NUME, nume, s. n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o ființă sau un lucru, o acțiune, o noțiune etc. și prin care acestea se individualizează. ◊ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toți membrii aceleiași familii și care se transmite de la părinți la copii. Ziua numelui = zi în care cineva își sărbătorește onomastica. ◊ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este știut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresionează puternic. ◊ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ◊ Loc. prep. În numele... = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ◊ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, amintește-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ți amintești momentan numele unui obiect, al unei ființe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă... = să mă desconsideri dacă..., să nu mă mai recunoști dacă... A cunoaște (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaște (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) ști (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai ști nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greșit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ține (la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoțește o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecații) Veni-ți-ar (sau pieri-ți-ar) numele sau să nu(-ți) mai aud de nume, nu ți-aș mai auzi de nume, acolo sa-ți rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poți suferi, pe care dorești să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o dorești. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p. ext. titlu, rang. ◊ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de... = a) cu titlul de..., sub formă de..., în chip de...; b) sub pretext că..., pe motiv că..., spunând că...; ◊ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realității. 3. Reputație, faimă. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputație rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-și face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acțiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că... = a se spune despre cineva că... 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părțile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ◊ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe cel ce săvârșește acțiunea, pe autorul acțiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. – Lat. nomen.

PREDICAT, predicate, s. n. 1. (Gram.) Parte principală a propoziției, care arată o acțiune, o stare sau o însușire a subiectului. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb la un mod personal (sau printr-o interjecție). Predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiect. – Din fr. prédicat, lat. praedicatum.

PREDICATIV, -Ă, predicativi, -e, adj. 1. (Gram.) Care formează sau poate forma predicatul (1); referitor la predicat. ◊ Verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul unei propoziții. Nume predicativ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. Propoziție predicativă = propoziție care îndeplinește rolul de nume predicativ. 2. (Log.) Care se referă la predicat (2), care aparține predicatului. – Din fr. prédicatif.

COPULĂ, copule, s. f. 1. Cuvânt de legătură. 2. Verb copulativ. 3. Cuvânt care leagă subiectul de predicat. – Din fr. copule, lat. copula.

NOMINAL, -Ă, nominali, -e, adj. 1. Care conține nume, care indică un nume, de nume; după nume; pe nume. ◊ Valoare nominală = valoare indicată pe o acțiune, pe o hârtie-monedă (care uneori nu corespunde cu valoarea reală); valoare oficială. Putere (sau valoare) nominală = putere pentru care a fost conceput un anumit sistem tehnic. ♦ Care figurează (numai) cu numele; care este de formă. ♦ Care este calculat în bani. 2. (Gram.) Care face parte din categoria numelui, care ține de categoria numelui, care se adaugă la nume, care formează un nume. ◊ Flexiune nominală = declinare. Predicat nominal = predicat alcătuit dintr-un nume predicativ și un verb copulativ la un mod personal. – Din fr. nominal, lat. nominalis.

COPULĂ s. (GRAM.) verb copulativ.

VERB COPULATIV s. (GRAM.) copulă.

A FI sunt intranz. I. (cu funcție de verb predicativ) 1) A se afla în realitate; a avea ființă; a ființa; a exista. ◊ Este (sau e) ceva (la mijloc) există ceva neclar (la mijloc). Este cum este treacă-meargă. 2) A se afla de față; a se găsi într-o anumită situație. Cartea este pe masă. Am fost la lucru. ◊ A fi la putere a se afla la conducere; a guverna. A fi în joc a se afla într-o situație critică. 3) A-și avea obârșia; a se trage; a proveni. De unde ești? 4) A se afla în viață; a trăi; a viețui. El nu mai este. ◊ Cât vom fi și vom trăi până la sfârșitul vieții. 5) A avea loc; a se întâmpla; a se petrece. Ce a fost a trecut. ◊ A fost odată ca nici odată formulă cu care încep unele basme. 6) A avea o anumită valoare bănească; a costa; a valora. Cât e kilogramul de mere? II. (cu funcție de verb copulativ) 1) (urmat de un nume predicativ) El este medic. Noi suntem trei. 2) (precedat de un pronume în dativ și urmat de un determinativ) Mi-i foame. Mi-a fost greu. ◊ A-i fi oarecum (a-i fi nu știu cum) a nu îndrăzni; a se rușina. A-i fi cuiva drag de ceva (sau de cineva) a îndrăgi ceva (sau pe cineva). III. (cu funcție de verb semiauxiliar) Era s-o pățească. Îi era a cânta. IV. (cu funcție de verb auxiliar) 1) (la formarea diatezei pasive) Ogorul este arat. 2) (la formarea unor moduri și timpuri compuse) Copiii vor fi dormind. Să fi rămas. /<lat. sum, fui, fire

NOMINAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de nume; propriu numelor. * Valoare ~ă a) valoare indicată pe o hârtie de bancă; b) valoare calculată în bani. 2) Care figurează doar cu numele, în mod formal. 3) lingv. Care face parte din clasa numelor; care are valoare sau funcție de nume. ◊ Predicat ~ predicat format dintr-un verb copulativ și un nume predicativ. /<fr. nominal, lat. nominalis

PREDICAT s.n. 1. Parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire. ◊ Predicat verbal = predicat format dintr-un verb predicativ la un mod personal; predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ și un nume predicativ. 2. Termen al unui raționament care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul. ♦ (În logica simbolică) Element constitutiv al funcțiilor specifice calculului cu predicate. [< lat. praedicatum, cf. fr. prédicat].

COPULATIV, -Ă adj. 1. (Despre conjuncții) Care unește părți de propoziții sau propoziții de același fel. ◊ Verb copulativ = verb auxiliar care leagă subiectul de numele predicativ; propoziție copulativă = propoziție coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei. 2. (Log.; despre judecăți afirmative) Care are mai multe subiecte unite de același predicat. [Cf. lat. copulativus, fr. copulatif].

COPULĂ s.f. Cuvînt de legătură; verb copulativ. ♦ (Log.) Cuvînt care leagă subiectul de predicat. [Cf. fr. copule, lat. copula – legătură].

PREDICATIV, -Ă adj. 1. Verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul; nume predicativ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții; propoziție predicativă (și s.f.) = propoziție care îndeplinește față de propoziția regentă rolul de nume predicativ. 2. (Log.) Referitor la predicat. [< lat. praedicativus].

COPULĂ s. f. 1. verb copulativ. 2. (log.) cuvânt care face legătura între subiect și predicat. (< fr. copule, lat. copula)

PREDICAT s. n. 1. parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire. ♦ ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locuțiune verbală, adverb sau interjecție predicativă; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ și un nume predicativ. 2. (log.) termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul. ◊ (log. simbolică) element constitutiv al funcțiilor specifice calculului de predicate. 3. (mat.) enunț care depinde de una sau mai multe variabile și căruia, pentru orice valoare dată variabilelor, îi corespunde o propoziție. (< fr. prédicat, lat. praedicatum)

PREDICATIV, -Ă adj. 1. care formează sau poate forma predicatul; cu valoare de predicat. ♦ verb ~ = verb care poate forma singur predicatul unei propoziții; nume ~ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de nume predicativ pe lângă un verb copulativ din regentă; element ~ suplimentar = parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb și de subiect sau obiect); propoziție ~ă suplimentară (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește în frază rol de element predicativ suplimentar. 2. (log.) referitor la predicat. (< fr. prédicatif)

COPULĂ, copule, s. f. 1. Cuvânt de legătură. 2. Verb copulativ. 3. (Log.) Cuvânt care leagă subiectul de predicat. – Din fr. copule, lat. copula.

PREDICAT, predicate, s. n. 1. (Gram.) Parte principală a propoziției, care arată o acțiune, o stare sau o însușire a subiectului. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal (sau printr-o interjecție). Predicat nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecăți de predicație reprezentând nota care se afirmă sau se neagă despre subiectul judecății. – Din fr. prédicat, lat. praedicatum.

PREDICATIV, -Ă, predicativi, -e, adj. 1. (Gram.) Care formează sau poate forma predicatul (1); referitor la predicat. Verb predicativ = verb care poate constitui singur predicatul unei propoziții. Nume predicativ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. Propoziție predicativă = propoziție care îndeplinește rolul de nume predicativ. 2. (Log.) Care se referă la predicat (2), care aparține predicatului. – Din fr. prédicatif.

NOMINAL, -Ă, nominali, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care conține nume, care indică un nume, de nume; după nume; pe nume. ◊ Valoare nominală = valoare indicată pe o acțiune, pe o hârtie-monedă (care uneori nu corespunde cu valoarea reală); valoare oficială. Putere (sau valoare) nominală = putere pentru care a fost conceput un anumit sistem tehnic. ♦ Care figurează (numai) cu numele; care este de formă. ♦ Care este calculat în bani. 2. Adj. (Gram.) Care face parte din categoria numelui, care ține de categoria numelui, care se adaugă la nume, care formează un nume. ◊ Flexiune nominală = declinare. Predicat nominal = predicat alcătuit dintr-un nume predicativ și un verb copulativ la un mod personal. 3. S. n. Valoare nominală. – Din fr. nominal, lat. nominalis.

NUME, nume, s. n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care se arată cum se cheamă o ființă sau un lucru, o acțiune, o noțiune etc. și prin care acestea se individualizează. ◊ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toți membrii aceleiași familii și care se transmite de la părinți la copii. Ziua numelui = zi în care cineva își sărbătorește onomastica. ◊ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este știut, cunoscut; anonim; obscur; b) care impresionează puternic. ◊ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ◊ Loc. prep. În numele... = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ◊ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, amintește-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ți amintești momentan numele unui obiect, al unei ființe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă... = să mă desconsideri dacă..., să nu mă mai recunoști dacă... A cunoaște (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaște (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) ști (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai ști nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greșit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ține (la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoțește o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecații) Veni-ți-ar (sau pieri-ți-ar) numele sau să nu(-ți) mai aud de nume, nu ți-aș mai auzi de nume, acolo să-ți rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poți suferi, pe care dorești să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o dorești. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p. ext. titlu, rang. ◊ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de... = a) cu titlul de..., sub formă de..., în chip de...; b) sub pretext că..., pe motiv că..., spunând că...; ◊ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realității. 3. Reputație, faimă. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputație rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-și face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acțiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că... = a se spune despre cineva că... 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părțile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ◊ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe cel ce săvârșește acțiunea, pe autorul acțiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. – Lat. nomen.

ANALIZĂ s. f. (< fr. analyse < lat., gr. analysis): metodă științifică de cercetare a textelor, care constă în descompunerea acestora în părțile constitutive, în vederea examinării și caracterizării lor adecvate din punct de vedere lingvistic. ◊ ~ fonetică: cercetare a sunetelor care compun cuvintele din texte (vocale, semivocale, consoane), a grupurilor de sunete din cuvinte (silabe, diftongi, triftongi), a alternanțelor fonetice existente în cuvinte (vocalice, consonantice) etc. ◊ ~ fonologică: cercetare a fonemelor unei limbi, a criteriilor de clasificare a acestora, a relațiilor dintre foneme etc. ◊ ~ lexicală: cercetare a cuvintelor din texte după alcătuirea lor, distingând rădăcina, tema și terminația; după sfera lor de circulație (cuvinte de argou, cuvinte de jargon, cuvinte populare, cuvinte regionale, cuvinte familiare, cuvinte tehnice, cuvinte științifice etc.); după felul în care au apărut în limbă (prin derivare, prin compunere, prin conversiune, prin împrumut); după gruparea lor pe familii de cuvinte; după apartenența lor la una din cele două componente ale vocabularului (fondul principal de cuvinte și masa vocabularului) etc. ◊ ~ semantică: cercetare a cuvintelor din texte după sensurile lor și de aici încadrarea lor în grupe diferite (antonime, omonime, paronime, sinonime; cuvinte monosemantice, cuvinte polisemantice; cuvinte concrete, cuvinte abstracte etc.). De obicei, a. semantică se realizează simultan cu cea lexicală. ◊ ~ semică: cercetare a configurației semantice a unui cuvânt, a ansamblului (fasciculului) de trăsături semantice specifice, în unități minimale de semnificație denumite seme (v.). ◊ ~ gramaticală: cercetare a cuvintelor din texte ca unități morfologice (părți de vorbire) și sintactice (părți de propoziție) și a unităților sintactice superioare (propoziții și fraze) care le cuprind. ◊ ~ morfologică: cercetare a cuvintelor din texte ca părți de vorbire cu trăsături distincte (substantive, adjective, articole, numerale, pronume, verbe, adverbe, interjecții, prepoziții, conjuncții), a criteriilor de clasificare a acestora (originea; posibilitatea sau imposibilitatea de a lua cunoștință prin simțuri de obiectele denumite de acestea, de însușirile obiectelor, de procesele exprimate, de caracteristicile proceselor; sfera noțiunilor; genul; tipul de declinare sau de conjugare; modul alcătuirii; existența sau inexistența flexiunii; sensul; existența sau inexistența funcției sintactice; distribuția), a categoriilor gramaticale care le caracterizează (gen, număr, caz, persoană, comparație, diateză, mod, timp), a tipurilor de flexiune cărora le aparțin (nominală, pronominală, verbală) etc. ◊ ~ sintactică: cercetare a cuvintelor din texte ca părți de propoziție cu trăsături distincte (principale: subiecte și predicate; secundare: atribute, complemente și elemente predicative suplimentare; speciale: apozițiile; simple, complexe, multiple și dezvoltate; anticipate și reluate; cu aspect pozitiv și cu aspect negativ; coordonate, intercalate și incidente etc.), a criteriilor de clasificare a părților de propoziție (părțile de vorbire prin care sunt exprimate sensurile construcțiilor, părțile de vorbire de care depind), a propozițiilor în care acestea sunt induse (enunțiative, interogative, exclamative; simple și dezvoltate; afirmative și negative; principale și secundare; regente și subordonate; independente și dependente; coordonate, intercalate și incidente; cu subiect și eliptice de subiect etc.), a tipurilor de subordonate (necircumstanțiale: subiective, predicative, completive de agent, atributive, completive directe; completive indirecte, predicative suplimentare; circumstanțiale; de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, instrumentale, sociative, condiționale, concesive, consecutive, opoziționale, de relație și de excepție; speciale; apozitive), a frazelor care includ propozițiile, a ordinii (topicii) părților de propoziție în propoziții și a propozițiilor în fraze, a tipurilor de raporturi sintactice din propoziție și din frază (de coordonare, de subordonare, de inerență și apoziționale) și a mijloacelor de realizare a acestora (prepoziții, locuțiuni prepoziționale, conjuncții, locuțiuni conjuncționale, pronume și adjective relative, pronume și adjective nehotărâte cu funcție relațională, adverbe relative) etc. ◊ ~ lingvistică: cercetare complexă a textelor din punct de vedere fonetic, lexical, semantic, gramatical (morfologic și sintactic); stilistic și ortografic. Este o analiză selectivă. Ea poate fi parțială (atunci când se are în vedere numai o parte din aspectele amintite, să zicem aspectul lexical, aspectul semantic și aspectul morfologic) sau completă (atunci când se au în vedere toate aspectele amintite mai sus). ◊ ~ stilistică: cercetare a cuvintelor și a construcțiilor lingvistice din punctul de vedere al valorilor afective, artistice pe care acestea le pot avea în diferite contexte. Ea este o analiză subiectivă. ◊ ~ constituenților imediați: a. propozițiilor prin împărțirea lor în elemente constitutive sau constituenți. Astfel, propoziția Tabloul este frumos poate fi descompusă mai întâi în doi constituenți – Tabloul + este frumos (subiectul + predicatul), apoi constituentul este frumos poate fi descompus în alți doi constituenți – este + frumos (verbul copulativ și numele predicativ). ◊ ~ contrastivă: a. bazată pe compararea fenomenelor a două sau mai multe limbi naturale diferite, în vederea predării uneia dintre ele vorbitorilor celeilalte. ◊ ~ distribuțională: a. care ține seama de totalitatea contextelor în care apare un segment (v.). ◊ ~ funcțională: a. care ține seama de funcția unui segment în propoziție.

AUXILIAR s. n. (< adj. auxiliar; -ă, cf. fr. auxiliaire, lat. auxiliaris < auxilium „ajutor”): verb care ajută la formarea unor unități morfologice și sintactice și la exprimarea modalității și gradului de realizare a unei acțiuni. ◊ ~ morfologic: verb care ajută la formarea timpurilor și a modurilor compuse din conjugările activă și reflexivă și la realizarea conjugării pasive. El formează împreună cu forma verbală de bază o unitate semantică, morfologică și sintactică. Sunt a. morfologice verbele a fi, a avea și a vrea (a voi) prin formele lor specializate în acest sens (a, am, ați din perfectul compus și am, ar, aș, ați din condiționalul-optativ-potențial; voi, vei, va, vom, veți, vor din viitorul literar; oi, ăi (ei, i, îi), o (a), om, ăți (eți, îți, oți), or (a, o) din formele viitorului popular) și prin formele lor nespecializate (e vorba numai de a fi). ◊ ~ sintactic: verb care ajută la formarea predicatului nominal, atunci când se află la un mod predicativ (personal) și a construcției nominale (infinitivală, gerunzială, participială și de supin) cu funcție sintactică de subiect, de atribut sau de complement, atunci când se află la un mod nepredicativ (nepersonal). El formează cu numele predicativ o unitate semantică, morfologică și sintactică. Sunt a. sintactice verbele copulative a fi, a deveni, a părea, a ajunge, a rămâne, a ieși, a însemna, a constitui, a reprezenta, a întruchipa, a se face, a se preface (în) etc. ◊ ~ de mod (modal): verb care ajută, prin conținutul său lexical, la exprimarea ideilor de modalitate (posibilitate, necesitate, iminență, voință, dorință etc.). El însă nu formează, împreună cu forma verbală care-l poate urma, o unitate semantică, morfologică și sintactică, ci se bucură de autonomie lexico-gramaticală, contractând singur funcțiile de predicat verbal (atunci când se află la un mod personal) sau de subiect, de atribut și de complement (atunci când se află la un mod nepersonal). Sunt a. modale verbele: a putea, a trebui, a fi, a avea și a vrea (a voi). ◊ de aspect (aspectual): verb care ajută, prin conținutul lui lexical, la exprimarea gradului de realizare a acțiunii (început, continuare sau terminare). Ca și cel modal, el nu formează, împreună cu forma verbală care-l poate urma, o unitate semantică, morfologică și sintactică, ci se bucură de autonomie lexico-gramaticală, contractând singur funcțiile de predicat verbal (atunci când se află la un mod personal) sau de subiect, de atribut și de complement (atunci când se află la un mod nepersonal). Sunt a. aspectuale verbele: a începe, a continua, a sfârși, a termina etc. Spre deosebire de a. morfologic și de a. sintactic, care sunt niște „auxiliare gramaticale” (și „gramaticalizate”), a. modal și cel aspectual sunt niște „auxiliare lexicale” (și „negramaticalizate”).

CONSTRUCȚIE s. f. (cf. fr. construction, lat. constructio): structură; grup de cuvinte între care există anumite raporturi gramaticale. Se poate vorbi astfel despre c. substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale, interjecționale, prepoziționale și conjuncționale. C. pot fi asimilate locuțiunilor. ◊ ~ gramaticală: orice tip de îmbinare de elemente gramaticale. Astfel: un numeral adverbial: de două ori, de trei ori; o locuțiune: băgare de seamă, numai ochi și urechi, a căuta nod în papură, din vreme-n vreme etc.; o formă de viitor așa-zis popular: am să merg, o să fac; o îmbinare între pronumele relativ ce și un infinitiv, după verbele a fi și a avea: nu-i ce vinde, n-are ce spune; o îmbinare între un infinitiv sau un gerunziu al unui verb copulativ și un adjectiv: a fi om, fiind neatent etc. ◊ ~ numeral: c. gramaticală ce reprezintă un numeral distributiv sau un numeral adverbial. Astfel: câte doi, câte zece; de două ori, de zece ori etc. ◊ ~ locuțională: orice tip de locuțiune (substantivală, adjectivală, pronominală, verbală, adverbială, interjecțională, prepozițională și conjuncțională). Astfel: punct de vedere, bătaie de cap; în floarea vârstei, numai piele și os; cine știe cine, cine știe ce; a-și lua inima-n dinți, a o lua la sănătoasa; de-a berbeleacul, din loc în loc; na-ți-o bună!, păcatele mele!; de jur împrejurul, în conformitate cu; din pricină că, în caz că etc. ◊ ~ perifrastică: perifrază (v.) cu valoare de imperfect, de perfect compus, de mai mult ca perfect sau de viitor. Astfel: erau trecând („treceau”), e plecat („a plecat”), eram ajuns („ajunsesem”), am să vorbesc („voi vorbi”) etc. C. perifrastice sunt însă și cele în care apar auxiliarele morfologice (formele compuse ale timpurilor). ◊ ~ infinitivală relativă: c. alcătuită dintr-un infinitiv fără morfem și un pronume sau un adverb relativ, precedată de verbul a fi sau de verbul a avea. În raport cu sensurile acestor două verbe (de „a exista” și „a poseda”) ea poate avea fie funcție de subiect, fie funcție de complement direct (de aici denumirea primului tip de c. infinitivală relativă subiectivă și a celui de-al doilea de c. infinitivală relativă obiectivă): „Când e minte nu-i ce vinde” (Folclor); „...a făcut o colibă ca să aibă unde dormi peste noapte” (Folclor). ◊ ~ nominală infinitivală: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la infinitiv și un adjectiv sau un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (subiect, complement direct, complement indirect etc.): „A fi om e lucru mare!”; „Oamenii ar putea fi florile pământului” (Z. Stancu); „De-a fi-n vecii o strajă mă-nspăimânt” (T. Arghezi). ◊ ~ nominală gerunzială: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la gerunziu și un adjectiv sau substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial concesiv etc.): „Nemaifiind pribeag / De-atunci înainte, / Aduceri aminte / M-or troieni cu drag” (M. Eminescu); „Fiind un cerșetor nemernic, precum ești, îți place friptura de pui în țiglă?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ nominală de supin: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la supin și un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește funcția de circumstanțial de relație: „De rămas repetent nici nu poate fi vorba”. ◊ ~ asindetică (asindet): c. în care topica devine un mijloc de exprimare a raporturilor sintactice în locul conjuncțiilor care lipsesc. În c. asindetică topica este fixă; poziția propozițiilor nu se poate schimba, deoarece se modifică raportul existent și sensul comunicării. Astfel, numai cu topica de mai jos și cu o intonație corespunzătoare, propoziția a doua din fraza „Ai avut două pâini întregi, doi lei ți se cuvin (Ion Creangă) este o propoziție coordonată conclusivă sau o propoziție coordonată disjunctivă, ca în fraza ”Taie-mă, nu mă tăia, / Nu mă las de prada mea„ (V. Alecsandri). De asemenea, numai cu topica de mai jos și cu o intonație specifică propoziția de la începutul frazei Ai carte, ai parte” este o propoziție subordonată condițională juxtapusă. ◊ ~ comparativă: c. reprezentantă a unei comparații. Astfel: „E un calendar mic, cu foile cât niște frunze” (Em. Gârleanu); „Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, /Orizonu-ntunecându-l vin săgeți de pretutindeni” (M. Eminescu); „...pe albia gârlei a început să se prelingă, asemeni unui șarpe cenușiu..., un șuvoi de apă tulbure” (Z. Stancu). v. și comparație. ◊ ~ eliptică: c. cu un termen neexprimat, dar presupus. Poate fi alcătuită din substantiv, adjectiv sau verb la un mod nepredicativ, precedat de adverbul de mod de precizare chiar sau de negația nici, de prepoziția fără, de conjuncția coordonatoare disjunctivă fie sau de conjuncția subordonatoare concesivă deși și este izolată de restul comunicării prin virgulă: „Chiar director, nu poate rezolva problema”; „Chiar bună, n-o poate bea”; „Chiar alergând, nu-l mai poate ajunge”; „Chiar obligat, nu poate spune asta”; „Nici responsabilă, nu poate face mare lucru”; „Nici frumoasă, nu-l poate atrage”; „Nici fugind, nu te poți ține de el”; „Nici rugat, nu mai acceptă”; „Fără a fi ajutat, s-a descurcat totuși”; „Să nu spui nimănui – fie frate, fie prieten, fie rudă”; „Felix, deși la începutul studiilor, înțelese” (G. Călinescu); „Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul” (V. Alecsandri); „Deși bolnav, a avut puterea de a o citi”. C. eliptice sunt considerate și propozițiile cărora le lipsește o parte de propoziție (v. elipsă). ◊ ~ incidentă: c. izolată între virgule sau între liniile de pauză, într-un loc neașteptat din cadrul unei comunicări. Poate lipsi fără ca sensul acesteia să se schimbe. Este intonată special cu pauză înainte și după rostire și poate fi reprezentată printr-o sintagmă sau chiar printr-o propoziție sau frază ce exprimă atitudinea vorbitorului față de gândirea expusă, precizări sau motivări ale acestuia în legătură cu ceea ce pare vag în comunicare: din fericire, din nefericire, din păcate, cu părere de rău, pe drept cuvânt, într-adevăr, în definitiv, la urma urmei; după mine, după părerea mea; mă rog, mă înțelegi, în fine; doamne ferește, nu-i așa; știu eu, mai știi, cine știe, pe cât se pare, pe cât (precum) se vede, dacă nu mă înșel, să nu-mi uit vorba, se pare, se vede etc. – „Erau, precum se vede, aceste cuvinte, niște vorbe din cale-afară de grave, de infamante” (L. Blaga); „Erai, mi se pare, în slujbă” (Em. Gârleanu). v. și parte de propoziție, propoziție și frază.

