BLESTEMAT, -Ă, blestemați, -te, adj. 1. Lovit, ajuns de blestem. ♦ Rău, neprielnic, dușmănos. 2. (Adesea substantivat) (Om) ticălos. – V. blestema.

blestemat¹ sn [At: MDA ms / Pl: ~uri / E: blestema] 1-2 Blestemare (1-2).

blestemat², ~ă [At: CUV. D. BĂTR. II, 47 / Pl: ~ați, ~e / E: blestema] 1 a Pe care l-a blestemat cineva Si: afurisit, procletit. 2 a Pe care l-a ajuns un blestem. 3 smf Ticălos. 4 a (D. femei) Depravat. 5 smf (Gmț; d. copii) Ștrengar.

blestemat, -ă adj. 1 Care este sub puterea unui blestem; lovit, ajuns de blestem. Viața-mi este acum blestemată (BOL.). 2 Cu purtări rele; rău, ticălos. Nu era decît un hoț blestemat. ◊ (subst.) Dar tu, blestemato, cine ești? (BEN.). 3 Rău, neprielnic, dăunător. Vreme blestemată. • pl. -ți, -te. și (pop.) blăstămat, -ă adj. /v. blestema.

BLESTEMAT adj. și sm. f. 1 p. BLESTEMA...¶ 2 Ajuns, lovit de blestem ¶ 3 Îndrăcit, păcătos, cumplit, ticălos, rău la suflet ¶ 4 Stricat (la fire), depravat, cu purtări rușinoase.

BLESTEMAT, -Ă, blestemați, -te, adj. 1. Lovit, ajuns de blestem. ♦ Rău, neprielnic, dușmănos. 2. (Adesea substantivat) Cu purtări rele; depravat, rău, ticălos. – V. blestema.

BLESTEMAT, -Ă, blestemați, -te, adj. 1. (Și în forma, populară blăstămat) Cu purtări rele; rău, ticălos, mișel; (adesea în glumă, fără înțeles rău, despre copii) ștrengar. Să nu-ți faci de lucru cu ei, căci sînt niște oameni blestemați! ◊ (Substantivat) Dar tu, blestemato, cine ești? BENIUC, V. 66. Dăduse poruncă să pornească în căutarea blestematului care îi făcuse de rușine. PAS, Z. I 227. Ia stați oleacă, blăstămaților, să vă dau eu! CREANGĂ, A. 42. Șezi binișor, blăstămatule! ALECSANDRI, T. 110. ♦ Nenorocit, rău, neprielnic. Vreme blestemată. 2. (în superstiții) Pe care l-a blestemat cineva, pe care l-a ajuns blestemul cuiva; afurisit. Arunc repede floarea, ca pe un lucru blestemat. SAHIA, N. 27. – Variantă: (popular) blăstămat, -ă adj.

BLESTEMAT, -Ă, blestemați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Cu purtări rele; rău, ticălos. ♦ Neprielnic. Vreme blestemată. 2. (În superstiții) Care este obiectul unui blestem; afurisit. – V. blestema.

BLESTEMAT ~tă (~ți, ~te) 1) (în superstiții) Care a fost ajuns de un blestem; lovit de blestem. 3) și substantival fam. (despre persoane) Care comite fapte nedemne; ticălos; mârșav; netrebnic; infam; josnic; abject. /v. a blestema

blestemat a. ajuns de blestem: viața ’mi este acum blestemată BOL.; 2. criminal, scelerat: fapte blestemate; 3. defăimat, mișel, netrebnic; 4. foarte rău: pirul e plantă blestemată.

BLESTEMA, blestem, vb. I. Tranz. A rosti un blestem. ♦ Intranz. A înjura, a ocărî, a huli. [Prez. ind. acc. și: blestem] – Lat. pop. blastimare (= blasphemare).

blăstăma v vz blestema

blăstema v vz blestema

blestăma v vz blestema

blestema [At: COD. VOR. 124/12 / V: -tăma, blăstăma, blăs- / Pzi: blestem (A: bles-) / E: ml *blastimare] 1 vi (Înv) A huli. 2 vt (Înv) A înjura. 3 vt(a) A invoca abaterea nenorocirii asupra cuiva. 4 vt(a) (C. este Dumnezeu) A sorti pe cineva nenorocirii. 5-6 vt (C. e momentul întâmplării unei nenorociri) A-și aminti cu durere (sau mânie). 7 vr (Înv) A se jura. 8-9 vtr (Înv) A jura sau a face pe cineva să jure.

blăstămat, -ă adj. (pop.) v. blestemat.

blăstema vb. IV. (pop.) v. blestema.

