bâiguire sf [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106^r/9 / V: (reg) bui~, bul~ / Pl: ~ri / E: bâigui] 1-3 Bâiguială (1-3). corectat(ă)

buiguire sf vz bâiguire

bîiguire s.f. 1 Exprimare fără rost, fără temei, încurcată; bîiguială. Nu auzea decît bîiguiri și prostii. 2 (mai ales despre bolnavi) Delirare. ♦ (înv.) Ext. Stare de extaz. Nu în vis, ce în buiguire să vîdzu la scaun dă giudeț ședzînd (CANT.). 3 (înv.) Zăpăceală. Buiguire m-au lovit astăz; nu-i aceasta cetatea, m-am rătăcit (DOS.). • pl. -i. și buiguire s.f. /v. bîigui.

buiguire s.f. v. bîiguire.

BÂIGUIRE s. v. aiurare, aiureală, delir, delirare.

bîiguire s. v. AIURARE. AIUREALĂ. DELIR. DELIRARE.

BUIGUIRE s.f. 1. (Mold.) Vorbire fără rost, fără înțeles. Pildele meale buigu[i]ri și cuvintele meale într-aiuri țiind. CANTEMIR, IST. 2. (Mold., Trans. N) Zăpăcire, buimăcire, rătăcire cu mintea. A: Iară uimirea și buiuguirea menței lor iaste sămn cum i-au opustit Dumnedzău. L SEC. XVII, 136^v; cf. DVS, 106^r; L SEC. XVII, 138^r. C: Să ne trezim din buiguire lumiei aceștie. POGREB., 95^v. // B: Călugăriia iaste o buiguire a minții pururea de lucrurile ceale cerești. L ante 1693, 218^r; cf. L ante 1693, 216^r. ♦ Extaz, vedenie. A: Iară o femeaie de cinste, luminată cu duhul lui Dumnedzău, fu în buiguire de istîplenie, vădzînd pre Svînt Andrei unde <u>mbla prin nărod și lumina ca un stîlp de foc. DVS, 68^v; cf. DVS, 34^v, 149^r. Variante: buiuguire (L SEC. XVII, 136^v, 138^r). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguit¹, buiguit², buiguitor, buiguitură. Cf. brodelnicitură, buiguitură, îngăimeală; cebală; buiguit¹.

BUIUGUIRE s.f. v. buiguire.