moroi⁴ v vz mormăi¹

moroi⁵ v vz murui

moroi², ~oaie smf [At: ANON. CAR. / V: muroi / Pl: nct / E: slv мора cf boroi] 1 (Mtp) Stafie, strigoi despre care se crede că ar proveni dintr-un copil mort nebotezat, ucis sau înmormântat de viu sau dintr-un mort neputrezit căruia nu i s-a făcut slujba religioasă. 2 (Mtp) Duh rău despre care se crede că ar suge sângele și laptele vitelor sau că ar speria copiii Si: (reg) moromeț, mortăciune. 3 (Mtp; reg) Persoană despre care se crede că are puterea de a deochea copiii. 4 (Reg; fig) Persoană înaltă, grasă, greoaie, roșie la față. 5-6 (Reg; fig) Persoană (tăcută, morocănoasă (1) sau) gata oricând să facă rău cuiva. 7 (Reg; fig) Persoană prefăcută.

moroi¹ smi [At: BĂCESCU, P. 37 / E: ns cf morun²] (Reg) 1 Pește de baltă nedefinit mai îndeaproape. 2 (Lpl) Pește sărat adus spre vânzare.

moroi³ vti [At: PAMFILE, DUȘM. 131 / Pzi: ~esc / E: moroi²] 1-2 (Reg; d. strigoi) A vizita noaptea casa în care s-a născut, a apărea înaintea oamenilor, speriindu-i, umplându-i de groază.

MOROI, moroi, s. m. (În superstiții) Stafie, strigoi. Era cît pe-aci să-l înțepe cu un ac, să nu se întîmple cumva să-l îngroape de viu, să se facă moroi. REBREANU, I. 57. Toate stihiile năpădesc pe mine... strigoii, moroii, tricolicii. ALECSANDRI, T. 616.

MOROI ~ m. 1) (în superstiții) Sufletul unui mort despre care se crede că iese noaptea din mormânt în chip de fantomă pentru a pricinui rele celor vii; strigoi. 2) pop. rar Om închis la suflet. /cf. sl. mora

moróĭ m., pl. tot așa (d. vsl. bg. sîrb. rut. pol. mora, vis oribil, rus. kikimora, stahie, alb. móră, ngr. móra, înrudit cu vgerm. marâ, stahie, ngerm. mahr, care există în fr. cauchemar, vis oribil). Strigoĭ făcut din copil mort nebotezat. – În Ban. mu- (Șez. 36, 96).

MURUI, muruiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A acoperi pereții sau pardoseala unei case cu un strat neted de lut muiat cu apă; a lipi. ♦ A astupa crăpăturile din pereții lucrărilor subterane cu un material argilos. 2. A unge suprafața unui aluat cu muruială (3), înainte de a-l băga în cuptor. 3. A mânji, a murdări; a mâzgăli. – Cf. ucr. murovati.

mărnăi v vz mormăi

mârmăi v vz mormăi

mârnăi v vz mormăi

mârnâi v vz mormăi

morăi² v vz mormăi

mormăi¹ vi [At: CANTEMIR, IST. 121 / V: mâr~, mârnăi, mârnâi, ~răi, ~ăni, ~moi, ~moni, ~rnăi, ~roi, murăi, mur~, murmui / Pzi: mormăi, (rar) ~iesc / E: mor + m(or) + -ăi] 1 vi (D. urși) A scoate sunete scurte și joase, specifice speciei Si: (reg) a mormorosi, a murmura. 2 vi (Pex; d. alte animale) A scoate sunete groase asemănătoare cu ale ursului Vz a mârăi, a miorlăi. 3 vi (Reg; d. porumbei) A gânguri. 4 vi (Reg; d. albine și muște) A bâzâi. 5 vi (D. oameni) A scoate sunete neclare pe un ton scăzut sau nazal, a vorbi nedeslușit, pentru a-și manifesta nemulțumirea, indignarea Si: a bombăni, a mârăi, a mogorogi, a mondăni (1), a mormoti, a murmura. 6 vi (Trs; d. copii) A scânci. 7 vt A fredona cu voce scăzută și pe nas. 8 vi (Pex) A protesta.

mormăi² vt [At: ALR I, 1847/835 / Pzi: mormăi / E: nct] (Reg) A da formă aluatului Si: a soage.

