OEDIPE, operă în patru acte de George Enescu, compusă între 1921 și 1931 pe un libret de Edmond Fleg, după Sofocle, premiera la Paris, în 1936, premieră în limba română (traducere de Emanoil Ciormac) în 1958, la București. Operă inspirată și generoasă, cu un bogat material muzical ce traduce grandoarea mitului grecesc și forța lui tragică, figura lui O. simbolizând patetica luptă a omului cu destinul. Cea mai importantă lucrare enesciană.

AMFILOHIE HOTINIUL (c. 1735- c. 1800, n. sat Zagavia, jud. Iași), cărturar român. Episcop de Hotin. A militat pentru înlocuirea în învățămînt a limbii grecești cu cea română. A tradus și a prelucrat în românește primele manuale de matematică și geografie („Elemente aritmetice”, „De obște gheografia”).

FILOTEI sân Agăi Jipei (c. 1670-c. 1720), cântăreț și protopsalt român. A tradus din greacă și slavonă texte ale cântării la strana tradițională ortodoxă. Lucrări psaltice („Psaltikie rumânească”).

Biblie f. 1. cărțile sfinte ale Evreilor și Creștinilor: Sf. Scriptură, adică Vechiul și Noul Testament. Biblia coprinde cărți juridico-istorice (Pentateuc, Judecători, Regi, Faptele apostolilor), etice sau morale (Psalmi, Iov și Epistolele apostolului Pavel) și profetice (Isaia, Ieremia, etc., Apocalipsul). Cea mai veche traducere a Testamentului Vechiu e așa zisa Septuaginta (făcută elinește în Alexandria Egiptului de cei 70 tălmaci), din care derivă prima traducere latină, orientală, slavă și română (prima traducere completă fu Biblia lui Șerban-Vodă dela 1688); 2. fig. cartea cărților, cartea cea mai însemnată a unei literaturi.

