MARIA, mariez, vb. I. Refl. și tranz. A (se) căsători. ♦ Fig. A (se) potrivi; a (se) combina (bine). [Pr.: -ri-a] – Din fr. marier.

MARIA, mariez, vb. I. Refl. și tranz. (Franțuzism) A (se) căsători. ♦ Fig. A (se) potrivi; a (se) combina (bine). [Pr.: -ri-a] – Din fr. marier.

MARIA vb. refl., tr. 1. a (se) căsători. 2. (fig.) a (se) potrivi, a (se) combina. (< fr. marier)

Maria (Sfânta) f. Maica Domnului, fiica sfântului Ioachim și a sfintei Ana, soția lui losif (sărbătoare ce cade în ziua de 15 August și 8 Septembrie). ║ (Viteancă, adică din Betania), sora Martei și a lui Lazăr, a cării zi, ce cade în săptămâna luminată, e ținută de popor cu odihnă și post.

Maria f. numele mai multor regine din Franța: MARIA DE MEDICIS, a doua soție a lui Henric IV, mama lui Ludovic XIII, regentă dela 1610-1614, muri în exil (1574-1642); MARIA ANTOANETA, fiica împărătesei Maria Terezia; se căsători în 1770 cu Ludovic XVI si muri pe eșafod (1755-1793).

Maria f. numele mai multor regine din Anglia și Scoția: MARIA TUDOR, persecută pe protestanți (1515-1558); MARIA STUART, mai întâi soția lui Francisc II și regina Franței până la 1560; întoarsă în Scoția și silită apoi să fugă de revolta supușilor săi, se duse în Anglia și ceru azil verișoarei sale Elisabeta, care, după ce o ținu 19 ani în închisoare, puse s’o decapiteze în 1587.

Maria f. numele mai multor imparătese din Austria: MARIA DE AUSTRIA, regina Ungariei, sora lui Carol Quintu (1503-1558); MARIA TEREZIA, fiica împăratului Carol VI, căruia îi urmă pe tron în 1740; sub dânsa se făcu răsboiul de Șapte ani și pima desmembrare a Poloniei: ea fu mama împăratului Iosif II si a Mariei Antoaneta (1717-1780).

Maria (Principesă de Edimburg) f. născută 29 Oct. 1875 și devenită în 1893 soția lui Ferdinand de Hohenzollern (V. acest nume). Regina României dela 1914, se devotă răniților și suferinzilor în cursul răsboiului austro-român (1916-1918).

MĂRIE, mării, s. f. (Înv.) 1. (Urmat de un adj. pos. sau de un pron. pers.) Termen de reverență la adresa unui monarh, a unui domnitor, a unui boier etc.; înălțime, domnie, maiestate. 2. Situație înaltă, rang, demnitate, putere. ♦ Slavă, onoare, cinste, glorie. 3. Îngâmfare, trufie, mândrie, fală. – Mare¹ + suf. -ie.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos a unui veșmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte (încheiate în față); tivitură a unui obiect de îmbrăcăminte; partea de la talie în jos, mai largă, a unor veșminte; (pop.) fustă. ◊ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul-plac al cuiva. ◊ Expr. A se ține de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de ea; b) a urmări cu insistență pe cineva, a se ține scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasă, a avea greutăți familiale. (Fam.; despre femei) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (cuiva) prea multă libertate de acțiune, a-l ține din scurt, a dispune de cineva. A-și da poalele peste cap sau a-și lua (ori a-și pune) poalele în cap = a nu mai ține socoteală de nimic, a depăși orice limită; a da pe față un caracter josnic, imoral. A săruta poala (sau poalele) cuiva = a săruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere și respect, potrivit unui obicei azi ieșit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Plăcintă cu) poale (sau poalele)-n brâu = plăcintă făcută din bucăți pătrate de aluat, ale cărei colțuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care șade; partea de jos și din față a unei fuste, a unui șorț etc. adusă în sus și ținută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori duce anumite lucruri. ◊ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ◊ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poală = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poală (I 2). O poală de ouă. 3. Spec. (La pl.) Bucată de pânză frumos lucrată cu care se împodobește o icoană sau cu care se acoperă masa din altar. 4. Parte marginală a unei piei (care acoperea abdomenul și picioarele animalului). II. P. anal. 1. Margine a unei păduri situată de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zonă mai largă de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unui zid; bază, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. Compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbură; poala-Sfintei-Mării = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici, aromate și flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poală-albă = leucoree. – Din sl. pola.

mărie² sf [At: MARIAN, INS. 106 / Pl: ~ii / E: Maria] 1 (Ent; Buc; Trs; șîc ~ia-popei) Buburuză (Coccinella septempunctata). 2 (Mol; art.) Horă nedefinită mai îndeaproape. 3 (Mol; art.) Melodie după care se execută măria (2).

mărie¹ sf [At: PSALT. HUR. 23^r/2 / Pl: ~ii / E: mări¹ + -ie] 1-4 (Înv) Mărime (1, 4-6). 5 (Îvp; urmat de aps sau pps) Termen de reverență pentru o persoană de rang înalt, mai ales pentru un domnitor Si: domnie, înălțime, maiestate, (îrg) mărire (17), (îvr) mărime (9). 6 (Înv) Splendoare. 7 (Bis) Slavă. 8 (Înv) Îngâmfare. 9 (Înv) Generozitate.