mormăni v vz mormăi¹

mormoi v vz mormăi¹

mormoni v vz mormăi¹

mornăi v vz mormăi¹

murăi v vz mormăi¹

murmăi v vz mormăi

murmui² v vz mormăi

muroi³, ~oaie smf vz moroi²

murui¹ [At: HERODOT (1645), 43 / V: (reg) moroi / Pzi: ~esc și (reg) murui / E: cf ucr муровати] 1 vt A acoperi pereții sau pardoseala unei case cu un strat neted de lut muiat cu apă Si: a lipi, (reg) a mânji, a murlui (1), a măltări. 2 vt (Îrg) A astupa crăpăturile din pereții lucrărilor subterane cu un material argilos. 3 vt (Îrg) A spoi cu var Si: a vărui. 4 vt (Reg) A trage o dungă neagră în jurul ferestrelor casei, în exterior. 5 vt (Îvr) A mâzgăli. 6 vt (Reg) A unge murdărind. 7 vt (Pex) A murdări. 8 vi (Buc) A face murdărie (1). 9 vi (Reg) A unge suprafața unui aluat cu muruială (8). 10 (Îrg) vt A spoi cu humă Si: a humui.

murui² vt [At: ODOBESCU, S. II, 514 / Pzi: ~esc / E: mur¹ + -ui] (Nob) A zidi.

MURUI, muruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A acoperi pereții sau pardoseala unei case cu un strat neted de lut muiat cu apă; a lipi. ♦ A astupa crăpăturile din pereții lucrărilor subterane cu un material argilos. 2. (Reg.) A unge suprafața unui aluat cu muruială (3), înainte de a-l băga în cuptor. 3. (Reg.) A mânji, a murdări; a mâzgăli. – Cf. ucr. murovati.

MĂRNĂI vb. IV v. mormăi.

MORMĂI, mormăi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre urși) A scoate sunete scurte și joase, caracteristice speciei. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. 2. (Despre oameni) A scoate sunete neclare pe un ton coborît, gros; a vorbi nedeslușit sau cu intenția de a manifesta o nemulțumire, a murmura, a bombăni. Da s-a lăsat afară ger grozav, mormăie fratele tatii. STANCU, D. 106. Tudor Șoimaru mormăia nemulțămit, – cînd boierul care suia costișa spre ei îi chiui cu voie bună. SADOVEANU, O. VII 82. Se repezi afară în coridor, mormăind în treacăt către căpitan. REBREANU, R. I 15. ◊ Tranz. Cătră amiază, mă întorceam de la gimnaziu mormăind o declinare elină ce ne învățase domnul profesor. SADOVEANU, N. F. 32. D-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînțeles. CARAGIALE, P. 144. – Prez. ind. și: mormăiesc (SADOVEANU, O. VII 214). – Variante: mărnăi (CREANGĂ, A. 68), mornăi (MARIAN, O. I 218) vb. IV.

MURUI, muruiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A acoperi pereții unei case cu un strat neted de lut muiat cu apă; a lipi, a vărui. În cîteva zile toți patru pereții erau lipiți și muruiți. SLAVICI, N. I 20. ♦ A astupa crăpăturile sau golurile mici din pereții lucrărilor subterane cu un material argilos. 2. A uda cu apă sau a unge cu ou, grăsime etc. suprafața unui aluat înainte de a-l băga în cuptor. (Refl. pas.) [Colacii] se muruiesc (se ung) cu muruială făcută din făină de grîu muiată în apă gălbuie. ȘEZ. V 138. 3. A unge cu ceva care murdărește, a mîzgăli. Mă murui cu dohot de sus pînă jos. HOGAȘ, DR. II 148.

MĂRNĂI vb. IV. v. mormăi.