Alexandru Prenume larg răspîndite în Europa și în afara granițelor ei, frecvente și cu o îndelungată tradiție, Alexandru și Alexandra reproduc vechile nume pers. gr. Aléksandros (gen. Aleksándru) și Aleksándra. Dacă răspîndirea și popularitatea numelui sînt strîns legate de faima celebrului rege și cuceritor macedonian, numele este cu mult mai vechi în onomastica Greciei antice, fiind atestat inițial chiar în Iliada ca un alt nume al lui Paris, fiul lui Priam. Mult mai tîrziu, în Descrierea Eladei de Pausanias, corespondentul fem. Aleksándra, apare ca supranume pentru Casandra, fiica lui Priam și sora lui Paris. încadrat într-o bogată familie de vechi nume pers. compuse (Aléksarhos și Aléksikles, cunoscute încă de la Tucidide, Aleksídemos la Platon, Aleksikrátes, la Plutarh etc.), Aléksandros este interpretat, în mod curent, ca un compus din verbul aléxo „a apăra, a proteja” și subst. aner, gen. andrós „bărbat, om” (element de compunere foarte frecvent în onomastica greacă). Semnificația „care apără pe oameni” a compusului se potrivește într-adevăr atît lui Paris, cît și Casandrei, dar imediat se naște și întrebarea de ce numai lor; răspunsul îl dau acei specialiști care consideră că, în Iliada, Aleksandros este o încercare de „grecizare” sau de „traducere” a numelui lui Paris, probabil de origine frigiană. în acest context de presupuneri, este interesantă o nouă ipoteză emisă în legătură cu numele în discuție. în vechile limbi din Asia Mică, vorbite de populațiile preelenice, apare un nume pers. Alekshandu probabil, preluat de greci, și necunoscîndu-i-se semnificația, acest vechi nume a fost modificat în Aleksandros, cu semnificația clară, ca majoritatea numelor în uz (nu trebuie să uităm că epopeea homerică, ca și vechea mitologie greacă, conține multe elemente ale onomasticii preelenice sau neelenice, printre care și numele multor troieni). Atestat frecvent după epoca lui Alexandru Macedon, numele atinge o largă răspîndire încă din epoca elenistică. Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), fiul lui Filip, educat de Aristotel, rege al Macedoniei, excepțional comandant de oști și mare cuceritor, unifică sub dominația greacă o mare parte a lumii antice, răspîndind în lumea mediteraneeană și orientală elementele culturii și civilizației grecești (vechile izvoare grecești menționează 17 orașe care în antichitate îi purtau numele, Alexándreia, dintre acestea cel mai cunoscut este Alexandria, fondată în 332 – 331 î.e.n. de Alexandru Macedon, fostă capitală a Ptolemeilor, renumită prin Farul (una dintre „cele șapte minuni ale lumii”) și Biblioteca sa celebră; important centru cultural și religios al elenismului era cunoscut și prin renumitele școli filozofice, denumite „alexandrine). Departe, ca timp și spațiu, de Grecia care l-a creat, Alexandru își recapătă vechea popularitate și strălucire în cadrul civilizației apusene medievale. Elementul revitalizator este literatura, mai precis celebrul roman popular, cunoscut la noi sub numele de Alexandria, probabil, secole întregi, opera cu cea mai largă răspîndire și cea mai largă audiență la un public foarte divers. Romanul lui Alexandru a luat naștere în lumea greacă a ultimilor secole dinaintea erei noastre și este atribuit istoricului Calistene din Olint (360-327 î.e.n.), participant la războaiele lui Alexandru Macedon. O redactare de prin sec. 3 e.n., tradusă în latină în sec. 4-5 de lulius Valerius, începe să circule în Asia și Europa răspîndind legenda lui Alexandru cel Mare. Arabi și persani, sirieni și evrei, italieni, francezi și spanioli au cunoscut, interpretat și refăcut în sute de feluri acest roman într-adevăr popular. Traducerea latină a lui lulis Valerius apare citată încă din sec. 9 sub titlul De ortu, vita et obitu Alexandri Magni, iar în 1473 este tipărită pentru prima oară la Utrecht o traducere a italianului Leon. Romanul care a servit multă vreme în evul mediu, în școlile occidentale, drept carte de istorie, ajunge și la români, probabil tradus la sfîrșitul sec. 16, după o versiune slavă de redacție sîrbo-croată (este cunoscută astăzi la noi doar o copie din 1620). Trăind multe secole într-un mediu de cultură slavonă, românii au cunoscut Alexandria cu siguranță și înainte de traducerea ei; folclorul nostru, în care Alexandru apare ca un termen de comparație ideal în materie de vitejie, nelipsit aproape din nici o conăcărie sau orație de nuntă, aduce probe sigure în această privință. Vechea și îndelungata influență a cărții populare se resimte puternic și în domeniul onomasticii populare, în care circulă, alături de numele în discuție, și altele de aceeași proveniență. Nu trebuie însă să limităm explicarea răspîndirii, frecvenței și numeroaselor forme sub care circulă Alexandru la noi numai la influența cărții populare. Intrat în inventarul creștin, purtat de nenumărați martiri și sfinți din primele secole ale erei noastre și devenit calendaristic, Alexandru cîștigă o nouă șansă de a se menține în uz și de a se răspîndi în lume. Pătrunse în onomastica slavă (la popoarele slave vecine atestările diferitelor forme sînt vechi și frecvente), numele ajung la noi, sînt adaptate sistemului limbii și dau naștere unor forme noi, derivate cu diferite sufixe. Alexandru a fost în istoria noastră un nume tradițional pentru domni, purtat de nu mai puțin de 22 de domni ai celor două țări românești (primul a fost Nicolae-Alexandru, domn al Țării Românești începînd din 1352); în Letopisețul său, cronicarul Grigore Ureche ne-a lăsat o interesantă mărturie în acest sens: au ridicat domn pre Petre Stolnicul și-i schimbară numele de-i zicea Alexandru Vodă, pre carele l-au poreclit Lăpușneanu”. Alături de mai vechile influențe bulgare, sîrbo-croate sau ucrainene, nu trebuie omise nici cele maghiare sau, mult mai noi și puține, cele apusene. Dar, iată în continuare, o parte dintre „membrii” familiei numelui Alexandru, dintre care doar cîteva au ieșit din uz, dar apar ca nume de familie: Alecu, Aleea, Lec(u), Leea (atestat încă din 1235), Lexi, Lixandru, Lixandra, Lixăndrucă, Drucă, Lixăndruță, Druță, Lisandra, Lisandru, Lisăndrina, Sandru, Sandra, Alexandrin, Sandrin, Drinu, Alexandrina, Sandrina, Drina, Sandu, Sanda, Săndel, Sănducu, Ducu, Sănduleț, Săndulache, Sănduțu, Duțu, Șandru (din magh.), Șandre(a), Șăndru, Șendrea, Oleșca (din ucr.), Schindir (din turc. Iskender), Alaci (din ser.), Sandi, Sașa, Șura etc. • Engl. Alexander (cu hipoc. Sandy, Sanny), fr. Alexandre, germ. Alexander (cu hipoc. Sander, Xander), Alexandra, Alexandrine, it. Alessandro, Alessandra (cu hipoc. Sandro, Sandra, Sandrino, Sandrina), sp. Alejandro, Alejandra, magh. Sándor, Alexandra, Szandra, bg. Aleksandăr, Aleksandra, rus. Aleksandr, Aleksandra (hipoc. curente Sanea, Sașa, Șura, Leksa etc.), Aleksandrin, Aleksandrina etc.

ALEXANDRIA, roman popular. Scris în Egiptul elenistic (c. sec. 3 î. Hr.) și atribuit istoricului Callisthenes, evocă, apelînd adesea la elemente miraculoase, fantastice, războaiele lui Alexandru Macedon. Răspîndit în toată Europa, A. a pătruns în literatura română printr-o traducere în slavona sîrbo-croată. Această versiune stă la baza primei prelucrări românești cunoscute, datînd din a doua jumătate a sec. 16 și păstrată în cópii manuscrise, în toate provinciile românești. Elemente din A. au intrat în folclor (colinde, orații etc.) și în onomastica populară.

BREZIANU, Barbu (1909-2008, n. București), istoric de artă. Exeget al operei lui Brâncuși („Brâncuși în România”). Studii asupra creației unor artiști români interbelici. A tradus epopeea finlandeză „Kalevala”.

CALIMAH, Codul ~, cod civil al Moldovei. Intrat în vigoare în 1817, în timpul domniei lui Scarlat Callimachi. Elaborat în limba neogreacă și tradus în limba română în 1833. Bazat pe obiceiul pămîntului și pe dreptul bizantin.