COPULATIV, -Ă, copulativi, -e, adj. 1. (Despre conjuncții) Care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel. Cele mai obișnuite conjuncții copulative sînt «și» și «nici». ◊ Verb copulativ = verb care intră în alcătuirea predicatului nominal făcînd legătura între subiect și numele predicativ. Propoziție copulativă = propoziție coordonată, legată de coordonata ei printr-un raport de asociere în interiorul unei fraze. 2. (Logică; despre judecăți afirmative) Care are mai multe subiecte legate de același predicat. Judecata «Leul, tigrul și pantera se hrănesc cu carne» este o judecată copulativă.

COPULĂ, copule, s. f. (Gram.) Verb copulativ. În propoziția «eu sînt fericit», verbul «a fi» are rol de copulă.

INSTRUMENT, instrumente, s. n. 1. Aparat sau ustensilă cu ajutorul căruia se efectuează o operație de observare, măsurare sau control. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. ♦ Ustensilă care se folosește la efectuarea unei operații chirurgicale. ♦ Unealtă. Are drept la o gospodărie mai bine întocmită și la vite și instrumente agricole. SADOVEANU, E. 25. ♦ (De obicei determinat prin «muzical») Aparat anume construit pentru a produce sunete muzicale. Pianul, vioara, flautul sînt instrumente muzicale. 2. Fig. Acțiune, forță sau fapt care servește la atingerea unui scop. V. mijloc, procedeu. Grija pentru întărirea economică a țării noastre și ridicarea nivelului de trai al celor ce muncesc trebuie unită cu grija pentru întărirea statului de democrație populară, instrumentul principal de construire a socialismului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 407. Galeriile Tretiacov au devenit un puternic instrument pentru culturalizarea maselor. STANCU, U.R.S.S. 55. 3. (În expr.) Instrument gramatical = parte de vorbire care nu exprimă noțiuni, ci raporturi între cuvinte. Prepozițiile, conjuncțiile, articolul, verbele copulative sînt instrumente gramaticale. ▭ Instrumentele gramaticale, în măsura în care au un sens de sine stătător și apar întrebuințate autonom (adică nu se contopesc cu un cuvînt vecin, așa cum e cazul de exemplu cu articolul nostru postpus), trebuie să figureze în fondul principal lexical, dar la egalitate cu celelalte cuvinte. GRAUR, F. L. 61. Instrument de ratificare = document prin care se ratifică o convenție internațională.

COPULATIV, -Ă adj. (cf. lat. copulativus, fr. copulatif): în sintagmele conjuncție coordonatoare copulativă, funcție copulativă, locuțiune conjuncțională coordonatoare copulativă, interjecție copulativă, propoziție copulativă și verb copulativ (v.).

COPULĂ s. f. (cf. fr. copule, lat. copula „legătură”): cuvânt de legătură între subiect și numele predicativ. ◊ ~ verbală: c. de natură verbală, reprezentată printr-un verb. Astfel, sunt considerate c. verbale în limba română: a fi, a deveni, a părea, a ajunge, a rămâne, a ieși, a însemna, a constitui, a reprezenta, a întruchipa, a se face, a se preface (în) etc. ◊ ~ interjecțională: c. de natură interjecțională, reprezentată printr-o interjecție. Sunt considerate c. interjecționale în limba română: iacă, iată și iacătă. ◊ ~ lexico-gramaticală: c. golită parțial de conținutul ei lexical, în curs de gramaticalizare; c. care participă funcțional și lexical la formarea predicatului nominal. Sunt considerate c. lexico-gramaticale în limba română majoritatea verbelor copulative amintite mai sus (cu excepția lui a fi). ◊ ~ gramaticală: c. golită total de conținutul ei lexical, gramaticalizată; c. care participă numai funcțional la formarea predicatului nominal. Este considerat c. gramaticală în limba română verbul a fi.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

DEPENDENȚĂ s. f. (cf. fr. dépendence): stare de subordonare, lipsă de autonomie a unei unități sintactice. ◊ ~ unică: d. de un singur element regent. Astfel, în exemplul „Ușa se deschise... și intră un om mic, pricăjit, foarte chel” (T. Popovici), fiecare din cele trei adjective atribute este subordonat substantivului om; de asemenea, în exemplul „Bătrânul oftă greu și privi neguros spre oștean” (M. Sadoveanu), adverbele greu și neguros, complemente circumstanțiale de mod, sunt subordonate verbelor predicate oftă și, respectiv, privi. În exemplul „Moșneagul începu să se miște pe lavița lui” (I. Agârbiceanu) a doua propoziție (completivă directă) depinde de prima, care e regentă. ◊ ~ multiplă: d. de două sau mai multe elemente regente. Astfel, în exemplul „Un cuvânt sau un sfat bun este o dovadă de prietenie”, adjectivul atribut bun este subordonat atât substantivului un cuvânt, cât și substantivului un sfat; de asemenea, în exemplul „Vorbea și gândea încet omul acesta”, adverbul complement încet este subordonat atât verbului predicat vorbea, cât și verbului predicat gândea. În exemplul „A dorit și a ajuns să știe astăzi multe lucruri,” a treia propoziție depinde atât de prima propoziție, cât și de a doua propoziție (de aici și interpretarea ei dublă: completivă directă, în virtutea relației cu prima, unde verbul predicat a dorit e un verb tranzitiv, și predicativă, în virtutea relației cu a doua, unde verbul a ajuns e un verb copulativ nepredicativ).

DISTRIBUȚIE s. f. (cf. fr. distribution, lat. distributio): repartizare; orientare, în mai multe direcții, a părților de vorbire; calitate a unei părți de vorbire de a avea vecinătăți, de a se combina cu alte părți de vorbire, în cadrul propoziției, în raport cu anumite posibilități ce-i sunt proprii. Se vorbește astfel despre o d. substantivală, despre o d. verbală etc. ◊ ~ unidirecțională: d. bazată pe posibilitatea unor părți de vorbire de a se combina, pe rând, cu câte un termen, în cadrul aceleiași propoziții. Presupune totdeauna o structură sau o relație binară (cu sau între doi termeni): A←B; B→A. În limba română, dispun de o d. unidirecțională: substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor și o parte din interjecții. Astfel: „Farmecul pădurii ne copleșește”; „Holdele bogate acoperă câmpul”; „Călduroasa vară este pe sfârșite”; „Oamenii aceștia strămută și munții”; „Aveau legume zilnic proaspete”; „Trei feciori avea bătrânul”; „Vorbele lui nu au noimă”; „Magazinele au primit marfă”; „Aici s-au oprit fugarii”; „Și atunci pleosc! o palmă”. ◊ ~ bidirecțională: d. bazată pe posibilitatea unor părți de vorbire de a se combina, simultan, cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții. D. bidirecțională presupune întotdeauna o structură sau o relație ternară (cu trei termeni): A←B→C. În limba română, dispun de o d. bidirecțională: adjectivele pronominale relative (inclusiv cele nehotărâte relative), pronumele relative (inclusiv cele nehotărâte relative), verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și interjecțiile-copule (iată, iacă și iacătă). Astfel: „A văzut ce om este”; „Nu știa cine strigă”; „Ei sunt atenți”; „Merge unde l-ai trimis”; „Avea o căciulă de iepure”; „Ion și Marioara merg către casă”; „Victoria – iată obiectivul nostru!” În sens modern, prin d. se înțelege capacitatea unei unități lexicale analizate de a se asocia (de a se combina) cu alte unități lexicale din limbă, concretizată în contextele în care apare sau este posibil să apară. Ea reprezintă proba substituției termenilor într-un enunț-propoziție. Astfel, se poate observa că verbul a spus se poate asocia cu un nume de ființă, dar nu cu un nume de lucru („Ion a spus ceva”, dar nu „Becul a spus ceva”); cu unele adjective, pronume, adverbe și locuțiuni adverbiale, dar nu cu altele („Ion a spus liniștit”, „Ion a spus asta”, „Ion a spus încet”, „Ion a spus pe negândite”, dar nu „Ion a spus înalt”, „Ion a spus fiecare”, „Ion a spus dreptunghiular”, „Ion a spus de-a berbeleacul” etc. O situație asemănătoare are și verbul a recita. Pentru a dovedi că verbul a spune este altceva decât verbul a recita, este nevoie de cel puțin un context, în care verbul a spune să se combine în mod diferit cu alți termeni, de cel puțin un context diagnostic (v.). Astfel: enunțul-frază „Ion a spus că vine” este obișnuit în limbă, în timp ce enunțul-frază „Ion a recitat că vine” este total neobișnuit, inexistent. Deci existența unui context imposibil pentru verbul a recita demonstrează că verbul a spune diferă de acesta, reprezentând altă unitate.

ENUNȚ s. n. (< enunța < it. enunziare, fr. énoncer, lat. enuntiare): comunicare întreagă, de sine stătătoare, organizată gramatical sub forma unor unități sintactice superioare (propoziții și fraze), care cuprind informații, constatări, sfaturi, îndemnuri, întrebări etc.; text care poate fi înțeles de cititori fără să se simtă nevoia unor completări și care se încheie cu un punct, cu semnul întrebării sau cu semnul exclamării. Astfel: „Nu confundați fumul cu fumurile”. (T. Mușatescu) „În suflet port tristețea planetelor ce-apun / Și-n cântece tumultul căderilor de ape”. (I. Minulescu); „De ce te frămânți așa, om bun?” (Ion Creangă); „Ajunge, Moromete!” (M. Preda). E. sunt despărțite între ele prin virgulă: („Așa-i, doamnă, murmură flăcăul” (L. Rebreanu); prin două puncte: „Primarul, văzând pecetea tactului, zice țăranului: – Ce mi-o dai mie?” (I. L. Caragiale); prin punct și virgulă: „Toporași violeți răzbăteau prin frunzele moarte; pițigoi și cintezi cântau între muguri de mesteceni” (M. Sadoveanu); prin semnul întrebării: „ – Ce a fost asta? întrebă el aprins” (I. Slavici); prin semnul exclamării: „ – Te felicit! îi zise Bologa” (L. Rebreanu). ◊ ~ lung: e. alcătuit din mai multe cuvinte sau propoziții (v. exemplele de mai sus). ◊ ~ scurt: e. alcătuit din puține cuvinte, uneori dintr-un singur cuvânt (care reprezintă răspunsul la o întrebare, prin adverbele da, ba, nu sau printr-o interjecție). Astfel: „...vă închinați ori ba? – Ba”. (C. Negruzzi); „Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam’mare. – Nu... răspunse Goe” (I. L. Caragiale); „- Dumneata ești român? – Da.” (L. Rebreanu); „Ce ai, nene Iorgule? Parcă ai fi supărat. – E!...” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ abstract: e. formulat în gând, nerostit; e. conceput într-un mod prea abstract, prea general. ◊ ~ concret (vorbit): e. conceput și exprimat, real (v. pe cele notate mai sus). ◊ ~ inteligibil: e. clar, limpede, ușor de înțeles. ◊ ~ ambiguu: e. care poate da naștere la confuzii și poate fi interpretat în mai multe feluri; enunț neclar, confuz, neinteligibil, echivoc, datorită folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte omofone și omografe, a accentului, a topicii și a punctuației (v. exemplele de la echivoc). ◊ ~ sinonim: e. care exprimă o idee asemănătoare cu aceea exprimată de un alt enunț și are o organizare sintactică identică sau diferită de a acestuia. Astfel: „Acest brad este foarte înalt” în raport cu „Bradul acesta este foarte înalt”; „El este gata de plecare”, în raport cu „El este gata să plece”; „Am chemat un tehnician ca să-mi repare televizorul” în raport cu „Am chemat un tehnician care să-mi repare televizorul” etc. ◊ ~ omonim; e. care este format din cuvinte identice cu ale altui enunț, așezate în ordine identică cu ale acestuia, dar cu o organizare sintactică diferită. Astfel: „Venea pe nesimțite seara” (seara = substantiv subiect) în raport cu „Venea pe nesimțite seara” (seara = adverb complement circumstanțial de timp); „I-am povestit întâmplarea lui Radu” (lui Radu = substantiv în genitiv, atribut) în raport cu „I-am povestit întâmplarea lui Radu” (lui Radu = substantiv în dativ, complement indirect); „A ajuns acolo primul” (a ajuns = verb predicativ; primul = numeral subiect) în raport cu „A ajuns acolo primul” (a ajuns = verb copulativ; primul = numeral nume predicativ) etc.

EXPRESIE s. f. (< fr. expression, lat. expressio): 1. totalitatea elementelor de ordin fonetic care țin de forma cuvântului; înfățișare a unui cuvânt, formă a acestuia (v. și formă). E. reprezintă semnificantul unui cuvânt. Între e. și conținutul unui cuvânt (v.) există un raport de interdependență. 2. îmbinare fixă de cuvinte, care exprimă figurat o idee și formează în mod obișnuit o unitate lexicală (uneori și gramaticală, apropiindu-se foarte mult sau chiar identificându-se cu o locuțiune): negru pe alb, de bine de rău, apă de ploaie, cal de bătaie, de joi până mai apoi, de amorul artei, după chip și asemănare, cu atât mai bine, atâta și nimic mai mult, nu de alta etc. ◊ ~ idiomatică (frazeologică): e. cu structură complexă, specifică unui anumit idiom (limbă, dialect sau grai), care amintește prin întindere, de cele mai multe ori, de aspectul unei propoziții sau al unei fraze foarte sudate și care, datorită înțelesului figurat al întregii structuri, nu poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în alte limbi decât prin perifraze aproximative. I se mai spune și idiotism (v.). De exemplu: lat. tenere lupus de auribus („a ține lupul de urechi” = „a ieși din încurcătură”); rom. e cu ochi și cu sprâncene, nu-i sunt boii acasă, nu e nici o afacere, i-a ajuns cuțitul la os, nu-i ajungi cu prăjina la nas, s-a ales praful și pulberea, e la mare ananghie, scoate apă și din piatră seacă, nu e în apele lui, a feștelit iacaua, a pus-o de mămăligă, s-a dus pe apa Sâmbetei, i-a venit apa la moară, e la mintea cocoșului, e c-un picior în groapă și cu unul afară; a ales pân-a cules, s-amestecă unde nu-i fierbe oala, bate șaua să priceapă iapa, bate apa să s-aleagă untul, n-are nici după ce bea apă etc. V. Alecsandri a ridiculizat încercările unora de a dezmembra asemenea expresii și a le reda „ad litteram” într-o limbă străină, ca de exemplu fr. comme l’eau (care ar corespunde rom. „ca pe apă”) și tambour de livre (care ar corespunde rom. „tobă de carte”). ◊ ~ verbală: e. în structura căreia intră obligatoriu un verb (de obicei a fi) și care reprezintă fie numai o unitate lexicală (ca în cazul celor de mai jos), fie o unitate lexicală și gramaticală (ca în cazul expresiilor verbale impersonale – v. mai departe): mi-e foame, mi-e sete, mi-e dor, mi-e milă, mi-e frig, mi-e cald, mi-e necaz, mi-e teamă; e nevoie; e timpul, e cazul, e ceasul, e clipa, e momentul, e vremea etc. ◊ ~ verbală impersonală: e. verbală cu sens impersonal alcătuită din verbul copulativ a fi și un adverb, o locuțiune adverbială (de mod), un alt verb la supin sau chiar un substantiv. În cadrul propoziției reprezintă un predicat nominal, iar în cadrul frazei o propoziție regentă insuficientă, după care poate urma o subordonată subiectivă (cele două ipostaze sunt date de modul personal la care se află verbul a fi din structură, deoarece altfel întreaga structură reprezintă o parte de propoziție în cadrul unei propoziții regente): e adevărat, e bine, e rău, e faimos, e urât, e imposibil, e posibil, e sigur, e greu, e ușor, e important, e convenabil, e interesant etc. (că, să etc.); e fără importanță, e de mirare, e cu putință, e peste putință, e tot aceea etc. (că, să, dacă etc.); e de dorit, e de neconceput, e de neînțeles, e de neimaginat, e de preferat etc. (să, cum, cine etc.); e un făcut, e o întâmplare, e o ciudățenie, nu-i chip etc. (că, să etc.). ◊ ~ arhaică: e. învechită, specifică unei perioade vechi din dezvoltarea limbii, ca a (-i) fi aminte, op este („e necesar”) etc. ◊ ~ dialectală: e. care aparține unui dialect, ca dr. de comun acord, arom. pi ună parte („de aceeași părere”), tu turnată („la întoarcere”); megl. pită di ghieps („cuib de viespi”), istr. ca și uzanța nostra („după obiceiul nostru”) etc. ◊ ~ artistică: e. care presupune măiestrie, care corespunde gustului estetic și exigențelor artei (adeseori ea poate fi echivalată cu anumite figuri de stil folosite de scriitori). Astfel: lanțuri de aramă, floarea Apusului, regina nopții, vis de lumină etc. (M. Eminescu). ◊ ~ curentă: e. care circulă în mod obișnuit, uzuală, ca de florile mărului, din adâncul inimii, ca la ușa cortului, din lac în puț etc. ◊ ~ echivocă: e. neclară, confuză, ambiguă, dacă este scoasă din context, ca i-a ajuns cuțitul la os („nu mai poate răbda” sau „s-a tăiat atât de rău”?), apă de ploaie („fără importanță” sau este vorba de „apă strânsă din căderea ploilor”?) etc. ◊ ~ eliptică: e. la baza căreia stă o elipsă, ca de exemplu de când cu lupii albi („erau”, „s-a-ntâmplat”), de când lumea („există”) etc. ◊ ~ demnă: e. cu un conținut cuviincios, ales, fin, admis de simțul cultivat al limbii; expresie care nu jignește sensibilitatea interlocutorului, a cititorului sau a auditorilor, ca de exemplu face un act de dreptate, a ajuns la liman, nu știe în ce ape se scaldă etc. ◊ ~ vulgară: e. cu un conținut necuviincios, neadmis de simțul cultivat al limbii; expresie jignitoare, grosolană, ordinară, josnică, degradantă pentru cel care o folosește.

FUNCȚIE (FUNCȚIUNE) s. f. (cf. lat. functio, it. funzione, fr. fonction): rol sintactic pe care-l poate îndeplini un cuvânt sau o parte de vorbire în propoziție (substantivul, de exemplu, poate avea f. de subiect, nume predicativ, atribut, apoziție, complement și de element predicativ suplimentar). ◊ ~ gramaticală: f. care ține de natura gramaticală a cuvântului; f. specifică gramaticii unei limbi. ◊ ~ sintactică: f. specifică sintaxei unei limbi; f. care ține de posibilitățile sintactice ale unui cuvânt, de calitățile lui combinatorii. ◊ ~ predicativă: f. de predicat pe care o pot avea verbele, locuțiunile verbale, anumite adverbe și locuțiuni adverbiale și anumite interjecții (denumite special „predicative”). ◊ ~ copulativă: f. de copulă, pe care o contractează verbele care fac legătura între numele predicativ și subiect (verbele copulative). ◊ ~ fundamentală: f. de bază, principală, esențială și specifică naturii morfologice a unei părți de vorbire sau a unui caz. Astfel: f. de atribut a adjectivului sau a numeralului, de predicat a verbului, de complement circumstanțial a adverbului, de subiect a nominativului, de atribut a genitivului, de complement indirect a dativului, de complement direct a acuzativului sunt f. fundamentale. ◊ ~ secundară: f. nespecifică naturii morfologice a unei părți de vorbire sau a unui caz, ca de exemplu f. de complement circumstanțial a adjectivului, de subiect a verbului, de predicat a adverbului, de complement (indirect sau circumstanțial) a genitivului, de atribut a dativului etc.

INSTRUMENT GRAMATICAL s. n. + adj. (< fr. instrument grammatical, cf. lat. instrumentum, grammaticalis): cuvânt care exprimă exclusiv un raport gramatical, o funcție gramaticală; cuvânt care are numai o semnificație gramaticală, nu și una lexicală. I.g. sunt o consecință a abstractizării și gramaticalizării cuvintelor de la care au provenit (v. abstractizare și gramaticalizare). Exemple de i.g.: desinențele, sufixele gramaticale (flexionare), articolele, verbele auxiliare morfologice, verbul copulativ a fi, prepozițiile și conjuncțiile.

NOMINAL, -Ă, nominali, -e, adj. Care conține nume, de nume; pe nume, după nume. L-au trecut și pe el pe acele tabele nominale. CAMILAR, N. I 18. Astfel, la apelul nominal lipsi. BOLINTINEANU, O. 280. ◊ (Ec. pol.) Valoare nominală = valoarea indicată pe o acțiune, pe o hîrtie-monedă, care uneori nu corespunde cu valoarea reală după cursul zilei; valoare trecută în scripte, valoare oficială. Valoarea nominală a acestui împrumut a fost de... GHICA, S. 449. Salariu nominal = sumă de bani pe care o primește un salariat pentru munca îndeplinită. (Gram.) Flexiune nominală = flexiunea părților de vorbire declinabile. În rusește flexiunea nominală e sintetică, iar cea verbală, e analitică. GRAUR, F. L. 180. Predicat nominal = predicat alcătuit dintr-un nume predicativ și un verb copulativ. În propoziția «pupăza era ceasornicul satului» (CREANGĂ, A. 55), «era ceasornicul» este predicatul nominal.

LINIE DE PAUZĂ s. f. + prep. + s. f. (cf. lat., it. linea, germ. Linie, fr. ligne + lat. de + lat., it. pausa, fr. pause): semn de punctuație de forma unei linii orizontale, mai lungă decât cratima (-), uneori repetată (--), care marchează pauza dintre cuvintele sau construcțiile incidente și restul propoziției („Am zăcut o lună de zile – zice – alaltăieri m-a grijit, m-a spovedit.” – I. L. Caragiale; „Madam Georgescu – fatalitate! – Nicăieri.” – idem); dintre o propoziție incidentă și restul frazei („Era și drăgălaș – bată-l fericea – puiul de împărat!” – Al. Odobescu; „Romanii – noi, strănepoții lui Traian, începem totdeauna de la romani – cunoșteau, printre alte multe, și aceste două specii de păsărele.” – idem); dintre o apoziție explicativă și restul propoziției („Moșneagul nostru – Ilie Aldea a lui Ion – era om vechi.” – M. Sadoveanu) sau dintre o apozitivă și restul frazei („Uite, vezi! Ăsta e cusurul tău – exagerezi.” – I. L. Caragiale); pauza dinaintea unei comparații fără ca („...sprâncene de mușchi uscat, nasul – cioc de cucuvaie.” – G. Galaction); intervenția autorului în cursul vorbirii directe sau la sfârșitul ei („- Aurica – strigă ea – vino repede, că i-a venit rău lui Costache.” – G. Călinescu; „- Două până la Salva – zise Nicolae pleoștit.” – L. Rebreanu); elipsa predicatului sau a verbului copulativ („Habaragia... e mai bună, că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale – pe jos.” – Ion Creangă; „Trenul sosește la Sinaia regulat. Lume – destulă.” – I. L. Caragiale) etc.