A MORMĂI mormăi intranz. 1) (despre urși) A scoate sunete scurte și înfundate, caracteristice speciei; a face „mor-mor”. 2) fig. fam. (despre persoane) A vorbi încet și nedeslușit (în semn de nemulțumire); a bombăni; a bodogăni; a mârâi; a boscorodi; a bălmăji. /mor + m(or) + suf. ~ăi

A MURUI ~iesc tranz. 1) (pereții sau pardoseala unei case) A acoperi cu un strat de lut muiat cu apă; a lipi. 2) A da cu var; a vărui. 3) pop. (pâinea și alte produse de panificație) A unge la suprafață cu un amestec special înainte de a da la cuptor. 4) pop. A face să se murdărească; a murdări; a păta; a mânji. /cf. ucr. murovati

MURUI vb. (Mold.) A mîzgăli, a murdări. O basnă ciudată ca aceasta alcătuind, prostimii să o crează, cu condeiul hîrtia au muruit. CANTEMIR, HR. Etimologie: cf. ucr. murovati. Cf. f e ș t e l i, i m a, m î z g ă i.

mârnăì v. Mold. a mormăi: încep a mârnăi printre gard CR. [Onomatopee].

mormăì v. 1. a scoate un glas înfundat: ursul mormăe; 2. fig. a-și arăta nemulțumirea prin murmure. [Onomatopee].

moroiu m. strigoiu mic (din copil mort nebotezat) ce vine de cere țâță la mama sa: strigoii, moroii, tricolicii, vârcolacii AL. [Serb. MORA, incub].

muruì v. a netezi pereții unei case. [Serb. MURA, humă].

mîrnîĭ, V. mornîĭ.

mórmăĭ, mórnăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. ca și mîrîĭ și murmur; rus. murnýkatĭ, a toarce ca pisica; ung. mormolni și mormogni, germ. murmeln, a mormăi). Scot un glas ca ursu supărat. Fig. Murmur, bodogănesc, vorbesc singur de cĭudă. – Și mormoĭ (NPl. Ceaur, 102), mîrnîĭ și mormorosesc. V. borborosesc.

mórmoĭ v. intr. V. mormăĭ.

mormorosésc și mórnăĭ, V. mormăĭ.

muróĭ, V. moroĭ.

muruĭésc v. tr. (sîrb. dial. mura, humă). Mold. Trans. Lipesc (spoĭesc) cu lut o casă țărănească. Murdăresc, mînjesc: a-țĭ murui mînile.

moroi (pop.) s. m., pl. moroi, art. moroii

moroi (pop.) s. m., pl. moroi, art. moroii

moroi s. m., pl. moroi, art. moroii

mormăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mormăi, 3 mormăie, imperf. 1 mormăiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să mormăi, 3 să mormăie

murui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. muruiesc, 3 sg. muruiește, imperf. 1 muruiam; conj. prez. 1 sg. să muruiesc, 3 să muruiască

mormăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mormăi, 3 mormăie, imperf. 3 sg. mormăia; conj. prez. 3 să mormăie

murui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. muruiesc, imperf. 3 sg. muruia; conj. prez. 3 să muruiască

mormăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. mormăie, imperf. 3 sg. mormăia

murui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. muruiesc, imperf. 3 sg. muruia; conj. prez. 3 sg. și pl. muruiască

mormăi (ind. prez. 1 sg. mormăi, 3 sg. și pl. mormăie)

murui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. muruiesc, conj. muruiască)

mormăesc, -măe 3, -măiam 1 imp.

moroiu, -oi.

MOROI s. v. apariție, arătare, duh, fantasmă, fantomă, nălucă, nălucire, năzărire, spectru, spirit, stafie, strigoi, umbră, vedenie, viziune.

moroi s. v. APARIȚIE. ARĂTARE. DUH. FANTASMĂ. FANTOMĂ. NĂLUCĂ. NĂLUCIRE. NĂZĂRIRE. SPECTRU. SPIRIT. STAFIE. STRIGOI. UMBRĂ. VEDENIE. VIZIUNE.

MORMĂI vb. v. bombăni.

MURUI vb. v. lipi.

MURUI vb. v. jegoși, mânji, murdări, păta.

MORMĂI vb. a bălmăji, a bîigui, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngăima, a îngîna, a mîrîi, a molfăi, a murmura, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?)

murui vb. v. JEGOȘI. MÎNJI. MURDĂRI. PĂTA.

