintagma) Comuna primitivă = prima treaptă de dezvoltare a societății omenești, caracterizată prin munca în comun și prin împărțirea egală a bunurilor materiale. – Din fr. commune.

COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparține mai multora sau tuturor; care privește sau interesează pe mai mulți sau pe toți; de care se folosesc mai mulți sau toți; obștesc. ◊ Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale). Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obișnuită. Substantiv comun = substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel. Factor comun = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date. Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărți exact prin mai multe numere întregi. Numitor comun = numitor care aparține mai multor fracții. An comun = an calendaristic. ◊ Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuție. A nu avea nimic comun cu cineva (sau ceva) = a nu avea nici o legătură cu cineva, a fi străin de... A duce viață comună cu cineva = a trăi sub același acoperiș; a conviețui. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce aparține unei colectivități; ceea ce este alcătuit pe baze obștești. ◊ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. 2. Obișnuit, normal, firesc; frecvent. ◊ Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru știut; banalitate. ◊ Expr. (Substantivat) A ieși din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit, deosebit de ceilalți. 3. Banal, de rând; de proastă calitate. – Din fr. commun, lat. communis.

COMÚNĂ, comune, s. f. 1. Unitate de bază administrativ-economică, alcătuită din unul sau mai multe sate și condusă de un primar. ♦ (În evul mediu) Așezare urbană în țările din apusul Europei, dezvoltată în cadrul vechilor cetăți așezate pe marile drumuri comerciale și posedând o anumită autonomie. 2. (În sintagma) Comuna primitivă = prima treaptă de dezvoltare a societății omenești, caracterizată prin munca în comun și prin împărțirea egală a bunurilor materiale. – Din fr. commune.

COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. (În opoziție cu particular, individual) Care aparține tuturora sau mai multora; care privește, ține de sau interesează pe toți sau pe mai mulți; de care se folosesc toți sau mai mulți. V. obștesc, colectiv, public, general, universal. Curte comună. A avea interese comune.Bogățiile de orice natură ale subsolului, fabricile, uzinele și minele, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație de orice fel, transportul feroviar, fluvial, maritim și aerian, bănci le, poșta, telegraful, telefonul, radioul, mijloacele de tipar, cinematografia și teatrul, gospodăriile agricole de stat, stațiunile de mașini și tractoare, întreprinderile comunale și partea naționalizată a fondului de locuințe de la orașe constituie proprietate de stat, bun comun al poporului. CONST. R.P.R. 11. Jean Bart... are puncte comune cu literatura dintre 1880-1900... literatură cu caracter critic, literatură înclinată spre satiră. IBRĂILEANU, S. 89. ◊ (Jur.) Drept comun = totalitatea legilor fundamentale care guvernează legislația unui stat (și în care nu sînt cuprinse legile cu caracter special sau excepțional). Pedepse de drept comun.Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obișnuită. Substantiv comun = (în opoziție cu substantiv propriu) substantiv care servește la indicarea obiectelor (ființe, lucruri, stări, acțiuni, însușiri, relații) de același fel. «Lup», «scaun», «frumusețe» sînt substantive comune. ▭ (Mat.) Factor comun = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil prin mai multe numere întregi date. Numitor comun = numitor care aparține mai multor fracții. ◊ Expr. De comun acord = în perfectă înțelegere, în deplină armonie, în acord (unii cu alții). A face cauză comună (cu cineva) = a lua parte cuiva într-o chestiune sau într-o discuție, a se declara solidar cu el, a se alătura lui. V. identifica. Se vede treaba că și ceferiștii fac cauză comună cu ei [cu țăranii răsculați]. DUMITRIU, B. F. 86. A nu avea nimic comun cu cineva= a nu avea de-a face cu cineva, a nu avea nici un fel de relații cu cineva. A duce viață comună (cu cineva) = a trăi sub același acoperiș. ♦ (Substantivat, n. sg.) Ceea ce aparține tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obștești sau pentru folos obștesc. Vaca și vițelul ne rămîn nouă... buhăieșul îl dăm la comun... așa spune mama. CAMILAR, TEM. 305. ◊ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. Colectiviștii muncesc pămîntul în comun. 2. Obișnuit, normal. V. răspîndit, frecvent. Cu cît va fi mai mare înălțimea morală, de la care observă artistul societatea descrisă, cu atîta mai adîncă înrîurire vor avea scrierile lui... Acestea toate sînt lucruri, putem zice, comune, și e de mirare numai că se găsesc oameni care nu pot să le înțeleagă. GHEREA, ST. CR. II 97. ◊ Loc comun = idee reprezentată de toți (sau de mulți) în același fel (și banalizată prin deasa ei întrebuințare). Limbaj comun v. limbaj. ◊ (Substantivat, în expr.) A ieși din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit, anormal. 3. Banal, de rînd. V. mediocru, ordinar, vulgar. Stil comun.