MĂRIE, mării, s. f. (Înv.) 1. (Urmat de un adj. pos. sau de un pron. pers.) Termen de reverență la adresa unui monarh, a unui domnitor, a unui boier etc.; înălțime, domnie, maiestate. 2. Situație înaltă, rang, demnitate, putere. ♦ Slavă, onoare, cinste, glorie. 3. Îngâmfare, trufie, mândrie, fală. – Mare + suf. -ie.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos a unui veșmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte (încheiate în față); tivitură a unui obiect de îmbrăcăminte; partea de la talie în jos, mai largă, a unor veșminte; (pop.) fustă. ◊ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul plac al cuiva. ◊ Expr. A se ține de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dânsa; b) a urmări cu insistență pe cineva, a se ține scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasă, a avea greutăți familiale. (Fam.; despre femei) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (cuiva) prea multă libertate de acțiune, a-l ține din scurt, a dispune de cineva. A-și da poalele peste cap sau a-și lua (ori a-și pune) poalele în cap = a nu mai ține socoteală de nimic, a depăși orice limită; a da pe față un caracter josnic, imoral. A săruta poala (sau poalele) cuiva = a săruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere și respect, potrivit unui obicei azi ieșit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Plăcintă cu) poale (sau poalele)-n brâu = plăcintă făcută din bucăți pătrate de aluat, ale cărei colțuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care șade; partea de jos și din față a unei fuste, a unui șorț etc. adusă în sus și ținută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori duce anumite lucruri. ◊ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ◊ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poală = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poală (I 2). O poală de ouă. 3. Spec. (La pl.) Bucată de pânză frumos lucrată cu care se împodobește o icoană sau cu care se acoperă masa din altar. 4. Parte marginală a unei piei (care acoperea abdomenul și picioarele animalului). II. P. anal. 1. Margine a unei păduri situată de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zonă mai largă de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unui zid; bază, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. Compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbură; poala-Sfintei-Mării = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici, aromate și flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poală albă = leucoree. – Din sl. pola.

MĂRIE, mării, s. f. 1. (În orînduirea feudală și capitalistă; urmat de adj. posesiv «ta», «sa» etc.) Termen de reverență la adresa unui monarh, unui domnitor, unui slujbaș înalt, unui boier. V. înălțime (5). Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale. EMINESCU, O. I 146. Cum vor vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga. NEGRUZZI, S. I 138. 2. (Învechit) Persoană sus-pusă. L-au pus împăratul hargat la cai, iarăși la acea mărie la care fusese el mai înainte. SBIERA, P. 73. ◊ Compus: mai-mărie = șefie, conducere. Toiagul de cinste al mai-măriei. ODOBESCU, S. II 513.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos, mai largă, a unui veșmînt femeiesc, a unei cămăși țărănești sau a unei haine care se încheie în față (v. pulpană). Poalele capotului au prins a foșni și Filip s-a pomenii înconjurat de-o vorbărie repezită. GALAN, B. I 54. Moșneagul se trase mai deoparte, își spălă mîinile și le șterse de poala cămeșii. HOGAȘ, M. N. 68. Cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. i 47. Cu poala sumanului Turna-n chelna carului. TEODORESCU, P. P. 151 ◊ Fig. Dădea soarele în desară. Sub mal începea să crească poala serii. GALACTION, O. I 62. Toi mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. TOPÎRCEANU, 23. Luna plină de o lumină moale Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale. ALECSANDRI, P. III 275. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă, se spunea despre unele femei considerate că ar fi lipsite de judecată. Ian auzi-o cum rîde cînd ii vorbesc de revoluție! Ș-apoi pas de nu zi: poale lungi, minte scurtă. ALECSANDRI, T. I 62. A se ține de poalele (sau poala) mamei = (despre copii) a se prinde de hainele mamei, a sta în preajma, sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dînsa. O sumedenie de femei, cu copii mici în brațe și cu alții mai măricei ținîndu-li-se de poale, se apropie de grupul nostru. STANCU, U.R.S.S. 165. A trage (pe cineva) de poale = a-l trage de haine pentru a-l face atent asupra unui fapt; fig. a se ține scai de cineva, plictisindu-l cu rugăminți, cu cereri. Un prieten îl trăgea îndărăt de poala hainei. PETRESCU, C. V. 59. A te trage copiii de poale = a avea copii mici, a avea greutăți familiare. Mai îngăduiește puțin, tartarule, că nu te trag copiii de poale. CREANGĂ, P. 56. (Familiar, despre o femeie) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele)... = a ține (pe cineva) foarte aproape de sine, a nu-i lăsa prea multă libertate de acțiune. L-a fi fărmecat și-l ține legat de poalele ei. ALECSANDRI, T. I 421. (Familiar) A-și da poalele peste cap = a pierde orice simț moral, a avea comportări imorale, a-și da pe față adevărata fire josnică. De cînd a plecat prințesa, dumnealui – iartă-mi vorba, și-a dat poalele peste cap. GALAN, Z. R. 310. A veni (sau a cădea) la poalele (cuiva), a depune ceva la poalele (cuiva) = a se ploconi (cu dragoste, respect, smerenie sau umilință) înaintea cuiva, a aduce cuiva un prinos, o ofrandă (ca dovadă de dragoste sau în semn de umilință). Să vie aici, la poalele slăvitei măriri, să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, D. P. 17. A venit un rege palid și coroana sa antică Grea de glorii și putere l-a ei poale-ar fi depus. EMINESCU, O. I 52. A săruta poala (cuiva) = a săruta partea de jos a hainei (unui suveran, unui mare demnitar, prelat etc.) potrivit unui obicei azi ieșit din uz. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pînă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Fig.) Dunărea bătrînă... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare. RUSSO, O. 22. ◊ Plăcinte cu poalele-n brîu (sau poale-n brîu) v. brîu. ♦ (Popular, la pl.) Fustă. Fata de gazdă mare Vinde-o vacă și-și ia poale. MARIAN, la CADE. 2. (Mai ales popular) Partea de jos și din față a unei haine (mai ales a unei fuste, a unui șorț), adusă în sus și ținută cu mîna sau prinsă în brîu, pentru a putea aduna ori duce în ea anumite lucruri. O fetiță. trecu peste lăptoc, ducînd în poală grăunțe. SADOVEANU, O. II 56. Frunză verde foi de fragă, Haide, maică, haide dragă, Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ◊ (Rar) la pl.) împărăteasa... culese în poale o mulțime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. ◊ Fig. Noapte bună, soare sfînt. Mîne pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. Vine de la munte iarna la cîmpie, Scuturînd din poale-i zile de urgie. ALECSANDRI, P. A. 134. ♦ Cantitate de lucruri care se pot duce în felulț arătat mai sus. Moș Iordan coboară și ia o poală de fîn. PĂUN-PINCIO, P. 99. Pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă. CREANGĂ, P. 214. 3. Partea corpului cuprinsă între brîu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană (în special la o femeie) cînd șade. Rumănă, cu ochii buni, cu mînile încrucișate în poală, zîmbește și nu știe ce să mă întrebe. SADOVEANU, O. II 302. Strivit atunci de-nfiorare, M-am ghemuit la tata-n poală. GOGA, C. P. 56. Bunica avea o poală fermecată, și un glas și un: fus care mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zîmbetul ei. DELAVRANCEA, V. V. 204. 4. Fig. Partea de jos a unei ridicături de pămînt; locul unde începe un deal, un munte. Ținutul nostru, la poalele muntelui, era liniștit. SADOVEANU, O. VI 365. Sub poalele dealului se deslușeau cete de turci cu ilice albastre, cu fesuri roșii în cap. SANDU-ALDEA, U. P. 45. Umbrele se luptau cu lumina și se ridicau pe poalele dealurilor. ALECSANDRI, O. P. 283. ♦ Loc (umbrit) de unde începe o pădure, (de obicei așezată pe o înălțime); marginea unei păduri. Era albă poala pădurii. Albe fînațurile prăvălatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, mere roșii uitate neculese în pomi. SADOVEANU, F. J. 685. [Opri] trăsura în dreptul unui pîlc de verdeață, umbrit de poala pădurii. MIRONESCU, S. A. 140. Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi. EMINESCU, O. I 93. ♦ Partea de jos a unor lucruri care au extensiune în înălțime. Bojbăi cu mîna într-un loc, sub poala stogului, scoase o sticlă și-o vîrî în buzunarul sumanului. MIRONESCU, S. A. 46. Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stînga bisericii lui Mircea, se aflau casele domnești, clădire pătrată, mare... cu ziduri late în poale. ODOBESCU, S. I 126. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireagului, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. În colțul dinspre asfințit al caselor, un nuc bătrîn își lăsa poala pînă pe acoperiș; ploaia și vîntul fîșîiau în frunzele lui. SADOVEANU, O. IV 449. II. 1. (Bot.) Compuse: poala-rîndunicii (sau poala-Maicii-Domnului) = volbură; poala-sîntei-Mării (sau poala-Sîntă-Măriei) = plantă erbacee din familia labia- telor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici aromate (Nepeta nuda). Se simțeau în locuri umbroase miresmele ascuțite de la mintă și poala-sîntă-Măriei. SADOVEANU, E. 119. 2. (Popular, numai în expr.) Poală-albă = leucoree.