MURUI vb. a lipi, (înv. și reg.) a spoi, (reg.) a lutui, a măltări, a mînji, a murlui, a tencui. (A ~ pereții unei case țărănești.)

moroi (moroi), s. m. – Vampir, fantomă în care se încarnează copilul mort nebotezat. Sl. mora „vrăjitoare”, cf. sb., cr., slov., pol. mora „coșmar”, alb. morë, ngr. μόρα (Cihac, II, 203; Pascu, Arch. Rom., VII, 563), bg. marok (Conev 106). Der. din ngr. μωρόν „copil” (Bogrea, Dacor., I, 265) ni se pare mai puțin convingătoare. – Der. moroaie, s. f. (fantomă, spiriduș, duh rău).

murui (-uesc, muruit), vb. – 1. A tencui, a zugrăvi, a drișcui. – 2. A (se) unge. – 3. A mînji, a murdări. Sb. mura „noroi” (Cihac, II, 206; Tiktin; Candrea). – Der. muruială, s. f. (tencuială, lipit cu lut).

moroi, moroi, s.m. (pop.) 1. strigoi, vârcolac, pricolici. 2. nume de pește de baltă.

moroi, (muroi), s.m. – (mit.) Strigoi, vârcolac; pricolici. – Din sl. mora „vrăjitoare” (DER, DEX, MDA), cf. srb., pol. mora „coșmar”, alb. morë (Cihac, cf. DER) + suf. -oi.

moroi, (muroi), s.m. – (mit.) Strigoi, vârcolac, pricolici. – Sl. mora „vrăjitoare”, cf. srb., pol. mora „coșmar”, alb. morë.

murui, muruiesc, vb. tranz. – (reg.) 1. A lipi cu lut pereții caselor tradiționale; a unge, a tencui. 2. A (se) murdări, a (se) mânji (pe față, pe mâini; de obicei în timpul mesei și ref. la copii). – Din sl. mura „noroi, humă” (Șăineanu, Scriban; Cihac, Tiktin, Candrea cf. DER); cf. ucr. murovati (DEX, MDA).

murui, muruiesc, vb. tranz. – 1. A lipi cu lut pereții caselor tradiționale; a unge, a tencui. 2. A (se) murdări, a (se) mânji (pe față, pe mâini; de obicei în timpul mesei și ref. la copii). – Din sl. mura „noroi” (Cihac, Tiktin, Candrea cf. DER); Cf. ucr. murovati (DEX).

moroi, -oaie, moroi, -oaie s. m. și f. (în credințele populare) 1. Strigoi, stafie, despre care se crede că ar proveni dintr-un copil mort nebotezat, ucis sau înmormântat de viu sau dintr-un mort neputrezit, căruia nu i s-a făcut slujba religioasă; duh rău care ar suge sângele și laptele vitelor sau care ar speria copiii; mortăciune, moromeț. 2. (Reg.) Om despre care se crede că are puterea de a deochea copiii. [Var.: muroi, -oaie s. m. și f.] – Din sl. mora.

MOROI subst. = strigoi. 1. Moroe t. (Mus); Moroaia, n. marital (Hur). 2. Moro/eni, -ești ss.; -ianu fam. 3. Cf. Moroina b. (16 B II 387).

muroi, -oaie s. m. și f. v. moroi.