MANASSES, Constantin (?-1187), cronicar bizantin. Mitropolit de Navpaktós. Principala sa scriere, „Istoria sinoptică”, un cronograf în versuri de la „facerea lumii” până la 1081, a circulat în Țările Române într-o traducere medio-bulgară din c. 1331-1340, folosind drept model unor cronicari ca: Moxa, Macarie, Azarie ș.a.

HELIODOR (HELIODOROS) din Emesa (sec. 3), scriitor grec. Romanul său „Etiopica”, în care, prin intermediul unei intrigi stufoase, este redată povestea de dragoste dintre Theagene și Haricleea, a avut, în Evul Mediu, o mare circulație în Bizanț și în restul Europei. A fost tradus în limba română de logofătul Toma Dimitriu, din Iași (1772-1773). În Moldova a circulat și sub denumirea de Iliodor.

IOSIF GHEORGHIAN (1829-1909, n. Botoșani), prelat român. M. de onoare al Acad. (1901). Episcop de Huși (1865-1879) și al Dunării de Jos (1879-1886). Mitropolit primat al României (1886-1893, 1896-1909). A tradus în limba română lucrări de istorie bisericească.

SURET, sureturi, s. n. (În Evul Mediu, în Țările Române) Copie sau traducere (a unui act, a unei scrisori). – Din tc. suret.

românit, ~ă a [At: CR (1830), 334²/25 / V: rum~ / Pl: ~iți, ~e / E: români] (Înv) 1 Românizat (1). 2 Tradus în românește Si: românizat (3).

românizat, ~ă a [At: BĂLCESCU, M. V. 541 / S și: ~isat / Pl: ~ați, ~e / E: româniza] 1 Devenit român (1) Si: (înv) românit (1). 2 (D. cuvinte, expresii etc) Adaptat la structura și normele limbii române. 3 Care este tradus în românește Si: (înv) românit (2).

Dosoftei (1624-1693), cârturar român, mitropolit al Moldovei (1671-1686), de origine macedoneană (numele de mirean: Dumitru Barila). A fost mai întâi monah la m-rea Probota (1649), episcop la Huși (1658) și la Roman (1669). Creator al poeziei românești culte și promotor al limbii române în bis., a tradus din slavonă și a prelucrat Psaltirea pre versuri tocmită (1673) și a tradus Sfânta Liturghie, Paremiile de preste an și Viața și petrecerea sfinților (4. vol.). Datorită vitregiei vremurilor a fost exilat în Polonia, unde a și murit.

evangheliar, evangheliare s. n. Carte bisericească de cult, care cuprinde părțile (pericopele) din Evanghelie scrise ce cei patru evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Ioan, așa cum se folosesc ele la serviciul divin în tot cursul anului bisericesc; tetraevanghel; sfânta evanghelie. ♦ Evangheliarul de la Putna = carte de cult (1488-1489), cuprinzând cele patru evanghelii, operă a caligrafului și miniaturistului Palade (sec. 15), pe care l-a decorat cu remarcabile frontispicii și inițiale. ♦ Evangheliarul slavo-român de la Sibiu = carte de cult, cuprinzând primul text în limba română cu litere chirilice cunoscut până azi, tipărită la Sibiu între 1551 și 1553 (deci cu aproape un deceniu înainte de Coresi) de Filip Moldoveanu, care a tipărit și Catehismul luteran. Evanghelia după Matei din acest evangheliar este o traducere din slavonă în română, la care s-a folosit și textul german al Bibliei lui Luther. Constituie un important monument de limbă veche și de cultură românească și a fost publicat de Academia Română pentru prima oară în anul 1971. [Var.: evanghelier, vangheliar s. n.].

SIMION, Ștefan (?-1656), mitropolit al Transilvaniei (1643-1656). Prin grija lui s-a efectuat prima traducere integrală în limba română a „Noului Testament”, apărut la Bălgrad (Alba Iulia) în 1648, în prefața căruia, pornindu-se de la ideea unității poporului român, se formulează necesitatea unei limbi scrise comune pentru românii din toate provinciile.

Macarie (c. 1780-1836), ieromonah și compozitor, n. în com. Perieți, jud, Ialomița, prof. de psaltichie și director al Școlii de cântăreți bisericești a Mitropoliei din București (1819-1827), stareț al m-rii Bârnova, prof. de psaltichie la m-rea Neamț și la Episcopia Buzăului (1830-1834) și tipograf la m-rea Căldărușani. A tradus din limba greacă în română repertoriul de bază al slujbei religioase. Op. pr.: Anastasimar (1823), Irmologhion (1823), Teoreticon (1823) și alte cântări religioase.

NĂSTUREL (-HERESCU), familie de boieri români din Țara Românească. Mai important: Udriște N. (c. 1596-c. 1658, n. sat Herești, jud. Giurgiu), boier cărturar, cumnatul domnului Matei Basarab. Însemnat rol cultural și politic în timpul domniei acestuia, a îndeplinit și unele misiuni diplomatice. A tradus din slavonește în limba română romanul popular „Vaarlam și Iosaf” și din latină în slavonă, cartea lui Thomas a Kempis, „De imitatione Christi”. Posesorul unei valoroase biblioteci.