blestema vb. I. tr. 1 (compl. indică persoane) A invoca abaterea asupra cuiva a unei nenorociri sau a urgiei divinității; a rosti un blestem; a afurisi. Plimbă-se călugării, Blestemîndu-și părinții, De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit (POP.) ◊ (abs.) Femeile au început să țipe, să ocărască și să blesteme (PAS). ◊ (refl. recipr.) Hai să ne blăstămăm! (CR.). ♦ A sorti pe cineva pedepsei lui Dumnezeu. 2 intr. A înjura, a ocărî; a huli. 3 tr. (compl. indică vitregiile vieții, soarta etc.; constr. cu pron. în dat.) A se revolta, a-și aminti cu durere sau cu mînie de ceva. Viața nu-mi blestem Și nici moartea nu mi-o chem (MACED.). • prez.ind. blestem, acc. și blestem. și (pop.) blăstema vb. IV. /lat. pop. blastimare = blasphemare.

BLESTEMA, BLĂSTEMA (-tem), Mold. Trans., BLĂSTĂMA (blastăm) I. vb. tr. A chema urgia cerească asupra cuiva; a ura cuiva să-i cadă asupra capului tot soiul de nenorociri. II. vb. refl. A chema asupra și blestemul, urgia cerească (în jurăminte) [lat. vulg. blastĭmare – blasphemare].

BLESTEMA, blestem, vb. I. Tranz. A invoca urgia divinității împotriva cuiva. ♦ Intranz. A înjura, a ocărî, a huli.[Prez. ind. acc. și: blestem] – Lat. pop. blastimare (= blasphemare).

BLĂSTĂMA vb. I v. blestema.

BLĂSTĂMAT, -Ă adj. v. blestemat.

BLĂSTEMA vb. I v. blestema.

BLESTEMA, blestem, vb. I. 1. Tranz. (Și în forma populară blăstăma) A spune, a rosti, a exprima un blestem împotriva cuiva (v. afurisi); a invoca abaterea unei nenorociri asupra cuiva. În «Venere și Madonă» poetul învinuiește, blestemă pe iubita sa. GHEREA, ST. CR. I 143. Plimbă-se călugării, Blestemîndu-și părinții, De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Urmat de propoziții secundare arătînd felul nenorocirii) Împărăteasa își blăstămă fata ca să se facă pasăre verde și nouă ani să trăiască în codru. BOTA, P. 105. ◊ Absol. Femeile au început să țipe, să ocărască și să blesteme. PAS, L. I 31. ◊ Refl. reciproc. Hai să ne blăstămăm, și care dintre noi amîndoi a fi mai meșter, acela să ieie banii! CREANGĂ, P. 58. 2. Intranz. A înjura, a ocărî cu vorbe urîte, a rosti vorbe de hulă; a huli. Femeia blestema de ciudă... mai ales că și pruncul plîngea în leagăn. CAMILAR, TEM. 82. ◊ Tranz. (Cu privire la un moment din viață, la viață, soartă etc.) A cîrti, a se revolta împotrivă-i. Viața nu-mi blestem Și nici moartea nu mi-o chem. MACEDONSKI, O. I 39. 3. Prez. ind. accentuat și: blestem. – Prez. ind. pers. 3 și: blesteamă (GHEREA, ST. CR. I 143). – Variante: (popular) blăstăma, blastăm și blăstăm, blăstema vb. I

BLESTEMA, blestem, vb. I. Tranz. A exprima un blestem împotriva cuiva. ♦ Intranz. A înjura, a ocărî; a huli. ♦ A cîrti, a se revolta împotriva vieții, a soartei etc. [Prez. ind. acc. și: blestem] – Lat. *blastemare (< blasphemare).

A BLESTEMA blestem 1. tranz. A supune unui blestem; a condamna la nenorocire. 2. intranz. A rosti blesteme la adresa cuiva. /<lat. blastemare

blestemà v. 1. a rosti vorbe rele și injurioase împotriva cuiva; 2. a chema asupra cuiva urgia cerului: blestemul părinților dărapănă casele fiilor. [Mold. blastăm = lat. vulg. BLASTEMARE, clasic BLASPHEMARE].

blástăm, a blăstămà (est), bléstem, a -á (vest) și blástem, a blăstemá (vechĭ) v. tr. (lat. blasphémo, pop. *blástemo, -áre [infl. de áestimo, áre, a prețui], d. vgr. blaspheméo, blasfemez; it. bestemmiare, pv. blastimar, cat. blastemar, sp. pg. blastimar. V. blamez, blasfem). Invoc urgia dumnezeĭască contra cuĭva: nu blăstăma pe nimenĭ!

blăstămát (est) și blestemát (vest), -ă adj. (d. a blăstăma). Nelegĭuit, criminal: fugĭ, blăstămatule! Răŭ, vătămător: rachiu e o băutură blăstămată, un vînt blăstămat bătea pe mare. – Vechĭ blăstemat.