MĂRIE ~i f. înv. 1) (urmat de un pronume posesiv) Termen reverențios, care era folosit la adresa unei persoane de rang înalt; maiestate. 2) Poziție socială înaltă. /a mari + suf. ~ie

Ave-Maria f. «salutare, Mario!» rugăciune catolică către Sf. Fecioară, numită și salutare angelică sau buna vestire.

mărie f. 1. mărire; 2. titlu dat odinioară Domnilor români și fiilor lor: Măria ta!

Sânta-Maria f. V. Maria.

Terezia (Maria) v. Maria.

măríe f. (d. mare). Vechĭ. Azĭ pop. Mărime, mărire, glorie, maĭestate (întrebuințat ca titlu suveranilor): Măria Sa domnu, regele, împăratu.

maria vb., ind. prez. 1 sg. mariez, 3 sg. și pl. mariază

mărie (înv.) s. f., art. măria, g.-d. art. măriei; pl. mării, art. măriile (desp. -ri-i-)

poala-Sfintei-Marii (plantă) s. f. art., g.-d. art. poalei-Sfintei-Marii

!Măria Sa (înv.) loc. pr., g.-d. Măriei Sale; pl. Măriile Lor

!Măria Ta (înv.) loc. pr., g.-d. Măriei Tale

!Măria Voastră (înv.) loc. pr., g.-d. Măriei Voastre

mărie (înv.) s. f., art. măria, g.-d. art. măriei; pl. mării, art. măriile

Măriile Voastre (înv.) loc. pr.

!poala-Sfintei-Marii (plantă) s. f. art., g.-d. art. poalei-Sfintei-Marii

Măria ta (sa, voastră) s. f. art. + adj., g.-d. Măriei tale (sale, voastre); pl. Măriile voastre

mărie s. f., art. măria, g.-d. art. măriei, pl. mării, art. măriile

Măriile lor s.f. pl. art. + pr., g.-d. Măriilor lor

poala-Sfintei-Marii s. f.

MĂRIA-POPII s. v. boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuză, vaca-domnului.

MĂRIE s. v. aroganță, boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuză, cinste, cinstire, dimensiune, elogiu, fală, forță, fudulie, glorie, grandoare, infatuare, intensitate, înfumurare, îngâmfare, laudă, măreție, mărime, mărire, măsură, mândrie, omagiu, orgoliu, preamărire, preaslăvire, proporție, proslăvire, putere, semeție, slavă, slăvire, splendoare, strălucire, tărie, trufie, vaca-domnului, vanitate.

MĂRIE s. (mai ales art.) domnie, înălțime, maiestate, (înv.) mărime, mărire. (~ sa nu vă poate primi.)

PĂRUL-SFINTEI-MĂRII s. v. cuscută, torțel.

POALA-SÂNTEI-MĂRII s. v. priboi.

POALA-SFINTEI-MĂRII s. v. granat, melisă, priboi, rechie, roiniță, scatiu, sovârf, spilcuță, talpa-ursului.

măria-popii s. v. BOUL-DOMNULUI. BOUL-LUI-DUMNEZEU. BUBURUZĂ. VACA-DOMNULUI.