MOROI², -OÁIE s. m. și f. 1. (În superstiții) Stafie, strigoi (PAMFILE, DUȘM. 127, H V 38, ȘEZ. XIII, 155. GRAIUL, I, 26, CHEST. V 178/58, ALR II 4 234/219) despre care se crede că ar proveni dintr-un copil mort nebotezat, ucis sau înmormîntat de viu (I. CR. IV, 149, PAMFILE, VĂZD. 147, ȘEZ, III, 238) sau dintr-un mort neputrezit (H VI 236) căruia nu i s-a făcut slujba religioasă (ib., ȘEZ. VIII, 15, ALRT II 292); duh rău care ar suge sîngele și laptele vitelor (MARIAN, NA. 68, ȘEZ. XVIII, 35, ARH. FOLK. III, 121) sau care ar speria copiii (ALR II 2 662/2) ; (regional) moromeț, mortăciune (II 2). Cf. ANON. CAR. Noaptea. . . toate stihiile năpădesc pe mine. . . strigoii, moroii, tricolicii. ALECSANDRI, T. 616. Era cît pe-aci să-l înțepe cu un ac, să nu se întîmple cumva să-l îngroape de viu, să se facă moroi. REBREANU, I. 57. Dacă ar fi ieșit hoți in acea vreme in fața unui asemenea călăreț,. . . numaidecit s-ar fi prăvălit într-o parte în rîpă, socotind că dă peste dînșii un moroi al pădurii. SADOVEANU, O. XIII, 310. După aceasta, înconjură din nou mormîntul tâmîindu-l din toate părțile anume, ca să scutească pe mort de strigoi, respective moroi. MARIAN, Î. 342. Zidindu-să în fundamentul casei umbra unui individ, acela negreșit într-un an va muri și să va face stafie sau muroniu. LIUBA-IANA, M. 93. Se bănuiește că umblă moroiul prin sat cînd e boleșniță mare. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 109. Nouă moroi, nouă moroaie. PAMFILE. S. T. 138. Ielele, stahiile, moroii. . . și alte duhuri necurate. PĂCALĂ, M. R. 164. Voi, strigoaie, Voi, moroaie. TEODORESCU, P. P. 377. Moroilor și strigoilor, Duceți-vă-n păduri negre. ȘEZ. XII, 190. În noaptea de Paști iesă un moroi și lumea zice că-i sufletul călugărului celuia rău. I. CR. III, 107, cf. IV, 233. Să luară nouo moroń Și nouo strîgoń, Pe cale, Pe cărare. ARH. FOLK. I, 197, cf. III, 49. Mi-o ieșit moroaie din vînt, Moroaie de pe pămînt, moroaie din 9 sate. CHEST. V 178/1. O murit și s-o făcut moron. ALR I 1 399/5. Parcă-i un moroi. ib. 1 399/512, cf. 1 399/532, 590, 805. Moroile acelea farmăcă. ALR II 4 229/95. 2. (Regional, în superstiții) Om despre care se crede că are puterea de a deochea copiii. Moroi. . . se numesc și țiganii și țigancele cari deoache copiii. PAMFILE, DUȘM. 129. De deochi de muroi. CHEST. V 178/17. 3. F i g. (Regional) Om înalt, gras, greoi (ALR I 1 399/558), roșu la față (MAT. DIALECT, I, 231); om tăcut, morocănos (1) sau gata oricînd să facă rău cuiva (ALR I 1 399/508, 522, 536, 1 573/361); om prefăcut (ALR I 1 558/361). ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Strașnic moroi di om îi â-aista. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (Adjectival) Om moroi. ALR II 3 676/362. – Pl.: moroi, -oaie și (regional, f.) moroi. - Și: (regional) murói, -oáie s. m. și f. – Cf. slavonul мора. Pentru sensul 2, cf. b o r o i.

MORÓI¹ s. m. (Regional) Numele unui pește de baltă nedefinit mai de aproape (Iași). IAȘI 1 399/516. ♦ (La pl.) „Pești sărați ce se aduc spre vînzare” (Cucorăni-Botoșani). BĂCESCU, P. 37. – Pl.: moroi. – Etimologia necunoscută. Cf. m o r u n².

MOROͳ vb. IV. T r a n z. și i n t r a n z. (Regional, în superstiții, despre strigoi) A vizita noaptea casa în care s-a născut, a apărea înaintea oamenilor, speriindu-i, umplîndu-i de groază. Cf. PAMFILE, DUȘM. 131, I. CR. IV, 149, ALR I 1 399/526. – Prez. ind.: moroiesc. V. morbi².

MOROÍ⁴ vb. IV v. mormăi¹.

MOROÍ⁵ vb. IV v. murui.

MĂRNĂÍ vb. IV v. mormăi.

MORMĂͲ vb. IV. T r a n z. (Regional) A da formă aluatului; (regional) a soage (Cîmpu lui Neag-Petroșeni). Cf. ALR I 1847/835. – Prez. ind.: mormăi. – Etimologia necunoscută.