COMÚNĂ, comune, s. f. I. Unitate administrativă compusă din unul sau mai multe sate, condusă de un sfat popular comunal. Comuna este un centru important de populație țărănească, compus din unul sau mai multe sate, avînd o populație în jurul a 3000 de locuitori. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 9-10, 44. ◊ (În vechea organizare administrativă a țării) Comună urbană v. urban. Comună rurală v. rural. ♦ (În evul mediu) Așezare urbană în țările din apusul Europei (în special în Franța, Italia și Germania), care s-a dezvoltat în cadrul vechilor cetăți așezate pe marile drumuri comerciale și care se bucura de o anumită autonomie. 2. (În expr.) Comuna primitivă = prima formație socială, corespunzînd unor forțe de producție slab dezvoltate, în care baza relațiilor de producție o constituia proprietatea în comun a mijloacelor de producție, relațiile între oameni fiind de colaborare și ajutor reciproc, fără clase sociale și fără exploatarea omului de către om. În orînduirea comunei primitive, baza raporturilor de producție o formează proprietatea socială asupra mijloacelor de producție. STALIN, PROBL. LEN. 877. Comuna agricolă forma cea mai înaltă a cooperării gospodăriilor țărănești, în care proprietatea obștească se va extinde asupra tuturor mijloacelor de producție. Comunele agricole apărute în U.R.S.S. în prima etapă a organizării colhozurilor erau premature datorită tehnicii insuficient dezvoltate și au fost reorganizate în arteluri. Comuna agricolă viitoare va apărea atunci cînd pe ogoarele și în fermele artelurilor vor fi din abundență cereale, vite, păsări, legume și tot felul de alte produse, cînd artelurile vor avea spălătorii mecanice, bucătării-cantine moderne, fabrici de pîine etc. STALIN, O. XIII 372. Comuna (din Paris) = formă de guvernare a orașului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate și constituind prima încercare de instaurare a dictaturii proletariatului. Aniversarea Comunei.Comuna din Paris a dat avînt proletariatului din lumea întreagă în lupta contra orînduirii sociale capitaliste, înarmîndu-l cu experiențele dobîndite de ea în lupta pentru socialism. ENGELS, la MARX, R. CIV. 6. Comuna din Paris s-a născut în focul luptei proletariatului parizian pentru apărarea patriei cotropite de armatele germane și pentru răsturnarea burgheziei, care, trădînd interesele naționale, a capitulat în fața cotropitorilor și s-a aliat cu ei împotriva propriului popor. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1989. 3. (În expr.) Camera Comunelor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez.

COMÚN, -Ă adj. 1. Care aparține mai multora sau tuturor; folosit de toți sau de mai mulți; obștesc. ◊ Drept comun = totalitatea legilor cu aplicare generală; substantiv comun = substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel; factor comun = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume; divizor comun = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu comun = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor comun = numitor care aparține mai multor fracții. ◊ A face cauză comună cu cineva = a fi de partea cuiva (într-o chestiune, într-o discuție etc.). 2. Obișnuit, normal. ◊ Loc comun = idee care apare la mai mulți sau la toți în același fel, banalizându-se prin deasa ei întrebuințare. 3. Banal, de rând. // s.n. Ceea ce aparține tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obștești. ◊ În comun = laolaltă, împreună. ◊ A ieși din comun = A se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit. [< lat. communis, cf. fr. commun].

COMÚNĂ s.f. 1. Oraș medieval (dezvoltat în apusul Europei din vechile cetăți situate pe căile de comunicație comercială), care se bucura de o anumită autonomie politică. ♦ Diviziune teritorială, administrată de un primar și de un consiliu municipal. 2. Unitate administrativă compusă din unul sau mai multe sate sau cătune și condusă de un consiliu popular comunal. 3. Comună primitivă = prima formațiune social-economică din istoria societății, corespunzând unor forțe de producție slab dezvoltate, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție și pe relații de colaborare și ajutor reciproc. ◊ Comuna din Paris = formă de guvernare a orașului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate; Camera Comunelor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez. [Pl. -ne / < fr. commune, it. comune, cf. lat.med. communa].

COMÚN, -Ă I. adj. 1. care aparține mai multora sau tuturor; care interesează pe mai mulți sau pe toți; obștesc. ◊ (jur.) drept ~ = parte a dreptului cu aplicare generală; substantiv ~ = substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel; factor ~ = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume; divizor ~ = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu ~ = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor ~ = numitor care aparține mai multor fracții. ◊ a face cauză ~ă cu cineva = a fi de partea cuiva. 2. obișnuit, normal, frecvent. ◊ loc ~ = idee, lucru știut de toată lumea; banalitate. 3. mediocru, banal, de rând. II. s. n. ceea ce aparține tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obștești. ◊ în ~ = laolaltă, împreună. ◊ a ieși din ~ = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit. (<fr. commun, lat. communis)