MĂRIE s. domnie, înălțime, maiestate, (înv.) mărime, mărire. (~ sa nu vă poate primi.)

mărie s. v. AROGANȚĂ. BOUL-DOMNULUI. BOUL-LUI-DUMNEZEU. BUBURUZĂ. CINSTE. CINSTIRE. DIMENSIUNE. ELOGIU. FALĂ. FORȚĂ. FUDULIE. GLORIE. GRANDOARE. INFATUARE. INTENSITATE. ÎNFUMURARE. ÎNGÎMFARE. LAUDĂ. MĂREȚIE. MĂRIME. MĂRIRE. MĂSURĂ. MÎNDRIE. OMAGIU. ORGOLIU. PREAMĂRIRE. PREASLĂVIRE. PROPORȚIE. PROSLĂVIRE. PUTERE. SEMEȚIE. SLAVĂ. SLĂVIRE. SPLENDOARE. STRĂLUCIRE. TĂRIE. TRUFIE. VACA-DOMNULUI. VANITATE.

părul-Sfintei-Marii s. v. PĂRUL-MAICII-DOMNULUI.

părul-Sfintei-Mării s. v. CUSCUTĂ. TORȚEL.

poala-Sfintei-Mării s. v. GRANAT. MELISĂ. PRIBOI. RECHIE. ROINIȚĂ. SCATIU. SOVÎRF. SPILCUȚĂ. TALPA-URSULUI.

poala-Sîntei-Mării s. v. PRIBOI.

spinul-Sfintei-Marii s. v. ARMURAR.

Maria (Sfânta Fecioară, Maica Domnului), unicul copil al bătrânilor Ioachim și Ana. La vârsta de 3 ani a fost adusă și lăsată la templu până la 12 ani, după care, logodită cu Iosif, a fost vestită de îngerul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt și va naște pe Iisus, ceea ce s-a împlinit în peștera din Betleem în anul 753 (ab urbe condita). După fuga în Egipt s-a înapoiat la Nazaret, unde a viețuit Iisus până la vârsta de 30 de ani, când și-a început opera de mântuire. A fost prezentă în multe împrejurări din viața Lui, dintre care cea mai dureroasă lângă crucea răstignirii, când Iisus a încredințat-o lui Ioan evanghelistul spre a-i purta de grijă. S-a aflat împreună cu apostolii la Cincizecime, după care, potrivit Tradiției, a mai trăit 11 ani. Biserica o venerează închinându-i patru sărbători: Nașterea la 8 septembrie, Intrarea în bis. la 21 noiembrie, Buna-Vestire la 25 martie și Adormirea la 15 august.

Maria, soția lui Cleopa, numită în Noul Testament și mama lui Iacov și Iosie; este vară primară cu Maica Domnului. A făcut parte din grupul femeilor mironosițe, care au urmat lui Iisus pe drumul Golgotei și apoi la mormânt. Este sărbătorită la 23 mai.

MARIA (Alexandra Victoria de Saxa Coburg) (1875-1938, n. Eastwell Park, Anglia), principesă de Marea Britanie și Irlanda, regină a României (1914-1927). M. de onoare al Acad. (1915) și m. coresp. al Acad. Franceze de Belle Arte (1919). Romancieră și memorialistă. Fiica lui Alfred, duce de Edinburgh și de Saxa-Coburg (fiul reginei Victoria) și a Mariei Aleksandrovna (fiica țarului Alksandru II). Căsătorită (1892) cu principele moștenitor Ferdinand de Hohenzollern. Identificându-se cu interesele țării adoptive, M., alături de alți oameni politici, s-a pronunțat pentru intrarea României în război de partea Antantei, în vederea realizării unității naționale. În anii războiului, prin activitățile de caritate în sprijinul răniților și a celor loviți de dezastrele războiului, precum și prin credința fermă în victoria Antantei, M. a contribuit la ridicarea moralului populației și a armatei. Autoare a unor lucrări de memorialistică valoroase din punct de vedere literar și documentar: „Povestea vieții mele”, 1892-1918, editată în engleză și concomitent în mai multe limbi străine și „Însemnări zilnice” (1918-1938), reprezentând o vastă frescă a societății românești de la sfârșitul sec. 19 și din prima jumătate a sec. 20. Povestiri și romane („Povestea unui dor neatins”, „Cartea de basme a reginei României”, „Visătorul de vise”, „Crinul vieții”, „Măști”, „Sămânța înțelepciunii”). După urcarea pe tron (1930) a fiului său Carol II, care a dus o politică de marginalizare a membrilor familiei regale, s-a retras la Balcic. Este înmormântată la Mănăstirea Curtea de Argeș, iar inima, închisă într-o raclă de sticlă, a fost depusă la Castelul de la Balcic, iar după cedarea Cadrilaterului (1940), a fost mutată la Castelul Bran.

MARIA (în „Noul Testament”), soția lui Cleopa, verișoară primară cu Maica Domnului. A făcut parte din grupul mironosițelor, femei care l-au urmat pe Iisus pe Golgota și apoi până la mormânt. Este prăznuită la 23 mai.

MARIA (în „Noul Testament”), sora Martei și a lui Lazăr. L-a chemat la mormântul fratelui ei pe Iisus, care l-a înviat pe Lazăr a patra zi după moarte. M. i-a uns picioarele lui Iisus cu mir de nard și i le-a șters cu părul ei, când acesta era răstignit pe cruce. Este prăznuită la 9 iun., împreună cu sora sa, Marta.