RUFFINI, Mario (1896-1980), istoric și filolog italian. Prof. univ. la Torino. Numeroase studii privitoare la limba, literatura și istoria românilor. Autor al unei remarcabile traduceri în limba italiană a poeziilor de dragoste ale lui Eminescu (M. Eminescu, „Poesie dámore”, 1964), traducere premiată, în 1965, de Acad. Română. Alte lucrări: „Contribuție la bibliografia asupra artei populare românești”, „Istoria românilor din Transilvania”.

GASTER, Moses (1856-1939, n. București), filolog român de origine evreu. Expulzat din țară în 1885, s-a stabilit în Marea Britanie. M. de onoare al Acad. (1919). Studii de literatură veche („Literatura populară română”, „Apocrifele în literatura română”, „Chrestomație română”) și de ebraistică. A tradus în engleză legende și basme românești.

MILESCU, Nicolae Spătarul (1639-1708), boier și cărturar umanist din Moldova. Participând la un complot eșuat împotriva domnului Ștefăniță Lupu (1659-1661), a fost silit să ia drumul pribegiei. A peregrinat în Germania, Franța (unde a îndeplinit o misiune diplomatică), Suedia (de unde a trimis janseniștilor un tratat teologic în latinește, care reprezintă prima lucrarea a unui român tipărită la Paris, 1669) și s-a stabilit în Rusia (1671), devenind șef al corpului de tălmaci de pe lângă consiliul diplomatic din Moscova. A tradus și compilat în limba română lucrări cu caracter istoric, religios, educativ și filologic („Catehismul ortodox” al patriarhului Atanasie al Alexandriei, „Vechiul Testament” în 1667 și o primă istorie a Imp. Otoman), în latină și rusă. Între 1675 și 1678, a îndeplinit, din însărcinarea țarului Aleksei Mihailovici, o misiune diplomatică la Beijing, în urma căreia a scris un „Jurnal de călătorie în China” și „Descrierea Chinei”, lucrări valoroase sub raport literar și, mai ales, documentar.

BIBLIA DE LA BLAJ (1795), a doua traducere integrală a „Bibliei” în limba română, datorată lui Samuil Micu. Marchează un progres în evoluția limbii literare în raport cu versiunea anterioară (1688), a fraților Greceanu.

BIBLIA DE LA BUCUREȘTI (1688), prima traducere integrală a „Bibliei” în limba română, datorată fraților Șerban și Radu Greceanu și tipărită din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești. Monument al limbii române vechi, cu rol deosebit în dezvoltarea limbii literare.

biblie s. f. 1. (Art. sg.: Sfânta Scriptură) Denumire dată „sfintelor scripturi”, adică colecției de scrieri religioase ale Vechiului și Noului Testament, pe care Biserica le-a adunat și le-a declarat ca fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt. Vechiul Testament cuprinde revelația lui Dumnezeu, făcută prin Moise și profeți, iar Noul Testament revelația făcută prin însuși Fiul Său întrupat, Iisus Hristos, și transmisă prin apostoli. Vechiul Testament cuprinde 39 de cărți (după Septuaginta încă 14 cărți deuterocanonice), iar Noul Testament 27: cele 4 evanghelii, o carte istorică (Faptele apostolilor), cărțile cu conținut didactic (epistolele) și o carte profetică (Apocalipsa). ♦ Biblia de la București (1688) = prima traducere integrală a Bibliei apărută în limba română, datorată fraților Radu și Șerban Greceanu și tipărită din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești; reprezintă un monument al limbii române vechi și a avut un rol deosebit în dezvoltarea limbii române literare. ♦ Biblia de la Blaj (1795) = a doua traducere integrală a Bibliei în limba română, datorată lui Samuil Micu; marchează un progres în evoluția limbii române literare în raport cu versiunea fraților Greceanu. 2. Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe etc. – Din lat. biblia (< gr. biblia, pl lui biblion).

ARISTIA, Constantin (Costache) (c. 1800-1880, n. București), actor și scriitor român. Membru fondator al Societății Filarmonice. A tradus din Homer și Alfieri.

„Floarea darurilor” („Albinușa”), culegere de pilde și de sentințe cu caracter didactic-moralizator, alcătuită de Tommaso Gozzadini în sec. 13 sub titlul „Fiore di virtu” și cu o largă circulație și în țările române începând din sec. 16 (cea mai veche traducere datând din 1620).

FILSTICH, Johann (1684-1743, n. Brașov), istoric și profesor sas din Transilvania. Rector al gimnaziului din Brașov (din 1720). Autor al unor lucrări privind îndeosebi istoria politică și bisericească a Țărilor Române. Primul istoric sas care care a tradus în lb. germană cronici românești. A reorganizat învățământul săsesc din Brașov.

FLOAREA DARURILOR (ALBINUȘA), carte populară, culegere de pilde și sentințe cu caracter didactic-moralizator, alcătuită de călugărul italian Tommaso Gozzadini sub titlul „Fiore di virtù” (sec. 13). Tradusă în numeroase limbi, a avut o largă circulație în literaturile medievale. În Țările Române a pătruns inițial în traducerea lui Gherman Vlahul, făcută direct din italiană. Cea mai veche copie manuscrisă, datată 1620, după o traducere din slavonă, îi aparține lui Ioan Românul (Vlahul) și se păstrează în Codex Neagoeanus. A fost tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, în 1700, după o traducere făcută de Filotei Sfântagorețul.