COMÚNĂ s. f. 1. oraș medieval, care se bucura de o anumită autonomie politică. 2. unitate de bază administrativ-teritorială compusă din unul sau mai multe sate. 3. ~ primitivă = prima formațiune social-economică din istoria societății, cu nivelul scăzut al forțelor de producție, proprietatea comună asupra mijloacelor de producție și egalitatea în repartiția produselor. ◊ C-a din Paris = formă de guvernare a orașului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate, prima încercare de instaurare a dictaturii proletariatului; Camera C-elor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez. (<fr. commune)

COMÚN ~ă (~i, ~e) 1) Care aparține mai multor persoane. Casă ~ă. Pământ ~. 2) Care se face împreună; realizat de mai multe persoane; colectiv. Muncă ~ă. Operă ~ă. Acțiune ~ă. 3) Care aparține tuturor; aflat în posesiunea tuturor; obștesc; colectiv. Bun ~. Interes ~. Voință ~ă. Drept ~. 4) Care nu se deosebește prin nimic; lipsit de originalitate; obișnuit; ordinar; banal; trivial; vulgar. Metodă ~ă. Figură ~ă. Stil ~. Manieră ~ă.În ~ împreună. A ieși din ~ a se deosebi; a se distinge. /<fr. commun, lat. communis

COMÚNĂ ~e f. 1) Colectiv de persoane care s-au unit pentru a munci și a duce o viață în comun. ~ de muncă.~ primitivă prima formație social-economică omenească. 2): ~a din Paris guvern revoluționar, creat de muncitorii parizieni în 1871. 3) Diviziune administrativ-teritorială rurală compusă din unul sau mai multe sate și condusă de un primar. 4) (în evul mediu în Europa Occidentală) Oraș care a obținut independența față de stăpânul unui domeniu feudal. [G.-D. comunei] /<fr. commune

comun a. 1. ce-i al tuturor: aerul, soarele, sunt comune; 2. abundant: argintul e mai comun decât aurul; 3. de puțină valoare, de rând: lucru, graiu, obiceiu comun; 4. Gram. nume care convine tuturor indivizilor din aceeaș specie.

comună f. 1. odinioară în apusul Europei (Italia, Franța), corpul burghezilor unui oraș sau târg cari se guvernau ei înșiși: emanciparea comunelor; 2. azi, diviziune teritorială administrată de un primar, asistat de un consiliu comunal: mai multe comune formează o plasă; în România sunt comune urbane sau orașe și comune rurale sau sate; 3. reunirea tuturor locuitorilor unei comune; 4. Camera Comunelor, unul din cele două corpuri ale Parlamentului englez: Camera Comunelor și Camera Lorzilor; 5. Comuna, putere revoluționară instalată la Paris în 1792 și în 1871.

*común, -ă adj. (lat. com-múnis, d. múnus, însarcinare. V. i-mun, muni-cipiŭ, re-munerațiune). La care ĭaŭ saŭ pot lua parte toțĭ: fîntînă comună. Ceĭa ce e propriŭ maĭ multora: interes comun. General, universal: limbă comună. Ordinar, obișnuit: întrebuințare comună. Abundant, frecŭent: merele-s poame comune. Ordinar, ignobil: obiceĭurĭ comune, față comună. Mediocru, ĭeftin: marfă comună. Viață comună, la un loc. Gram. Nume comun, care convine tuturor ființelor aceleĭașĭ speciĭ. S. n. Cel maĭ mare număr: comunu oamenilor. În comun, la un loc cu altu: a trăi în comun.

*comúnă f., pl. e (fr. commune, d. lat. pop. communa, cl. communia, n. pl. d. communis, comun). Oraș orĭ sat. (Orașu e comună urbană, satu rurală). În evu mediŭ, în vestu Eŭropeĭ, asociațiune de burghejĭ din aceĭașĭ localitate care aveaŭ drept să se guverneze singurĭ. Camera Comunelor, a doŭa cameră în Anglia pe lîngă Camera Lorzilor.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

común adj. m., pl. comúni; f. comúnă, pl. comúne

comúnă s. f., g.-d. art. comúnei; pl. comúne

arată toate definițiile

Intrare: comun
comun adjectiv
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • comun
  • comunul
  • comunu‑
  • comu
  • comuna
plural
  • comuni
  • comunii
  • comune
  • comunele
genitiv-dativ singular
  • comun
  • comunului
  • comune
  • comunei
plural
  • comuni
  • comunilor
  • comune
  • comunelor
vocativ singular
plural
Intrare: comună
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • comu
  • comuna
plural
  • comune
  • comunele
genitiv-dativ singular
  • comune
  • comunei
plural
  • comune
  • comunelor
vocativ singular
plural
Intrare: ploier-comun
ploier-comun substantiv masculin
  • silabație: -ier-
substantiv masculin compus
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ploier-comun
  • ploierul-comun
plural
  • ploieri-comuni
  • ploierii-comuni
genitiv-dativ singular
  • ploier-comun
  • ploierului-comun
plural
  • ploieri-comuni
  • ploierilor-comuni
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)