opțiuni
  • info
15 definiții pentru bâiguit (adj.)

Explicative DEX

BÂIGUIT, -Ă, bâiguiți, -te, adj. (Despre vorbire) Fără noimă, fără sens, rău articulat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimac. – V. bâigui.

BÂIGUIT, -Ă, bâiguiți, -te, adj. (Despre vorbire) Fără noimă, fără sens, rău articulat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimac. – V. bâigui.

bâiguit2, ~ă a [At: VARLAAM, C. 15 / V: (îrg) bui~, buiugu~, (înv) băi~[1], (reg) buihuit,[2] bulg~[3], buigat / Pl: ~iți, ~e / E: bâigui] 1 (D. vorbire) Fără sens, rău articulat. 2 (D. oameni) Zăpăcit. 3 (Îs) ~ de cap Amețit. 4 (Înv) În delir, tulburat. 5 (Înv) Fantastic.

  1. Variantă care nu figurează ca intrare principală. — gall
  2. Variantă care nu figurează ca intrare principală. — gall
  3. Variantă care nu figurează ca intrare principală. — gall

buigat, ~ă a vz bâiguit2

buiguit2, ~ă a vz bâiguit2

buigulit, ~ă[1] a vz bâiguit2

  1. Variantă care nu figurează la intrarea principală. — gall

buiuguit, ~ă a vz bâiguit2

bîiguit, -ă adj. 1 (despre vorbire) Fără noimă, fără sens; rău articulat. Glasul bîiguit al școlăriței se contopea în gîndul lui cu vîjîeala gîrlii ce se rostogolea repede de vale (CAR.). 2 (despre oameni) Zăpăcit, buimac. Și mai buiguiți, și mai uluiți au fost (CANT.). ◊ Bîiguit de cap = amețit. • pl. -ți, – te. și (reg.) buiguit, -ă adj. /v. bîigui.

buiguit, -ă adj. v. bîiguit.

BÎIGUIT, -Ă, bîiguiți, -te, adj. 1. (Despre vorbele, vorbirea sau glasul cuiva) Neclar, neînțeles, încurcat. 2. (Despre oameni) Zăpăcit, uluit, buimăcit. (Atestat în forma buiguit) Duțu se uită cîtva timp, buiguit, în vînt. SLAVICI, O. I 317. – Variantă: (regional) buiguit, -ă adj.

BUIGUIT, -Ă adj. v. bîiguit.

BÎIGUIT, -Ă, bîiguiți, -te, adj. (Despre vorbele sau vorbirea cuiva) Neclar, încurcat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimăcit. – V. bîigui.

Sinonime

BÂIGUIT adj. v. aiurit, amețit, buimac, buimăcit, derutat, descumpănit, dezorientat, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit.

bîiguit adj. v. AIURIT. AMEȚIT. BUIMAC. BUIMĂCIT. DERUTAT. DESCUMPĂNIT. DEZORIENTAT. NĂUC. NĂUCIT. TÎMPIT. ZĂPĂCIT.

Arhaisme și regionalisme

BUIGUIT2 adj. 1. (Mold.) Fără rost sau fără înțeles, încurcat, confuz (despre cuvinte). Buiguite scornituri și deșerte. NCL I, 40; cf. M. COSTIN. 2. (Mold., Criș.) Zăpăcit, uluit, năucit, buimăcit. A: Ce eu, buiguit de minte, Dziș de tot omul că minte. DOSOFTEI, PS. Și mai buiguiți, si mai uluiți au fost. CANTEMIR, HR.; cf. VARLAAM; M. COSTIN; DVS, 45v. C: În dulcețile lumii petrec cu mîndrii și cu buiecii, înșelați de veacul acest trecătoriu, buiuguiți în dezmierdăciunea lumii. C 1737, 7v. Variante: buiuguit (VARLAAM; C 1737, 7v). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguire, buiguit1, buiguitor, buiguitură. Cf. buiguitor (1); bezmetic, buiguitor (2), cebăluit. adjectiv

BUIUGUIT adj. v. buiguit2. adjectiv

Intrare: bâiguit (adj.)
bâiguit1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bâiguit
  • bâiguitul
  • bâiguitu‑
  • bâiguită
  • bâiguita
plural
  • bâiguiți
  • bâiguiții
  • bâiguite
  • bâiguitele
genitiv-dativ singular
  • bâiguit
  • bâiguitului
  • bâiguite
  • bâiguitei
plural
  • bâiguiți
  • bâiguiților
  • bâiguite
  • bâiguitelor
vocativ singular — —
plural — —
buiguit1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • buiguit
  • buiguitul
  • buiguită
  • buiguita
plural
  • buiguiți
  • buiguiții
  • buiguite
  • buiguitele
genitiv-dativ singular
  • buiguit
  • buiguitului
  • buiguite
  • buiguitei
plural
  • buiguiți
  • buiguiților
  • buiguite
  • buiguitelor
vocativ singular — —
plural — —
buiuguit adjectiv
adjectiv (A2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • buiuguit
  • buiuguitul
  • buiuguită
  • buiuguita
plural
  • buiuguiți
  • buiuguiții
  • buiuguite
  • buiuguitele
genitiv-dativ singular
  • buiuguit
  • buiuguitului
  • buiuguite
  • buiuguitei
plural
  • buiuguiți
  • buiuguiților
  • buiuguite
  • buiuguitelor
vocativ singular — —
plural — —
buigulit adjectiv
adjectiv (A2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • buigulit
  • buigulitul
  • buigulită
  • buigulita
plural
  • buiguliți
  • buiguliții
  • buigulite
  • buigulitele
genitiv-dativ singular
  • buigulit
  • buigulitului
  • buigulite
  • buigulitei
plural
  • buiguliți
  • buiguliților
  • buigulite
  • buigulitelor
vocativ singular — —
plural — —
buigat adjectiv
adjectiv (A2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • buigat
  • buigatul
  • buigată
  • buigata
plural
  • buigați
  • buigații
  • buigate
  • buigatele
genitiv-dativ singular
  • buigat
  • buigatului
  • buigate
  • buigatei
plural
  • buigați
  • buigaților
  • buigate
  • buigatelor
vocativ singular — —
plural — —
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

bâiguit, bâiguităadjectiv

  • 1. (Despre vorbire) Fără noimă, fără sens, rău articulat. DEX '09 MDA2 DEXI DEX '98 DLRLC DLRM
    sinonime: neclar neînțeles încurcat
    • format_quote Glasul bîiguit al școlăriței se contopea în gîndul lui cu vîjîeala gîrlii ce se rostogolea repede de vale. (CAR.). DEXI
    • 1.1. Despre oameni: buimac, buimăcit, uluit, zăpăcit. DEX '09 MDA2 DEXI DEX '98 DLRLC DLRM
      sinonime: buimac buimăcit uluit zăpăcit
      • format_quote Duțu se uită cîtva timp, buiguit, în vînt. SLAVICI, O. I 317. DLRLC
      • format_quote Și mai buiguiți, și mai uluiți au fost. (CANT.) DEXI
  • 2. învechit În delir. MDA2
    sinonime: tulburat
  • 3. învechit Fantastic. MDA2
    sinonime: fantastic
etimologie:
  • vezi bâigui DEX '09 MDA2 DEXI DEX '98 DLRM

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.