Milescu (Spătar Nicolaie) m. poreclit Cârnul, ilustru diplomat, poliglot și erudit român din sec. XVII, născut la Vaslui, traduse Biblia tipărită (1688) sub numele lui Șerban-Vodă (1621-1714).

STAMATI, Constantin (Costache) (1786-1869, n. Huși sau Iași), scriitor și traducător român. Membru fondator (1866), al Societății Literare Române (viitoarea Academie Română). Poezii patriotice și ocazionale („Imnul lăutei românești”, „Sentinela taberei de la Copou la 1834”); proză („Povestea povestelor”). Primul traducător român din A. de Vigny; a mai tradus din Florian, Lamartine, V. Hugo, Th. Moore, Pușkin ș.a.

POPESCU, Teodor M. (1893-1973, n. sat Boteni, jud. Dâmbovița), teolog român. Prof. la facultățile de teologie din Chișinău și București. Lucrări erudite privind istoria creștinismului, sinoadele ecumenice, metodologia studiilor istorice („Istoria creștinismului ca istorie a culturii”, „Teologia ca știință”, „Istorie bisericească universală”, în colab.). A tradus „Noul Testament” din greacă. Închis de autoritățile române (1959-1964).

MOXA (MOXALIE), Mihail (c. 1585/1590-c. 1650), cronicar român. Călugăr la mânăstirea Bistrița (Vâlcea). A scris un cronograf de la „facerea lumii” până la 1489 („De-nceputul lumei dentâi”, 1620), prima istorie universală în limba română, prelucrată după Manasses și istoriografia sud-slavă; a tradus (1640) din slavonă „Pravila de la Govora”.

Galaction, Gala (1879-1961), scriitor român, pseudonimul preotului Grigore Pișculescu, n. în com. Didești, jud. Teleorman. În nuvele sale (De la noi la Cladova, Moara lui Călifar, Gloria Constantini) ș.a. îmbină fantasticul magic cu tratarea realistă. Romanele Roxana și Papucii lui Mahmud au multe implicații religioase. A tradus, în colaborare, Biblia. Premiul național (1935). Membru titular al Academiei Române.

PALIA DE LA ORĂȘTIE, prima traducere (aparținând lui Ștefan Herce și Efrem Zăcan) în limba română a „Vechiului Testament”, cuprinzând primele două cărți: „Bitia” (Geneza) și „Ishodul” (Exodul); tipărită la Orăștie, în 1582, de către meșterii tipografi Șerban, fiul diaconului Coresi, și Marian. Monument de limbă veche românească, care a contribuit la formarea și afirmarea limbii naționale literare.

ÎMPRUMUT s. n. (cf. lat. in promutuum): element lingvistic luat de o limbă dintr-o altă limbă, înrudită sau diferită (de aici și denumirea de î. lingvistic). ◊ ~ direct (popular): î. luat nemijlocit de către vorbitorii obișnuiți ai unei limbi dintr-o altă limbă cu care ei vin în contact – pe baza conviețuirii cu vorbitorii acesteia, a bilingvismului sau pe baza relațiilor de vecinătate dintre cele două popoare, pe care aceștia le reprezintă (într-o perioadă mai veche sau într-o perioadă mai nouă, mai apropiată de momentul actual). Pentru limba română, de exemplu, un î. din vechea slavă este un î. direct vechi, deoarece îl raportăm la o perioadă veche din dezvoltarea limbii noastre (la sec. VII – XIII), în timp ce un împrumut din limba turcă este un î. direct mai nou (sau relativ nou), deoarece îl raportăm la o perioadă mai apropiată de momentul actual al dezvoltării limbii române (la sec. XVII – XIX): bici (cf. v. sl. biči), brazdă (cf. v. sl. brazda), cinste (cf. v. sl. cĭști), citi (cf. v. sl. citati), iubi (cf. v. sl. ljubiti), drag (cf. v. sl. dragŭ), gol (cf. v. sl. golŭ) etc.; basma (cf. tc. basma), cioban (cf. tc. çoban), zambilă (cf. tc. sümbül), ghiurghiuliu (cf. tc. gülgülü), mahmur (cf. tc. mahmur), murdar (cf. tc. murdar), taman (cf. tc. tamān), tiptil (cf. tc. tepdil), aman (cf. tc. aman), bre (cf. tc. bre), haide (cf. tc. haydi), halal (cf. tc. halal) etc. Sunt considerate î. directe pentru limba română î. din limbile albaneză, slavă veche, bulgară, sârbo-croată, maghiară, poloneză, rusă, ucraineană, cehă, slovacă, bizantină, turcă, neogreacă și germană. ◊ ~ indirect (savant): î. luat mijlocit de către anumiți vorbitori ai unei limbi dintr-o anumită limbă; î. realizat pe cale culturală, prin voința unor oameni cunoscători ai unei limbi străine, în urma contactului acestora cu lucrări, documente și texte străine pe care adeseori le traduc în limba maternă. Sunt considerate î. indirecte pentru limba română î. din limbile franceză, italiană și latină: algebră (cf. fr. algèbre, lat. algebra), balon (cf. fr. ballon), actual (cf. fr. actuel, lat. actualis), dinamic (cf. fr. dynamique, it. dinamico), energic (cf. fr. énergique, it. energico), milion (cf. fr. million), miliard (cf. fr. milliard), accepta (cf. fr. accepter, lat. acceptare), explica (cf. fr. expliquer, lat. explicare), imita (cf. fr. imiter, it. imitare, lat. imitari), contra (cf. fr. contre, lat. contra), or (cf. fr. or) etc. (v. și calc).