MARIA (NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU, FECIOARA MARIA, SFÂNTA FECIOARĂ, MAICA DOMNULUI, MADONNA) (reprezintă forma gr.-lat. a ebr. Miriam „doamna/stăpâna”), mama lui Iisus Hristos, născut prin puterea Duhului Sfânt. Fiica lui Ioachim și a Anei, originară din Galileea, care nu au avut copii până la o vârstă înaintată. Rudă cu Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul. La vârsta de 3 ani, a fost adusă la Templu și lăsată aici până la vârsta de 12 ani, când a fost logodită cu mai vârstnicul Iosif, care i-a respectat legământul de a rămâne veșnic fecioară. Primește apoi de la arhanghelul Gavriil vestea că va naște un fiu, „Fiul Celui Preaînalt”, care va primi tronul lui David. Potrivit tradiției, ca urmare a ordinului împăratului roman August de a se efectua numărătoarea populației, se reîntoarce în Bethlehem, cetatea ei de baștină. Aici îl va naște pe Iisus (Mesia). Datorită poruncii lui Irod (care se temea că-și va pierde tronul la nașterea lui Mesia) de a fi uciși toți pruncii mai mici de doi ani, M. și Iosif, împreună cu pruncul lor, s-au refugiat în Egipt, de unde au revenit, după trei ani, în Nazaret, unde Iisus a trăit până la vârsta de 30 ani, când și-a început misiunea de mântuire. După cum cereau legile religioase evreiești, când Iisus a împlinit 12 ani, M. și Iosif l-au prezentat la Templul din Ierusalim, unde Simeon le-a proorocit că fiul lor este Mântuitorul. M. a fost adeseori alături de fiul ei (la nunta din Cana, pe Golgota, unde, împreună cu alte femei și cu ucenicii, s-a aflat sub Crucea Răstignirii, când Iisus a încredințat-o discipolului său, Ioan, spre a-i purta de grijă). Potrivit „Noului Testament”, după Răstignirea și Învierea lui Iisus, M. a mai trăit 11 ani, alături de grupul apostolilor din Ierusalim, fiind, probabil, martora Pogorârii Duhului Sfânt. Conciliul de la Efes (431) i-a conferit M. calitatea de „Maică a Domnului”, atribuindu-i o contribuție proprie la lucrarea dumnezeiască a mântuirii. De atunci, dar mai ales în sec. 17-19, sărbătorile în onoarea ei se înmulțesc, religia catolică dezvoltând în teologie ideea Imaculatei Concepțiuni, care, în 1854, a fost adoptată ca dogmă prin bula papală Ineffabilis Deus (dată de Pius IX). Conciliul Vatican II (1862-1865) îi conferă titlul de „Mamă a Bisericii”. Biserica ortodoxă o prăznuiește în patru zile din an: Nașterea Maicii Domnului (8 sept.), Întrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 nov.), Buna Vestire (25 mart.) și Adormirea Maicii Domnului (15 aug.).

MARIA, ebr. Maryam cu sens neclar. I. A. Din lat. Sanda Maria: Simtă-Mărie (BCI212) și Sîntămărie sau Stămărie. Feminine: 1. Maria și Măria (C Ștef); Mărie (Ștef); Mărie și Rie f. (A Gen II 71). B. Diminutive: Marica, d-na lui Brîncoveanu; Mărica (Dm; C Ștef); Mariica (C Ștef; 16 B II 379); Măriica (C Ștef; 16 A III 54); Marică, olt. (Sd XXII). 2. Maricuța (16 A III 460; Băl II; Ard I 212 etc.); Măricuța. 3. Maricica, ard. (Paș). 4. Marița (Ștef; C Bog; Paș; 16 A I 430; 17 A II 279); Mărița = Mărica (17 A I 219); scurtat, Rița (Ard; Cand 166); Rițești s. Dm; 16 A 53). Marițica și Țica (etim. Paș). 5. Marioară (Paș); cu afer.: Oara (Paș); Măriorița (Sd XIX 126). 6. Măriucă și Uca (etim. Paș). 7. Măriuța (Ștef) și Mariuța (16 A I 400); Mănuță și Uța (Paș; Cand); Mariuțan, Gh. (D Buc); 8. + -ca și cu sinc.: Maruca Rosetti. 9. Cu sinc. lui i + -ușca: Marușca și Mărușca (Dm; Ștef; etc.). 10. + -ța și cu sinc.: Maruța (C Ștef;17 B IV 266); cu afer.: Ruțica, ard. (etim. Paș). 11. Marula f. (Sd XV 97), fiica Tudorei din Tîrgșor, la an. 1600, soția banului Mihalcea (17 B I 233). 12. Alte ipocoristice: Mia; Mița (Cotr 55); Riți etc. 13. Marioara + Marga: Marghioara. Unele diminutive romînești au trecut la greci în epoca fanariotă: Mαρίϰα, Mαρίτσα, Mαριώρα, Mαριωρίτσα (But). 14. -ioane: Marioane, act. (Jiul ard.). II. Masculine: 1. Mariescu (M mar). 2. Maricu b. (17 B 1357); olt. (Cand). 3. Marica b. (Sur VI); Măricești s. 4. Măruș (< Măriuș), Ion (Vr C). 5. Marușcin, Dan, mold., 1606, (Buc.), matronim și -a f. (16 A I 426) marital, format din n. precedent. 6. Maricar, I. (Buc.). 7. Măriță cojocar, 1620, munt. (Viața Feudală 1957 (p. 54), sau < adj. mare.