NUME s. n. (< lat. nomen): 1. cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim și individualizăm persoane, ființe, lucruri, fenomene etc. ◊ ~ patronimic: n. format de la numele tatălui cu ajutorul unui sufix special (la vechii greci). ◊ ~ onomastic: n. de persoană, ca de exemplu Gheorghe, Dan, Septimiu, Petrescu, Bitoleanu, Vlăduț etc. ◊ ~ de botez (mic): n. care individualizează persoana, ca individ izolat; prenume, ca de exemplu Alexandru, Ion, Cristian, Nicolae, Dumitru, Mana, Elena, Eugenia, Alina, Ioana etc. ◊ ~ de familie (mare): n. purtat de toți membrii unei familii și transmis de părinți urmașilor de sex masculin, ca de exemplu Marincea, Săvulescu, Bărbuleanu, Mitrache, Sturzoiu etc. 2. termen folosit pentru substantiv, în general: parte de vorbire care „numește” persoane, ființe, lucruri, fenomene etc. În antichitate și în evul mediu n. era un termen generic folosit pentru toate cuvintele ce se declină (substantiv, adjectiv, pronume și numeral). Termenul a rămas până astăzi cu această accepție. ◊ ~ comun: v. substantiv comun. ◊ ~ propriu: v. substantiv propriu. ◊ ~ de agent: substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe autorul acțiunii, ca de exemplu muncitor, tăietor, spoitor, supraveghetor, inițiator, scriitor etc. ◊ ~ de acțiune: substantiv provenit dintr-un infinitiv lung, ca de exemplu cântare, trecere, sosire etc.; dintr-un supin: citit, cusut, arat, semănat etc.; dintr-o temă verbală cu un sufix: socoteală, îmbulzeală, băteală etc. ◊ ~ hipocoristic: v. hipocoristic. ◊ ~ predicativ: n. (substantiv, adjectiv sau numeral în nominativ, în acuzativ, în genitiv sau în dativ) care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul nominal al unei propoziții, ca în exemplele „...în masa omenirii eu sunt un număr trecut la statistica populației” (I. L. Caragiale); „...ziua următoare, deșteptându-se din somn, Ghiță era neliniștit” (I. Slavici); „Răducane, una și cu una fac două” (B. Șt. Delavrancea); „Alexandru este al șaselea care sosește atât de târziu” etc. N. predicativ se mai poate însă exprima și prin pronume, verb la un mod nepersonal, adverb și interjecție: „Războiu-i pentru trântori, iar lupta-i pentru noi” (T. Arghezi); „Pământul este al nostru, că noi îl muncim” (L. Rebreanu); „Natura va fi totdeauna aceeași” (C. Bolliac); „Altul este al tău suflet” (M. Eminescu); „Mama... ajunsese a crede că am să ies al doilea Cucuzel” (Ion Creangă); „Rămase... uitându-se la ea ca la o arătare” (I. Slavici); „Acolo învălmășeala brazilor era de neînchipuit” (Geo Bogza); „Așa-i turcu-n vitejie” (G. Coșbuc); „...dacă o află și a doua oară, e vai de steaua ei” (Folclor). ◊ ~ predicativ simplu: n. predicativ exprimat printr-un singur cuvânt reprezentant al unei părți de vorbire (v. exemplele de mai sus). ◊ ~ predicativ complex: n. predicativ exprimat printr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de întărire, de precizare, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Haina este tot gri”; „El este chiar neatent”; „Ușa era numai întredeschisă”; „Mărul era doar înmugurit”; „Scara este cam șubredă”. ◊ ~ predicativ multiplu: n. predicativ exprimat prin două sau mai multe cuvinte, aflate într-un raport de coordonare, ca în exemplele „Margareta era sprințară, șăgalnică și neastâmpărată” (A. Vlahuță); „A fost crudă-nvinuirea, / A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond” (M. Eminescu). ◊ ~ predicativ dezvoltat: n. predicativ exprimat printr-un substantiv precedat de un numeral cardinal, printr-un substantiv și un adjectiv posesiv, legate prin cratimă, sau printr-o construcție nominală infinitivală, ca în exemplele „Scândurile sunt de trei metri”; „Rochia era pentru mamă-sa”; „Datoria ta este de a fi atent”. ◊ ~ predicativ de calificare: n. predicativ care atribuie subiectului o însușire propriu-zisă sau o anumită treaptă într-o ordonare de valori, ca în exemplele „Merele sunt dulci”, „Ea este ingineră”. ◊ ~ predicativ de identificare: n. predicativ care exprimă o noțiune singulară, a cărei sferă logică se suprapune sferei subiectului, ca în exemplele „Ei sunt autorii lucrării”, „El este Ionel”.

PARTE DE VORBIRE s. f. + prep. + s. f. (cf. lat. partem + lat. de + vorbi < vorbă + suf. -i): clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general și după caracteristicile lor morfologice și sintactice. Cuvintele din limba română au fost clasificate de gramatica tradițională în zece p.d.v.: substantiv, articol, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb, interjecție, prepoziție și conjuncție. Cercetările moderne și actuale au arătat însă clar rolul de instrument gramatical al articolului (element lipsit de sens lexical și de funcție sintactică de parte de propoziție), unii dintre lingviști scoțându-l din rândul p.d.v. Același lucru s-a spus și despre prepoziție și conjuncție, datorită abstractizării și gramaticalizării lor: și ele sunt tot instrumente gramaticale. Deși se opun p.d.v. cu sens lexical și cu funcție sintactică (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția) prin abstractizarea și gramaticalizarea lor, cei mai mulți lingviști le consideră totuși, în continuare, p.d.v. cu caracteristici distincte în cadrul celor zece unități morfologice stabilite de gramatica tradițională. ◊ ~ moștenită: p.d.v. rămasă într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat pentru a da naștere unei limbi noi. Astfel: articolele -l, -a, un, o, al, a, ai, ale etc.; substantivele casă, frate etc.; adjectivele bun, dulce etc.; numeralele trei, zece etc.; pronumele eu, (al) meu, se, acesta, cine, altul, nimeni etc.; verbele cânta, avea, vrea, fi etc.; adverbele afară, atunci etc.; interjecțiile vai, zău etc.; prepozițiile către, cu, de etc.; conjuncțiile că, însă, să, și etc. (toate din latină); barză, mânz, aprig, sterp, cruța, răbda, pururi etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutată: p.d.v. luată dintr-o limbă străină. Astfel: muncă, mândru, razna, of (< v. slavă); grădină, bolnav, zvârli, ba, da, iată (< slavii de sud); boroană, pașol, țibă (< slavii de nord-est); oraș, viclean, cheltui, musai (< maghiară); basma, murdar, tiptil, halal (< turcă); dascăl, nostim, vopsi, agale (< neogreacă); cartof, fain, absolvi (< germană); bravo!, basta!, adio! (< italiană); algebră, dinamic, milion, explica, marș!, ura!, contra, or (< franceză); prim, ultim (< latină) etc. ◊ ~ formată pe terenul limbii române prin fonetică sintactică, derivare, compunere și conversiune, din elemente moștenite sau împrumutate: cel, cea, cei, cele (< pronumele demonstrative); frumusețe (< frumos + suf. -ețe), bună-cuviință, rănitul; cenușiu (< cenușă + suf. -iu), binevoitor (< bine + voitor), vestit; treisprezece (< trei + spre + zece), douăzeci și unu, al zecelea (< al + zece + le + a); dânsul (< de + însu + l), dumneata (< domnia + ta), însumi (< însu + mi), același (< acela + și), cel ce, oricare (< ori + care), nici unul; desface (< des + face), binevoi (< bine + voi); orbește (< orb + suf. -ește), morțiș (< mort + suf. -iș), pesemne (< pe + semne), nicidecum (< nici + de + cum), deschis, poate; aha!, pleosc!, trosc!, zdup!, doamne!; înspre (< în + spre), de pe lângă; căci (< că + ce), fiindcă (< fiind + că), ca să etc. ◊ ~ cu conținut noțional determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): patrie, devotat, ei, dânsele, opt, al doilea, lucra, aici etc. ◊ ~ fără conținut noțional determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, la, să, că, eh!, paf!, zvâc! etc. ◊ ~ cu sens lexical determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): soldat, viteaz, noi, dânșii, zece, al zecelea, lupta, acolo etc. ◊ ~ fără sens lexical determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, cu, să, că, aha!, bruh!, deh! etc. ◊ ~ concretă: p.d.v. cu conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu nuc, soră, roșu, violet, acru, sărat, trăzni, fluiera, pocni, repede, zvrr! etc. ◊ ~ abstractă: p.d.v. cu conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a; demnitate, pricepere, dreptate; isteț, înțelegător, inteligent; trei, cinci, șapte; noi, tu, acesta, fiecare; avea, crea, fi, gândi; mai, atât, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ simplă: p.d.v. alcătuită dintr-un singur element formant, dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a, munte, verde, voi, care, șase, merge, cum, ah!, cu, să etc. ◊ ~ compusă: p.d.v. alcătuită din două sau mai multe elemente formante sau unități de expresie distincte, ca de exemplu bunăvoință (< bună + voință), gura-leului, floare de colț, galben-închis, nord-american, macedoromân (< macedo + român), treizeci (< trei + zeci), însuși (< însu + și), acestălalt (< acest + alalt), cel ce, oricine (< ori + cine), nici unul, binevoi (< bine + voi), astăzi (< astă + zi), înspre (< în + spre), ci și etc. ◊ ~ flexibilă: p.d.v. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (articolul, substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul). Astfel: o masă, unei mese; o fată harnică, unei fete harnice; un(ul) – unui(a), o (una) – unei(a); eu, mie, pe mine; cânt, cânți, cântă etc. ◊ ~ neflexibilă: p.d.v. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (adverbul, interjecția, prepoziția și conjuncția). Astfel: oriunde, oricând, oricum; vai!, bravo!; sub, peste; însă, că, să, deși etc. ◊ ~ cu funcție sintactică determinată, în cadrul propoziției (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție): substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică determinată în cadrul propoziției: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ incidentă: p.d.v. intercalată între virgule, fără legătură sintactică cu celelalte și, deci, fără funcție sintactică în cadrul propoziției, ca în exemplele „Nu s-a oprit, desigur, în acel loc”; „Avea pentru asta, firește, un motiv în plus”. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, pe rând, cu câte un singur termen: articolul, substantivul, majoritatea adjectivelor, numeralul, majoritatea pronumelor, majoritatea verbelor, majoritatea adverbelor și unele interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, simultan cu doi termeni: adjectivele pronominale relative, pronumele relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și câteva interjecții-copule (iată, iacă și iacătă). v. și cuvânt, iar pentru clasificarea p.d.v. – criteriu.

PREDICAT s. n. (< fr. prédicat, lat. praedicatum): parte principală de propoziție care arată ce se spune despre subiect. Răspunde la întrebănle ce face?, ce este?, cine este? sau cum este? subiectul: „Și mănâncă frumușel / Și bea vin din burdușel / Și grăiește în ăst fel” (Folclor); „Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz” (V. Alecsandri), „Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocorăști” (I. Slavici); „Opinca-i era spartă...” (V. Alecsandri). ◊ ~ verbal: p. exprimat printr-un verb predicativ, printr-o locuțiune verbală predicativă (ambele la un mod personal și la orice diateză) sau printr-o construcție perifrastică de viitor popular. Răspunde la întrebările ce face? subiectul sau ce se spune? despre subiect: „Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium” (M. Eminescu); „Vrând, nevrând, domnul fu silit a se îmblânzi și a-i dărui viața” (N. Bălcescu); „...se strânsese lumea ca la o comedie împrejurul nostru” (Ion Creangă); „Moșule, ie sama de ține bine telegarii ceia, să nu ieie vânt...” (idem); „Am să te apăr eu, Bologa!” (L. Rebreanu); „Eu mă temeam că acuma Budulea Taichii are să fie pedepsit” (I. Slavici). ◊ ~ nominal: p. exprimat printr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ (substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb la infinitiv, verb la supin, interjecție, adverb). Răspunde la întrebările ce este?, cine este? sau cum este? subiectul sau ce se spune? despre subiect: „...pupăza era ceasornicul satului” (Ion Creangă); „Eu sunt nevasta lui Nechifor Lipan” (M. Sadoveanu); „Radu deveni iarăși trist” (A. Vlahuță); „Au crezut-ai că sunt mort?” (G. Topârceanu); „Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor” (P. Ispirescu); „Prietenul meu este al șaselea care se prezintă la acest examen”; „...mama, în slăbăciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel” (Ion Creangă); „Frica ce le cuprinsese pe amândouă era de nepovestit” (P. Ispirescu); „Prietene, este vai de tine acum!”; „Astfel este țara Ardealului” (N. Bălcescu). Tot p. nominale sunt considerate și cele exprimate prin construcții perifrastice de viitor, în structura cărora se află un verb copulativ la conjunctiv, sau cele exprimate prin expresii verbale impersonale: „...s-ar bucura Safta, dac-ar afla că feciorul ei are să fie dascăl” (I. Slavici); „Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte” (Ion Creangă); „Oameni ca dânsul sunt atât de rari..., încât e de mirare cum de se mai găsesc” (C. Negruzzi). ◊ ~ adverbial: p. exprimat printr-un adverb sau printr-o locuțiune adverbială predicativă, ca în exemplele „...negreșit că și tu ai să te întorci rușinat ca și frații tăi mai mari” (P. Ispirescu); „Bine, frate, firește că sunt curios să aflu” (I. L. Caragiale); „Probabil că un sentiment de răzbunare... l-a făcut pe om vânător” (T. Arghezi); „Fără îndoială că nu aștepta de la mine nici vorbă bună, nici dezmierdare” (M. Sadoveanu). ◊ ~ interjecțional: p. exprimat printr-o interjecție predicativă, ca în exemplele „Iată și pe Fefeleaga!” (I. Agârbiceanu); „Atunci, na! strigă Sorbu” (Em. Gârleanu); „Aho! car nebun, aho!” (Ion Creangă); „Mai bine ia-ți traista și hai la drum” (R. Tudoran). ◊ ~ subînțeles: p. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, prin raportarea acesteia la propoziția anterioară sau prin intonație și pauză, ca în exemplele „Să aducă volumele? – Cine?” [să le aducă, să aducă volumele?]; „Și iepurele alerga nebunește la vale. Mingea – după el!” [alerga]. Pentru clasificarea p. v. criteriu.

PREDICATIVĂ s. f. (< adj. predicativ, -ă < lat. praedicativus, fr. prédicatif): propoziție subordonată necircumstanțială, care îndeplinește funcția de nume predicativ pe lângă un verb copulativ nepredicativ din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă, de („să”, „că”), prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare ca și cum, ca și când, după cum și de parcă, prin pronumele relative cine, ce și ceea ce (precedate sau nu de prepoziții), prin pronumele nehotărâte relative oricare și oricine, prin adverbele relative cum, precum și cât, prin adverbele nehotărâte relative oricum și oricât și prin adverbele interogativ-relative cum, cât, unde, când și încotro. Nu răspunde la întrebări (întocmai ca numele predicativ), fiind recunoscută ca urmând imediat după verbul copulativ din regentă: „Cel dintâi gând al lui a fost să mă ducă la Copou” (I. Slavici); „Aspirația mea secretă era să-mi scap părinții” (L. Blaga); „Furtuna zilelor trecute... părea că nu a fost niciodată” (A. Maniu); „Porunca era ca fiecare span... să stea la locul lui” (Pavel Dan): „...iar Anghelina a rămas de ți-e mai mare mila” (L. Rebreanu); „întrebarea era dacă vom ajunge la timp”; „A fost odată... pe vremea când chiar și dobitoacele ajungeau să se facă domni și boieri aci pe pământ” (Al. Odobescu); „Viață înseamnă să muncești pentru tine și ai tăi”, „Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al Republicii” (I. L. Caragiale); „Ea era ca și când soarele ar fi ieșit din nori” (B. Șt. Delavrancea); „...ucenicii urmau să fie ca și cum n-ar fi văzut niciodată nimic” (M. Sadoveanu); „Eu, bunicule, aș vrea să mă fac ce ești tu” (idem); „...dar în zadar: ea nu mai era pentru dânsul ceea ce fusese” (I. Slavici); „...dar mâine albii cavaleri /... Vor deveni ce-au fost de-a pururi...” (D. Anghel); „Asta este pentru cine m-a ajutat întotdeauna”, „Banul din negoț este al oricărui ar voi să te înșele” (B. Șt. Delavrancea); „Problema este cine va merge acolo”; „S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi” (Gr. Alexandrescu); „...de aceea mă fac iar cum m-ai văzut în herghelie” (P. Ispirescu); „...ș-am ajuns precum mă vezi”(M. Sadoveanu); „Las', mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii” (Ion Creangă); „Înălțimea ta ești / Oricât de slab poftești” (Gr. Alexandrescu); „Problema este unde îl așezăm” etc. ◊ ~ suplimentară: propoziție subordonată care îndeplinește funcția de element predicativ suplimentar pe lângă verbul predicat (tranzitiv sau intranzitiv) și substantivul sau pronumele subiect din propoziția regentă; pe lângă un verb la infinitiv sau la gerunziu și subiectul acestuia din propoziția regentă; pe lângă un verb (cu sau fără funcție de predicat) și obiectul direct sau indirect al acestuia din propoziția regentă. P. suplimentară este o propoziție subordonată cu însușiri mixte: de atributivă, de completivă directă sau de completivă indirectă, dar și de modală; de subordonată necircumstanțială, dar și de subordonată circumstanțială. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare așa cum, prin pronumele și adjectivul relativ câte și prin adverbele relative cum, precum, cât și ce („cât”): „...ceilalți îi trimiteau rotocoalele care-l făceau să înghită în sec” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...lasă-mă să adaug și să pui unul după altul portretul cânelui” (Al. Odobescu); „...și nu știu ce sentiment de... copilărească semeție te face să-ți ridici fruntea” (C. Hogaș); „Aș simți-o că-i aproape” (M. Eminescu); „Se pomenește că-i chemat la oaste” (E. Camilar); „...și am pornit-o așa cum mă găseam” (Camil Petrescu); „Ba o știu eu de câte e în stare” (M. Sadoveanu); „Te cunosc eu câte parale faci” (idem); „Se văd parcă pâlcurile de oameni cum trec de pe un munte pe alt munte” (Geo Bogza); „Acea culme înverzită / O revăd precum o știu” (Al. Macedonski); „Mă uitam la ei cât erau de obosiți” (G. Galaction); „Nu l-ai văzut ce («cât de») iritat era?” (I. L. Caragiale).

PREPOZIȚIE s. f. (< lat. praepositio < prae „înainte” + positia „poziție”, cf. fr. préposition): parte de vorbire care leagă, în cadrul propoziției, diferite unități sintactice de elementele regente corespunzătoare acestora (numele predicativ de verbul copulativ; atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar de părțile de vorbire pe care le determină), realizând astfel un raport de subordonare între doi termeni inegali. Este caracterizată prin lipsa unui conținut noțional (datorită abstractizării și gramaticalizării ei), prin conținut semantic foarte abstract și insuficient (semnificațiile lexicale ale p. create pe terenul limbii române sunt și ele insuficiente pentru a defini întreaga clasă și pentru a-i da posibilitate să contracteze funcții sintactice), prin lipsă de flexiune (neflexibilitate) și de funcții sintactice, prin distribuție bidirecțională. Lipsa conținutului noțional și insuficiența conținutului semantic au făcut pe unii cercetători contemporani să n-o mai considere parte de vorbire, ci pur și simplu un instrument gramatical, cu un statut asemănător cu al conjuncției și articolului (v. și parte de vorbire). ◊ ~ moștenită: p. transmisă în limba română din limba latină, ca de exemplu a (< ad), asupra, către, cu, de, după, fără, în, între, întru, la, lângă, pe, pentru, peste, până, prin, printre, spre, sub. ◊ ~ împrumutată: p. pătrunsă în limba română din franceză, ca de exemplu a (< à), folosită exclusiv în construcțiile cu numerale, și contra (< contre). ◊ ~ formată pe terenul limbii române prin compunere (din prepoziții simple) și prin conversiune (de la adverbe, substantive, adjective, participii și gerunzii), ca de exemplu despre (< de + spre), din (< de + în), dinspre (< de + înspre), dintre (< de + între), dintru (< de + întru), înde (< în + de), înspre (< în + spre); de din, de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de sub; pe din, pe după, pe la, pe lângă, pe sub; de pe la, de pe lângă, de pe sub; deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinaintea, dinapoia, îndărătul, dindărătul, împrejurul, împotriva; ca, cât, decât; asemenea, aidoma; grație, mulțumită; conform, contrar, drept; datorită, potrivit; exceptând, privind. ◊ ~ cu semnificație abstractă: p. al cărei conținut lexical (insuficient și cu grad de abstractizare foarte ridicat) nu permite reprezentarea sa senzorială, ca de exemplu a, cu, de, fără, în, la, pe, pentru, prin, contra, despre, din etc. ◊~ cu semnificație concretă: p. al cărei conținut lexical (insuficient și cu un grad de abstractizare mai mic) permite, în anumite limite, reprezentarea sa senzorială, ca de exemplu dinspre, între, înspre, spre, sub; deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinapoia, îndărătul, dindărătul, împrejurul etc. ◊ ~ simplă: p. alcătuită dintr-o singură unitate de expresie (cele moștenite, cele împrumutate și cele obținute prin conversiune). Astfel: a, asupra, către, cu, de, după, fără, în, între, întru, la, lângă, pe, pentru, peste, până, prin, printre, spre, sub; a, contra, înaintea, înapoia, îndărătul, ca, cât, asemenea, aidoma, grație, mulțumită, conform, contrar, datorită, potrivit, exceptând, privind. Tot p. simple trebuie considerate și din (< de + în), dinspre (< de + înspre), dintre (< de + între), dintru (< de + întru), dinaintea (< de + înaintea), dinapoia (< de + înapoia) și dindărătul (< de + îndărătul), formate pe terenul limbii române, în structura cărora nu se mai distinge azi individualitatea celor două componente ale fiecăreia dintre ele. ◊ ~ compusă: p. alcătuită din două sau mai multe unități de expresie prin compunere, a căror individualitate este foarte distinctă pentru orice vorbitor; altfel spus, p. analizabilă azi, din punctul de vedere al structurii sale morfologice, în două sau mai multe componente distincte: Astfel: decât, despre, înde, înspre, de din, de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de sub, pe din, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe la, de pe lângă, de pe sub, până pe la, până pe lângă; deasupra, dedesubtul, împotriva. ◊ ~ cu genitivul: p. care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul genitiv, ca de exemplu asupra, deasupra, contra, împotriva, împrejurul, înaintea, dinaintea, înapoia, dinapoia, îndărătul, dindârătul, dedesubtul etc. ◊ ~ cu dativul: p. care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul dativ, ca de exemplu grație, mulțumită; asemenea, aidoma; conform, contrar; potrivit, datorită. ◊ ~ cu acuzativul: p. care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul acuzativ, ca de exemplu către, cu, de, din, după, fără, în, la, lângă, pe, pentru, peste, până, prin, spre, sub; despre, înspre, de către, de după, de la, de pe, de peste, de prin, de sub, fără de, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe după, de pe la, de pe lângă, de pe sub etc. (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