MORMĂI¹ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre urși) A scoate sunete caracteristice speciei; (regional) a mormorosi, a murmura (4). Amîndoi urșii greu se mormăiască. CANTEMIR, IST. 308, cf. ANON. CAR. Ursul, după cea căzătură, Mănios și mornâind mur ! mur ! Purcedea înainte prin desiș. BUDAI-DELEANU, Ț. 276. Ursul, cum e din natură, fleica cînd vrea să o ia Ca cînd ar citi din gură căuta și mormăia. PANN, P. V. II, 13/4. Prin dreptul podului, numai iaca îi iesă și lui ursul înainte, mornăind înfricoșat. CREANGĂ, P. 198, cf. 303. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Aude. . . vreun urs mornăind în apropierea sa. MARIAN, O. I, 218. Se face ursoaica ghem . . . Mormăie. Se întoarce cu pîntecele în sus. STANCU, D. 183, cf. id. R. A. III, 53. Prin nas i-au petrecut verigă, Și tot mai mormăie urîtul, Mai mormăie, dar nu prea strigă, Că-i trage cu veriga rîtul. BENIUC, C. P. 78. Ursul moroiește. H XVI 132. Sosește ursul la ușă și începe a mornăi cu un grai gros. SBIERA, P. 203. E( a) din furc-așa trage Parcî ursu mornaie. VASILIU, C. 161. Fă-i un urs mare, Să-i iasă-n cărare, Spre ea alergînd, Grozav mormoind. PĂSCULESCU, L. P. 191. ◊ F i g. Tunurile mormăie mai departe. REBREANU, NUV. 116. ♦ P. g e n e r. (Despre alte animale) A scoate sunete caracteristice (asemănătoare cu ale ursului). V. m î r î i, m i o r l ă i. [Animalele ziceau:] Foarte bine, foarte bine ! ni din buză mormăia, ni din colți clănțăia. CANTEMIR, IST. 121. C-un sălbatec salt un tigru . . . Sforăie înverșunat, Apoi mormăind se-ntinde. EMINESCU, O. I, 165. Din cînd în cînd [cîinele] ciulește, tresare, ridică capul ori mornăie parc-ar fi simțit ceva nepriincios. SLAVICI, N. I, 39. Un motan mare sări de pe vatră și prinse a ghionti pe bătrînă morâind vesel. CONTEMPORANUL, VI₁, 23. [Cotoiul] stătea toată ziua mocnit și mornăind, în ungherul cel mai întunecos de sub canapea. C. PETRESCU, C. V. 84. Baba vrea să-l alunge, dar. . . [cîinele] mormăiește o dată de-o prinde fiori de moarte. RETEGANUL, P, III, 38. Cînele însă . . . morăia și toți le făceau cale. id. ib. V, 6. Să te duci. . . unde mițanu mornăiește. ȘEZ. III,196, cf. II, 151. ♦ (Regional, despre porumbei) A gînguri. Cf. ALR SN II h 384, A II 12. ♦ (Regional, despre albine și muște) A bîzîi, a zumzăi. De vor mornăi mai tare și mai îndelung [albinele], fără nici o îndoială sînt lipsite de matcă. ECONOMIA, 193/14, cf. ALR II 4 416/284. ◊ (Glumeț, despre păduchi) Pe dealul cu tufele Spală lelea rufele Și le-ntinde pe ciurcele, Cînii hîrîiau la ele. Nu știu, cînii hîrîiau Sau păduchii mornăiau. ȘEZ. IV, 236, cf. MARIAN, INS. 469. 2. (Despre oameni) A scoate sunete neclare pe un ton scăzut sau nazal, a vorbi nedeslușit (pentru a-și manifesta nemulțumirea, indignarea), a m u r m u r a (3), a b o m b ă n i, a m î r î i (2), (regional) a m o g o r o g i (1), a m o n d ă n i (1), a m o r m o t i; p. e x t. a protesta. Pedestrașii, lepădînd pre aga lor, ș-au ales altul, numai de capul lor; călăreții încă prea mornăia pentru că Lupul Vodă intrase în Valahia cale de patru zile. ȘINCAI, HR. III, 31/28, Trandafir, . .. cu față zgăriată, mormoia în sine. BUDAI-DELEANU, T. V. 147. Croitorii. . . s-au dus toți mormăind de acolo. BĂRAC, T. 73/17. S-oprește, ia. căciula, spre voi mîna întinde . . . Și