Maria Avînd o largă arie de răspîndire care acoperă Europa, cele două Americi, Australia, o parte a Africii și a Asiei, Maria, cel mai cunoscut și frecvent dintre prenumele feminine, comune unui mare număr de popoare și limbi, continuă în onomastica modernă un vechi nume biblic. Tradițional la vechii evrei, purtat de profetesa Maria, sora mai mare a lui Moise (menționată în Exod), numele în discuție este mult mai bine cunoscut din N.T., unde este purtat de mai multe personaje, celebră fiind Fecioara Maria. Crearea și răspîndirea cultului acesteia este în strînsă legătură cu celebrarea zeiței egiptene Isis (→ Isidor). Răspîndit în epoca elenistică și romană într-o foarte întinsă arie geografică ce includea și Dacia, cultul acesteia a concurat în mod serios creștinismul primitiv; pentru a-l înlătura, a fost instituit cultul Mariei, necunoscut iudaismului și nici creștinismului pînă în sec. 4. Cum se explică formele sub care este cunoscut numele în diferitele limbi vorbite în Europa? În greaca N.T., unul dintre intermediarii prin care s-a răspîndit onomastica biblică, apar două forme: una indeclinabilă, mai frecventă și probabil mai veche, Mariám și o alta declinabilă dar mult mai rară, María, gen. Marias. În textul ebraic este întîlnită însă forma Miryam (de aici prenumele feminin actual Miriam), spre deosebire de forma arameeană Maryam din Targum, considerată de unii specialiști o modificare a primei forme datorate apropierii de cuvîntul arameean mar „domn, stăpîn”. Luînd în considerație că în Septuaginta forma este Mariam și că același tratament – cu a în prima silabă – este propriu arabilor, sirienilor și etiopienilor, unii lingviști cred că forma inițială ebraică era Maryam, introducerea lui i în prima silabă fiind pusă pe seama Massoreților. Trecut din greacă în latină, Maríam (de remarcat obișnuita modificare a accentului) a fost simțit ca un acuzativ, pe baza acestei forme „reconstituindu-se” nominativul María, continuat, uneori cu mici modificări, de franceză, italiană, spaniolă, engleză etc. În mod normal, originea și semnificația originară a acestui nume celebru au fost mult dezbătute de-a lungul timpului; au fost propuse pînă astăzi peste 60 de soluții etimologice, Maria devenind cu siguranță cel mai discutat, dar și cel mai controversat nume. Cum nu ar fi nici posibil și nici util să refacem aici istoria încercărilor etimologice, vom oferi doar două dintre ele. Prima nu este decît una dintre numeroasele curiozități lingvistice, dar a avut o largă audiență în cursul ev. med. Hieronim (sec. 4-5 e.n.), primul traducător al Bibliei în limba latină (traducere cunoscută sub numele de Vulgata), vedea în Maryam un compus din cuvintele ebraice mar „picătură” și yam „mare”, deci „picătură de mare”, redat în latină prin stilla maris. Prin erorile copiștilor textului s-a ajuns la stella maris, ceea ce înseamnă „stea de mare”. N-ar fi exclus ca popularitatea acestei vechi explicații să fi sprijinit într-o vreme răspîndirea numelui feminin → Stela, considerat probabil un sinonim al lui Maria. Ca și explicația propusă de Hieronim, cea mai mare parte a încercărilor făcute pînă astăzi pornesc de la ebraică. Dar, așa cum am văzut mai sus, numele este atestat prima oară în Exod, și profetesa care îl poartă se născuse în această țară și chiar numele fratelui ei, → Moise, era de origine egipteană. Pornind și de la aceste elemente ale legendei, tot mai mulți specialiști consideră astăzi că Maryam nu aparține fondului onomastic ebraic, ci acelui egiptean. Din acest punct de vedere, mult discutatul nume ar putea fi pus în legătură cu verbul mrj (numai structura consonantică a cuvîntului), care în vechea egipteană însemna „a iubi” (în coptă merit „iubit”) sau chiar cu un nume personal ca mrj-imn (în coptă Merit Amun „iubit de Amon” – în religia vechilor egipteni Amon era considerat marele rege al zeilor). Maryam ar putea continua chiar pe acest mrj-imn (de unde actualul prenume Mariana); o altă soluție fiind interpretarea lui ca un derivat cu sufixul feminin ebr. -am de la mrj(t). Dacă legătura etimologică dintre Amon și Maria este justă, s-ar putea încerca și o aproximativă cronologie a numelui, cel puțin în ceea ce privește perioada generalizării lui. La origine un mic zeu local, în cultul căruia se păstrează și urme ale unor ritualuri agricole, Amon din Teba urcă în vîrful panteonului egiptean și este pus alături de Ra în timpul dinastiilor a 11-a și a 12-a (anii 2100 – 1800 î.e.n.) cînd statul se reunifică în jurul Tebei. Probabil în această perioadă se răspîndiseră și formațiile teoforice în care apare numele zeului. Preluat de evrei din egipteană, numele se răspîndește prin intermediar grec și latin la toate popoarele europene creștinate, devenind în cele din urmă cel mai cunoscut prenume feminin de sursă biblică. În apusul Europei, Maria apare în izvoare încă din sec. 4, dar stabilirea exactă a frecvenței în inscripțiile latine nu este posibilă, întrucît numele biblic se confundă cu forma de feminin a unui frecvent nume gentilic roman → Marius, cu care nu are nici o legătură etimologică. Deși cultul Fecioarei avea o largă răspîndire și popularitate în Occident, numele de botez Maria nu se generalizează decît destul de tîrziu. În Germania nu se produce înainte de sec. 16 și este legat în bună măsură de Reformă, care aduce o profundă modificare și în onomastică. În Franța, la sfîrșitul sec. 14, Maria era departe de a fi curent, iar în Elveția, unde astăzi este foarte popular, nu apare înainte de 1511, frecvența lui crescînd considerabil de-abia în sec. 17 – 18. În bună parte această situație se explică prin faptul că numele era atît de respectat, încît atribuirea lui curentă ar fi fost o impietate. Acest statut de tabu onomastic îl avea Maria, de exemplu, în Spania (→ Carmen). Ca o curiozitate vom aminti că și numele actualei capitale a Argentinei poate fi pus în legătură cu unul dintre culturile dedicate Mariei; cunoscutul călător spaniol Pedro de Mendoza numește așezarea întemeiată de el la 1536 pe malurile fluviului La Plata, Nuestra Senora del Buen Aire, – de aici Buenos Aires, după numele unei biserici din Sevilla, închinate Fecioarei „vînturilor bune”, ocrotitoare a navigatorilor cu pînze. Toate aceste nume își datorează popularitatea inițială legăturii lor motivate cu Maria; dar în sfera de atracție a acesteia au intrat și altele cu care nu se poate stabili nici o legătură etimologică sau istorică, ca Marius, Marian etc., considerate în mod greșit, datorită asemănării formale, corespondentele masculine ale lui Maria. Un alt fapt specific onomasticii apusene este folosirea numelui Maria alăturat de un alt nume de botez masculin, pentru băieți, astfel explicîndu-se prenumele duble de tipul Jean-Marie, Jose-Maria, Fernando-Maria, Xavier-Maria, Rainer-Maria etc. Și în sfîrșit o cifră ilustrativă pentru frecvența numelui în apusul Europei; în a doua jumătate a sec. 18, în Anglia, 25 %dintre femei erau numite Mary. În răsăritul Europei, Maria nu a avut niciodată statut de tabu. La români, deși atestările documentare nu apar înainte de sec. 15, numele este cu siguranță mult mai vechi. Probabil el a fost folosit chiar de populația romanizată și în parte creștinată de la nordul Dunării, înaintea contactului cu slavii. Dată fiind însă lunga perioadă slavonă din istoria culturii noastre, Maria nu poate fi considerat decît o formă de influență slavă, manifestată fie pe cale cultă, fie pe cale populară. Cel mai frecvent prenume feminim românesc, Maria are și o bogată familie de variante, derivate și hipocoristice, împrumuturi mai vechi sau mai noi ori creații pe teren românesc, toate folosite în mod curent și astăzi: Maia, Mara (poate avea și altă origine), Mari (franțuzism puțin folosit), Marica, Rica, Maricica, Cica, Maricuța, Cuța, Marieta (împrumutat din fr. Mariette, curent din secolul trecut), Marița, Rița, Marițica, Marula, Marușca, Mașa, Mărie, Mărioara (Oara), Măriuca, Măriuța, Uța, Măruța, Măruca, Meri [cu accent pe i] (împrumut recent din engleză), Mia, Mica, Mimi, Mioara, Mira, Mița etc. ☐ Engl. Mary, fr. Marie (Marielle, Mariette, Marion, Marionette), germ. Maria (Mizzi, Mia, Mimi, Ria etc.), it., port., magh., bg., rus etc. Maria, sp. Mária. ☐ Maria I Stuart, regină a Scoției, Maria Tudor, regină a Angliei, Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului romano-german, Maria Antoaneta, regină a Franței etc.; scriitoarea engleză Mary Ann Evans (sau George Eliot), Maria Sklodowska Curie, Marie Joliot-Curie. În combinație cu un prenume masculin numele a fost purtat și de François-Marie Arouet (sau Voltaire), Marie Henri Boyle (sau Stendhal), Marie Joseph Chénier, Rainer-Maria Rilke, Carl Maria von Weber, André-Marie Ampère etc. ☐ Viața celebrelor regine Maria Stuart și Maria Tudor i-a inspirat pe Schiller, respectiv pe V. Hugo; Marion Delorme – eroina dramei romantice cu același nume de V. Hugo și a romanului Cinq-Mars de A. de Vigny; Marie Arnoux din Educația sentimentală de Flaubert, Maria Chapdelaine, eroina romanului cu același nume de Louis Hémon, Marion Bloom sau Molly din romanul Ulysse de J. Joyce.