Cristian Prenume frecvente în epoca noastră, Cristián și Cristiána reproduc numele pers. lat. Christiánus, Christiána, la origine adjective derivate de la Christus, prin care erau desemnați adepții noii religii. Numele Christos (de la vb. chriein „a unge”) este de origine greacă și apare în Septuaginta ca o traducere a termenului ebr. mashi’ha „uns”, cunoscut și în română sub forma Mesia. Desemnat prin Iisus zis Mesia, în greacă, necunoscîndu-se exact valoarea elementelor acestei expresii, Mesia, tradus prin Christos, a fost considerat al doilea nume propriu al lui Iisus și folosit ca atare. Forma Christus, preluată de romani, va fi baza de derivare a lui christianus (paralelul gr. christianos, împrumutat de slavi; rom. creștin continuă forma latinească), cuvînt folosit pentru prima oară probabil în jurul anului 43 e.n., la Antiohia și atestat doar de trei ori în textele N.T. În inscripțiile latine din sec. 3 – 4, christianus era un cuvînt comun care, fie înlocuia numele persoanei, fie îl însoțea pe acesta în mod obligatoriu. Secret la început, din cauza persecuțiilor religioase, Christianus apare cu valoare de nume personal distinctiv mai tîrziu, cînd creștinismul devenit religie oficială, în timpul lui Constantin cel Mare, avea deja cristalizat un bogat inventar de nume. În cele din urmă însuși Hristos începe să fie folosit ca nume personal obișnuit, foarte rar în apusul Europei (aici apare însă Iisus, obișnuit în Spania, sub forma Jesus) dar destul de frecvent în sud-estul Europei (de ex. bg. Hristo). La români, Cristián este un vechi prenume, formele sub care apare în cele dintîi documente putînd fi probabil de origine latină, dar modificate sub influența slavă în ceea ce privește tratamentul consoanei -r-. Mulțimea derivatelor, frecvența ridicată și prezența în toponimie sînt dovezi ale vechimii și răspîndirii numelui pe teritoriul nostru. Iată în continuare unele forme pe care le foloseau în trecut românii pentru actualele Cristian și Cristiana (hipoc. frecvent Cristi), de origine cultă: Cîrstian (atestare în 1389; pînă la 1500, în documentele Țării Românești apar nouă persoane cu acest nume, din medii sociale diferite), Cîrstiana (într-un act din 1500); Cărstea, Crăstea, Cîrstea, Crîstea sînt forme uneori doar grafice ale lui Cristea (atestat din anul 1415 și purtat în documentele de pînă la 1500 de 11 persoane); Hristea, Hristan – forme slave de origine grecească; Cristache, Cristel, Cîrstici, Cîrstilă, Cîrstocea, Rista, Ristea, Ristel, Ristică etc. ☐ Engl. Christian, fr. Chréstien, Chrétien, Christian, Christiane, it. Cristian, Cristiana, magh. Krisztian, Keresztely, bg., rus., scr. Hristian, Hristiana etc. ☐ Poetul Johann Christian Friedrich Hölderlin, scriitorul danez Hans Christian Andersen, compozitorul norvegian Christian Sinding etc.

CANDREA I. Aurel (1872-1950, n. București), lingvist și filolog român. Prof. univ. la București. Autor, împreună cu O. Densusianu al „Dicționarului etimologic al limbii române. Elementele latine” și, cu Gh. Adamescu, al „Dicționarului enciclopedic ilustrat <Cartea Românească>”. Studii de dialectologie, de lexicologie, de limbă veche română („Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI-XVII traduse din slavonește”) și de folclor.

Țichindeal, Dimitrie (1775-1818), cărturar și iluminist român, fiul preotului Zaharia, n. în com. Becicherecu-Mic, jud. Timiș. A fost învățător în Belinți (1794) și în satul natal din 1802, apoi preot paroh și catehet la „Școala preparandă... a nației române din Arad” (1812-1815). Printre cărțile sale cu caracter didactic și moralizator, traduse în limba sârbă și adaptate, se numără și colecția de fabule Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături.

CHESARIE RÎMNICEANUL (?-1780), cărturar român. Ca episcop al Rîmnicului, a sprijinit școlile și activitatea tipografică. A tradus „Mineele”, tipărind șase volume (1776-1779); în prefețele acestora a arătat obîrșia daco-romană a românilor.

RĂDULESCU-POGONEANU, Ion A. (1870-1945, n. Pogoanele), pedagog român. M. coresp. al Acad. (1919). prof. univ. la București. Colaborator la „Convorbiri literare” și „România jună”. Contribuții la răspândirea cunoștințelor pedagogice în România („Johann Heinrich Pestalozzi, o schiță a vieții și ideilor sale”, „Fenomenul educației”, „Probleme ale culturii române”). Discipol al lui Maiorescu, a editat memorialul acestuia („Însemnări zilnice”). A tradus „Leonard și Gertruda”, de Pestalozzi.

