bîiguit, -ă adj. 1 (despre vorbire) Fără noimă, fără sens; rău articulat. Glasul bîiguit al școlăriței se contopea în gîndul lui cu vîjîeala gîrlii ce se rostogolea repede de vale (CAR.). 2 (despre oameni) Zăpăcit, buimac. Și mai buiguiți, și mai uluiți au fost (CANT.). ◊ Bîiguit de cap = amețit. • pl. -ți, – te. și (reg.) buiguit, -ă adj. /v. bîigui.