ALEXANDRU, Maria (n. 1939, sat Plugova, jud. Caraș-Severin), jucătoare română de tenis de masă. Campioană mondială (dublu femei – 1961, 1973, 1975), campioană europeană (simplu femei – 1966). Multiplă campioană națională.

BANUȘ, Maria (1914-1999, n. București), poetă româncă. Debutează cu o lirică a adolescenței, de o remarcabilă senzorialitate și candoare („Țara fetelor”). Ulterior, interpretă a temelor proletcultiste, a elanurilor civice ocazionale („Versuri”, „Ție-ți vorbesc, Americă!”), a miturilor și întrebărilor existențiale („Portretul lui Fayum”, „Noiembrie, inocentul”, „Oricine și ceva”). Memorialistică („Sub camuflaj”). Premiul „Herder” (1989).

BIEȘU, Maria (n. 1934, sat Volintiri, Basarabia), soprană română. Prof. univ. la Conservatorul din Cernăuți. A interpretat pe marile scene ale lumii rolurile principale din „Boema”, „Aida”, „Norma”, „Dama de pică”, „Madame Butterfly” ș.a.

BREZEANU, Maria (1924-2005, n. Rîșnov), chimistă română. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la București. Cercetări privind structura și sinteza unor combinații complexe polinucleare, folosite ca transportori sintetici de oxigen, catalizatori în reacții de oxidare sau la obținerea unor oxizi micști.

CEBOTARI, Maria (1910-1949, n. Chișinău), soprană română. Stabilită în Austria. A cîntat pe marile scene lirice roluri principale din operele lui R. Strauss („Femeia tăcută”, „Daphne”) și din repertoriul italian. Filme („Pantofiorul țarinei”, „Numai pentru tine”, „Maria Malibran”).

CIOBANU, Maria (pe numele adevărat Diaconu Maria) (n. 1937, Roșiile, jud. Vîlcea), cîntăreață română de muzică populară. A valorificat cu originalitate doine, hore și sîrbe oltenești. A creat un stil vocal de virtuozitate, adaptînd melodii instrumentale, folosind hăulitul, vocaliza de coloratură și dîrlăitul ca modalități de exprimare.

CIUCURESCU, Maria (1866-1939, n. București), actriță română. Remarcabilă în roluri de comedie (Shakespeare, Molière, Gogol, I.L. Caragiale).

CUȚARIDA-CRĂTUNESCU, Maria V. (1857-1919, n. Călărași), medic român, militantă feministă. A organizat prima creșă de fabrică (1899). Prima femeie medic din România (1884). În 1897 a înființat Societatea Maternă.

SFÂNTA MARIA-CRICOV, Schitul ~, v. Urlați.

Mări/a, -ca v. Maria I A, B 1.

Ave Maria! – rugăciune numită și salutare angelică sau bunavestire. Expresia a fost mult popularizată de compozițiile celebre care poartă acest titlu, ale lui Schubert și Gounod. Astăzi, din ce în ce mai rar, aceste cuvinte sînt întrebuințate cu semnificația lor originară, ca un salut adresat unei femei ce merită un respect deosebit. BIB.

căcălău, Măria ta expr. (vulg.) v. căcălău

Mari / Maria / Marie / Marie-Jeanne s. pr. (tox.) marijuana.

