4 intrări

37 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

buiguit2, ~ă a vz bâiguit2

buiguit1 sn vz bâiguit1

BUIGUÍT, -Ă adj. v. bîiguit.

BUIGUIT2 adj. 1. (Mold.) Fără rost sau fără înțeles, încurcat, confuz (despre cuvinte). Buiguite scornituri și deșerte. NCL I, 40; cf. M. COSTIN. 2. (Mold., Criș.) Zăpăcit, uluit, năucit, buimăcit. A: Ce eu, buiguit de minte, Dziș de tot omul că minte. DOSOFTEI, PS. Și mai buiguiți, si mai uluiți au fost. CANTEMIR, HR.; cf. VARLAAM; M. COSTIN; DVS, 45v. C: În dulcețile lumii petrec cu mîndrii și cu buiecii, înșelați de veacul acest trecătoriu, buiuguiți în dezmierdăciunea lumii. C 1737, 7v. Variante: buiuguit (VARLAAM; C 1737, 7v). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguire, buiguit1, buiguitor, buiguitură. Cf. buiguitor (1); bezmetic, buiguitor (2), cebăluit. adjectiv

BUIGUIT1 s.n. (Mold.) Extaz, vedenie. Aceastea le adeveriia acel svințit Illustrie că le-au vădzut avidomă au în buiguit. DVS, 88v. Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguire, buiguit2, buiguitor, buiguitură. Cf. buiguire (2). substantiv neutru

bâiguí [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154r/33 / V: băi-, bui-, (îrg) buiug-, (înv) buigăi, (reg) bâg-, bâlg-, bulg-, bvâig-, (înv) îmbui- / Pzi: ~bâigui, ~iesc / E: ns cf mg bolyongni] 1 vi A vorbi fără rost sau fără temei Si: a divaga. 2 vi (Mai ales d. bolnavi) A vorbi fără șir, în somn sau în delir Si: a delira, a aiura. 3 vi (Fig; îvr; d. membre) A face mișcări reflexe, fără nici un scop, necontrolate. 4 vr (Îvr) A (se) zăpăci, a (se) ameți de cap. 5 vr (Îe) A se ~ de cap A deveni nebun. 6 vr (Rar) A se văita încet și în neștire.

bâiguit1 sn [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 88v/ / V: (înv) bui~ / Pl: ~uri / E: bâigui] (Îvr) Bâiguire (2). incompletă în original

bâiguit2, ~ă a [At: VARLAAM, C. 15 / V: (îrg) bui~, buiugu~, (înv) băi~, (reg) buihuit, bulg~, buigat / Pl: ~iți, ~e / E: bâigui] 1 (D. vorbire) Fără sens, rău articulat. 2 (D. oameni) Zăpăcit. 3 (Îs) ~ de cap Amețit. 4 (Înv) În delir, tulburat. 5 (Înv) Fantastic.

BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. bolvongni „a rătăci”.

BÂIGUÍT, -Ă, bâiguiți, -te, adj. (Despre vorbire) Fără noimă, fără sens, rău articulat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimac. – V. bâigui.

BÂIGUÍT, -Ă, bâiguiți, -te, adj. (Despre vorbire) Fără noimă, fără sens, rău articulat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimac. – V. bâigui.

BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. bolyongni „a rătăci”.

BÎIGUÍ, bîigui vb. IV. Intranz. 1. A vorbi fără noimă sau temei, a spune lucruri fără înțeles, a vorbi alandala. Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bîiguind. REBREANU, P. S. 99. ♦ A vorbi fără șir (în somn sau în delir); a aiura, a delira. L-a ascultat cum bîiguie în neștirea trudită a neminții lui. POPA, V. 157. 2. A vorbi încet și nedeslușit; a îngăima, a îngîna. Ca la o comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bîiguind într-un singur glas, prelung ca murmurul unei furtuni trecute: Iertați-ne. REBREANU, R. II 277. (Colivescu,cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? ALECSANDRI, T.. 930. – Prez. ind. și: bîiguiesc (ȘEZ. I 50). – Variantă: (regional) buiguí (ȘEZ. II 128) vb. IV.