STRUCTURĂ s. f. (cf. fr. structura, lat. structura „construcție” < struere „a clădi”): 1. alcătuire, aranjare, ordine, formă, organizare internă specifică a unui întreg lingvistic (cuvânt, enunț, limbă) în elemente constitutive determinate. Ea presupune existența unor relații între componentele întregului. Se poate vorbi astfel despre o s. morfematică a cuvântului, despre o s. fonetică a limbii, despre o s. fonologică a limbii, despre o s. lexicală a limbii, despre o s. gramaticală a limbii (morfologică și sintactică), despre o s. semantică a limbii, despre o s. dialectală a limbii, despre o s. a propoziției, despre o s. a frazei etc. ◊ ~fonetică: organizare a limbii în grupe de sunete cu trăsături distincte, în virtutea unor criterii și a unor relații existente între ele. ◊ ~ fonologică: organizare a limbii în unități minimale de expresie cu funcție diferențiatoare a cuvintelor și a formelor gramaticale (foneme), combinațiile acestora, gruparea lor în clase după anumite criterii, influențele unora asupra altora, caracteristicile lor suprasegmentale etc. ◊ ~ lexicală: organizare a cuvintelor unei limbi în grupe cu însușiri specifice (din fondul principal, din masa vocabularului). ◊ ~ gramaticală: organizare a limbii în unități funcționale (morfeme, părți de vorbire, părți de propoziție, propoziții și fraze), între care există anumite relații. ◊ ~ morfematică: s. morfologică a cuvântului; organizarea lui internă în morfeme distincte care servesc la formarea sau la flexionarea acestuia. ◊ ~ morfologică: organizare a limbii în clase distincte, cu însușiri specifice (părți de vorbire); organizare a limbii în unități minimale funcționale (morfeme), tipurile acestora, ierarhia lor, raporturile care decurg din unirea lor în cuvinte etc. ◊ ~ sintactică: organizare a limbii în lanțuri de cuvinte în relație (părți de propoziție, grupuri coordonative, sintagme, propoziții și fraze), pe baza posibilităților de combinare ale cuvintelor. ◊ ~ binară: s. rezultată din combinarea, pe rând a unui verb cu distribuție unidirecțională cu câte un singur termen în cadrul aceleiași propoziții. Realizează s. binare marea majoritate a verbelor: cântă frumos, cântă aici, cântă acum etc. ◊ ~ ternară: s. rezultată din combinarea simultană a unui verb cu distribuție bidirecțională cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții. Realizează s. ternare verbele copulative: Câmpul este verde. ◊ ~ semantică: organizare a limbii după unitățile minimale de înțeles (seme, sememe, lexeme), legăturile dintre acestea și consecințele ce decurg din cercetarea lor. ◊ ~ dialectală: organizare a limbii în unități dialectale (grai, subdialect, dialect) între care există anumite relații ierarhice (de subordonare) stabilite pe baza analizei și descrierii domeniului lingvistic respectiv. În abordarea s. dialectale, precizarea raportului între „limbă” și „dialect” este fundamentală. Cei mai mulți lingviști (români și străini) consideră că s. dialectală a limbii române este reprezentată prin cele patru mari dialecte: dacoromân, aromân (macedoromân), megleonoromân și istroromân; că numai dialectul dacoromân a devenit limbă națională a românilor, în timp ce celelalte trei dialecte sud-dunărene, datorită condițiilor istorice vitrege, au evoluat mult mai încet și divergent, păstrând un caracter arhaic. Pentru unii lingviști, considerarea celor patru idiomuri amintite ca dialecte se potrivește numai pentru româna comună, deoarece în momentul de față fostele dialecte sud-dunărene ar avea statut de limbi. În acest caz, limbii române actuale i-ar fi proprii, după primii, cinci subdialecte (muntean, moldovean, bănățean, crișean și maramureșean), iar după ultimii, cinci dialecte (aceleași, amintite mai sus ca subdialecte). v. și dialect. ◊ ~ analizabilă: s. care poate fi analizată în părți componente. Astfel, în s. cuvântului mergând se disting două componente: rădăcina merg + sufixul modal gerunzial -ând; în s. cuvântului prelungisem distingem prefixul pre-, rădăcina lung-, sufixul perfectului -i, sufixul mai mult ca perfectului -se- și desinența de persoana I singular -m; în s. propoziției „Limba noastră-i o comoară” se disting: subiectul Limba, atributul adjectival noastră și predicatul nominal i o comoară. În general, cuvintele limbilor flexionare au s. analizabile. ◊ ~ neanalizabilă: s. care nu poate fi analizată în părți componente distincte, ca de exemplu cuvintele om, bun, trei, se, când, ah!, pe, că etc. De asemenea, răspunsurile la interogativele directe da și nu sunt s. neanalizabile, ele reprezentând chiar niște propoziții denumite astfel (neanalizabile). Sunt recunoscute ca având s. neanalizabile cuvintele limbilor izolante, cum este chineza. ◊ ~ concretă (de suprafață): s. care este reprezentată printr-un enunț real, concret (realizat sonor sau marcat grafic) și care poate fi pătrunsă, explicată și caracterizată cu mijloace de investigație obișnuite, tradiționale, ca de exemplu Prietenul meu citește jurnalul. În gramaticile generative i se spune s. de suprafață (superficială) care conține realitatea datelor din s. abstractă (de adâncime), fiind realizată prin modificarea acesteia. Este accesibilă studiului, prezentându-se sub forma lanțurilor actuale ale comunicării organizate morfologic. Ea se poate transforma în s. abstractă (de adâncime, profundă) aplicând anumite reguli de reducere a ei la niște simboluri categoriale. ◊ ~ abstractă (de adâncime): s. care stă la baza unui enunț concret, care conține în general relațiile gramaticale fundamentale pentru înțelegerea acestuia și e redusă la niște simboluri categoriale. Ea poate fi pătrunsă, explicată și caracterizată cu mijloace de investigație moderne. Astfel, în enunțul real amintit mai sus (la s. concretă) distingem: un S (subiect-substantiv), un A (atribut adj. – adjectiv pronominal posesiv), un P (predicat verbal – verb) și un C (complement direct – substantiv). Aceasta reprezintă s. de adâncime a enunțului concret redus la acele patru simboluri: S, A, P, C. Aplicând anumite reguli de dezvoltare a simbolurilor în cuvinte concrete, ea se poate transforma în s. concretă de la care a pornit: Prietenul meu citește jurnalul. S. de adâncime stă la baza lanțurilor actuale ale comunicării. Potrivit unor concepții diferite, ea ar avea ca punct de plecare fie realitatea sintactică, fie realitatea semantică. Cu toate că existența sa este greu de dovedit, s. de adâncime reprezintă totuși un principiu pe baza căruia se poate explica performanța lingvistică (v.) și universaliile lingvistice (v.). 2. schemă, mecanism, rețea internă a punctelor esențiale ale unui fenomen lingvistic. S. intră în opoziție cu funcția, dând naștere relației static-dinamic. Termenul a fost folosit pentru prima oară în 1916 de către Ferdinand de Saussure, odată cu analiza semnului lingvistic și considerarea limbii ca sistem. În concepția structuralistă, s. este un tot închegat, unitar, coerent, un sistem al relațiilor dintre părți.

SUBÎNȚELEGERE s. f. (< subînțelege < sub + înțelege, după fr. sous-entendre): deducere a prezenței unei părți de propoziție neexprimate (subiect, predicat, verb copulativ, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar), în cadrul unei propoziții date, prin raportarea acesteia la propozițiile anterioare din comunicare. Este frecventă mai ales în dialog, iar părțile de propoziție la care se referă pot fi completate cu precizie: „Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. [Cocostârcul] A intrat în baltă.” (Em. Gârleanu); „Eu n-am cunoscut niciodată dumbrava asta. Acum văd că [dumbrava]-i o pădure ca-n povești” (M. Sadoveanu); „Atunci iepurele sare și dracul [sare] după el” (Ion Creangă); „Să-mi scoață calul! – Cine?... [să-l scoață?] Argații s-au culcat” (I. L. Caragiale); „Cine câștigă? – Aglae. [câștigă] – șopti Costache” (G. Călinescu); „Eu să fiu a ta stăpână, tu [să fii] stăpân vieții mele” (M. Eminescu); „Câți domni a avut Țara Românească? – [Țara Românească a avut domni] Mulți, domnule” (I. L. Caragiale); „Cine a trecut astăzi pe aici? – [Pe aici au trecut astăzi] Oameni, fel de fel” (I. Slavici) etc.

VERB s. n. (< fr. verbe, cf. lat. verbum „cuvânt”): parte de vorbire care exprimă un proces (o acțiune sau o stare). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr, persoană, diateză, mod și timp (parțial și după gen – la participiu), denumită conjugare, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice (predicat verbal – funcție de bază; copulă sau nume predicativ într-un predicat nominal, subiect, atribut, complement direct, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională – prin v. copulativ). ◊ ~ moștenit: v. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cânta, lăuda, avea, putea, vrea, începe, răspunde, auzi, fi etc. (din latină); cruța, curma, gudura, răbda, scăpăra, zburda etc. (din substrat, din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: v. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia într-o anumită etapă, ca de exemplu citi, clădi, hrăni, iubi, privi, trebui, trăi etc. (din vechea slavă); bănui, cheltui, făgădui, socoti, tăgădui etc. (din maghiară); fandosi, lipsi, pedepsi, sinchisi, ursi, vopsi etc. (din neogreacă); zvârli (de la slavii de sud); absolvi (de la germani); accepta, balansa, explica, fixa, garanta, imita, legifera, maltrata, oficia, participa etc. (din franceză) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare și compunere: desface, îmbunătăți, ofta, pocni, preface, răstălmăci, reface etc.; binecuvânta, binevoi, întrepătrunde, preamări etc. ◊ ~ denominativ: v. care provine de Ia un nume (substantiv sau adjectiv) prin derivare, ca de exemplu biciui (< bici + suf. -ui), brăzda (< brazdă + suf. -a), descleșta (< des- + clește + -a), desfrunzi (< des- + frunză + -i), dezvinovăți (< dez- + vinovat + suf. -i), înflora (< în-+ floare + suf. -a), îngălbeni(< în- + galben + suf. -i), întineri (< în- + tânăr + suf. -i), mușamaliza (< mușamale + suf. -iza) etc. ◊ ~ concret: v. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aluneca, brăzda, cânta, fluiera, fugi, înota, parfuma, scrie; bubui, fulgera, trăsni etc. ◊ ~ abstract: v. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aminti, încuraja, medita, pândi; avea, fi, vrea; constitui, deveni, părea, reprezenta; putea, trebui; continua, începe, sfârși etc. ◊ ~ momentan (perfectiv): v. care exprimă un proces de scurtă durată, un proces de moment, ca de exemplu adormi, anunța, ieși, încheia, pleca, sosi, veni etc. ◊ ~ durativ (imperfectiv): v. care exprimă un proces în curs de desfășurare, neterminat, ca de exemplu ajuta, călători, certa, coace, dormi, fierbe, plânge, trăi, unelti, vorbi etc. ◊ ~ incoativ: v. care exprimă începutul unei acțiuni ca de exemplu începe, (pop.) prinde (să). În latină, ideea de „început” al acțiunii era exprimată cu ajutorul unui sufix: senesco „încep să îmbătrânesc”. ◊ ~ cauzativ (factitiv): v. tranzitiv care arată că subiectul lui face (determină) pe cineva să îndeplinească acțiunea verbului de după el, ca de exemplu a determina (pe cineva să facă ceva), a face (pe cineva să facă ceva), a obliga (pe cineva să facă ceva) etc. ◊ ~ tranzitiv: v. al cărui proces se răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care poate primi în mod obișnuit un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu mânca, lucra, avea, face, zice, auzi, citi, urî etc. ◊ ~ tranzitiv absolut: v. tranzitiv care nu are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, deși le poate regiza, ca de exemplu „Cântă admirabil”. „Scrie frumos” etc. ◊ ~ tranzitiv relativ: v. tranzitiv care are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, ca în exemplele „Cântă admirabil romanțe”. „Cântă admirabil / ce a învățat”, „Scrie frumos tema”, „Scrie frumos /ce-i dictez”◊ ~ dublu tranzitiv: v. care poate avea simultan, în același context, fie două complemente directe (unul al ființei și altul al lucrului), fie un complement direct al ființei și o completivă directă (reprezentantă a complementului direct al lucrului), ca în exemplele „Profesorul învață carte pe elev”. „L-am rugat / să-mi spună adevărul”. ◊ ~ intranzitiv: v. al cărui proces nu se poate răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care nu poate primi un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu călători, deveni, exista, fi, fugi, ieși, părea, pleca, sosi, sta, străluci, ședea, veni etc. ◊ ~ personal: v. care poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces atribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu cânta, lucra, avea, tăcea, cere, face, dormi, coborî etc. ◊ ~ impersonal: v. care nu poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces neatribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu amurgește, burează, fulgeră, fulguie, ninge, plouă, trăsnește, tună, se împrimăvărează, se desprimăvărează, se înnorează, se înserează, se înseninează etc.; caută (să), merită (să), trebuie (să), urmează (să); (îmi) convine (să), (îmi) place (să), (îmi) vine (să); se aude (că), se cade (să), se pare (că), se poate (să), se spune (că), se zice (că); (îmi) pasă (că), se cuvine (să), se întâmplă (să) etc. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: v. care se combină, pe rând, cu câte un singur termen, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu acesta o structură binară (marea majoritate a verbelor), ca de exemplu mânca, desena, putea, trece, veni, vopsi, coborî, hotărî etc. (v. și distribuție). ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: v. care se combină, simultan, cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu aceștia o structură ternară (verbele copulative), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. (v. și distribuție). ◊ ~ predicativ: v. care, la modurile personale, poate forma singur predicatul verbal al propoziției, ca de exemplu lupta, cerceta, avea, tăcea, vrea, cere, merge, fi, veni, hotărî etc. ◊ ~ nepredicativ: v. care, la modurile personale, în anumite contexte, nu poate forma singur predicatul propoziției, ci numai împreună cu alte forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale – fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc.; fi, avea, voi, vrea; da, lua, face, pune, ține etc. (sunt v. nepredicative, în anumite contexte, v. copulative, auxiliare și cele din structura locuțiunilor verbale). ◊ ~ copulativ: v. care leagă subiectul de numele predicativ, formând cu acesta din urmă, atunci când se află la un mod personal, un predicat nominal sau, atunci când se află la un mod nepersonal, o construcție nominală (infinitivală, gerunzială, participială sau de supin), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. ◊ ~ autonom: v. de sine stătător, care-și păstrează întreaga capacitate semantică și gramaticală; v. „plin”, cu independență lexico-gramaticală. Sunt v. autonome toate verbele limbii române folosite în contexte specifice acestei autonomii. ◊ ~ auxiliar: v. devenit instrument gramatical, v. care-și pierde, în anumite contexte, capacitatea semantică și gramaticală, intrând obligatoriu în relație de structură fie numai cu forme verbale (pentru realizarea timpurilor și a modurilor compuse sau pentru realizarea diatezei pasive), fie cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale (pentru realizarea structurilor binare de predicat nominal); v. „gol” sau pe jumătate „golit” de conținutul lexical, abstractizat și lipsit de independență lexico-gramaticală. Există deci, din acest punct de vedere, două tipuri de v. auxiliare: auxiliare morfologice, care ajută la realizarea timpurilor și a modurilor compuse din diatezele activă și reflexivă (fi, avea, vrea, voi, la realizarea locuțiunilor verbale (da, lua, face, avea etc.) sau la realizarea diatezei pasive (fi), și auxiliare sintactice, care ajută la realizarea predicatului nominal al propoziției, atunci când se află la un mod personal (așa cum sunt verbele copulative, amintite mai sus). ◊ ~ (semi)auxiliar de mod (modal): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de modalitate (de necesitate, de posibilitate, de probabilitate, de iminență, de voință sau de dorință). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive, participii sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: trebui, putea, fi, avea, vrea, se cade, se cuvine, se pare etc. ◊ ~ (semi)auxiliar de aspect (aspectual): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de aspect (începutul, continuarea sau sfârșitul acțiunii). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: începe, porni, prinde („începe”), continua, găta („termina”), isprăvi, înceta, sfârși, termina etc. ◊ ~ unipersonal: v. care se conjugă și face referire numai la persoana a III-a (singular și plural), reprezentantă a unui subiect exprimat prin nume de animal, de plantă, de planetă, de obiect material, de categorie abstractă (accidental de persoană), ca de exemplu apune, răsări, behăi, cotcodăci, guița, a se gudura, lătra, măcăi, mieuna, mugi, necheza, oua, răgi, urla etc.; germina, îmboboci, încolți, înfrunzi, înflori, înmuguri, odrăsli etc.; a se altera, curge, cocli, mucezi, rugini, a se strica; clămpăni, clefăi, a se declasa, duhni, fonfăi, morfoli; consta, converge, rezida, rezulta etc. ◊ ~ pluripersonal (tripersonal): v. care se conjugă și face referire la toate cele trei persoane (singular și plural), ca de exemplu suna, picta, tăcea, zice, fugi, plivi, coborî, zăvorî etc. (marea majoritate a verbelor). ◊ ~ integral: v. care are paradigma întreagă, completă; v. căruia nu-i lipsește nici o formă modală, temporală, de persoană sau de număr, ca de exemplu cânta, lucra, tăcea, trece, veni, privi, coborî, hotărî etc. ◊ ~ defectiv: v. care nu are unele forme flexionare, care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă; v. care nu este folosit cu toate formele gramaticale, ca de exemplu plăcea, putea, vrea; desfide, detraca etc. ◊ ~ regulat: v. care nu prezintă în flexiune variații ale rădăcinii sau care prezintă numai variații nesemnificative pentru paradigma lui (cum sunt alternanțele fonetice), ca de exemplu ara, lucra, sonda, rupe, iubi, porni, privi, hotărî, urî etc. ◊ ~ neregulat (aberant): v. care se abate de la flexiunea obișnuită, având forme proprii, specifice; v. a cărui rădăcină prezintă în flexiune variații totale sau parțiale semnificative, neregularități specifice importante, care privesc paradigma în ansamblul ei (supletivism, reduplicare etc.), ca de exemplu fi, avea, bea, da, a se la, lua, mânca, mânca, sta și usca. ◊ ~ de conjugarea I: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -a, indiferent de consoana care-l precedă, ca de exemplu alerga, astupa, apăsa, căuta, cânta, schimba (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); apela, axa, colora, desena, fuma, mustra etc. (grupa B, cu verbe care au sufixul gramatical variabil -ez, dar nu au desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ de conjugarea a II-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -ea, ca de exemplu avea, bea, cădea, plăcea, putea, tăcea etc. ◊ ~ de conjugarea a III-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul neaccentuat -e, ca de exemplu arde, bate, face, merge, pune, trece etc. ◊ ~ de conjugarea a IV-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixele accentuate -i și -î, ca de exemplu auzi, dormi, fugi, veni, coborî, doborî etc. (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); citi, iubi, sosi, vorbi, hotărî, urî etc. (grupa B, cu verbe care au sufixele gramaticale variabile -esc și -ăsc, dar fără desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ simplu: v. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, dintr-o singură unitate lexicală, ca de exemplu da, seca, bea, face, citi, doborî, făgădui, pedepsi, accepta, reface, ofta etc. ◊ ~ compus: v. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie, din două sau mai multe unități lexicale, ca de exemplu binevoi, preamări, contrasemna, cronometra, electromecaniza, fotografia, întrerupe, subscrie, supraviețui etc. ◊ ~ activ: v. care arată că subiectul gramatical face acțiunea și altcineva o suferă, ca de exemplu ajuta, vedea, face, lovi, urî etc. ◊ ~ pasiv: v. care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva, ca de exemplu a fi ajutat, a fi văzut, a fi făcut, a fi lovit, a fi urât etc. ◊ ~ reflexiv: v. care este însoțit obligatoriu de un pronume reflexiv, formă neaccentuată de dativ sau de acuzativ, cu care formează diateza reflexivă, ca de exemplu își spune, se spală, își împărtășesc, se ceartă, își ajută (fratele), își cumpără, se construiesc, se înroșește, își amintește, se gândește, se întâmplă, se cuvine etc. ◊ ~ deponent: v. latin care avea formă pasivă și înțeles activ, ca de exemplu imitari „a imita”, loqui „a vorbi”, ordiri „a urzi” etc. ◊ ~ semideponent: v. latin, activ ca sens, care se conjuga la timpurile și la modurile derivate din tema prezentului după normele diatezei active, în timp ce la celelalte avea formă de conjugare pasivă, ca de exemplu audĕo, audĕre, ausus sum = îndrăznesc; gaudĕo, gaudĕre, gavisus sum = mă bucur etc. ◊ ~ frecventativ: v. care arată repetarea unei acțiuni; v. iterativ, ca de exemplu a relua, a reveni, a reface etc. ◊ ~ iterativ: v. frecventativ. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): v. al cărui conținut exprimă lipsa de considerație față de cineva, atitudinea de batjocură la adresa cuiva, ca de exemplu se bâlbâie, clefăie, fonfăie, râgâie, se câcâie, se mocăie etc. Pentru clasificarea verbelor v. criteriu.

PREDICAT, predicate, s. n. 1. (Gram.) Partea principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare sau o însușire. Numai verbele la modurile personale pot forma singure predicatul. GRAM. ROM. II 70. Accentul principal al propoziției stă pe predicat, nu pe subiect. IORDAN, L. R. 163. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal. În propoziția «muncitorul lucrează», «lucrează» este predicat verbal. ▭ Predicat nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ și un nume predicativ. În propoziția «muncitorul este harnic», «este harnic» este predicat nominal. 2. (Logică) Termenul unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiect. Partea din manualul d-sale care vorbește despre extensiunea sferelor subiectului și predicatului e foarte confuză. GHEREA, ST. CR. III 219.

PREDICATIV, -Ă, predicativi, -e, adj. 1. (Gram.) Care poate forma predicatul (1). Nume predicativ. ◊ Verb predicativ = verb care (spre deosebire de verbele copulative) poate forma singur predicatul. Nume predicativ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. Substantivul, cu fimcțiune de nume predicativ, stă, obișnuit, în cazul nominativ sau genitiv. IORDAN, L. R. 514. Propoziție predicativă = propoziție care îndeplinește funcțiunea de nume predicativ într-o propoziție regentă. 2. (Logică) Care se referă la predicat, relativ la predicat (2). Noțiune predicativă.

copulă sf [At: DEX² / Pl: ~le / E: fr copule, lat copula] (Grm) 1 Cuvânt de legătură. 2 Verb copulativ. 3 Cuvânt care leagă subiectul de predicat.

ADJECTIV Clasă de cuvinte constituind, în limbile cu flexiune, o parte* de vorbire flexibilă* a cărei caracteristică semantică este raportarea la substantiv, fie exprimând calități și relații ale substantivului (adjectiv calificativ și adjectiv relațional), fie asigurând actualizarea* acestuia în vorbire (adjectiv determinativ), și a cărei caracteristică gramaticală este subordonarea față de substantiv, manifestată prin acord*. • Morfologic, adjectivul se caracterizează, în limbile cu flexiune, prin categoriile de gen, de număr și de caz, impuse prin acordul cu substantivul și manifestate adesea solidar (vezi AMALGAMARE_I; de ex., rom. unei stele luminoase, unde o singură desinență [-e] marchează cele trei categorii), și prin categoria specifică a comparației*, care exprimă gradarea calității, fie în mod absolut, fie prin comparație. Marcarea gradării este diferită de la un grup de limbi la altul, realizându-se sintetic (sau afixal), în cazul latinei sau al germanei (în lat., de ex., adjectivul primește la comparativ* afixele: -ior, pentru mase. și fem., și -ius, pentru neutru; clarior, clarius „mai strălucitor”), sau analitic, cu ajutorul morfemelor mobile* de proveniență adverbială, în cazul limbilor romanice (rom. mai frumos; fr. plus beau; it. più bello). • Sintactic, adjectivul se caracterizează prin acordul cu numele (substantiv și unele pronume) și prin așezarea într-un G(rup) N(ominal), în poziția de atribut* adjectival (o casă frumoasă și nouă), într-un G(rup) V(erbal), în vecinătatea unui verb copulativ, în poziția de nume predicativ*, iar, în structuri derivate*, în poziția de element predicativ suplimentar* (ea este sinceră; o consider sinceră). În gramatica franceză, poziția de atribut este denumită, pentru adjectivele calificative, epitet* (vezi fr. une belle maison), iar pozițiile nume predicativ și element predicativ suplimentar sunt desemnate terminologic prin atribut (vezi fr. elle est sincère; je la considere comme sincère). Semantic, se disting trei clase de adjective, clasificare susținută și de particularități morfosintactice: a) adjective calificative, care exprimă însușiri ale obiectelor, iar, morfosintactic, sunt singurele care permit gradarea și singurele care satisfac atât poziția de atribut, cât și pe cea de nume predicativ (ea este (o studentă) frumoasă și inteligentă / este mai frumoasă și mai inteligentă decât sora ei); b) adjective relaționale, care exprimă o relație între două substantive, iar, morfosintactic, nu cunosc categoria comparației și, în mod normal, nu apar în poziția de nume predicativ (ex. uniformă școlară „de școlar”, magazin sătesc „de la sat”, urs polar „de la pol”, vin românesc „din România”, comportare psihică „privind psihicul” etc.); c) adjective determinative, a căror funcție este fie de actualizare a unui substantiv, apropiindu-se de rolul articolului* (se comportă astfel adjectivele demonstrative*, posesive* și unele nedefinite*), fie de cuantificare, deci de specificare cantitativă a extensiunii* predicatului (unele adjective nedefinite și negative) și care, morfosintactic, se caracterizează prin restricții de topică, până la situații de topică fixă* în raport cu capul* de grup, precum și prin absența categoriei comparației și prin imposibilitatea apariției lor ca nume predicative (vezi acest elev, elevul acesta, unii elevi, fiecare elev, oricare elev, nici un elev, toți elevii). Dată fiind deosebirea semantică, susținută și morfosintactic, unele gramatici propun distingerea terminologică între determinative și adjective sau chiar între determinative, adjective și pseudo-adjective, păstrând termenul adjectiv numai pentru „calificative”, eventual, pentru „calificative” și „relaționale”. În gramatica românească, toate cele trei clase sunt desemnate terminologic prin adjectiv, pe baza trăsăturii sintactice comune a acordului cu substantivul; termenii calificativ / relațional / determinativ se păstrează pentru subspecii semantice de adjectiv. • Ca proveniență, se disting, cu unele diferențe de la o limbă la alta, clase cum sunt: a) adjective propriu-zise, clasă deschisă, care grupează adjective moștenite și împrumutate, precum și adjective create pe teren românesc prin derivare cu sufixe adjectivale (ex. alb, negru; kaki, sincer; auriu, încântător); b) adjective pronominale, clasă închisă de adjective, fiecare având un corespondent pronominal, identic ca formă sau aproape identic. în funcție de corespondența cu un anume tip de pronume, adjectivele pronominale sunt: DEMONSTRATIVE, POSESIVE, NEHOTĂRÂTE, NEGATIVE, RELATIVE, INTEROGATIVE (ex.: acest elev, elevul meu, oricare elev, fiecare elev, nici un elev, care elev); c) adjective participiale, cuprinzând clasa participiilor acordate (în română, participiile se comportă adjectival, cu excepția celor din structura formelor verbale compuse*; ex.: om învățat, pământ moștenit); d) adjective gerunziale, cuprinzând clasa, puțin numeroasă în româna actuală, a gerunziilor acordate (ex.: femeie suferindă); e) adjective provenind din numerale acordate (ex.: puteri înzecite). Adjectivele gerunziale și participiale se comportă ca orice adjectiv calificativ, acceptând combinarea cu morfemele comparației; adjectivele pronominale și cele provenind din numerale nu acceptă gradarea și comparația, includerea lor în clasa adjectivelor realizându-se pe baza acordului cu substantivul. Raportând clasificarea semantică la cea după proveniență, se constată corespondența adjectivelor determinative și a celor pronominale. • Ca parametru tipologic, este relevantă poziția adjectivului calificativ în GN în raport cu capul* (centrul) grupului, în funcție de care se disting: limbi „head first” (cu capul, pe prima poziție și cu adjectivul postpus) și cele „head last” (cu capul, pe ultima poziție, iar adjectivul antepus). Româna aparține limbilor de tip „head first”, caracterizându-se printr-o topică sintactică normală cu adjectivul calificativ postpus (un oraș frumos, o fată inteligentă, o carte nouă). Antepunerea* (vezi INVERSIUNE) reflectă o așezare a componentelor cu rol stilistic, dobândind valoare emfatică sau afectivă (frumosul oraș, iubita mea mamă). G.P.D.

