buiguit², ~ă a vz bâiguit²

buiguit¹ sn vz bâiguit¹

buiguit, -ă adj. v. bîiguit.

BUIGUIT, -Ă adj. v. bîiguit.

BUIGUIT¹ s.n. (Mold.) Extaz, vedenie. Aceastea le adeveriia acel svințit Illustrie că le-au vădzut avidomă au în buiguit. DVS, 88^v. Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguire, buiguit², buiguitor, buiguitură. Cf. buiguire (2). substantiv neutru

BUIGUIT² adj. 1. (Mold.) Fără rost sau fără înțeles, încurcat, confuz (despre cuvinte). Buiguite scornituri și deșerte. NCL I, 40; cf. M. COSTIN. 2. (Mold., Criș.) Zăpăcit, uluit, năucit, buimăcit. A: Ce eu, buiguit de minte, Dziș de tot omul că minte. DOSOFTEI, PS. Și mai buiguiți, si mai uluiți au fost. CANTEMIR, HR.; cf. VARLAAM; M. COSTIN; DVS, 45^v. C: În dulcețile lumii petrec cu mîndrii și cu buiecii, înșelați de veacul acest trecătoriu, buiuguiți în dezmierdăciunea lumii. C 1737, 7^v. Variante: buiuguit (VARLAAM; C 1737, 7^v). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguire, buiguit¹, buiguitor, buiguitură. Cf. buiguitor (1); bezmetic, buiguitor (2), cebăluit. adjectiv

BÂIGUI, bâigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. bolvongni „a rătăci”.

băigui v vz bâigui

bâigui [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154^r/33 / V: băi-, bui-, (îrg) buiug-, (înv) buigăi, (reg) bâg-, bâlg-, bulg-, bvâig-, (înv) îmbui- / Pzi: ~bâigui, ~iesc / E: ns cf mg bolyongni] 1 vi A vorbi fără rost sau fără temei Si: a divaga. 2 vi (Mai ales d. bolnavi) A vorbi fără șir, în somn sau în delir Si: a delira, a aiura. 3 vi (Fig; îvr; d. membre) A face mișcări reflexe, fără nici un scop, necontrolate. 4 vr (Îvr) A (se) zăpăci, a (se) ameți de cap. 5 vr (Îe) A se ~ de cap A deveni nebun. 6 vr (Rar) A se văita încet și în neștire.

bâiguit¹ sn [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 88^v/ / V: (înv) bui~ / Pl: ~uri / E: bâigui] (Îvr) Bâiguire (2). incompletă în original

bâiguit², ~ă a [At: VARLAAM, C. 15 / V: (îrg) bui~, buiugu~, (înv) băi~, (reg) buihuit, bulg~, buigat / Pl: ~iți, ~e / E: bâigui] 1 (D. vorbire) Fără sens, rău articulat. 2 (D. oameni) Zăpăcit. 3 (Îs) ~ de cap Amețit. 4 (Înv) În delir, tulburat. 5 (Înv) Fantastic.

bâlgui² vir vz bâigui

bârgui v vz bâigui

buigai v vz bâigui

buigat, ~ă a vz bâiguit²

buigui v vz bâigui

buigulit, ~ă a vz bâiguit²

buiugui v vz bâigui

buiuguit, ~ă a vz bâiguit²

bîigui vb. IV. 1 intr. A vorbi incoerent, încurcat, nedeslușit (Colivescu, cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? (ALECS.). ♦ A spune prostii. ◊ (tr.) Bîiguie și el ceva acolo. 2 refl. (înv.) A se zăpăci, a se ameți de cap. S-au mirat și s-au buiguit tiranul (DOS.). • prez.ind. bîigui. și (reg.) buigui vb. IV. /cf. magh. bolyongni „a rătăci”.

bîiguit, -ă adj. 1 (despre vorbire) Fără noimă, fără sens; rău articulat. Glasul bîiguit al școlăriței se contopea în gîndul lui cu vîjîeala gîrlii ce se rostogolea repede de vale (CAR.). 2 (despre oameni) Zăpăcit, buimac. Și mai buiguiți, și mai uluiți au fost (CANT.). ◊ Bîiguit de cap = amețit. • pl. -ți, – te. și (reg.) buiguit, -ă adj. /v. bîigui.

buigui vb. IV. v. bîigui.

BÎIGUI, BUIGUI (-uesc, -uiu) vb. tr. și intr. 1 A aiura, a vorbi într’aiurea ca un smintit, a visa deștept: Ce bîigui tu, Mărando? Se vede că nu ți-s mințile acasă (VLAH.) ¶ 2 ‡A spune fleacuri, prostii: altele cîte buiguește, tuturor sînt știute (CANT.) ¶ 3 A vorbi neînțeles, încurcat, a grăi vorbe fără rost, a îngăima: sărmanii... uită rolurile, bîiguesc, în loc să dee replica (ALECS.).

BÂIGUI, bâigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. bolyongni „a rătăci”.

BÎIGUI, bîigui vb. IV. Intranz. 1. A vorbi fără noimă sau temei, a spune lucruri fără înțeles, a vorbi alandala. Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bîiguind. REBREANU, P. S. 99. ♦ A vorbi fără șir (în somn sau în delir); a aiura, a delira. L-a ascultat cum bîiguie în neștirea trudită a neminții lui. POPA, V. 157. 2. A vorbi încet și nedeslușit; a îngăima, a îngîna. Ca la o comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bîiguind într-un singur glas, prelung ca murmurul unei furtuni trecute: Iertați-ne. REBREANU, R. II 277. (Colivescu, – cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? ALECSANDRI, T.. 930. – Prez. ind. și: bîiguiesc (ȘEZ. I 50). – Variantă: (regional) buigui (ȘEZ. II 128) vb. IV.