blestem- V. blăstăm-.

blestemat adj. m., pl. blestemați; f. sg. blestemată, pl. blestemate

!blestema (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. blestem, 3 blestemă; conj. prez. 1 sg. să blestem, 3 să blesteme

blestema (a ~) vb., ind. prez. 3 blestemă/blestemă

blestema vb., ind. prez. 1 blestem/blestem, 3 sg. și pl. blestemă/blestemă

blestema (ind. prez. 1 sg. blestem)

blestem, blestemă 3, blestemat prt.

blestema (-m, -at), vb. – 1. A huli, a ocărî. – 2. (Refl.) A face jurămînt, a se jura. – 3. A vorbi de rău, a ponegri, a defăima. – Var. blăstăma, blăstema. Mr. blastim, megl. bl’astim. Lat. *blastēmāre, der. de la blasphemāre (Pușcariu 205; Meyer, Alb. St., IV, 27; REW 1155; Candrea-Dens., 162; DAR); cf. sp. lastimar, care atestă existența formei lat. vulg., cu t în loc de f; v. și it. biasimare, fr. blâmer. Der. blestem, s. n. (blestemare, afurisire), care pare a fi un der. postverbal, dar pe care Pascu, I, 52, îl consideră un der. de la lat. *blastemium (în loc de blasphemium); blestemat, adj. (ticălos, afurisit; bandit; potlogar); blestemățesc, adj. (infam); blestemățește, adv. (înv., în chip mizerabil); blestemăți, vb. (a ajunge rău); blestemăție, s. f. (acțiune reprobabilă, în general).

BLESTEMÁT, -Ă (< blestema) adj., s. m. și s. f. 1. (Persoană) care formează obiectul unui blestem. ♦ Pictori blestemați = nume dat artiștilor postimpresioniști de la sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20, considerați atît din punct de vedere al operei cît și al nonconformismului social un pericol pentru societatea vremii. 2. (Om) ticălos, rău, nemernic (în comportări). ♦ Adj. Nefavorabil, neprielnic.

AURI SACRA FAMES! (lat.) blestemata foame de aur! – Vergiliu, „Eneida”, III, 56. Mobilul pentru care regele Traciei, Polimnestor, l-a ucis pe Polidor, fiul lui Priam, ce-i fusese încredințat împreună cu aurul Troiei. Setea de avere, care împinge la ticăloșii.

POEȚII BLESTEMAȚI (< fr.) Sintagmă lansată de Paul Verlaine în cartea „Les poètes maudits” (1884, 1888), referitoare la șase poeți, între care St. Mallarmé, A. Rimbaud și Verlaine însuși, al cărui nume apărea în anagramă („Pauvre Lélian”).

BLESTEMAT adj., s. 1. adj. v. excomunicat. 2. adj., s. v. afurisit.

BLESTEMAT adj., s. 1. adj. (BIS.) afurisit, anatemizat, excomunicat, (înv. și reg.) proclețit, (înv.) proclet. (Un credincios ~.) 2. adj., s. afurisit, cîinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos, (înv. și pop.) pustiu, (pop. și fam.) pîrdalnic, (pop.) împelițat, jurat, (înv. și reg.) urgisit, (reg.) pricăjit, (Transilv.) săcret. (~ de Gheorghe!)

BLESTEMA vb. v. excomunica.

BLESTEMA vb. 1. (BIS.) a afurisi, a anatemiza, a excomunica, (pop.) a oropsi, (înv.) a lepăda, a procleți. (Papa l-a ~.) 2. a se afurisi, (pop.) a se jura. (Se ~ că nu minte.)

A blestema ≠ a binecuvânta

Auri sacra fames! (lat. „Blestemata sete de aur!”) – Vergiliu, Eneida (III, v. 57). Regele Priam al Troiei încredințase pe fiul lui cel mic Polidor, impreună cu o parte însemnată din tezaur, ginerelui său Polimnestor, regele Traciei. Mînat de lăcomie, acesta îl omorî pe Polidor și puse mîna pe averi. „Blestemată sete de aur, la cîte nu împingi tu pe oameni!” Cu aceste cuvinte Vergiliu înfierează pe cei lacomi de avere, pe cei care în goana lor aprigă după bogăție, se abat de la morală, calcă-n picioare virtuți, sentimente, făgăduieli, drepturi sfinte. Graiul nostru a creat pentru „auri sacra fames” un echivalent foarte plastic: „Banul este ochiul dracului”. „…banii nu sînt numai unul din obiectivele patimii de îmbogățire, ci însuși obiectul acesteia. Această patimă este în esență Auri sacra fames” (K. Marx, Elemente de critică a economiei politice, p. 133-134). LIT.