ROSETTI, familie de boieri români, descendenți din boierii Ruset. Rol însemnat în viața politică și culturală a țării, mai ales în sec. 19. Mai importanți: 1. Constantin A.R. (1816-1885, n. București), om politic și publicist român, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru unirea Principatelor Române. În timpul Revoluției de la 1848 a fost conducătorul aripii liberalilor radicali; secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție și redactor al ziarului „Pruncul român”. În anii exilului (1848-1957) a contribuit la editarea revistei „România viitoare” și mai ales a revistei „Republica Română”, în care a susținut ideea unirii Principatelor Române într-un stat democratic. Revenit în țară, a editat ziarul liberal-radical „Românul” și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului „Românul”, care a apărut timp de aproape o jumătate de sec., a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării. Unul dintre conducătorii Partidului Național-Liberal, creat în 1875, dar în 1884, intrând în conflict cu Ion C. Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut proclamarea independenței țării și a participarea României la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878. A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Adunării Deputaților. Membru fondator (iun. 1867) al Societății Academice Române, din care demisionează (iul. 1867). Publicistica lui se caracterizează prin avânt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a scris și versuri sentimentale și social-patriotice („Ceasuri de mulțumire”). A tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo. 2. Maria R. (1819-1893, n. Guernsey, Anglia), publicistă română. Soția lui R. (1). Considerată prima ziaristă română (a scris aproape în întregime ziarul „Mama și copilul”, 1865-1866). A luat parte la activitatea politică a soțului ei. 3. Theodor G. R. (1837-1923, n. Iași), jurist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1891). Unul dintre membrii fondatori ai Societății „Junimea”. Guvernator al Băncii Naționale (1890-1895). Ministru în mai multe rânduri; prim-min. (1888-1889). 4. Vintilă C.A.R. (1853-1916, n. Donet, Franța), om politic și publicist român. Fiul lui R. (1). Redactor și, din 1885, conducător al ziarului „Românul”. Unul dintre fondatorii revistei „Dacia viitoare” și al „Ligii culturale”. Memorialistică („Amintiri istorice”). 5. Radu R. (1853-1926, n. Iași), scriitor și istoric român. Studii asupra evoluției problemei agrare, scrise de pe poziții liberal-radicale („Despre originea și transformările clasei stăpânitoare în Moldova”, „Pentru ce s-au răsculat țăranii?”, „Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova”). Proză de evocare a trecutului („Păcatele slugerului”). 6. Radu R.R. (1877-1949, n. Căiuți, jud. Bacău), general și istoric militar. Fiu lui R. (5). Acad. (1934). Lucrări de istorie militară („Încercări critice asupra războiului din 1653 dintre Matei Basarab și Vasile Lupu”, „Studii asupra chipului cum se înfăptuia războiul de către Ștefan cel Mare”, „Essais sur l’art militaire des Roumains”). 7. Alexandru R. (1895-1990, n. București), lingvist și filolog român. Elev al lui Ovid Densusianu. Acad. (1948), prof. univ. la București. Membru al Academiei Regale Suedeze de Științe. Doctor Honoris Causa al Univ. din Lyon. A întemeiat și editat revista „Bulletin linguistique” (1933-1948) și Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale din București (1961). Redactor responsabil al revistelor „Studii și cercetări lingvistice” și „Revue roumaine de linguistique”, al publicației neperiodice „Cahiers de linguistique théorique et appliquée” și a îngrijit publicarea culegerii de studii „Fonetică și dialectologie”. Lucrări: „Cercetări asupra foneticii limbii române în sec. al XIV-lea”, „Curs de fonetică generală”, „Istoria limbii române” (vol. I-IV și VI), „Filozofia cuvântului”, „Lingvistica”. A editat texte românești vechi. Memorialistică („Note din Grecia”, „Cartea albă”).

Nicodim Munteanu (1868-1948), patriarh al României, n. la Pipirig, jud. Neamț, dintr-o familie de țărani. Studii la Iași și la Kiev. A intrat în monahism în 1893 la m-rea Neamț, vicar al Episcopiei Dunării de Jos, vicar din 1909 al Mitropoliei Moldovei și episcop din 1912 la Huși, de unde a demisionat în 1923, retrăgându-se ca stareț la m-rea Neamț. În 1935 a fost ales mitropolit al Moldovei și Sucevei, iar în 1939 patriarh al României. A tradus și a prelucrat din rusește peste o sută de lucrări teologice, majoritatea fiind tipărite la m-rea Neamț în colecția „Semințe evanghelice pentru ogorul Domnului” (35 vol.). În colaborare a întocmit Mica Biblie și Biblia ilustrată, prima lucrare de acest gen de la noi. În 1944 a tipărit o nouă ediție sinodală a Bibliei, în care 51 de cărți erau traduse de el după Septuaginta a ediției slave. Membru de onoare al Academiei Române, ales la 15 octombrie 1918. Este înmormântat în pronaosul catedralei patriarhale din București.