BÎIGUÍT, -Ă, bîiguiți, -te, adj. 1. (Despre vorbele, vorbirea sau glasul cuiva) Neclar, neînțeles, încurcat. 2. (Despre oameni) Zăpăcit, uluit, buimăcit. (Atestat în forma buiguit) Duțu se uită cîtva timp, buiguit, în vînt. SLAVICI, O. I 317. – Variantă: (regional) buiguít, -ă adj.

BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi fără noimă, fără sens. ♦ A aiura, a delira. ♦ A îngăima, a îngâna. – Comp. magh. bolyo(n)gni.

BÂIGUÍT, -Ă, bâiguiți, -te, adj. (Despre vorbele sau vorbirea cuiva) Neclar, încurcat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimăcit. – V. bâigui.

A BÂIGUÍ bâigui intranz. A vorbi incoerent și confuz. [Sil. bâi-gu-i] /<ung. bolyo[n]gni

BUIGUI vb. (Mold.) 1. A vorbi alandala. L-au învățat să creadză întru Hristos și să nu mai dzîcă că-i năroc și cealea ce-a să pață omul, cum buiguia întîi. DVS, 154r. Și altele cîte buiguiaște, tuturor sînt știute. CANTEMIR, HR. 2. A aiura, a delira, a rătăci cu mintea; a (se) zăpăci, a (se) ului, a (se) năuci, a (se) buimăci. A: Îi părea că doară visadză sau buiguiaște. DVS, 76v. S-au mirat și s-au buiguit tiranul. DOSOFTEI, VS. Pre muritori buiguiești, îmbeți și nebunești. CANTEMIR, IST. ◊ Fig. Cînd mădularele buiguiesc, lipsa crierilor arată. CANTEMIR, IST. // B: Și va buiugui asupra mea sufletul mieu. BIBLIA (1688). Variante: buiugui (BIBLIA, 1688). Etimologie: magh. bolyo(n)gni „a rătăci”. Vezi și buiguire, buiguit1, buiguit2, buiguitor, buiguitură. Cf. brodi (2), îngăima (1); cebălui, hămei. verb

buiguì v. a vorbi aiurea, a spune vrute și nevrute. [Origină necunoscută].