BÎIGUIT, -Ă, bîiguiți, -te, adj. 1. (Despre vorbele, vorbirea sau glasul cuiva) Neclar, neînțeles, încurcat. 2. (Despre oameni) Zăpăcit, uluit, buimăcit. (Atestat în forma buiguit) Duțu se uită cîtva timp, buiguit, în vînt. SLAVICI, O. I 317. – Variantă: (regional) buiguit, -ă adj.

BÎIGUI, bîigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi fără noimă, fără sens. ♦ A aiura, a delira. ♦ A îngăima, a îngîna. – Comp. magh. bolyo(n)gni.

BÎIGUIT, -Ă, bîiguiți, -te, adj. (Despre vorbele sau vorbirea cuiva) Neclar, încurcat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimăcit. – V. bîigui.

A BÂIGUI bâigui intranz. A vorbi incoerent și confuz. [Sil. bâi-gu-i] /<ung. bolyo[n]gni

BUIGUI vb. (Mold.) 1. A vorbi alandala. L-au învățat să creadză întru Hristos și să nu mai dzîcă că-i năroc și cealea ce-a să pață omul, cum buiguia întîi. DVS, 154^r. Și altele cîte buiguiaște, tuturor sînt știute. CANTEMIR, HR. 2. A aiura, a delira, a rătăci cu mintea; a (se) zăpăci, a (se) ului, a (se) năuci, a (se) buimăci. A: Îi părea că doară visadză sau buiguiaște. DVS, 76^v. S-au mirat și s-au buiguit tiranul. DOSOFTEI, VS. Pre muritori buiguiești, îmbeți și nebunești. CANTEMIR, IST. ◊ Fig. Cînd mădularele buiguiesc, lipsa crierilor arată. CANTEMIR, IST. // B: Și va buiugui asupra mea sufletul mieu. BIBLIA (1688). Variante: buiugui (BIBLIA, 1688). Etimologie: magh. bolyo(n)gni „a rătăci”. Vezi și buiguire, buiguit¹, buiguit², buiguitor, buiguitură. Cf. brodi (2), îngăima (1); cebălui, hămei. verb

BUIUGUI vb. v. buigui. verb

BUIUGUIT adj. v. buiguit². adjectiv

băiguì v. V. buiguì.

buiguì v. a vorbi aiurea, a spune vrute și nevrute. [Origină necunoscută].

bîiguĭ saŭ búiguĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (ung. bolygani, bolyogni și bolyongni, a rătăci, a horhăi). Vechĭ. Rătăcesc: precum liliacu buĭguĭește. (Cant Ist. ier. 154). Fig. Greșesc. Azĭ. Iron. Aĭurez, bolborosesc, vorbesc încurcat, spun prostiĭ: ĭa nu maĭ bîigui! V. tr. Vechĭ. fac să aĭurez, turbur: Dumnezeŭ l-a buĭguĭt. – Și bulg-: aĭ visat și te-ai bulguit (Barac, Hal. 5, 222). Azĭ (Olt.) a se bîlgui, a pofti, a dori (lucrurĭ zadarnice): s’a bîlguit la avere, și n’are traĭ bun în casă (Boc.).

bîlguĭ V. bîĭguĭ.

búĭguĭ V. bîĭguĭ.

búlguĭ V. bîĭguĭ.

bâigui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. bâigui, 3 bâiguie, imperf. 1 bâiguiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să bâigui, 3 să bâiguie

bâigui (a ~) vb., ind. prez. 3 bâiguie, imperf. 3 sg. bâiguia; conj. prez. 3 să bâiguie

bâigui vb., ind. prez. 1 sg. bâigui, 3 sg. și pl. bâiguie, imperf. 3 sg. bâiguia

bîigui (ind. prez. 1 sg. bîigui, 3 sg. și pl. bîiguie)

bâiguiesc, -uește 3, -uiam 1 imp.

BÂIGUI vb. v. bombăni.

BÂIGUI vb. v. aiura, ameți, buimăci, delira, năuci, zăpăci.

BÂIGUIT adj. v. aiurit, amețit, buimac, buimăcit, derutat, descumpănit, dezorientat, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit.

bîigui vb. v. AIURA. AMEȚI. BUIMĂCI. DELIRA. NĂUCI. ZĂPĂCI.

BÎIGUI vb. a bălmăji, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngăima, a îngîna, a mîrîi, a molfăi, a mormăi, a murmura, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?)

bîiguit adj. v. AIURIT. AMEȚIT. BUIMAC. BUIMĂCIT. DERUTAT. DESCUMPĂNIT. DEZORIENTAT. NĂUC. NĂUCIT. TÎMPIT. ZĂPĂCIT.

A bâigui ≠ a răspica

bîigui (-uiesc, bîiguit), vb. – 1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. – 2. A vorbi incoerent, a delira. – 3. A zăpăci, a descuraja. – Var. buigui (cu der. săi). Creație expresivă, cf. bîjbîi. Nu pare convingător etimonul mag. bolyo(n)gni „a greși”, indicat de DAR și de Gáldi, Dict., 86. – Der. bîiguială, s. f. (exprimare fără șir; delir; confuzie); bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit, zăpăcit); bîiguitură, s. f. (bîlbîială; delir).

bâigui, bâiguiesc, (buigui), v.i. (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles, a delira: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (MDA).

buigui, v.i. v. bâigui („a vorbi fără înțeles”).

bâigui, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu, 1970; MDA).

buigui, vb. intranz. – v. bâigui („a vorbi fără înțeles”).

bâigui, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu 1970).

buigui, vb. intranz. – v. bâigui.