ADJECTIVAL,-Ă 1. Grup ~ Termen impus de gramatica generativă*, desemnând o structură de constituenți alcătuită în jurul unui adjectiv, în calitate de centru* (sau cap*) de grup*, însoțit sau nu de un predeterminant cantitativ sau gradual (ex. (prea) capabil, (grozav de) capabil, (destul de) capabil) și urmat de determinanții lui obligatorii (complementele* sau argumentele* adjectivului) și/sau de determinanții facultativi; sin. parțial cu sintagmă ~, termen utilizat de gramatica structurală* pentru un grup adjectival a cărui structură are doi componenți: adjectivul și determinantul său. • Numai o clasă restrânsă de adjective are capacitatea de a primi complemente, care pot fi realizate nominal sau prepozițional (vezi util studenților, cu un complement realizat prin nominal, dar sigur de ceva / ~ că va reuși, unde complementul se poate realiza sau nominal sau propozițional) și cărora adjectivul le impune restricții de formă: de caz, de prepoziție (capabil de..., sigur pe..., necesar cuiva, prielnic mie) și le impune rolul tematic (vezi gelos pe..., rolul țintă*; util studenților, rolul beneficiar*; capabil de..., rolul pacient* etc.). Alte adjective primesc numai determinanți facultativi, a căror funcție semantică este de a limita predicația adjectivului sau de a reduce semantismul vag al unora dintre ele (ex. bună la matematică, fericită în căsnicie) sau de a stabili circumstanța de manifestare a calității (ex. fericită acum și aici). Structura unui GA_j = (simbol pentru grup adjectival) este: (Det) Aj Compl. (Adjunct). 2. Locuțiune ~ Grup fix* (neanalizabil) de cuvinte (vezi LOCUȚIUNE) care funcționează global ca un adjectiv, exprimând o calitate sau o relație a obiectelor, iar, morfosintactic, apare în contextele și cu funcțiile proprii adjectivului. Vezi, de ex., comportamentul grupurilor neanalizabile de seamă, în stare, care apar în contextul unui verb copulativ și al unui substantiv regent (este un poet de seamă; este în stare / om în stare de efort), unul primind obligatoriu un complement prepozițional, iar amândouă având capacitatea de a primi morfeme ale gradării și complemente ale comparației (este cel mai de seamă dintre poeți; este mai în stare decât mine de efort). 3. Sufix ~ Clasă de sufixe* lexicale care, atașate la baze* substantivale sau verbale, creează cuvinte noi aparținând clasei adjectivului (vezi DERIVARE). în limba română, cele mai productive* sufixe adjectivale sunt: -esc (ceresc, pământesc); -iu (auriu, pământiu); -os (inimos, dureros); -tor (chinuitor, fermecător), iar dintre sufixele neologice, -bil (locuibil, lăudabil). 4. Articol ~ Specie de articol* hotărât* proprie limbii române; sin. demonstrativ. Creație pe teren românesc din formele pronumelui demonstrativ, repetă aproape identic un proces anterior petrecut în trecerea de la latină la română: ștergerea valorii demonstrativului și transformarea lui în articol hotărât, probând sensibilitatea limbii române față de parametrul individualizării*. Această sensibilitate se manifestă prin inventarul bogat de articole (vezi și articolul GENITIVAL* sau POSESIV) și prin nevoia expresă de marcare redundantă* a individualizării (în ex. rochia mea cea nouă, limitarea extensiunii* predicatului la un anumit obiect se realizează, simultan, prin două articole hotărâte, precum și prin determinantul posesiv). • Articolul adjectival apare obligatoriu în grupuri de patru termeni: substantiv + art. sudat + articol adjectival + adjectiv (sau grup prepozițional sau numeral ordinal), preferând însă construcția cu cinci termeni, în care substantivul este însoțit de un determinant posesiv (ex. rochia mea cea nouă; rochia cea dintâi; rochia cea din cuier). Ca orice articol, repetă informația de gen, de număr și de caz a substantivului individualizat. Când regentul substantival lipsește, articolul adjectival preia funcția capului* de grup, transformându-se în pronume semiindependent* (vezi Rochia de pe pat este curată, cea de pe scaun este murdară). Pe lângă rolul semantic de individualizare, articolul adjectival, apărând în grupuri nominale cu structură amplă, îndeplinește și rolul sintactic de legare a componentelor și de explicitare a relațiilor sintactice, trimițând neechivoc, prin formele flexionare, spre capul de grup. Vezi ARTICOL; SEMIINDEPENDENT. G.P.D.

elipsă (gr. elleipsis „suprimarea unui cuvânt”), figură care constă în contragerea (scurtarea) enunțului prin omiterea unui cuvânt sau chiar a unei propoziții ce se poate deduce liber din context sau situație (spre deosebire de subînțelegere, în care termenul omis se află, de obicei, mai înainte sau după, în același context). În e. termenul omis poate diferi, în același context, după felul cum gândește și se exprimă interlocutorul, cititorul, auditorul (în subînțelegere termenul omis este unul singur, fiind cunoscut) (A): „A bătut-o rău; ea a răbdat – nici o vorbă, nici o lacrimă.” (I. L. Caragiale) E. nu înseamnă, de fapt, „omisiune”, ci o exteriorizare a ideii cu minimum de mijloace verbale, care renunță chiar la ceea ce n-ar fi inutil în construcția enunțului. „... in Wirklichkeit liegt keine Auslassung vor, sondern nur Kürze und Sparsamkeit der Sprache...” (Kühner, § 240). În exemplul citat, e. se prezintă ca fenomen al gramaticii „expresive”. Ca să fie considerată figură de stil trebuie analizată în acele contexte în care are în adevăr o funcție stilistică. Aceasta se întâmplă în următoarele situații: 1. Când se-mpletește cu un enunț figurat, ca în zicale și proverbe: „Fă cunoștință cu fata, n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mănâncă tot ce zboară, și se-ntâmplă de departe trandafir și de-aproape borș cu știr.” (C. Negruzzi) (e.: verbul copulativ „să fie”) 2. Când se-mpletește cu superlativul stilistic: „A fost un bal cum nici într-o capitală de județ nu se poate mai splendid.” (I. L. Caragiale) (e.: „să fie”) 3. Când se împletește cu zeugma: „Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere... Căci mi-a dat soarta amara mângâiere O piatră să ador. Murindului, speranța [e.], turbării răzbunarea [e.] Profetului blestemul [e.], credinței Dumnezeu [e.] La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea [id.] Nimic, nimica eu [zeugmă].” (Eminescu) 4. Când generează unele construcții stereotipe expresive, adică locuțiuni: a) locuțiune adjectivală: „tânăr de condiție” (e.: „bună”); b) locuțiune adverbială: „de când lumea” (e.: „este”, „există”); „cum să nu”, „cum de nu”, „ba bine că nu” (desigur); c) locuțiune pronominală nehotărâtă: „Pe la 20 septembrie am dat o săritură până la Sibiu, așa-ntr-o doară, ca să văd ce și cum.” (L. Blaga) Locuțiunile citate sînt rezultatul unor subînțelegeri care s-au repetat fără contextul caracteristic, devenind e. 5. Când generează fenomenul unei substituiri gramaticale în frază; ex. consecutiva devenită, prin e., propoziție predicativă: „A ajuns de-i plângi de milă.” (E. „așa de rău”, nume predicativ și regentul propriu-zis al consecutivei „de-i plângi de milă”). În acest caz, valoarea stilistică a predicativei i-o dă contradicția între indicele de consecutivă și funcția de nume predicativ în frază, sau, altfel spus, ambiguitatea gramaticală. Cf. germ.: „Wer mir Bürge wäre? – es ist alles so finster – verworrene Labyrinthe – keine Ausgang – kein leitendes Gestirn – wenn’s aus wäre diesem letzten Atemzuge!” (Schiller) • De multe ori, e. este definită greșit, fiind confundată cu subînțelegerea.

găsi [At: PRAV. MOLD. 103 / Pzi: ~sesc / E: vsl гасити] 1 vt (Adesea îcr a căuta și îoc a pierde) A da de sau peste ceva, ori cineva, din întâmplare sau căutând anume. 2 vt (înv; îe) A ~ vreme (sau prilej) A găsi (1) momentul potrivit, favorabil pentru a întreprinde ceva. 3 vt (Îae) A-și face timp pentru ceva. 4 (Pfm; mai ales d. copii; îe) A nu-și ~ astâmpăr(ul) A nu sta liniștit, a fi agitat, a alerga de colo-colo. 5 vt (Fam; îe) A-și ~ (cu cineva) beleaua (sau Bacăul ori mantaua) A da de un lucru neplăcut, a avea necazuri Si: a da de dracul. 6 vt (Pfm; îe) A-și ~ omul (sau nașul popa, ori lelea bărbatul) A găsi pe acea persoană pe care n-o poți înșela, păcăli, amăgi cu una cu două, pe care n-o poți birui, care te obligă să te comporți cum se cuvine. 7 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva leacul A-i veni de hac. 8 vt (Pfm; cu verbul la trecut; îcs) A ~t orbul Brăila A nimerit-o, s-a prins, în sfârșit. 9 vt(a) (Pfm; îcs) Tu, (acum) cu mine (sau cu el etc.) ți-ai (sau te-ai) ~it (să... )? Exprimare a mirării, indignării etc., față de faptele sau cuvintele tale nepotrivite. 10 vt (Pfm; îe) Ți-ai ~t(-o)! Nici gând! Si: nici vorbă. 11 vt (Cu valoare de verb copulativ; complinit de un nume predicativ) A se afla într-o anumită stare, situație etc. 12 vr (Pfm; urmat pp „cu”) A se întâlni. 13 vt (Pop) A prinde pe cineva asupra unei fapte rele. 14 vt A descoperi. 15 vt (Înv; îe) A-i ~ cuiva față A descoperi (o rezolvare). 16 vt (Pop; îe) A ~ dreptate cuiva A face cuiva dreptate. 17 vt (Înv) A inventa pretexte. 18 vt (Construit cu o completivă directă introdusă prin „că”) A considera. 19 vi (Îe) A ~ de cuviință (sau pop, cu cale) A considera nimerit, potrivit. 20 vt (D. suferințe fizice sau d. moarte) A cuprinde sau a surprinde pe cineva pe neașteptate. 21 vr (Îlv) A-și ~ mormântul (sau moartea) A muri. 22 vt (Îe) Ce te-a ~it (de...)? Ce ai, ce ți s-a întâmplat de... 23 vt (În imprecații; îe) ~-te-ar ciorile (sau dracii) Fir-ai al naibii. 24 vr (Îe) A se ~ de față A fi de față. 25 vr (Îe) A se ~ scris A fi scris. 26 vr (Construit cu pronumele reflexiv în dativ sau acuzativ și cu conjuncția „să”) A se apuca pe neașteptate sau la un moment nepotrivit să... 27 (Îe) Să te găsesc sănătos Formulă de salut la despărțire.

nominal, ~ă a [At: GHICA, S. 449 / Pl: ~i, ~e / E: fr nominal, lat nominalis] 1 a Care se referă la nume (1). 2 a După nume. 3 a Pe nume. 4 a Care figurează numai cu numele Si: formal. 5 a Care este numai în aparență. 6-7 sf, a (Șîs valoare ~ă) (Valoare) înscrisă pe un titlu de credit, obligație, cec etc., plătibilă de obicei la prezentarea lui. 8-9 sf, a (Îas) (Valoare) a parametrilor unui sistem tehnic, pentru care sistemul e construit să funcționeze în regim normal. 10 a (Îs) Salariu ~ Sumă de bani pe care o primește un salariat pentru munca prestată. 11 a (Îs) Putere ~ă Putere pentru care a fost conceput un anumit sistem tehnic, indicată de întreprinderea constructoare pe plăcuța indicatoare sau în fișa sistemului. 12 a Care este calculat în bani. 13 a (Grm) Care face parte din categoria substantivului sau pronumelui. 14 a (Grm) Care se referă la categoria substantivului sau pronumelui. 15 a (Grm) De substantiv sau pronume. 16 a (Grm) Prin substantiv sau pronume. 17 a (Grm) Care se adaugă la substantiv sau pronume. 18 a (Grm) Care formează substantive. 19 a (Îs) Flexiune ~ă Declinare. 20 a (Grm; îs) Predicat ~ (sau, rar, construcție ~ă) Predicat alcătuit dintr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ.

nume sn [At: COD. VOR. 2/5 / V: (îrg) ~măr (Pl: ~e), (înv) nome, ~mi (îvr) ~n (reg) lu~ sn și (nob) sf, (nob) ~ne / Pl: ~, (reg) ~muri / E: ml nomen] 1 Cuvânt sau grup de cuvinte care desemnează o ființă sau un lucru, o acțiune, un fenomen, o noțiune etc. și prin care se individualizează o ființă, un obiect etc. dintr-o anumită categorie Si: denumire, numire (3). 2 (Îs) ~ de (sau, reg, din) botez sau ~ mic Nume care se dă unei persoane la naștere Si: prenume. 3 (Îs) Ziua ~lui sau (rar) zi de ~ Zi în care se sărbătoresc cei ce poartă numele sfântului prăznuit în acea zi de biserică Si: onomastică. 4 (Pex) Sărbătoare organizată cu prilejul zilei numelui. 5 (Îs) ~ de familie, ~ patronimic, (sau, reg, după naștere) Nume pe care îl poartă toți membrii unei familii și care se transmite de la părinți la copii. 6 (Spre deosebire de poreclă; îs) ~ bun Nume (1) adevărat al cuiva. 7 (Îs) ~ topic (sau de loc) Toponimic. 8 (Îla) Fără (de) ~ Care nu este cunoscut, identificat. 9 (Pex; îal) Lipsit de importanță Si: obscur. 10 (Îal) Care impresionează puternic prin grandoare, intensitate, importanță. 11 (Îlav) Pe ~ Adresându-se cu numele. 12 (Îal) Direct. 13 (D. acțiuni comerciale; îal) Cu valoare nominală. 14 (Îlav) În (sau, înv, drept, cu, pe) ~le cuiva (sau a ceva) Invocând numele cuiva sau a ceva, în special al unei divinități, ca simbol al unei credințe. 15 (Îal) În cinstea cuiva. 16 (Pex; îal) Prinos adus cuiva, în special unei divinități. 17 (Îal) Din partea cuiva. 18 (Îal) Invocând autoritatea, puterea cuiva. 19 (Îal) În locul cuiva. 20 (Îe) A spune (sau a zice cuiva, a chema, pop, a striga pe cineva sau ceva) pe ~ A rosti (cu voce tare) numele (1) cuiva Si: a numi¹ (1). 21 (Pex; îae) A spune răspicat, fară ocolișuri. 22 (Îe) Zi-i pe ~! Spune-mi numele lui, de care momentan nu-mi amintesc. 23 (Îae) Se spune când cineva nu-și amintește pe moment denumirea exactă a unui obiect. 24 (Îe) Să nu-mi (mai) zici (sau spui) pe ~ dacă... Să nu mă mai recunoști dacă... 25-26 (Îcn; îe) A (nu) lua (cuiva ceva) în ~ de rău A (nu) interpreta greșit sau cu rea-voință vorbele cuiva. 27-28 (Pex; îae) A (nu) se supăra. 29-30 (Îe) A lua sau (rar) a avea (pe cineva) în ~ de bine (sau de rău) A (nu) aprecia pe cineva. 31 (Fam; îe) A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în (sau la) ~le tatălui A lovi pe cineva drept în frunte (în locul unde se miruiesc creștinii). 32 (Îe) Pentru ~le lui Dumnezeu (sau al cerului)! Exclamație care subliniază, întărind, o rugăminte. 33 (Îae) Exclamație care exprimă indignare, nedumerire, exasperare. 34 (D. o proprietate, un act etc.; îlav) Pe ~le (cuiva) Înscris ca proprietate legală a cuiva. 35-36 (Îal) (Fiind numit) cu numele (1) cuiva. 37 (Îlav) Cu ~le ... sau cu ~ de... Având numele (1) de... Si: numit. 38 (Îe) A cunoaște (ceva) numai din ~ A cunoaște ceva din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. 39 (Rar; îe) A nu cunoaște (ceva) nici de ~ A nu fi auzit despre ceva. 40 (Îe) A auzi de ~le cuiva A cunoaște din auzite, din reputație. 41 (Îe) A nu (mai) ști (sau auzi) cuiva de ~ sau a nu (mai) ști (sau auzi) de ~le cuiva A nu mai ști nimic despre cineva plecat departe. 42 (În imprecații; îae) Îndemn adresat cuiva de a pleca și de a nu se mai întoarce niciodată. 43 (În imprecații; îe) Veniți-ar sau pieriți-ar ~le sau să nu-ți mai aud de ~, nu ți-aș mai auzi de ~, acolo să-ți rămână ~le Se spune unei persoane insuportabile. 44 (Îae) Se spune cuiva pe care nu vrei să-l mai revezi niciodată. 45 (Îae) Se spune cuiva căruia îi dorești moartea. 46 (Rar) Persoană. 47 (Rar) Ființă. 48 (Fiz) Sens. 49 (Fiz) Semn. 50 (Urmat de determinări care arată felul) Calificativ pe care îl are cineva sau care i se atribuie cuiva. 51 Titlu. 52 Rang. 53 (Îlav) Cu (sau sub) ~ de... (sau că... sau, rar, urmat de un genitiv) sau (rar) cu ~le să... Cu titlul de... 54 (Îal) Sub formă de... 55 (Îal) Sub pretext că... 56 (Îal) Pe motiv că... 57 (Îe) Sub nici un fel de ~ În nici un caz. 58 (Îlav) (Numai) cu ~le De formă, fără să corespundă realității. 59 (Pex; îal) În aparență. 60 (Înv; îlav) (În) ~ de... Socotind că... 61 (Îal) Recunoscând drept... 62 (Îal) Ca și... 63-64 Reputație (bună sau) rea Si: faimă, renume. 65-66 (Îe) A scoate (sau a scorni, a face, a-i ieși cuiva) ~ (rău) A (se) vorbi de rău despre cineva. 67-68 (Îae) A se afla sau a pune pe cineva într-o lumină defavorabilă. 69 (Îe) A-și face (un) ~ A ajunge cunoscut, vestit, prin acțiuni pozitive. 70 (Îae) A-și face o carieră. 71 (Îe) A-i merge (cuiva) ~le că... A i se duce cuiva vestea că... 72 Denumire ironică dată cuiva în legătură cu activitatea sa sau cu o trăsătură caracteristică, fizică sau psihică Si: poreclă. 73 (Grm) Tennen generic pentru părțile de vorbire care se declină, în special, pentru substantiv și adjectiv. 74 (Grm; pgn) Substantiv. 75 (Grm; înv; îc) (În-)loc-de-~ Pronume. 76 (Grm; îs) ~ comun Substantiv comun. 77 (Grm; îs) ~ propriu Substantiv propriu. 78 (Îs) ~ predicativ Cuvânt care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul nominal al unei propoziții. 79 (Îs) ~ de agent Substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe autorul acțiunii. 80 (Îs) ~ de acțiune Substantiv care exprimă o acțiune concepută ca obiect. 81 (Reg) Pretext. 82 (Reg) Motiv.

predicat sn [At: HELIADE, PARALELISM, II, 71 / Pl: ~e / E: fr prédicat, lat praedicatum, ger Prädikat] 1 (Grm) Parte principală de propoziție care arată o acțiune, o stare sau o însușire a subiectului. 2 (Grm; îs) ~ nominal Predicat (1) exprimat printr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ. 3 (Grm; îs) ~ verbal Predicat (1) exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, printr-o locuțiune verbală sau printr-o interjecție. 4 (Log) Termen al unei judecăți, care afirmă sau neagă ceva despre subiectul judecății. 5 (În logica simbolică) Element constitutiv al funcțiilor specifice calculului cu predicate (4), care indică o extensiune. 6 (Înv) Titlu nobiliar. 7 (Înv) Nume de cinste.

predicativ, ~ă a [At: MAIORESCU, L. 51 / Pl: ~i, ~e / E: fr prédicatif] 1 (Grm) Care formează sau poate forma un predicat (1). 2 (Grm) Care conține un predicat. 3 (Grm) Care are valoare de predicat (1). 4 (Grm) Care se referă la predicat (1). 5 (Grm; îs) Verb ~ Verb care poate forma singur predicatul (1). 6 (Grm; îs) Nume ~ Nume care, împreună cu un verb copulativ la un mod personal, formează predicatul (1) unei propoziții. 7 (Grm; îs) Propoziție ~ă Propoziție care îndeplinește funcția de nume predicativ (6) al unei propoziții regente. 8 (Log) Care se referă la predicat (4). 9 (Log) Care aparține predicatului (4). 10 (Log) Care formează un predicat (4).