arată toate definițiile

Intrare: buiguit
buiguit adjectiv
adjectiv (A2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • buiguit
  • buiguitul
  • buigui
  • buiguita
plural
  • buiguiți
  • buiguiții
  • buiguite
  • buiguitele
genitiv-dativ singular
  • buiguit
  • buiguitului
  • buiguite
  • buiguitei
plural
  • buiguiți
  • buiguiților
  • buiguite
  • buiguitelor
vocativ singular
plural
Intrare: bâigui
verb (V343)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • bâigui
  • bâiguire
  • bâiguit
  • bâiguitu‑
  • bâiguind
  • bâiguindu‑
singular plural
  • bâiguie
  • bâiguiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • bâigui
(să)
  • bâigui
  • bâiguiam
  • bâiguii
  • bâiguisem
a II-a (tu)
  • bâigui
(să)
  • bâigui
  • bâiguiai
  • bâiguiși
  • bâiguiseși
a III-a (el, ea)
  • bâiguie
(să)
  • bâiguie
  • bâiguia
  • bâigui
  • bâiguise
plural I (noi)
  • bâiguim
(să)
  • bâiguim
  • bâiguiam
  • bâiguirăm
  • bâiguiserăm
  • bâiguisem
a II-a (voi)
  • bâiguiți
(să)
  • bâiguiți
  • bâiguiați
  • bâiguirăți
  • bâiguiserăți
  • bâiguiseți
a III-a (ei, ele)
  • bâiguie
(să)
  • bâiguie
  • bâiguiau
  • bâigui
  • bâiguiseră
verb (V343)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • buigui
  • buiguire
  • buiguit
  • buiguitu‑
  • buiguind
  • buiguindu‑
singular plural
  • buiguie
  • buiguiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • buigui
(să)
  • buigui
  • buiguiam
  • buiguii
  • buiguisem
a II-a (tu)
  • buigui
(să)
  • buigui
  • buiguiai
  • buiguiși
  • buiguiseși
a III-a (el, ea)
  • buiguie
(să)
  • buiguie
  • buiguia
  • buigui
  • buiguise
plural I (noi)
  • buiguim
(să)
  • buiguim
  • buiguiam
  • buiguirăm
  • buiguiserăm
  • buiguisem
a II-a (voi)
  • buiguiți
(să)
  • buiguiți
  • buiguiați
  • buiguirăți
  • buiguiserăți
  • buiguiseți
a III-a (ei, ele)
  • buiguie
(să)
  • buiguie
  • buiguiau
  • buigui
  • buiguiseră
Intrare: bâiguit
bâiguit adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bâiguit
  • bâiguitul
  • bâiguitu‑
  • bâigui
  • bâiguita
plural
  • bâiguiți
  • bâiguiții
  • bâiguite
  • bâiguitele
genitiv-dativ singular
  • bâiguit
  • bâiguitului
  • bâiguite
  • bâiguitei
plural
  • bâiguiți
  • bâiguiților
  • bâiguite
  • bâiguitelor
vocativ singular
plural
buiguit adjectiv
adjectiv (A2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • buiguit
  • buiguitul
  • buigui
  • buiguita
plural
  • buiguiți
  • buiguiții
  • buiguite
  • buiguitele
genitiv-dativ singular
  • buiguit
  • buiguitului
  • buiguite
  • buiguitei
plural
  • buiguiți
  • buiguiților
  • buiguite
  • buiguitelor
vocativ singular
plural
Intrare: buigui
verb (V343)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • buigui
  • buiguire
  • buiguit
  • buiguitu‑
  • buiguind
  • buiguindu‑
singular plural
  • buiguie
  • buiguiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • buigui
(să)
  • buigui
  • buiguiam
  • buiguii
  • buiguisem
a II-a (tu)
  • buigui
(să)
  • buigui
  • buiguiai
  • buiguiși
  • buiguiseși
a III-a (el, ea)
  • buiguie
(să)
  • buiguie
  • buiguia
  • buigui
  • buiguise
plural I (noi)
  • buiguim
(să)
  • buiguim
  • buiguiam
  • buiguirăm
  • buiguiserăm
  • buiguisem
a II-a (voi)
  • buiguiți
(să)
  • buiguiți
  • buiguiați
  • buiguirăți
  • buiguiserăți
  • buiguiseți
a III-a (ei, ele)
  • buiguie
(să)
  • buiguie
  • buiguiau
  • buigui
  • buiguiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

bâigui buigui

  • 1. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
    exemple
    • Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bîiguind. REBREANU, P. S. 99.
      surse: DLRLC
    • 1.1. A vorbi fără șir (în somn sau în delir).
      surse: DLRLC sinonime: aiura delira un exemplu
      exemple
      • L-a ascultat cum bîiguie în neștirea trudită a neminții lui. POPA, V. 157.
        surse: DLRLC
  • 2. A vorbi încet și nedeslușit.
    exemple
    • Ca la o comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bîiguind într-un singur glas, prelung ca murmurul unei furtuni trecute: Iertați-ne. REBREANU, R. II 277.
      surse: DLRLC
    • (Colivescu, – cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? ALECSANDRI, T.. 930.
      surse: DLRLC
  • comentariu Prezent indicativ și: bâiguiesc.
    surse: DLRLC

etimologie:

bâiguit buiguit

etimologie:

  • vezi bâigui
    surse: DEX '98 DEX '09