tremurîndu-i barba spre ceruri mormăiește. BOLLIAC, O. 90. Suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. CARAGIALE, O. iI, 55. La biserică mormoia el cum mormoia, . . . dar o dată i s-a înfundat. N. REV, R. I, nr. 10, 155 supl. Începeau să .rîză, mormăind, ca să nu se auză unul pe altul. DELAVRANCEA, V. V. 8. Serafim Mogoș iar mormăi ca și cînd ar fi avut un spin în inimă. REBREANU, R. I, 236, cf. 15, 194, 281. Tudor Șoimarul mormăia nemulțumit. SADOVEANU, O. V, 591, cf. 491. Și-a îmbrobodit cu șalul turcesc obrazul cu mustăți și cu barbă și s-a dus mormăind. id. ib. VI, 539. Bătrînul începu să mormăiască. CĂLINESCU, E. O. II, 157. Își trecu încurcat buza de jos peste mustață și după un timp mormăi colțuros. CAMIL PETRESCU, O. I, 71. I se spunea cîte una și el mormăia și trecea mai departe. PAS, Z, I, 217. Mormăie paznicul, Mișcîndu-și bățul, nâpraznicul. BENIUC, V. 124. Eu strig încît capul mi se descleiește Și bărbatu-n lene abia mormăiește. ZANNE, P. II, 747. ◊ T r a n z. Oare ce mormăiește ? ALEXANDRI, T. 681. Nemaiputînd suferi foamea, încep a mornăi ugilit printre gard: „mămucă, iacă-tă-mă-s”. CREANGĂ, A. 68. D-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînțeles. CARAGIALE, O. II, 271. Vremuri grele Miule, mormăi ea săltată în sus pe maldăr; nu e de trai, nu e de stat. DELAVRANCEA, s. 204. Mormăia cuvinte fără șir și fără înțeles. VLAHUȚĂ, O. A. I, 130. Mama Zoița. . . mormonea încet: – Ce-o fi, . . . nu știu și pace ! N. REV. R. I, nr. 1, 27. Foarte bine, mormăi judecătorul întorcîndu-i spatele cu dispreț. REBREANU, I. 189, cf. 341. Bogojinaru, deși avea replica gata, ca să nu mai învenineze lucrurile, se mulțumi să mormăie ceva în farfuria lui. id. R. I, 41. cf. BRĂESCU, A. 116. Tu ești vinovată, fă – a mormăit Domnica. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. i, 180. Baba mormăi ceva neînțeles. SADOVEANU, O. VII, 332, cf. X, 34. Își strîngea pumnii și mormăia înăbușit cîte o înjurătură, BART, S. M. 61. Moș Costache mormăi ceva, cu gura plină, în imposibilitate de a articula. CĂLINESCU, E. O. II, 41. Cădelnițează popa și mormăie rugăciuni. STANCU, D.172. Nu ! . . . N-am nimic ! Nu vreau nimic !. . . mormăia el morocănos. V. ROM. februarie 1954, 6, cf. BENIUC,. V. 37. Dima a mormăit în barbă un „mde, știți eu?” – și a mers mai departe printre oameni. GALAN, Z. R. 33. Sandu îl ținti cu privirea lui tîmpă și mormăi: – Ce ? PREDA, D. 149. ♦ (Prin Transilv., despre copii) A scînci, a plînge. Cf. ALR I 82/136, 166, ALR II/I h 151. ◊ R e f l. Nu te mai mornăi. ALR II/I MN 12, 6 892/141. ♦ T r a n z. (Cu complementul „cîntec”) A fredona cu voce scăzută (și pe nas). Pe scări, cineva mormăie un cîntec moleșit. CAZIMIR, GR. 180. Năvodul și-l drege bătrînul pescar Și mormăie-un cîntec. LESNEA, I, 85. În fața celei de a doua „cortine” se mișcă încet și mătură paznicul căminului cultural, mormăind . . . un cîntec. BENIUC, V. CUC. 79. Duma . . . prinse să mormăie un cîntec. CAMILAR, N. I, 182 – .Prez. ind. mormăi și (rar) mormăiesc. - Și: (regional) mormăní (ALR SN III h 677/928), mormoí, mormoni, mornăi, morăí, moroi, murmăí (CIHAC, II, 203), murmuí (PONTBRIANT, D., DDRF, TDRG, H. IX 429, ALR II 4 961/279), murăí (ALR II/I h 31), mîrmăí (POLIZU), mîrnăí (com. din ALBA iULIA), mîrnîí (TDRG) vb. IV. – Din mor (mor).