MĂRÍE¹ s. f. Rezultatul acțiunii de a (s e) m ă r i¹. I. (Învechit, rar ; cu sens dimensional) Mărime (I). Deaca se văzu Roman sosit întru atîta mărie de împărăție, multă bărbăție arătă. MOXA, 398/35. II. (Cu sens calitativ și intensiv) 1. (Învechit) Mărime (IV 1). Văzu robul nevoia, că înțelease măriia datoriei. CORESI, EV. 283. Un dar al lui Dumnezeu, căruia nimenea nu-i poate să-i numere măriia. GAVRIL, NIF. 4/9. 2. (Învechit) Mărime (IV 2). După mărirea (măriia C², H) susioareei tale învie fiii omorîți. PSALT. 164. Toți înțeleaseră și văzură. . . măriia duhului sfînt. CORESI, EV. 91, cf. id. l. 456/17. Cu ce mărie și puteare au zdrobit iadul ș-au biruit diavolul. VARLAAM, C. 126. III. (Cu sens calitativ) 1. (Învechit și popular) Mărime (IV 3). Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie. CORESI, EV. 92, cf. 71, 91, 202. Și-l puse el în a dereapta în ceri prespre toate măriile și puterile. id. l. 415/11, cf. SBIERA, P. 73. 2. (Învechit și popular ; adesea urmat de un adj. pos. sau de un pron. pers.) Termen de reverență pentru o persoană de rang înalt, mai ales pentru un domnitor ; înălțime, maiestate, domnie, (învechit și regional) mărire (IV 4), (învechit, rar) mărime (IV 4). Tipărită această sfîntă carte. . . în anii și în zilele măriei lu Batăr Criștov. CORESI, EV. 1. Măriia lu Ghesti Freonți fu cu tot agiutoriul. PALIA (1 581), ap. GCR I, 38/1. Datu-ne-au măriia sa Moisei Moghila voievod satele și ocinele sal[e] (a. 1 631). GCR I, 75/24, cf. 103/30, 104/39, 105/4, 119/20, 124/29. Să ții țara măriei tale, apărîndu-o de pizmași. N. TEST. (1 648), [prefață] 3^v/14. Într-acela chip și măriia ta, milostive d[oa]mne, te nevoiești pentru țara măriii tale. DOSOFTEI, ap. GCR 1, 240/9. Iară măriia ta pre acesta la puteare d[o]mnească l-ai ridicat. BIBLIA (1 688), [prefață] 7/39, cf. [prefață] 6/52. Măriia sa este împărat, și este un lucru foarte cu grijă, să nu cadză la vro primejdie. NECULCE, L. 237, cf. GCR I, 290/31, 336/19, 340/26. Vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie. ANTiM, P. XXIII, cf. XXIV, XXVI. Vlădicul acesta. . . poftea să-i zică măria ta. ȘINCAI, HR. III, 199/34. Copiii măriei tale sînt frumoși și tineri. NEGRUZZI, S. I, 146, cf. 138. Am o scrisoare de la tata către prea cinstitul și de bun neam obraz al măriei voastre. FILIMON, O. I, 100, cf. ALECSANDRI, T. II, 171. Să ne dai un semn si nouă de mila măriei tale. EMINESCU, O. I, 146. Poate ni-ți da și ceva udeală, măria ta, zise Setilă. CREANGĂ, P. 257, cf. id. A. 108, ISPIRESCU, L. 27. Măria ta, Nu te supăra Ci fii bun a ne-asculta. TEODORESCU, P. P. 184. Domnule, măria ta, Mai lungește-mi viața. JARNIK-BÎRSEANU, D. 499. Măria ta, mai des cu paharul și mai rar cu birul. ZANNE, P. RV, 439, cf. 438. 3. (Învechit) Mărire (IV 6). Cf. PSALT. 299. [Ade]văr nespus iaste, fraților, mâriia și bunătatea aceștii dzi, că nime nu poate spune darul aceștii taine. COD. TOD. 191, cf. 193. Unii ca aceia carii îmbogățesc cu lăcomie din munca altora, vrînd să înalțe la mărie casele sale. VARLAAM, C. 310. ♦ (În limbajul bisericesc) Slavă, onoare, cinste, glorie. Aduceți D[o]m[nu]lui mărie. PSALT. HUR. 23^r/2. Tu, Doamne, agiutoriul mieu ești, măriia (s l a v a C H D) mea și înrălțarea capului mieu. PSALT. 3, cf. 9, 48. Unuia prea înțeleptul Domnul spăsitoriul nostru slava și mâriia (cca 1 569). GCR I, 12/28. Nu iaste amu mărie puțină, ca ziditoriul cunoscut să fie. CORESI, EV. 169, cf. 4, 228, id. L. 552/18. Că aceluia-i iaste măriia în veciia vecilor nesfârșit (a. 1 642). GCR I, 97/8. Și i-au asuprit îmbrăcați într-atîta podoabă și frâmseațe și într-atîta mărie și cinste carea omul nu poate să o spuie. VARLAAM, C. 24. 4. (Învechit) Îngîmfare, trufie, mîndrie, fală, fudulie, măreție (2), (învechit și popular) mărire (IV 6). Prinși vor fi în măriile (t r u f i i l e C², t r u f i i a D) sale și de blăstemi și menciuri. PSALT. 113, cf. GCR I, 4/33. Ce, cît iaste de rea măriia și preaînălțarea, atît e de bună și căirea și smerenia. CORESI, EV. 14, cf. 12, 52, 198. Ce iaste năravul dracului? măriile și săltăturile și zbiaretele (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 227/10, cf. COD. TOD. 224. Direptate creștinească nu veri afla, ce mărie deșartă și mîndrie. VARLAAM, C. 255. 5. (Învechit, rar) Mărinimie, generozitate, bunătate. Miluiaște-mă, Dumnedzeu, după mare milă a ta (mâriia d o m n i e i t a l e H). PSALT. 98. – Pl.: mării. – Mări¹ + suf. -ie.

MĂRÍE² s. f. 1. (Entom, ; prin Bucov. și Transilv. ; și în sintagma măria popei, MARIAN, INS. 106) Buburuză (Coccinella septempunctata). Cf. MARIAN, INS. 107. Buburuza. . . are o mulțime de nume, printre care cele mai răspîndite sînt vaca-domnului. . . și măria (măriuța-popii). PAMFILE, j. II, 92. 2. (Art. ; prin Mold.) Numele unei hore. Cf. VARONE, D. 114, H X 426. – Pl.: mării. Cf. n. pr. M a r i a.