2 intrări

29 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

afláre sf [At: ANTIM, P. 211 / PI: -lări / E: afla] 1 Luare la cunoștință despre ceva Si: aflat1 (1). 2 Căpătare de informații, vești, noutăți despre ceva sau cineva Si: aflat1 (2). 3 Auzire a unei vești, a unei noutăți Si: aflat1 (3). 4 Descoperire a ceva (căutând sau întâmplător) Si: aflat1 (4). 5 Existență. 6 (Înv) Invenție. 7 (Nob) Stare a sănătății Si: aflat1 (7).

AFLÁRE s. f. Acțiunea de a (se) afla și rezultatul ei. – V. afla.

AFLÁRE s. f. Acțiunea de a (se) afla și rezultatul ei. – V. afla.

AFLÁRE, aflări, s. f. Acțiunea de a (se) afla și rezultatul ei. 1. Căpătare de informații, primire a unei vești, a unei noutăți. La aflarea rezultatului alegerilor, tot poporul muncitor și-a exprimat satisfacția. 2. Găsire a unei soluții, a unui rezultat. Aflarea numitorului comun. 3. Prezență într-un loc, într-o situație. M-a vizitat cu prilejul aflării lui in capitală.

AFLÁRE s. f. Acțiunea de a (se) afla și rezultatul ei.

afláre (a-fla-) s. f., g.-d. art. aflắrii

afláre s. f. (sil. -fla-), g.-d. art. aflării

AFLÁRE s. 1. v. găsire. 2. primire. (După ~ știrii.)

aflá [At: COD. VOR. 99/9 / Pzi: aflu / E: lat afflare] 1 vt A lua cunoștință despre ceva. 2 vt A căpăta informații, vești, noutăți despre ceva sau cineva. 3 vt A auzi o veste, o noutate etc. 4-5 vtr A (se) descoperi ceva (întâmplător). 6-7 vtr (Înv) A (se) întâlni. 8 vr (Pop; îe) A-și ~ (sau a ~ de bine ori de cuviință, cu cale) A găsi potrivit. 9-10 vt (Pop; îe) A ~ chip (sau chip și cale, chip de cale) A găsi mijlocul de a... 11-12 vtr (Înv; îe) A ~ pricină (sau a-șiprilej, a -vreme) A găsi un pretext, un moment oportun (spre a îndeplini ceva plănuit de mult). 13-14 vtr (Pop; îe) A nu-și ~ loc(ul) A nu putea sta liniștit (de mare bucurie, de emoție etc.). 15 vtr (Pop; îe) A-și ~ omul A da peste persoana pe care nu poți s-o înșeli, s-o învingi Si: a-și găsi nașul. 16-17 vt (Fam; îe) A ~ nod în papură Vz: papură. 18-19 vtr (Fam; irn; mls d. soți; îe) Și-a ~ sacul peticul (sau și-a ~ tingirea capacul) A-și găsi perechea potrivită. 20 vr A se găsi într-un loc, într-o poziție, într-o împrejurare oarecare. 21-22 vr A exista în realitate Si: a fi. 23 vr (Fam; îe) A se ~ în treabă A interveni într-o discuție sau într-o acțiune numai de formă, fară a aduce vreo contribuție. 24 vr (Pop; îe) Să nu se ~le (ca) să... (Să) nu cumva să... 25 vr (Fam; îe) Cum nu se (mai) ~ lă Care iese din comun Si: extraordinar. 26 vr (Pop; îe) Nu se (sau unde se) ~lă! Nu-i adevărat! 27 vr (Fam; îe) A se ~ de față A fi prezent. 28 vr (Fam; îe) Cum te ~li? Cum te simți? 29 vr (Îae) Cum îți merge? 30 vt (Pop) A scorni.

AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A lua cunoștință despre ceva; a căpăta informații, vești, noutăți despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A găsi, a descoperi (căutând sau întâmplător). 3. Refl. A fi, a se găsi într-un loc, într-o poziție, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ◊ Expr. (Fam.) A se afla în treabă = a se amesteca, a interveni într-o discuție sau într-o acțiune numai de formă, fără a aduce vreo contribuție. Să nu se afle (ca) să... = (să) nu cumva să... Cum nu se (mai) află = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) află.! = nu-i adevărat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare „a sufla spre ceva, a atinge cu respirația”.

AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A lua cunoștință despre ceva; a căpăta informații, vești, noutăți despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A găsi, a descoperi (căutând sau întâmplător). 3. Refl. A fi, a se găsi într-un loc, într-o poziție, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ◊ Expr. (Fam.) A se afla în treabă = a se amesteca, a interveni într-o discuție sau într-o acțiune numai de formă, fără a aduce vreo contribuție. Să nu se afle (ca) să... = (să) nu cumva să... Cum nu se (mai) află = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) află! = nu-i adevărat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare „a sufla spre ceva, a atinge cu respirația”.

AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. (Adesea urmat de propoziții completive directe) A lua cunoștință despre ceva (din spusele altuia), a primi informații, noutăți, vești despre ceva. Am aflat în tren ce se petrece. DUMITRIU, B. F. 115. Întrebă pe muma vîntului dacă a aflat ceva de la fiul său. ISPIRESCU, L. 118. Atîta am vrut să aflu din gura ta. CREANGĂ, P. 206. Ai aflat ce am pățit? ALECSANDRI, T. I 385. ◊ (Subiectul propoziției completive devine complement direct) Eu iubii numai o dată Și mă aflat lumea toată. TEODORESCU, P. P. 319. ◊ (Adesea la imperativ, cu valoare emfatică sau sfidătoare) Află că mă trag din țara... lui Doja. BENIUC, V. 151. Află, nepoate, că ți-am adus și ție un dar care cred c-are să-ți placă. SADOVEANU, N. F. 14. Ei bine, află că nu mai tîrziu decît mine avem să ne cununăm. ALECSANDRI, T. I 443. ◊ Absol. M-a iubit neică pe-ascuns; Dar dușmanii ne-au văzut, S-au grăbit și rău ne-au spus. Și părinții, cum aflară, Tare rău se mîniară. HODOȘ, P. P. 88. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «despre») Cine-au aflat în lume de Codrul-fără-viață?... ALECSANDRI, P. III 297. ♦ A căpăta cunoștințe cu privire la ceva, a-și face o idee despre ceva, a înțelege. Împăratul, aflând din răspunsul popii că el îi gras și voinic fiindcă n-are griji multe, își zise... ȘEZ. IV 185. ♦ A lua cunoștință de ceva prin alte simțuri; a vedea. Baba atunci se duce cu fuga să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 2. Tranz. A găsi (căutînd), a descoperi (întîmplător). Vitele-au murit, căci, nu aflau Nici rouă-n cîmp, nici fir de ierbi să guste. COȘBUC, P. II 281. Se despărțiră, ca să nu-i afle zmeul. RETEGANUL, P. I 35. Numai luna printre ceață Varsă apelor văpaie Și te află strînsă-n brațe, Dulce dragoste bălaie. EMINESCU, O. I 210. ◊ (Complementul este un abstract; alinare, liniște, vină etc.) Nu i-a aflai nici o vină. ◊ Mă duc să aflu liniștea pe care mi-ai răpit-o. NEGRUZZI, S. I 28. ◊ Expr. A afla vreme = a găsi un moment potrivit, un prilej. Ea numai pentru brlu se teme. Că vor afla dușmanii vreme Să-i fure-ntr-asta brîul ei. COȘBUC, P. I 123. A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace. Cît s-au gîndit ei încolo și-ncoace, tot n-au aflat chip și cale. SBIERA, P. 44. Aflase chip a se dezlega pe nesimțite dintr-un lanț ce nu era potrivit cu ușurătatea inimii sale. NEGRUZZI, 3. I 24. A-și afla omul = a da peste cineva pe care nu-l poți înfrînge sau înșela. A nu-și afla loc (sau locul) = a nu putea sta liniștit (de bucurie, de emoție, de nerăbdare). Atît era ea de bucuroasă și de veselă, cit nu-și afla loc. SBIERA, P. 22. 3. Tranz. A născoci, a imagina, a inventa. Lîngă malul rădicat Sta Vulcanul răsturnat... împregiuru-i adunați Ședea turcii înarmați Și pe rînd se întreba Ca ce moarte i-ar afla? ALECSANDRI, P. P. 136. 4. R e f 1. A fi, a se găsi (într-un loc, într-o poziție, situație sau împrejurare oarecare). Toate se aflau la locurile lor, așa cum le lăsaseră ei: spre miazăzi munții cu crestele înalte de cremene... iar la picioarele lor, panglica lată a Oltului șerpuind in cîmpia presărată cu sate. BOGZA, C. O. 310. ◊ E X p r. A se afla de față = a fi prezent. Toți se aflau de față la ședință. (Cu sens superlativ) Cum (sau, popular, care) nu se (mai) află = care iese din comun, nemaipomenit, extraordinar. O zînă... cum nu se mai află sub soare. ISPIRESCU, L. 35. Te-oi face eu să iei un drăguț de femeie care nu se mai află! CREANGĂ, P. 161. (Popular) Nu se află! sau unde se află! = nu-i adevărat! nu e exact! S-a plîns boierul că l-ai batjocorit. – Nu se află, domnule epistat. ALECSANDRI, T. 142. (Popular) Să nu se afle (ca) să... = nu cumva să... El i-au zis să nu se afle ca să vie acasă fără de o sută de lei. SBIERA, P. 217. (Familiar) A se afla în treabă = a interveni într-o discuție sau o acțiune numai de formă sau de ochii lumii, fără a aduce vreo contribuție. Vorbește numai ca să se afle în treabă. ♦ A fi, a exista. Ca un bun gospodar ce se află... ◊ Un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, O. IX 258.

AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A lua cunoștință despre ceva; a căpăta informații, vești, noutăți despre ceva. 2. Tranz. A găsi, a descoperi (căutând sau întâmplător). 3. Refl. A fi, a se găsi într-un loc, într-o poziție, într-o împrejurare oarecare. ◊ Expr. (Fam.) A se afla în treabă = a interveni într-o discuție sau într-o acțiune numai de formă, fără a aduce vreo contribuție. Să nu se afle (ca) să... = să nu cumva să... Cum nu se (mai) află = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) află! = nu-i adevărat! ♦ A exista. 4. Tranz. (Pop.) A născoci, a inventa, a scorni. Acest chip au aflat Robinson ca să nu uite cursul anului (DRĂGHICI). – Lat. afflare „a sufla spre ceva, a atinge cu respirația”.

aflá (a ~) (a-fla) vb., ind. prez. 3 áflă

aflá vb. (sil. -fla), ind. prez. 1 sg. áflu, 3 sg. și pl. áflă

AFLÁ vb. 1. v. găsi. 2. a se auzi, (fig.) a răsufla, a transpira. ( Secretul s-a ~ repede.) 3. a descoperi, a ghici, ( rar) a bănui. ( Ai ~ ce am vrut să spun.) 4. a cunoaște, a ști. (Vrei să ~ adevărul?) 5. a auzi, a ști, (înv. și pop.) a oblici. (Să ~ cu toții ce-ai făcut.) 6. a găsi, a prinde. (Voia să-l ~ singur ca să-i poată vorbi.) 7. v. inventa. 8. a exista, a fi, a se găsi, (pop.) a sta. (Se ~ acolo mărfuri în mare cantitate.) 9. a fi, a se găsi, a sta. (Plicul se ~ pe masă nedesfăcut.) 10. a fi, a figura, a se găsi, a se număra. (Se ~ printre invitați.) 11. v. pomeni. 12. v. situa. 13. v. consta. 14. v. primi.

A se afla ≠ a absenta, a lipsi

aflá (áflu, aflát), vb.1. (Refl.) A fi, a se găsi într-un loc. – 2. A găsi, a descoperi. 3. A lua cunoștință despre ceva. – Var. (Banat) izafla. Mr., megl. aflu, istr. oflu. Lat. afflāre „a sufla” (Pușcariu 34; Candrea-Dens., 16; REW 261; DAR); cf. cu același sens ca în rom., dalm. aflatura „resturi găsite pe țărm”, calabr. ahhare, napol. ašare, sp. hallar, port. achar, retor. aflá. Corespondența semantică între atîtea limbi arată că evoluția sensului este anterioară celei rom. Schuchardt, ZRPh., XX, 532, și împreună cu el majoritatea filologilor moderni (cf. Corominas și Cortés 125), o explică pe baza limbajului vînătoresc: cîinele adulmecă (= aspiră, suflă) pentru a găsi; sau de la afflatur „îmi suflă = îmi arată, îmi spun”, de unde, prin activarea ideii, „aflu”. (Cf. și Rohlfs, Differenzierung, 45). Ambele explicații par necovingătoare. Este posibil ca pe baza echivalenței afflat = vivit = exstat (cf. fr. que vive „cine e acolo?”). Plecînd de la (sese) afflat „respiră, există” este ușor de refăcut evoluția, în sensul de activare, pînă se ajunge la afflat „află, descoperă”. Această explicație este necesară, fiind singura care poate lămuri evoluția semantică a rom. găsi. De altfel, este iluzorie legătura, propusă de Cihac, II, 633, cu mgr. ἄλφειν „a afla”. Der. aflat, s. n. (înv., descoperire); aflător, adj. (care se află; inventator, descoperitor); neaflat, adj. (necunoscut).

A AFLÁ áflu 1. intranz. A căpăta informații curente (despre ceva sau despre cineva); a auzi. 2. tranz. 1) (vești, noutăți etc.) A cunoaște pe baza unor informații căpătate (de la cineva sau de undeva); a auzi. 2) A scoate la iveală, căutând sau din întâmplare; a găsi; a descoperi. [Sil. a-fla] /<lat. afflare

Intrare: afla
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) afla aflare aflat aflând singular plural
află aflați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) aflu (să) aflu aflam aflai aflasem
a II-a (tu) afli (să) afli aflai aflași aflaseși
a III-a (el, ea) află (să) afle afla află aflase
plural I (noi) aflăm (să) aflăm aflam aflarăm aflaserăm, aflasem*
a II-a (voi) aflați (să) aflați aflați aflarăți aflaserăți, aflaseți*
a III-a (ei, ele) află (să) afle aflau afla aflaseră
Intrare: aflare
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular aflare aflarea
plural aflări aflările
genitiv-dativ singular aflări aflării
plural aflări aflărilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)