MAI¹ adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43^r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 ^v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62^r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144^r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162^v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17^v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5^v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186^v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89^v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15^r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 44¹/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44^v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53^r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 145¹/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2^v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI₂, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 ^v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV₂, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.

verb s.n. 1 (gram.) Parte de vorbire care exprimă o acțiune, o stare sau o transformare (progresivă) a subiectului și care se caracterizează prin flexiune proprie, numită conjugare. ◊ Verb absolut v. absolut. Verb activ v. activ. Verb ajutător v. ajutător. Verb auxiliar v. auxiliar. Verb cauzativ v. cauzativ. Verb copulativ v. copulativ. Verb de declarație v. declarație. Verb denominativ v. denominativ. Verb reflexiv dinamic v. dinamic. Verb reflexiv eventiv v. eventiv. Verb neregulat v. neregulat. Verb predicativ v. predicativ. Verb reflexiv v. reflexiv. Verb regulat v. regulat. Verb semiauxiliar v. semiauxiliar. Verb semideponent v. semideponent. 2 (la sg.) Fel, mijloc de exprimare; cuvînt, limbaj. Să-mi fie verbul limbă De flăcări ce distrug (ARGH.). 3 (teol.) Iisus Hristos; Cuvîntul. Verbul care însuflețește întreaga creațiune... este Cristos însuși (VIANU). 4 (inform.) Parte a unei instrucțiuni care precizează întrebările puse unui computer. • pl. -e, (înv.) -uri, m. -i. și (înv.) verbum s.n. /<fr. verbe, it. verbo, lat. verbum, -i „cuvînt”.

legător, -oare s.m., s.f. I 1 s.m., s.f. (de obicei determ. prin „de cărți”) legătoreasă, <reg.> compactor, <înv.> scorțitor. A dus volumul cu foile desprinse la un legător de cărți foarte iscusit. 2 s.m. (înv.) v. Captiv. Prins². Prizonier. Rob. II s.f. 1 legătură, <pop.> cheotoare, <înv. și reg.> oajdă¹, <înv.> legământ. Sacul s-a desfăcut pentru că legătoarea lui a fost slab înnodată. 2 legătură. Legătoarea este un mănunchi de paie cu care se leagă snopii. 3 (pop.) v. Centură. Cingătoare. Cordon. Curea. Încingătoare. 4 (pop.) v. Basma. Tulpan. 5 (med., med. vet.; pop.) v. Bandaj. Fașă. Pansament. Tifon. 6 (med.; pop.) v. Cataplasmă. Compresă. Prișniță. 7 (la pl. legători; pop.) v. Cătușe (v. cătușă). Fiare (v. fier). Lanțuri (v. lanț). 8 (înv.) v. Cravată. 9 (înv.) v. Fular. III s.f. (gram.; înv.) v. Copulă. Verb copulativ.

MORFEM s. n. (< fr. morphème, cf. gr. morphe „formă”): 1. (în concepția tradițională) element lingvistic cu ajutorul căruia se formează un nou cuvânt, o nouă formă flexionară sau o nouă unitate morfologică (prefixele, sufixele lexicale și gramaticale, verbele auxiliare morfologice, prepozițiile a și de, conjuncția să), care ajută la exprimarea unei anumite categorii gramaticale sau unități sintactice (desinențele, sufixele gramaticale, alternanțele fonetice, prepoziția pe, adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației, verbele auxiliare sintactice sau copulative), care ajută la realizarea flexiunii cuvintelor (articolele) sau care poate avea, în anumite condiții, rol gramatical de diferențiere (accentul). 2. (în concepția modernă) unitate de expresie minimă, de ordin morfologic, rezultată din descompunerea fluxului sonor al cuvintelor, prin analiză, și alcătuită dintr-unul sau mai multe foneme perfect delimitate și asociate cu o semnificație de ordin gramatical care-i dă caracter de semn lingvistic. Ca unitate minimală de expresie, m. se opune cuvântului (care e, în general, analizabil în m.), iar ca unitate minimală cu sens (gramatical) se opune atât fonemului, cât și grupului de foneme (silabei), ambele lipsite de sens și componente ale m. M. constituie obiectul de studiu al morfologiei. În concepția lingvistului francez André Martinet, m. este un monem (v.) cu sens (gramatical) al cărui loc este în gramatică și nu în dicționar. ◊ ~ segmental: m. format dintr-un segment fonic, de exemplu prefixele, sufixele, desinențele, articolele, verbele auxiliare morfologice, verbele auxiliare sintactice (copulative), adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației la adjective și adverbe, fosta prepoziție a din structura infinitivului, fosta prepoziție de din structura supinului, fosta conjuncție să din structura conjunctivului, prepoziția pe de la acuzativul nume de persoană etc. ◊ ~ suprasegmental: m. nereprezentat prin morfem fonic, dar însoțitor obligatoriu al unui asemenea segment, ca de exemplu intonația (care imprimă secvenței cu care se asociază ideea de enunțare sau de întrebare, idei marcate în scris prin punct și, respectiv, prin semnul întrebării) și accentul (care rezolvă omonimia dintre două segmente ce reprezintă aceeași persoană, dar timpuri diferite, la verbele de conjugarea I). Intonația și accentul diferențiază, ca m., vocativul de nominativ și de dativ și imperativul de prezentul indicativului. ◊ ~ independent: m. care poate apărea și singur, sub aspectul unui cuvânt de sine stătător, nu numai în combinație cu un m. dependent, ca de exemplu șal, copil, cânt și face din cuvintele șaluri, copilaș, cântă și reface etc. ◊ ~ dependent: m. care nu poate apărea singur, sub forma unui cuvânt de sine stătător, ci numai în combinație cu un m. independent, ca de exemplu -uri, desinență de plural neutru din șaluri; -aș, sufix lexical diminutival din copilaș; -ă, desinență de persoana a III-a din cântă; re-, prefix din reface etc. ◊ ~ continuu: m. alcătuit dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme, ca de exemplu toate m. independente și dependente (v. mai sus). ◊ ~ discontinuu: m. alcătuit dintr-o succesiune întreruptă sau repetată de foneme, ca de exemplu a... a final în a admira (m. de structură, element formant al infinitivului prezent + m. de flexiune, sufix al infinitivului la conjugarea I); ă... ă în lună plină (m. repetat ce ilustrează acordul dintre adjectivul atribut și substantiv) etc. ◊ ~ lexical: m. care ajută la realizarea unor cuvinte noi, în calitate de cuvânt de bază, de m. independent sau în calitate de element auxiliar, de m. dependent derivativ (de prefix sau sufix lexical) în aceste cuvinte, ca de exemplu copil și -aș, -andru, -iță și -ărie din copilaș, copilandru, copiliță și copilărie; pod și -eț, -ișcă, -uț, -ar și -i din podeț, podișcă, poduț, podar și podi; face, re- și pre- din reface și preface etc. ◊ ~ gramatical: m. care ajută la evidențierea unei categorii gramaticale (genul, numărul, cazul, persoana, modul sau timpul). Este un m. dependent și se prezintă sub forma unei desinențe sau a unui sufix. ◊ ~ nominal: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de gen, de număr și de caz la substantive și pronume, ca de exemplu desinența -e din (unei) case, plase, cascade; desinența -ei din acestei(a), fiecărei(a), cărei(a); desinența -ui din acestui(a), fiecărui(a), cărui(a), nimănui(a) etc. ◊ ~ verbal: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de persoană și de număr sau de timp și de mod la verbe. Astfel, desinența -m din cântam și cântasem precizează persoana I, numărul singular, la imperfect și mai mult ca perfect; sufixul -a- din cântam și coboram precizează timpul imperfect; sufixul -ând din cântând și coborând precizează modul gerunziu; sufixele -ez, -esc și -ăsc din lucrez, zugrăvesc și hotărăsc precizează timpul prezent al modului indicativ etc. ◊ ~ zero: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de număr (la nume și verbe), de persoană și de timp (la verbe). Astfel, desinența zero (_) evidențiază singularul în formele balon/_, teren/_ și alerg/_, luate în comparație cu baloan/e, teren/uri și alergă/m și persoana I în forma merg/_, luată în comparație cu merg/i și merg/e; sufixul zero (_) evidențiază timpul prezent în forma cânt/_, luată în comparație cu forma cânt/a/m care include sufixul temporal -a-. ◊ ~ omonim: m. gramatical care dispune de o expresie identică cu aceea a altui m. gramatical, dar de un conținut sau de o semnificație cu totul diferite. Astfel, desinența -ă din (el) ceartă este omonimă cu desinența -ă din substantivul ceartă, dar în primul caz ea se opune desinențelor zero (_) și -i din cert/_, cerți/, marcând persoana a III-a, iar în al doilea caz desinenței -uri din cert/uri, marcând numărul singular; primul sufix -se, din forma verbală de mai mult ca perfect spusese, reprezintă sufixul temporal al perfectului, în timp ce al doilea -se, sufixul temporal al mai mult ca perfectului etc. ◊ ~ sintetic: m. care face corp comun cu unitatea lexico-gramaticală la care se atașează, pentru a putea exprima o anumită semnificație gramaticală (desinențele și sufixele gramaticale) sau lexicală (prefixele și sufixele lexicale). ◊ ~ analitic: m. care nu face corp comun cu termenul la care se atașează, pentru a putea forma o unitate gramaticală determinată (prepoziția de din structura supinului,^[1] conjuncția să din structura conjunctivului, verbele auxiliare morfologice din structura timpurilor și a modurilor compuse din diatezele activă și reflexivă sau a diatezei pasive, adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației, verbele auxiliare sintactice din structura predicatelor nominale) sau pentru a putea exprima o anumită semnificație gramaticală (prepoziția pe de la acuzativul persoanei). modificată

SPRE prep. 1. (Cu sens local) În direcția..., înspre, către, la. Pornesc spre școală. ♦ (În numeralele de la 11 la 19, formate prin compunere) Adăugat la..., peste. Unsprezece. 2. (Cu sens temporal) În apropierea..., aproape de..., cam la vremea..., pe la... Spre iarnă. ♦ Către ziua de...; dintre ziua de...; și ziua de... Luni spre marți. ♦ (Arată o acțiune ulterioară celei exprimate de verbul precedent, având valoare copulativă) După aceea, și apoi. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) În vederea..., pentru a..., ca să... Se duce spre a cerceta personal. ◊ Expr. Spre pildă = de pildă, de exemplu. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod) (În așa fel) încât (să producă, să cauzeze cuiva ceva). I-a dăruit o carte spre marea lui bucurie. 5. (Înv. și reg.; introduce un complement indirect) Echivalând cu..., drept, ca. Spre răsplată, cer două lucruri. – Lat. super.

SPRE prep. 1. (Cu sens local) În direcția..., înspre, către, la. Pornesc spre școală. ♦ (În numeralele de la 11 la 19, formate prin compunere) Adăugat la..., peste. Unsprezece. 2. (Cu sens temporal) În apropierea..., aproape de..., cam la vremea..., pe la...Spre iarnă. ♦ Către ziua de...; dintre ziua de...; și ziua de... Luni spre marți. ♦ (Arată o acțiune ulterioară celei exprimate de verbul precedent, având valoare copulativă) După aceea, și apoi. 3. (Introduce un complement circumstațial de scop) în vederea..., pentru a..., ca să... Se duce spre a cerceta personal. ◊ Expr. Spre pildă = de pildă, de exemplu. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod) (În așa fel) încât (să producă, să cauzeze cuiva ceva). I-a dăruit o carte spre marea lui bucurie. 5. (Înv. și reg.; introduce un complement indirect) Echivalând cu..., drept, ca. Spre răsplată, cer două lucruri. – Lat. super.

DELEXICALIZARE s. f. (< delexicaliza < de + lexical + -iza): slăbire sau pierdere a unui conținut noțional și semantic de către o parte de vorbire, care-l posedă, în anumite condiții sintactice. D. în limba română se constată la instrumentele gramaticale, ca o consecință a abstractizării și gramaticalizării acestora: la articol, la prepoziții, la conjuncții, la verbele auxiliare sintactice sau copulative (mai ales la verbul a fi), la verbele auxiliare morfologice din structura timpurilor și a modurilor compuse sau a diatezei pasive, la unele categorii de adverbe de mod (de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate și de explicare). Ea este un fenomen corelativ cu încorporarea (v. încorporare).

SPRE prep. 1. (După verbe de mișcare, introduce un complement circumstanțial de loc și arată direcția sau ținta către care se face mișcarea) La, către, în direcția..., înspre. Cărbunele nostru luminează. Din el îmi scot lumina s-o dau și altora și se întoarce spre noi înmiită. DAVIDOGLU, M. 61. Răsărea un oraș ca prin farmec, Falnic spre cerul senin înălțînd auritele turnuri. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 98. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el și pornesc spre împărăție. CREANGĂ, P. 274. ◊ (În legătură cu o mișcare a ochilor, a capului etc.) Deșca a tăcut, dînd din cap și privind spre Cocor. SADOVEANU, M. C. 57. Mă pomenesc că vine și se pune la altă masă alături, cu fața spre masa noastră. CARAGIALE, T. II 8. Cu toții și-au aruncat ochii spre dînsul. DRĂGHICI, R. 59. ◊ (Ținta este un abstract) Bolnavul merge spre bine. ◊ (Introduce un atribut) Poruncise cu glas tare plimbare spre pădurea de la Copou. SADOVEANU, Z. C. 146. Și mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor. EMINESCU, O. I 123. ♦ (Intră în formarea numeralelor de la 11 la 19) Deasupra, mai mult, peste..., adăugat la... Doisprezece. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp și arată o aproximație) Cam la vremea, în apropierea, pe la, către. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace, pentru capete, unul la Sfîntă Mărie și altul mai spre iarnă. GALACTION, O. I 177. Într-o zi văzu că pomul înmugurește, înflorește, se scutură florile și roadele se arată, apoi spre seară dă în pîrguială. ISPIRESCU, L. 72. ♦ (Prepoziția împreună cu substantivul care urmează au funcțiune atributivă, arătînd timpul) Către ziua de..., dintre ziua de... și ziua de... De aceste... a vorbit bunicul David cu mama și cu tata mai toată noaptea, duminică spre luni și luni spre marți. CREANGĂ, A. 23. În noaptea spre 15 august nimene nu dormise în casa lui Țurcan. CONTEMPORANUL, III 773. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, la, în vederea..., pentru a..., ca să... Se deteră spre odihnă. ISPIRESCU, L. 4. Ieronim se-ntinsese pe patu-i și dedese-ntr-o parte perdeaua de la fereastră, spre a se uita cum luna apunea în rîu. EMINESCU, N. 124. Moțoc... întrebuința creditul ce avea la domn spre împilarea gloatei. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Expr. Spre pildă = de pildă, de exemplu. Mai multe ținuturi de către miazănoapte, spre pildă Normandia, se supuseră de bunăvoie sau de frică străinului. ODOBESCU, S. I 3. Spre neschimbare v. neschimbare. ♦ (Infinitivul precedat de «spre» echivalează cu o propoziție coordonată și arată o acțiune ulterioară celei exprimate de verbul precedent, prepoziția avînd valoare copulativă) Și apoi, după aceea. Umbra se desprinde încet și se înalță pe-o rază de lună spre a cădea în pat. EMINESCU, N. 64. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, cu nuanță consecutivă) (În așa fel) încît (să producă, să cauzeze cuiva ceva). Isprăviseși treaba în pod, chiar spre părerea de rău a celorlalți doi ucenici. PAS, Z. I 274. Au plecat spre marele regret al confraților, pe cînd potopul se-ntețește din ce în ce. CARAGIALE, S. N. 117. Atunci Harap-Alb descalecă și, spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl întîmpină în pragul ușei cerșitoarea. CREANGĂ, P. 213. 5. (Învechit și regional, introduce un complement indirect) Ca, drept, echivalent cu... Întunecimea-ta, spre răsplată două hatîruri am să-ndrăznesc a cere... CARAGIALE, S. N. 65. A treia zi dascălul veni și, întrebîndu-mă de știu buchile pe dinafară, spre răspuns am deschis cartea lui Petru Maior și i-am cetit un întreg capitol. NEGRUZZI, S. I 12. ♦ La. Nimic nu îndeamnă mai mult spre întristare decît tocmai priveghearea între cei ce dorm. SLAVICI, N. I 17.

element predicativ suplimentar, parte de vorbire în primul rând nominală (substantiv, adjectiv, pronume, numeral) care poartă accentul predicativ într-un enunț, întrucât exprimă un atribut al numelui subiect ori complement, nu numai prin acord sau congruență semantică, ci și prin intermediul verbului (predicativ), ca și cum acesta ar fi un auxiliar copulativ (A): „Mergi sănătos, drumețe!” (Șt. O. Iosif)

COPULATIV, -Ă adj. 1. (despre conjuncții) care leagă (părți de) propoziții de același fel. ♦ verb ~ = verb în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura între subiect și numele predicativ; copulă (1); propoziție ~ă = propoziție coordonată legată prin asociere de coordonata ei. 2. (log.; despre judecăți afirmative) care are mai multe subiecte legate de același predicat. (< fr. copulatif, lat. copulativus)

COPULATIV ~ă (~i, ~e) 1): Conjuncție ~ă conjuncție care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel. 2): Verb ~ verb lipsit de funcție semantică independentă, care, împreună cu numele predicativ, formează predicatul nominal al propoziției; verb de legătură; copulă. 3) Care are câteva subiecte pe lângă un singur predicat. /<fr. copulatif, lat. copulativus

eurilogie (gr. eurys „larg”, „nesfârșit” și logos „vorbire”), figură în care, de obicei, un verb predicat (ori alt cuvânt care îl implică), repetându-se, în genere imediat, prin juxtapunere ori coordonare copulativă, rezumă, pentru a nu mai fi narată, o acțiune verbală îndelungată, nedefinită (R): „Se luptă, se luptă, cât de cât să nu se deie zmăul.” (Eminescu) „Și inspiram ceasuri, ceasuri, aerul, care, după fumul orașului, mi se părea de-o puritate excepțională.” (L. Blaga) • E. caracterizează graiul comun și proza epică populară. • În e., cuvântul repetat intră, ca și în epizeuxă, în aceeași serie segmentară (în aceeași sferă predicativă); altfel spus, nu constituie un cap de segment sintactic deosebit (succesiv), ca în anadiploză.

copulativ, ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~i, ~e / E: fr copulatif, lat copulativus] 1 (D. conjuncții) Care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel. 2 (Grm; îs) Verb ~ Verb care intră în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura dintre subiect și numele predicativ. 3 (Grm; îs) Propoziție ~ă Propoziție, legată de coordonata ei printr-un raport de asociere în interiorul unei fraze. 4 (Log; d. judecăți afirmative) Care are mai multe subiecte legate de același predicat.

PRECUM conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de mod; adesea întărit prin «așa», «tocmai») 1. (Introduce modale propriu-zise) Așa cum, după cum, cum. De-ar fi-n a mea putință să fac precum doresc, Aș pune pe-a ta frunte un diadem de stele. ALECSANDRI, P. I 165. Nu sînt eu vinovat, sărmană copilă, dacă nu te iubesc, precum meriți. NEGRUZZI, S. I 56. De e, mîndră, precum zici, Ori mă lasă-n calea mea, Ori dă-mi dulce gurița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. 2. Uneori în corelație cu așa, introduce propoziții comparative: a) (stabilește un raport de comparație între propoziții al căror predicat e exprimat prin același verb) tot astfel cum, ca și. Eu mă țineam în urma lui cuminte Precum se ține puiul după mamă. TOPÎRCEANU, B. 97. Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr, Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu elipsa celui de-al doilea predicat) Am piatră nestimată Care noaptea viu lucește, Precum ochiu-ți ce pîndește Fericirea depărtată. ALECSANDRI, P. 18. Luă în brațe pe această biată fată pe care-o legănase... O numi cu același nume de Zoiță, precum odinioară, și o dizmierdă ca și atunci. NEGRUZZI, S. I 26. Precum o sentinelă, pe dealul depărtat, Domnește mănăstirea, ALEXANDRESCU, M. 9; b) stabilește un raport de comparație între propoziții cu predicat deosebit. Cînd unul trece, altul vine în astă lume a-l urma, Precum cin d soarele apune, El și răsare undeva. EMINESCU, O. I 204. În preajmă-i e cetatea! ai ei locuitori Ruina-i azi cu fală ară la călători, Precum atîți nevrednici, trăind în moliciuni, Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10. Cum îi slova de neagră, Așa mi-i inima-ntreagă; Și precum îi slova scrisă, Așa mi-i inima-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 130. II. (Urmat de conj. «și», stabilește un raport copulativ în cadrul aceleiași propoziții) Ca (și), cum, cît (și). Orice act însemnat al cîrmuirii, precum și orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului. BĂLCESCU, O. II 13. III. (În legătură cu verbele «a ști», «a zice», «a spune», «a auzi» etc., introduce propoziții, adesea incidente, care cuprind o afirmație, o observație, o informație etc. sigură, categorică) După cum, așa cum. Dacă critica mea va fi precum este și lesne de prevăzut – nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămîne numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strîns, nervos și elegant, precum îl vedem în Istoria lui Mihai Viteazul. GHICA, S. A. 143. ◊ Expr. (Exclamativ și familiar, ca încheiere a unei convorbiri care provoacă, uimire, dezorientare) Precum vezi = așa-i, asta-i (situația). Precum urmează = formulă prin care este anunțată o enumerare, o completare, o lămurire, o continuare (a unei expuneri, a unei explicații, a unei relatări). IV. (Învechit și popular, cu rol de întărire, urmat de conj. «ca să», introduce propoziții finale) Pentru, încît. El dase sfară în țara lui și în țările streine, precum ca să se știe că... ISPIRESCU, L. 232. ♦ (În vorbirea indirectă, urmat de conj. «că», de obicei după verbe de declarație) S-au iscat mărturii precum că noi de ani de zile împingem vitele noastre la pășune pe hotarul Murgenilor. SADOVEANU, O. VII 104. [Fata] au mărturisit precum că toate sînt adevărate, cîte le spune el. SBIERA, P. 144. (În forma pecum) S-a pogorît Maica Domnului la mine și zice: pecum că, Ioane, cînd ăi ajunge la fîntînă... o să-ți iasă înainte cine să te aducă la mine. CARAGIALE, O. I 261. V. (Învechit, rar, cu valoare de adverb) Ca de pildă, ca de exemplu, bunăoară. [Ce-ar fi] dacă și în trupul nostru părțile burzuluite... Ar voi la alte slujbe pe sine să se nămească, Precum piciorul să vadă, ochiul la mers să pășească. CONACHI, P. 271.- Variantă: (învechit și popular) pecum conj.

ASINDETON (< gr. asyndeton, nelegat) Suprimare a conjuncțiilor copulative dintre părțile unei propoziții sau propozițiile unei fraze. Prin folosirea acestei figuri de stil, exprimarea capătă o mai mare vioiciune, fraza un ritm mai precipitat. Între complemente, asindetonul are funcția de a scoate în evidență acumularea detaliilor. Ex. „Orice nuvelă, orice poezie nouă din revistele săptămînale intra în laboratorul critic al acestui tineret.” (M. SADOVEANU, Anii de ucenicie) „Auzisem și eu de turci, de muscali și de nemții cu coadă.” (B. DELAVRANCEA, Domnul Vucea) Între verbe, el imprimă frazei un ritm brusc, precipitat. Ex. „Cînd, în cursul lecției, se deda unei limpeziri sintactice se lăsa transportat de un mod foarte aparte de a întinde cuvîntul, de a-l silabisi, de a-l ritma.” (L. BLAGA, Hronicul și cîntecul vîrstelor) În poezie este folosit pentru a da versurilor vioiciune și energie. Jos, între care, Vitele rumegă, În depărtare, Văile fumegă. Dorm muncitorii Pe lîngă focuri, Apele morii Murmură-n scocuri. Sprintene, vesele, Peste coline, Joacă miresele Apelor line. (ȘT.O. IOSIF, Icoane din Carpați) Repedea succesiune a tablourilor zugrăvite de poet este sugerată prin înlăturarea conjuncțiilor și, iar, adică prin asindeton. Un alt exemplu este cel de mai jos, în care propozițiile, prin scurtimea lor și prin absența conjuncțiilor copulative, sugerează imaginea fugii turcilor îngroziți și urmăriți de Gruia. Tropotă copitele, Pulberea o scurmă, Turcii-și pierd săritele Alungați din urmă. (ȘT.O. IOSIF, Gruia)

NICI adv., conj. I. Adv. 1. (Precedă cuvântul sau cuvintele care poartă accentul frazei, exprimând o negație mai categorică decât „nu” și fiind de obicei dublat de „nu”) Nici nu s-a clintit. 2. (În expr.) Nici că = deloc nu... 3. (Împreună cu pron. nehot. „unul”, „una” formează pronume negative) Nu mai e nici unul. ◊ (Adjectival; urmat de art. nehot., „un”, „o”) Nici un zgomot, nici o adiere de vânt nu se simte. II. Conj. (De obicei urmat de „nu”; leagă două sau mai multe propoziții, stabilind un raport de coordonare copulativă și purtând accentul în frază; repetat, arată excluderea, pe rând, a ideilor exprimate prin propozițiile sau prin cuvintele pe care le precedă) Nu are timp, nici nu dorește. Nici nu vede, nici nu aude. ◊ (Leagă două sau mai multe părți ale unei propoziții negative) A fost furtună mare, nu vedeai nici înainte, nici înapoi. ◊ Expr. Nici una, nici două sau nici una, nici alta = îndată, numaidecât; brusc, pe neașteptate. ◊ (Între „nici” și cuvântul negat se intercalează pron. pers. „tu”, iar verbul se omite) Nici tu casă, nici tu masă. – Lat. neque.

NICI adv., conj. I. Adv. 1. (Precedă cuvântul sau cuvintele care poartă accentul frazei, exprimând o negație mai categorică decât „nu” și fiind de obicei dublat de „nu”) Nici nu s-a clintit. 2. (În expr.) Nici că = deloc nu... II. Conj. (De obicei urmat de „nu”; leagă două sau mai multe propoziții, stabilind un raport de coordonare copulativă și purtând accentul în frază; repetat, arată excluderea, pe rând, a ideilor exprimate prin propozițiile sau prin cuvintele pe care le precedă) Nu are timp, nici nu dorește. Nici nu vede, nici nu aude. (Leagă două sau mai multe părți ale unei propoziții negative) A fost furtună mare, nu vedeai nici înainte, nici înapoi. ◊ Expr. Nici una, nici două sau nici una, nici alta = îndată, numaidecât; brusc, pe neașteptate. ◊ (Între „nici” și cuvântul negat se intercalează pron. pers. „tu”, iar verbul se omite) Nici tu casă, nici tu masă. – Lat. neque.

PENTRU prep. I. Exprimă un raport cauzal. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza..., din pricina..., datorită... Așa din senin și fără cuvînt... se mînia foc pentru toată nimica. HOGAȘ, DR. II 134. Ipate... era mîhnit pentru pierderea lui Chirică. CREANGĂ, P. 178. Stăpînitorul ce varsă în războaie pîraie de sînge pentru ambiție. NEGRUZZI, S. I 31. ♦ De dragul... Pentr-o mîndră cît o nucă Toți feciorii se bursucă, Pentr-o mîndră cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Nu pentru alta... ci... = nu de alta, nu din altă cauză... dar... 2. Introduce un complement indirect; după verbe ca: «a se întrista», «a mulțumi», «a ierta» etc., sau după adjective ca: «recunoscător», complementul arată motivul bucuriei, întristării, recunoștinței etc. Harap-Alb rămîne bucuros, mulțămind sfintei Dumineci pentru buna găzduire. CREANGĂ, P. 214. Pentru atîta încredere nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III 9. Cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Expr. Pentru puțin (sau pentru nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește cînd i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț. Pentru (numele lui) dumnezeu, exclamație de implorare, de deznădejde sau de dezaprobare a unei fapte. Stați, stați, [nu vă bateți] pentru numele lui dumnezeu. ALECSANDRI, T. 595. II. Exprimă un raport final. 1. Introduce un complement circumstanțial de scop. Luă hotărîre... a nu orîndui nimic pentru împărțeală pînă aproape de moartea sa. CREANGĂ, P. 3. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. E o vînturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. Pentru hatîrul cuiva = de hatîrul cuiva, v. hatîr. Jupînul Ștrul aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 119. Pentru hatîrul ei învăț flautul. NEGRUZZI, S. I 76. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv sau printr-un abstract verbal) Cu scopul de..., în scopul de... Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele, pentru a da de știre tuturor... că începe jocul. REBREANU, I. 25. Pe amîndoi i-a-tras ața la București, pentru a îmbrățișa cariera de copist. CARAGIALE, O. II 5. Și satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. ♦ În vederea... Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. Lîngă focul de nuiele Unde ard, jupiți de piele, Patru miei de la Ispas, Pentru prînzul de popas. ALECSANDRI, P. II 105. Se îmbrăca împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. NEGRUZZI, S. I 27. În aceste războaie, ei se pregătesc, ca într-o școală, pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Cearcă și tu să vezi cum ți-a sluji norocul. Vorba ceea: «fiecare pentru sine, croitor de pîne.» CREANGĂ, P. 187. Cela ce se bate pentru a lui țară, Sufletu-i e focul soarelui de vară. BOLINTINEANU, O. 37. Cîte stele lucitoare, La un loc cu sfîntul soare, Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru, și două contra. Eu votez pentru. ♦ (Potrivit) cu; de. Nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (După verbe care exprimă o cerere, o rugăminte) Te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă? CARAGIALE, O. II 212. ♦ (După verbe care exprimă un regret, o suferință) După. Vărsat-ați lacrimi pe flori Pentru fiul călător. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. Trage, mîndro, dor de mine, Că eu am tras pentru tine. id. ib. 161. ♦ (După verbe ca «a se îngriji», «a purta grijă» etc.) De. Clucerul de pivniță... se îngrijea pentru pivnițele cu vin ale armatei. BĂLCESCU, O. I 16. Mai mult purta grijă pentru stăpîna ei, decît de dînsa. DRĂGHICI, R. 27. 3. Introduce un atribut. Cere hîrtie și plic pentr-o scrisoare. SADOVEANU, P. 35. Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci, perdea pentru oi... făcute de mîna lui Chirică cît ai bate din palme. CREANGĂ, P. 153. ♦ Cu direcția..., cu destinația..., de... A doua zi, duminecă, la șase dimineața, mă sui într-un vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia. CARAGIALE, O. II 194. ◊ (Ajută la construirea formelor de supin) Colonelul scotoci buzunările tunicii, căutînd briceagul cu mica ghilotină de oțel pentru tăiat vîrful țigării. C. PETRESCU, Î. I 3. Aici sînt niște buci de la mămuca, pentru făcut saci. CREANGĂ, P. 176. 4. Intră în compunerea numelor predicative. Acest răvaș e pentru tine, zise Iliescul. NEGRUZZI, S. I 22. Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. ♦ (Neobișnuit) Contra. O vizicatorie voiam a-ți pune pentru durerea ochilor. DRĂGHICI, R. 115. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? CREANGĂ, P. 235. Săniuța, cuib de iarnă, e cam strîmtă pentru doi... ALECSANDRI, O. 169. Fața lui roșie... arăta că pentru el viața n-avusese zile negre. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Loc. prep. Cît pentru = cît despre..., în ce privește... Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă samă că e lîngă o frumuseță. NEGRUZZI, S. I 37. Cît pentru cheltuială... te voi împrumuta eu. DRĂGHICI, R. 14. ♦ Față de... Pentru unii mumă, Pentru alții ciumă, Pentru unii miere, Pentru ăilalți fiere. DEȘLIU, G. 52. Învățătorul este pentru un tînăr aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. Omenia ce... afectează și dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile... să nu ascunză gîndiri ambițioase. BĂLCESCU, O. II 271. IV. Exprimă un raport temporal. 1. Introduce un complement circumstanțial de timp. Bătrîna ieși iar pentru un răstimp. SADOVEANU, M. 116. Tata nu mi-a mai zis nemic: m-a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 16. Cea mai blînd-a mea gîndire, Cea mai gingașă simțire... Ție numai, numai ție Le închin pentru vecie. ALECSANDRI, P. I 174. Îmi robește inima Pentru-ntreagă viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată, în clipa de față. 2. Introduce un complement circumstanțial de timp exprimat printr-un numeral adverbial. Am cunoscut pentru întîia oară pe Leonică Ciupicescu acum cîțiva ani, vara. CARAGIALE, O. II 9. Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeași întrebare. id. ib. 7. V. Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb. 1. (Introduce un complement indirect, după verbele «a da», «a lua», «a lăsa», «a plăti», «a vinde», «a schimba» etc.) În schimbul... Nu cumva ai pofti să-mi iai vițica pentr-un cuc armenesc? CREANGĂ, A. 57. Te așteptai să fii răsplătit chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. Vai, mîndruțo, gura ta Pentru multe nu o-aș da; Pentru-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Introduce un complement indirect, după verbele «a face», «a lucra», «a veni», «a sta» etc.) În locul..., în loc de... Sînteți voi îngăduitori cu dînsul și pentru mine. REBREANU, I. 72. Lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. Spune-mi ce voiești a-i scrie, căci voi scrie eu pentru tine. DRĂGHICI, R. 91. VI. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă cu o propoziție consecutivă negativă cînd regenta e afirmativă și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît nu poate fi expus... ). Subiectul nu e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît poate fi expus... ). VII. Formează conjuncții compuse. 1. (Urmat de conj. «ca» și de un conjunctiv) a) (Introduce propoziții subordonate finale) Te-am încălecat pentru ca să mă porți în spinare. ALECSANDRI, T. I 430. Arau lanuri cît vezi cu ochii, unde semănau ghindă, de creșteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoții lemne de ars. NEGRUZZI, S. I 246. Pentru ca să nu-l pătrundă arșița soarelui... ș-au făcut o umbreală. DRĂGHICI, R. 57. b) (Impropriu, introduce propoziții subordonate completive directe) Nu-i zi lăsată de la dumnezeu ca să nu-mi spună că-s cules de pe drumuri... Eu asta nu mai pot pentru ca s-o rabd. C. PETRESCU, R. DR. 80. Nu-mi mai dă mîna pentru ca să țiu nevastă fără zestre. CARAGIALE, O. II 257. c) (Copulativ) La început a ezitat, pentru ca apoi să treacă de partea opusă. 2. (Urmat de conj. «că și de un indicativ) a) (Introduce propoziții subordonate cauzale) Fiindcă, deoarece, din cauză că, de vreme ce, întrucît. Nu te iert de loc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești. CARAGIALE, O. II 236. Tu, bădiț’ așa-ai gîndit Că eu, pentru că-s negruță, Mă bucur să-ți fiu drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. (Introduce propoziții cauzale) Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului... pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CREANGĂ, P. 209. Nu te bucura la cîștiguri mici, pentru că cu un rac tot sărac. NEGRUZZI, S. I 249. b) (După verbe ca «a mulțumi», «a se căi» etc., introduce propoziții subordonate completive indirecte, cu nuanță cauzală) Începu să mulțumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Împreună cu pron. «ce») a) (Introduce propoziții interogative directe) Dacă ai știut că ai un bunic așa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el? CREANGĂ, P. 53. Dar pentru ce orașul atît de strălucit Acum între orașe e cel mai umilit? ALEXANDRESCU, M. 10. b) (Introduce propoziții interogative indirecte) Cînd tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi știut el ce a zis și pentru ce a zis să facem așa. ISPIRESCU, L. 50. Și atunci Harap-Alb se înfățișează înaintea împăratului Roș, spunîndu-i de unde, cum, cine și pentru ce anume au venit. CREANGĂ, P. 249. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. 4. (Împreună cu pron. «aceasta» sau «aceea», introduce propoziții coordonate conclusive) Deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. Făcuse un clopot mare... și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari, pentru aceea îi și ziceau clopotarul. CREANGĂ, P. 105. Țara este liniștită... Pentru aceea obștia ne-a trimis pre noi, să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește, și măria-ta să te întorci înapoi. NEGRUZZI, S. I 139. Știu că d-ta îi ești prietenă, pentru aceea... la d-ta mi-e nădejdea. id. ib. 51.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? ♦ (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. 8. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

FI, sunt, vb. IV. Intranz. A. (Verb predicativ) 1. A exista, a avea ființă. A fi sau a nu fi. ◊ Expr. De când sunt (sau ești etc.) = (în legătură cu o negație) de când mă aflu (sau te afli etc.) pe lume, dintotdeauna; niciodată. E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = să zicem că se poate! treacă-meargă!. 2. A se afla, a se găsi într-un anumit loc, la o anumită persoană. Cine-i acolo? ♦ A-și avea originea, a se trage din..., a proveni. De unde ești? 3. A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Vechi obiceiuri care sunt și astăzi. ◊ Expr. Cât e lumea și pământul = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. ◊ (Impers.; urmat de determinări temporale, fixează momentul unei acțiuni, sugerează trecerea timpului etc.) Era într-o seară. E mult de atunci. 4. A se îndeplini, a se întâmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost. ◊ Expr. Ce-o fi, o fi! exprimă indiferența, neputința sau resemnarea cuiva în fața unei situații. Fie! = a) accept să se facă așa cum spui; b) merită, nu e păcat! O fi! = se poate, posibil (dar eu n-aș crede)! Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întâmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în alt fel. (Fam.) Este? = nu-i așa (că am dreptate, că se confirmă ce spun)? 5. A avea prețul...; a costa, a valora. Cât sunt vinetele? 6. (În superstiții, ghicitori etc.) A însemna, a prevesti, a fi semn că... Ce e când ți se bate tâmpla? ◊ Expr. A nu fi bine (sau a bună) = a prevesti ceva rău. B. (Cu funcție copulativă) 1. (Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul) El este vesel. ◊ Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a sprijini pe cineva (într-o dispută). 2. (Construit cu dativul; împreună cu un nume predicativ, exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv) Mi-e prieten. ◊ Expr. Ce mi-e (sau ți-e etc.)... = ce importanță are, ce folos decurge din... (Fam.) Ți-o (sau i-o etc.) fi = ajunge! destul! 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ; în legătură cu noțiuni exprimând un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Mi-a fost greu. ◊ Loc. vb. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i plăcea, a îndrăgi, a iubi. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) = (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor); port grija, sunt interesat. Mi-e (sau ți-e etc.) că... (sau să nu...) = mă tem (sau te temi etc.) că... (sau să nu...). 4. (Impers.; urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o noțiune temporală) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Când a fost să plece. 5. (De obicei impers.; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A avea posibilitatea, ocazia să...; a se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult până să... Era să moară. 6. (Impers.; urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. E ceva de făcut. C. (Verb auxiliar) I. (Construit cu un participiu, servește la formarea diatezei pasive) Faptele sunt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil, formează timpuri compuse ale diatezei active). 1. (Cu viitorul I formează viitorul anterior) Voi fi terminat. 2. (Cu condiționalul prezent formează perfectul condițional-optativului) N-ar mai fi plecat. 3. (Cu conjunctivul prezent formează perfectul conjunctivului) Să fi spus. 4. (Cu infinitivul formează perfectul infinitivului) Se poate lăuda a fi învățat totul. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formează prezumtivul prezent și perfect) Să se fi aflând mulți în lume? III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect) Te-ai fost dus. [Forme gramaticale: prez. ind. sunt (fam. și pop. îs, prescurtat -s), ești (pr. iești), este (pr. ieste, prescurtat e, îi, i), suntem (acc. și: suntem); imperf. eram (pr. ieram); perf. s. fui (reg. fusei); m. m. ca perf. fusesem; conjunctiv să fiu; imper. pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost] – Lat. sum, *fui, *fire (= fieri).

FI, sunt, vb. IV. Intranz. A. (Verb predicativ) 1. A exista, a avea ființă. A fi sau a nu fi. ◊ Expr. De când sunt (sau ești etc.) = (în legătură cu o negație) de când mă aflu (sau te afli etc.) pe lume, dintotdeauna; niciodată. E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = fie! să zicem că se poate! treacă-meargă!. 2. A se afla, a se găsi într-un anumit loc, la o anumită persoană. Cine-i acolo? ♦ A-și avea originea, a se trage, a proveni. De unde ești? 3. A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Vechi obiceiuri care sunt și astăzi. ◊ Expr. Cât e lumea și pământul = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. ◊ (Impers.; urmat de determinări temporale, fixează momentul unei acțiuni, sugerează trecerea timpului etc.) Era într-o seară. E mult de atunci. 4. A se îndeplini, a se întâmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost. ◊ Expr. Ce-o fi, o fi exprimă indiferența, neputința sau resemnarea cuiva în fața unei situații. Fie! = a) accept să se facă așa cum susții; b) merită, nu e păcat! O fi! = se poate, posibil (dar eu n-aș crede)! Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întâmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în alt chip. (Fam.) Este? = nu-i așa (că am dreptate, că se confirmă ceea ce spun)? 5. A avea prețul...; a costa, a valora. Cât sunt vinetele? 6. (În superstiții, ghicitori etc.) A însemna, a prevesti, a fi semn că... Ce e când ți se bate tâmpla? ◊ Expr. A nu fi bine (sau a bună) = a prevesti ceva rău. B. (Cu funcție copulativă) 1. (Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul) El este vesel. ◊ Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a sprijini pe cineva (într-o dispută). 2. (construit cu dativul; împreună cu un nume predicativ, exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv) Mi-e prieten. ◊ Expr. Ce mi-e (sau ți-e etc.)... = ce importanță are, ce folos decurge din... (Fam.) Ți-o (sau i-o etc.) fi = ajunge! destul! 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ; în legătură cu noțiuni exprimând un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Mi-a fost greu. ◊ Loc. vb. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i plăcea, a îndrăgi, a iubi. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) = (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjuctiv) îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor); port grija, sunt interesat. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) că... (sau să nu...) = mă tem (sau te temi etc.) că... (sau să nu...). 4. (Impers.; urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o noțiune temporală) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Când a fost să plece. 5. (De obicei impers.; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia să...; a se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult până să... Era să moară. 6. (Impers.; urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. E ceva de făcut. C. (Verb auxiliar) I. (Construit cu un participiu, servește la formarea diatezei pasive) Faptele sunt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil, formează timpuri compuse ale diatezei active). 1. (Cu viitorul I formează viitorul anterior) Voi fi terminat. 2. (Cu condiționalul prezent formează perfectul optativ-condițional) N-ar mai fi plecat. 3. (Cu conjunctivul prezent formează perfectul conjunctivului) Să fi spus. 4. (Cu infinitivul formează perfectul infinitivului) Se poate lăuda a fi învățat totul. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formează prezumtivul prezent și perfect) Să se fi aflând mulți în lume? III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect) Te-ai fost dus. [Forme gramaticale: prez. ind. sunt (fam. și pop. îs, prescurtat -s), ești (pr. iești), este (pr. ieste, prescurtat e, îi, i), suntem (acc. și: suntem); imperf. eram (pr. ieram); perf. s. fui (reg. fusei); m. m. ca perf. fusesem; conjunctiv să fiu; imper. pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost] – Lat. sum, *fui, *fire (= fieri).

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată că un lucru se află dincolo de alt lucru, în raport cu poziția observatorului) a) Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După storuri, capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. SADOVEANU, D. P. 127. După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. prep. De după = dindărătul..., din dosul..., dinapoia... De la ușă și de după stîlpi și de sub mese se auzea strigîndu-se: «Gore, Gorică!». M. I. CARAGIALE, C. 141. Luna scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. Pe după = pe dinapoia..., pe dindărătul... Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far. BART, E. 251. Soarele sfințea pe după dealuri. MACEDONSKI, O. III 9. ◊ Loc. adv. (Regional) După masă = la masă; p. ext. în capul mesei, la loc de cinste. El cinează după masă, Eu suspin pe după casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde pe cineva) de (sau pe) după cap (sau gît, grumaz) = a cuprinde cu brațul (sau cu brațele) grumazul cuiva; fig. a îmbrățișa pe cineva. Soacra-mare te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat. SADOVEANU, P. M. 24. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-să pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. A se ascunde (sau a se da) după deget v. deget. A pune (ceva) după ureche v. ureche. b) Mai departe de..., dincolo de... Școala se găsește imediat după grădina publică. Prima stație după Sinaia e Poiana Țapului. ▭ Eu frați n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți. SADOVEANU, B. 109. 2. (Exprimă un raport de succesiune stabilit între lucruri sau ființe, uneori o aglomerare de elemente de același fel) În urma..., pe urma... Vino după mine. ▭ Val după val, infanteria germană căzu. CAMILAR, N. I 241. Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? CREANGĂ, P. 83. Țară după țară drum de glorie-i deschid. EMINESCU, O. I 144. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Loc. adv. Unul după altul = succesiv, pe rînd, în șir, dupăolaltă. Bău trei pahare, unul după altul. ◊ (După verbe ca «a trage», «a tîrî» etc.) Copilul trage sania după el. (Într-o exprimare figurată) M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. (Formulă eliptică de politețe) După dumneavoastră! = în urma dumneavoastră. Poftiți înăuntru. – După dumneavoastră! (Popular) A se duce după cineva v. duce. A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Maică, lucră ce-i lucra, După urît nu mă da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 3. (Cu nuanță finală, după verbe ale mișcării) a) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, spre a-l prinde etc.). Cîinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s-a întors să se culce de-a curmezișul pragului. C. PETRESCU, S. 44. Unchiul Petrică și tanti Matilda aleargă și ei după mama. SAHIA, N. 52. Văzură un porc mistreț mare fugind și un vînător alergînd după dînsul. ISPIRESCU, L. 140. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. ◊ Expr. A se lua după cineva = a urmări pe cineva pas cu pas; fig. a urma, a imita pe cineva. A se ține după cineva = a se ține de capul cuiva, a nu slăbi pe cineva. Se ține după mine ca scaiul. b) În urma sau pe urma unei ființe sau a unui lucru (spre a-l păzi sau spre a-l îngriji). Mama toată ziua umblă după frate-meu, că e bolnav. c) În urma unui lucru (în scop de orientare). Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. 4. (Popular) De pe. Ia-mă-n poală și-mi dă flori: Rujulițe și bujori După dalbii-ți obrăjori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată că a trecut un moment, un eveniment, un răstimp) În urma..., trecînd... După cîțiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul așteptat... măria-sa a chemat pe filozofii săi de taină și s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. Venea acasă după apusul soarelui. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după ispas. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. După ploaie, căciulă de oaie, se spune despre ceva nepotrivit cu o anumită situație, inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. După-amiază sau după-prînz sau după-masă = în partea zilei de la ora 12 sau de la ora prînzului înainte. Am să caut eu s-o văd... După-masă, pe la 4. CAMIL PETRESCU, T. III 47. După-prînz zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. (Substantivat) A tăcut toată după-amiaza. C. PETRESCU, Î. II 50. Îi plăceau colțurile ascunse, umbra liniștită a pomilor din grădină, unde se ducea să citească după-prînzurile. BASSARABESCU, V. 17. Am petrecut amîndoi o după-amiază de fericiri. IBRĂILEANU, A. 21. ◊ Loc. adv. După aceea sau după aceasta sau după asta = apoi, pe urmă. Și-au tăcut după aceea, mult, unul în fața celuilalt. CAMILAR, N. I 23.Bea apoi și ea pe fugă. Merge iarăși după asta La copil și-i dă să sugă. COȘBUC, P. I 222. Îndată după aceea am încălecat iute pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. La vro cîteva zile după aceasta, împăratul arată spînului niște pietre scumpe. id. ib. 216. (În corelație cu adverbele «întîi», «la început» etc.) Întîi munca și după aceea odihna. (Alternînd cu alte adverbe sinonime) O vede... rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. După toate = pe lîngă toate (neajunsurile), ca vîrf la toate. După toate, a mai și pierdut cartea. ♦ (În legătură cu cuvinte și propoziții care exprimă durata stării sau acțiunii anterioare) La capătul..., la sfîrșitul... După o săptămînă de moină, vremea s-a asprit. SADOVEANU, P. M. 227. După vrun ceas de ședere, sare de pe cuibari, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. ♦ (Arată că un fapt este urmarea altuia sau este în strînsă legătură cu altul) În urma..., ca rezultat al... Bătrîni, de mult răsuflați, deveneau mari strategi după al doilea pahar de alcool. CAMILAR, N. I 418. După multă trudă și buimăceală... dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46. După o îndelungată suferire, în sfîrșit, Ipolit a murit. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. Erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau. ISPIRESCU, L. 174. 2. (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătînd că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. După ce șterse gura bidonului cu palma, îl întinse babei lui Cîrjă. CAMILAR, N. I 216. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 246. După ce leul moare, mulți se găsesc să-l jupoaie. ◊ (În corelație cu unele adverbe de timp sau de mod) După ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește. CREANGĂ, P. 313. După ce răstorni carul, atunci găsești drumul cel bun. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul indică în conformitate cu ce se realizează o anumită acțiune) a) Potrivit cu..., în conformitate cu..., conform cu...; la fel cu... Haine croite după măsură. ▭ Gavrilă Țonțoroi e poet născut, pur și simplu; el improvizează la minut după îmboldirile inimei. HOGAȘ, DR. II 186. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. După datinile țării să cinstim pe Întîi Mai. BELDICEANU, P. 54. ◊ După lege = în conformitate cu legea; pe drept, în mod legal, legitim. Sînt căsătoriți după lege. ▭ Doar nu te-ai fi socotind stăpînul? – După lege sînt. DAVIDOGLU, O. 57. După plac = așa cum îi place, cum găsește (cineva) de cuviință; în mod arbitrar. Va putea, în sfîrșit să cumpere locul... să-și înmulțească cotețele după plac. MACEDONSKI, O. III 53. După toate regulile artei = exact cum trebuie, cum scrie la carte. După părerea mea sau după mine = judecînd ca mine, privind lucrurile așa precum cred. După mine, nu ai procedat just. ◊ (Întărit prin «întocmai») Făcu întocmai după sfatul tatălui său. ◊ Loc. conj. După cum sau după cît = așa cum, precum, pe cît. După cum se vede, ciobanul este străin. ISPIRESCU, L. 298. Maică-sa fu nevoită să-i facă acea turtă de merinde, după cum au fost cerut-o el. SBIERA, P. 132. Nici cuminte nu sînt, după cît văd eu acum. CREANGĂ, P. 157. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. id. A. 13. ◊ După cum se întîmplă (în)totdeauna = ca de obicei. După cum se întîmplă totdauna... la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor. MACEDONSKI, O. III 10. ◊ Expr. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva, a urma pe cineva, a se acomoda cu cineva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. A se da (sau a se lăsa) după păr = a se supune orbește, a ceda. În sfîrșit toți trebuiră să se dea după păr și să facă pe placul bătrînei. La TDRG. Dacă (sau cînd) ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. Pe cînd hotărăști ziua plecării? – Cînd ar fi după mine, și mîine. ISPIRESCU, L. 319. A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A se lua după ceva = a urma, a imita, a copia ceva. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet... puse de scobi într-un munte de cremene, ce era acolo, un sălaș. ISPIRESCU, U. 116. A se lua după capul cuiva = a asculta, a urma sfatul cuiva, a nu face după propria sa judecată. M-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri. CREANGĂ, P. 84. b) Ținînd seamă de..., avînd în vedere... Clorul se recunoaște după culoarea sa galbenă-verzuie și după mirosul său înțepător. ▭ Munca se vede după rezultat. CAMIL PETRESCU, T. II 437. Îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său. CREANGĂ, P. 48. Nefiind cineva fizionomist putea... să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ A judeca după aparențe = a judeca ținînd seama de înfățișarea aparentă (adeseori înșelătoare) a lucrurilor. După toate aparențele = ținînd seama de felul cum se înfățișează lucrurile. După toate probabilitățile = cu toată probabilitatea, probabil. 2. (Cu nuanță comparativă) În raport cu..., pe măsura..., în proporție cu... Locotenent Canțîr, dumnezeu să-ți plătească după faptă! CAMILAR, N. I 230. Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! NEGRUZZI, S. I 140. După faptă și răsplată. 3. (Arată raportul de asemănare dintre model și copia lui) Avînd ca model sau ca exemplu... Tablou pictat după natură. ◊ (Fiind vorba de comportări, de acțiuni) Toate fetele și mama Catrina se porniră la cîntat după ea. BUJOR, S. 33. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) 1. (După verbe ca «a merge», «a umbla», «a porni», «a alerga», «a goni», «a trimite» etc., circumstanțialul arătînd persoana sau obiectul pe care le caută cineva spre a și le procura, spre a le aduce) Am venit după Boculei și după domlocotenent Vieru. CAMILAR, N. I 140. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. (Cu elipsa verbului) Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară. CREANGĂ, P. 283. ◊ A întinde mîna (sau mîinile) după (cineva sau ceva) = a întinde mîna (sau mîinile) ca să prindă pe cineva sau ceva. Și-a întins mîinile după floare. Dar spinii florii l-au respins. ISAC, O. 189. 2. (În sens mai abstract, cu referire la treburi, afaceri etc.) Eram la București, după treburi. SEBASTIAN, T. 251. Băietul... îmbucă răpede ce îmbucă și-apoi se duce după trebi. CREANGĂ, P. 153. Moșneagul porni la tîrg după tîrguieli. ȘEZ. V 65. ◊ A striga după ajutor = a cere ajutor. V. (Introduce un complement indirect) 1. a) (După verbe ca «a umbla», «a fi ahtiat», «a fi lacom» etc., arată ființa sau lucrul pe care cineva îl dorește cu pasiune) Le lăsa gura apă la toți după o așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. b) (După verbe ca «a muri», «a se topi», «a fi nebun» etc., arătînd persoana iubită cu patimă sau persoana ori lucrul față de care cineva are o deosebită slăbiciune) Se topea de dor după fiul său. ISPIRESCU, L. 126. Fetei și lui Ipate au început a li sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă... După fată mă topesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ A-și întoarce capul (sau a se întoarce, a se înturna) după cineva sau ceva = a-și întoarce capul sau a se întoarce (în timpul mersului) spre a privi pe cineva sau ceva (care atrage atenția, interesul sau admirația). Mîndră, mîndruleana mea, După fața ta de doamnă Lumea-ntreagă se întoarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. (Neobișnuit) A întreba după cineva = a întreba de cineva, a-și manifesta interesul față de cineva. Frumoasă copiliță! eu voi pleca din lume Și după mine nimeni nu va mai întreba. BOLINTINEANU, O. 206. 2. (Cu nuanță cauzală; după verbe ca «a plînge», «a suspina», «a ofta» sau după expresii ca «a-i părea rău», «a purta doliu» etc., arătînd de cele mai multe ori motivul, cauza din care se produce acțiunea) Începe a se scărmăna de cap și a plînge cu amar după frățiorii săi. CREANGĂ, P. 25. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă străină după o anumită metodă. Lăutarii cîntă după auz, nu după note. ▭ S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. COȘBUC, P. I 57. VII. (Introduce un atribut) a) (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. b) (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă a lui Cehov. VIII. (Leagă două propoziții copulative, arătînd adăugarea unui fapt la alt fapt; numai în loc. conj.) După ce (că)... = în afară de faptul că..., pe lîngă că..., nu-i destul că... Să-ți mai port grija!... După ce că sînt bolnavă. CAMIL PETRESCU, T. II 73. Viespea, după ce miere nu face, mai și împunge. POP. – Variante: (regional) dupe (DELAVRANCEA, H. T. 86), (învechit) dupre (NEGRUZZI, S. I 305) prep.

NICI² conj. (De obicei urmat de «nu»; învechit, regional și arhaizant, fără «nu»; leagă două sau mai multe propoziții, stabilind un raport de coordonare copulativă; repetat, arată excluderea, pe rînd, a ideilor exprimate prin propozițiile sau prin cuvintele pe care le precedă) Nici nu vede, nici n-aude. TOPÎRCEANU, B. 25. Puiule, secuiule! Nici eu să robesc la tine, Nici tu să robești la mine. ALECSANDRI, P. II 24. Nici mi-i foame, nici mi-i sete, Nici mi-i dor de codru verde. ȘEZ. V 12. Nici nu suie, nici coboară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ (Leagă două sau mai multe părți ale unei propoziții cu predicatul negativ) Să nu ocolești nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz. DELAVRANCEA, A. 98. S-a și stîrnit un vifor... de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. CREANGĂ, P. 143. Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Nici așa și nici așa v. așa. Nici una, nici două sau nici una, nici alta = fără multă vorbă, îndată, imediat, numaidecît. Fiul cel mic... se pomeni cu zîna că vine, și nici una nici alta, țop! se prinse lîngă dînsul în horă. ISPIRESCU, L. 213. Și nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi retează capul pe loc, și-l mînîncă. CREANGĂ, P. 23. M-am dus la Galați cu trăsura mea cea galbănă, și cum am agiuns, nici una, nici două... țup în vapor. ALECSANDRI, T. I 310. ◊ (Între «nici» și cuvîntul negat se intercalează pron. pers. «tu» iar verbul se omite, subînțelegîndu-se) Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. ISPIRESCU, L. 174. Femeia lui Ipate și cu baba, cînd se trezesc din amețeală, nici tu drumeț, nici tu copil, nici tu nemica! CREANGĂ, P. 174. Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nemica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăți dai. id. ib. 201. ◊ (Leagă două propoziții negative continuînd și întărind în propoziția a doua negația din propoziția întîi) Nu caut vorbe pe ales, Nici știu cum aș începe. EMINESCU, O. I 173. Obștea ne-a trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește. NEGRUZZI, S. I 139. Trandafire, n-ai mai fi, Nici în oale-ai înflori! ALECSANDRI, P. P. 341. ◊ (Uneori precedat de «și») Nu s-a mai pomenit și nici cred că s-a mai pomeni una ca asta undeva. CREANGĂ, P. 102. ♦ (Leagă două sau mai multe părți ale aceleiași propoziții, negînd noțiunea exprimată prin cuvîntul pe care îl precedă) Lișițile, nefiind chioare nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46.

PROPOZIȚIE s. f. (cf. fr. proposition, lat. propositio, -onis): unitate sintactică de ordin superior cu un singur predicat. Este caracterizată prin conținut de cunoaștere (rezultatul constatărilor vorbitorului în legătură cu realitatea) sau prin conținut afectiv-volițional (atitudinea vorbitorului față de realitate) și prin ideea de predicație unică (referirea sau raportarea conținutului propoziției sau reprezentărilor vorbitorului la realitate, prin intermediul unui singur indice de predicație: verb sau locuțiune verbală la moduri personale, expresie verbală impersonală cu verbul a fi la un mod personal, adverb predicativ, interjecție predicativă, intonație predicativă însoțită uneori de pauză, de topică și de punctuație corespunzătoare). ◊ ~ enunțiativă: p. care conține relatarea unui fapt real, realizabil sau ireal, ca în exemplele „Munca e ritmul vieții” (V. Pârvan); „Când te-aud, nu m-aș mai duce” (Folclor); „Să fi rămas la coasă” (O. Goga). v. și enunțiativă. I se mai spune și p. asertivă sau declarativă, fiind opusă interogativei și imperativei. ◊ ~ interogativă: p. prin care se formulează o întrebare, ca în exemplele „Acum, ce-ai rămas cu capul între urechi?” (M. Preda); „...cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie hăi?!” (Ion Creangă). v. și interogativă. ◊ ~ neafectivă (neexclamativă): p. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Frații săi prinseseră pizmă pe el” (P. Ispirescu); „Câți ani or fi de atunci?” (Z. Stancu). ◊ ~ afectivă (exclamativă): p. care conține sentimente, care sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Ce mândri sunt oțelarii de cutezătoarea lor muncă!” (Geo Bogza); „De ce nu moare omul... fericit!?” (I. L. Caragiale). ◊ ~ afirmativă (pozitivă): p. cu caracter de afirmație, de fapt pozitiv; p. care afirmă ceva, care reprezintă o afirmație, ca în exemplele „Prin ceață – obosite, roșii fără zare – / Ard afumate triste felinare” (G. Bacovia); „În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini” (I. L. Caragiale); „Ce ne facem, noi, Patrocle?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ negativă: p. cu caracter de negație, de fapt negativ; p. care neagă ceva (acțiunea verbului predicat), care reprezintă o negație, ca de exemplu „Ba eu n-am înțeles!” (Ion Creangă); „Din fericire pentru dânsul, Eminescu n-a fost martor al acestei rătăciri” (N. Iorga); „...și să nu uitați a citi cartea” (Z. Stancu); „Nu-ți dă demâncare?” (I. L. Caragiale); „Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ analizabilă: p. care poate fi analizată, care poate fi desfăcută în părțile ei componente, ca de exemplu „Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, / Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum” (V. Alecsandri). ◊ ~ neanalizabilă: p. care nu poate fi analizată, care nu poate fi desfăcută în părți componente, ca de exemplu „- Așa a spus? – Da” (M. Sadoveanu); „A intrat în pământ! – Nu... E la han” (I. L. Caragiale); „- Te întorci la Pașcani? – Desigur” (M. Sadoveanu); „(Ilinca): Fa, Oană, ție ți-e lene. (Oana): Ba.” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ simplă: p. alcătuită numai din subiect și predicat sau numai dintr-o parte principală de propoziție, ca de exemplu „Drumețul intră” (V. Alecsandri); „Petre Rădoi nu muncește” (Z. Stancu); „Era o frumusețe!” (I. L. Caragiale); „Apa e lină, adâncă, tăcută” (A. Vlahuță); „Primăvară!”; „Plouă”. ◊ ~ dezvoltată: p. alcătuită din părți principale (subiect și predicat) și părți secundare (atribut, complement și element predicativ suplimentar), ca de exemplu „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Patria e... târâm de vis” (Ion Lăncrănjan); „...pădurea înseamnă pentru noi... o parte a ființei noastre sufletești, o notă constitutivă a noțiunii de român” (C. C. Giurescu). ◊ ~ monomembră: p. care dispune numai de una din părțile sale principale (sau numai de predicat, sau numai de subiect), la care se pot adăuga, bineînțeles, determinantele fiecăreia (poate fi deci simplă sau dezvoltată), ca de exemplu „...dimineața ninge iară” (V. Alecsandri); „De-abia se-nnoptase” (I. Slavici). „Toamnă. Pădurea fumegă” (Em. Gârleanu); „Frumoasă vreme.” (L. Rebreanu). ◊ ~ bimembră: p. care dispune de ambele părți principale (exprimate sau neexprimate), ca de exemplu „Dormi!” (G. Topârceanu) – cu subiect inclus; „A intrat în baltă” (Em. Gârleanu) – cu subiect subînțeles: „Tăceau acum toți” (L. Rebreanu) – cu subiect exprimat. ◊ ~ verbală: p. în care există un verb la un mod predicativ, ca de exemplu „Afară tuna... Afară fulgera” (I. Slavici); „Flăcăii tăcură” (Em. Gârleanu); „Lina-i vinovată!” (G. Coșbuc); „Sună clopotele” (I. L. Caragiale); „Scutură ștergarul!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ nominală: p. în care nu există un verb la un mod predicativ, ci numai nume și determinantele acestora, ca de exemplu „Duminecă. Satul e la horă” (L. Rebreanu); „Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curtea boierului – vraiște” (Z. Stancu). ◊ ~ principală: p. care dispune fie de o anumită suficiență și autonomie semantică, limitate însă prin relațiile ei cu alte propoziții din frază, fie de o insuficiență semantică și de o lipsă de autonomie, completate de relațiile ei cu alte propoziții din frază, ca în exemplele „Maică, mulți te-au dușmănit, / Că ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ne dusesem acolo împreună cu ei, ca să cumpărăm niște lemne”; „De când a plecat, noi nu mai avem liniște”; „Oamenii au ieșit la câmp și au început culesul porumbului”; „Cred că are dreptate”; „Trebuie să mai așteptăm”; „E ușor să vorbești”; „Dorința lui este să obțină aprobarea”; „Zicea că va veni joi”; „Bineînțeles că nu mai plecăm”. ◊ ~ secundară: p. cu înțeles insuficient, care depinde lexical (și gramatical) de o altă propoziție din cadrul frazei, al cărei înțeles este completat de o altă propoziție, ea neputând exista ca unitate de sine stătătoare. Astfel: „După ce s-au dus leșii, m-am dus cât colea pe urma lor până la Cotnari” (C. Negruzzi); „Până la o sută de metri am impresia că zbor ca un tren fulger” (Aurel Vlaicu). ◊ ~ regentă (supraordonată): p. cu înțeles suficient sau insuficient, principală sau secundară, de care depinde gramatical o propoziție din cadrul frazei. Astfel: „Aici e țara, unde-i brazda ei” (Adrian Păunescu); „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată” (Folclor); „E firesc să preferați un loc așa de frumos” (M. Sadoveanu); „Desigur că în știință lipsa de documentare supără” (G. Călinescu); „Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului” (N. Filimon); „Iară Lică era... precum nu fusese mai înainte” (I. Slavici); „...e fermecătoare naivitatea / să crezi / că tu poți îndrepta o țară” (Camil Petrescu). ◊ ~ subordonată (dependentă): p. cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție (de subiect, de nume predicativ, de atribut, de complement, de element predicativ suplimentar). Astfel: „Nu e basm născocit ceea ce spune mătușă-mea Uțupăr” (Z. Stancu); „Doar să te porți de acum tare bine, să mai fiu ceea ce am fost pentru tine” (Ion Creangă); „Până una alta, își căutară culcuș unde să mâie peste noapte” (P. Ispirescu); „În cele din urmă premiantul tuși și începu să spună o poezie” (M. Preda); „Faptul îl împiedica să spuie ce căuta” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ apozitivă: p. cu funcție de apoziție (v.) pe lângă substantivul explicat din altă propoziție, ca în exemplul „Avea un singur gând¹ /: / să meargă până la ei.² /” ◊ ~ independentă: p. cu înțeles suficient, cu autonomie semantică și gramaticală, neintegrată în frază, fără relații gramaticale cu alte propoziții. Astfel: „Oamenii din târg trec repede” (B. Șt. Delavrancea); „Eminescu și-a deschis singur calea spre poporul român într-o existență foarte de timpuriu împinsă înspre slujirea unor țeluri mai înalte decât acelea ale unei vieți individuale” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). ◊ ~ dependentă: v. p. subordonată. ◊ ~ coordonată: p. principală sau secundară, regentă sau subordonată, care se află în raport de coordonare (paratactică sau joncțională) cu o altă propoziție de același fel din cadrul frazei. Astfel: „Patria e conștiință și muncă, / e luptă și cinste, / e adevăr și dreptate, / e durere și bucurie” (Ion Lăncrănjan); „Nu-i simplă misiunea / și / viața nu-i ușoară” (Adrian Păunescu); „...mie îmi părea bine / fiindcă Huțu știa lecția / și / o spunea frumos” (I. Slavici); „Mi se părea / că pământul se scurge în haos... sau / mi se părea / că... niște negre și vaste cercuri concentrice se desfac” (C. Hogaș). ◊ ~ juxtapusă: p. coordonată, bazată pe o intonație de enumerare în raport cu coordonata ei, ca în exemplul „Uniți-vă în cuget,¹ /uniți-vă-n simțiri!”² / (Andrei Mureșanu).◊ ~ copulativă: p. coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei, cu coordonata acesteia, ca în exemplul „înalță-ți a ta frunte¹ / și / cată-n giur de tine!”² / (Andrei Mureșanu); ◊ ~ adversativă: p. coordonată care exprimă divergența față de coordonata ei, în exemplul „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt,¹ / dar / nu ne-am rupt”² / (A. Vlahuță). ◊ ~ opozitivă: p. coordonată care exprimă opoziția față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu voi sicriu bogat, / Podoabe și flamuri,¹ / Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri”² / (M. Eminescu). ◊ ~ disjunctivă: p. coordonată care exprimă excluderea față de coordonata ei, ca în exemplul „Se oprise¹ / sau / nu se oprise?”² / (M. Preda). ◊ ~ alternativă: p. coordonată care exprimă alternarea față de coordonata ei, ca în exemplul „Aci râde,¹ / aci plânge”² /. ◊ ~ conclusivă: p. coordonată care exprimă concluzia față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu ne-a trimis nici o veste,¹ / deci / vom pleca noi acolo”² /. ◊ ~ eliptică: p. căreia îi lipsește o parte principală (subiectul sau predicatul) ce se subînțelege. De aici: p. eliptică de subiect și p. eliptică de predicat: „Nu a ajuns la timp” (el, ea); „În parc, foarte mulți copii” (erau); „Nu știu¹ / când² / și / unde au plecat”³ / (ei, ele – au plecat). ◊ ~ fără subiect: p. care nu dispune de subiect gramatical (acesta nu e nici inclus, nici subînțeles măcar). Ea are aspectul unei monomembre verbale: „O, cum fulgeră de strașnic” (C. Negruzzi); „Se-nserase bine” (G. Coșbuc); „Ziua plouă” (G. Topârceanu); „Noaptea ninge” (V. Alecsandri). ◊ ~ fără predicat: p. care nu dispune de predicat (care nu este nici presupus, nici subînțeles). Are aspectul unei monomembre nominale: „Iarnă. Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curte dreptunghiulară, de câteșipatru părțile întărită, ca o închisoare” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ impersonală: p. realizată cu ajutorul unui verb sau al unei expresii verbale impersonale (v. exemplele date la p. fără subiect). O asemenea p. poate fi de multe ori regenta unei subordonate subiective: „Plouase în ajun” (M. Sadoveanu); „Și ninge ca-ntr-un cimitir” (G. Bacovia); „...acuși se face ziuă!” (Ion Creangă); „Se luminează încet, încet” (Em. Gârleanu); „Cred că în noaptea asta brumează” (Pavel Dan); „Mi se întâmpla din când în când / să mă aflu cu Caragiale într-o cafenea” (I. Slavici); „...trebuie / să ceri de la tată-tău... arcul” (P. Ispirescu); „- Nene Niță... nu e bine / să porți țidula asta în buzunar” (I. L. Caragiale). ◊ ~ hortativă (imperativă): p. care exprimă un îndemn prin modul imperativ cu care se construiește sau prin forma de conjunctiv prezent cu valoare de hortativ (imperativ) pe care o include într-un context determinat. Astfel: „Ascultați!... / marea fantomă face semn” (Gr. Alexandrescu); „Dă-mi patru mii de franci” (M. Preda); „...și-ți adă aminte în zilele tale fericite de prietenul tău Dianeu!” (I. Budai-Deleanu); „Să nu vă supărați, cucoane!” (Ion Creangă). ◊ ~ optativă: p. care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită, ca în exemplele „Aș merge în excursie”; „Aș mânca o înghețată”; „M-aș odihni puțin”; „Aș sta pe iarbă”. ◊ ~ potențială: p. care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni, fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu, ca în exemplul „Cu prilejul acesta, am vedea și mănăstirile” (am putea vedea...). ◊ ~ condițională: p. circumstanțială care exprimă condiția realizării acțiunii din propoziția regentă, ca în exemplele „Dacă mergi pe aici,¹ / nu ți se întâmplă nimic rău”² /; „Să am eu bani,¹ / aș face multe”² /. ◊ ~ dubitativă: p. care exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranță sau o bănuială, ca în exemplul „Păi, să fi fost așa, la cincisprezece-douăzeci de minute după încetarea bombardamentului” (M. Preda). ◊ ~ intercalată: p. așezată într-un loc neobișnuit, între componentele unei conjuncții subordonatoare compuse, între conjuncția subordonatoare și predicatul subordonatei pe care aceasta o introduce, între subiectul și predicatul altei propoziții, între predicatul și complementul altei propoziții, între complementul și predicatul altei propoziții etc., ca în exemplele „Asta înseamnă ca, după ce le-ai primit, să anunți imediat editura”; „Știu că, dacă întârzie, se va supăra”; „Jupânul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă” (I. L. Caragiale); „...trebuie să mă urmezi – și aceasta îți va fi pedeapsa – într-o lungă controversă” (Al. Odobescu); „...totdeauna când o pedepseam se uita urât” (M. Sadoveanu). ◊ ~ incidentă: p. intercalată între părțile unei propoziții sau între propozițiile unei fraze, care aduce o informație suplimentară în comunicare, nelegată însă sintactic de fraza în care este inclusă. Astfel: „În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea... m-am frământat” (Ion Creangă); „...numai barba și punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă!” (idem); „Mie, adăugă mătușa mea Caliopi, îmi place mai ales frumoasa poftă de mâncare a domnului Ghenciu” (M. Sadoveanu); „Bagă de seamă, bărbate, – îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă” (L. Rebreanu); „Poftim, nepoate Grigri, zice, citește și te bucură” (M. Sadoveanu); „Nevastă-sa – că uitasem... – aprinsese o sumă de lumânări” (I. L. Caragiale); „Când a plecat de-acasă... mama lui – de treabă femeie! - l-a sărutat” (idem); „Ce bine ar fi fost – nu e așa, amice? – să-mi fi adus eu mai demult aminte” (Al. Odobescu); „Amicul nostru (mărturisesc astăzi / că acela eram eu însumi)... s-a grăbit a schimba vorba” (idem); „Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat...” (M. Preda). ◊ ~ relativă: 1. (rar) p. atributivă introdusă prin pronume, adjective sau adverbe relative (v. atributivă). 2. orice propoziție subordonată introdusă prin pronume, adjective și adverbe relative (v. circumstanțială și completivă). ◊ ~ echivocă: p. care conține o construcție ambiguă, neclară, echivocă sau care capătă caracter ambiguu de la un cuvânt echivoc din propoziția anterioară, ca în exemplul „...vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici” (I. L. Caragiale). ◊ parte de ~: v. parte de propoziție (Pentru clasificarea p. v. criteriu).