FILARET (1742-1794), cărturar român. Episcop de Râmnic (1780-1792) și mitropolit al Țării Românești (1792-1793). A continuat opera de traducere și de tipărire a Mineilor, începută de episcopul Chesarie.

GUȚU, Gheorghe (1906-1994, n. Galați), filolog român. Prof. univ. la București. Specialist în limbile clasice („Dicționar latin-român”, studii consacrate lui Seneca ș.a.). Traduceri din Cicero și Tacit. A tradus „Descriptio Moldaviae” a lui D. Cantemir.

KOTZEBUE [kótsəbu:] 1. August Friedrich Ferdinand von K. (1761-1819), dramaturg german. Director al teatrelor din Viena (1797-1799) și Weimar (1791-1819). A trăit mult timp la curtea țarilor Pavel I și Aleksandru II, al căror consilier a fost. Autor a peste 200 de lucrări, incluzând tragedii, drame istorice și piese de moravuri („Fecioarele Soarelui”, „Încurcătura”, „Mizantropia și pocăința”). 2. Otto Evstafievici K. (1788-1846), navigator rus de origine germană. A întreprins două călătorii în jurul lumii (1815-1818 și 1823-1826) pe următoarea rută: portul Kronștadt din ins. Kotlín – M. Baltică – Oc. Atlantic – Capul Horn – ins. Paștelui – M. Bering – ins. Aleutine – ins. Hawaii – G. San Francisco – Capul Bunei Speranțe – Oc. Atlantic – M. Baltică, descoperind numeroase insule și atoli (Tikei, Takapoto, Arutua, Utirik, Taka ș.a.). 3. Wilhelm von K. (1813-1887), scriitor și diplomat german. Fiul lui K. (1). Căsătorit cu Aspazia Cantacuzino. Consul la Iași. Proză inspirată din realitățile românești („Tablouri și schițe din Moldova” romanul „Laskar Viorescu”). A tradus din poeziile populare culese de V. Alecsandri. M. de onoare al Acad. Române (1884).

EUSTATIEVICI, Dimitrie (C. 1730-1796, n. Brașov), cărturar român. Prof. la școala din Șcheii Brașovului, apoi director al școlilor naționale ortodoxe din Transilvania (1786-1796). Autorul primei gramatici complete ale limbii române, păstrată în manuscris (1757); i se atribuie însemnări de cronică referitoare la perioada 1512-1780. A tradus și prelucrat cărți religioase și manuale didactice.

EDICULE (în traducere „Cele șapte turnuri”), închisoare celebră din Istanbul. Aici au fost întemnițați și domni români, între care Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii și sfetnicul său, Ianache.

LEVIȚCHI, Leon (1918-1991, n. Edinița, jud. Hotin), anglist român. Prof. univ. la București. Autor de manuale, gramatici normative, dicționare și metodici de traducere. Exeget („Studii shakespeariene”) și traducător din W. Shakespeare (coordonator al ediției „Opere complete”), J. Swift, U. Sinclair ș.a.; antologiii de poezie engleză și americană.

BOTTA 1. Dan B. (1907-1958, n. Arad), poet și dramaturg român. Lirică ermetică, în limbaj încifrat, abscons, cultivînd neologismul rar și muzicalitatea versului („Eulalii”). Eseuri și articole teoretizînd poezie pură în tradiția clasicismului antic („Limite”, „Charmonion sau Despre muzică”), poeme dramatice de inspirație folclorică și mitologică („Comedia fantasmelor”, „Sărmanul Dionis”, „Soarele și luna”). A tradus din Fr. Villon și E.A. Poe. 2. Emil B. (1911-1977, n. Adjud), scriitor și actor român. Frate cu B. (1). Lirică romantică, elegiacă, încărcată de neliniști și remniscențe livrești („Întunecatul April”, „Pe-o gură de rai”) sau de un erotism discret, tanatofil („Un dor fără spațiu”). Proză poematică, sub semnul bizarului și al halucinației („Trîntorul”). A creat roluri de tragedie și de dramă în piese de Shakespeare, Cehov și Caragiale (Ion din „Năpasta”) pe scena Teatrului Național din București. Roluri în filme („Răscoala”, „Faust”, „Reconstituirea”).

Iosif Gheorghian (1829-1909), mitropolit-primat, n. la Botoșani, fiu de preot. Intrând în monahism, a funcționat ca diacon la Capela română din Paris, urmând mai multe cursuri la Sorbona. Întors în țară a fost episcop la Huși (1865-1879) și la Dunărea de Jos (1879-1886), apoi mitropolit-primat (1886-1893 și 1896-1909). A tradus lucrări de istorie bisericească (Eusebiu de Cazareea ș.a.). Membru de onoare al Acad. Române, ales la 245 martie 1901.

CODEX NEAGOEANUS, culegere manuscrisă de texte populare, traduse în românește în a doua jumătate a sec. 16. Copiat în 1620 de către popa Ioan Românul (Vlahul) din Sînpetru (Hunedoara). Cuprinde: „Alexandria”, „Floarea darurilor” și „Rojdanicul”.

MUȘOIU, Panait (1864-1944, n. Roman), publicist român. A răspândit ideile socialiste în România, prin activitatea sa de editor și traducător. A tradus și tipărit, în 1892, pentru prima dată în România, „Manifestul Partidului Comunist”, precum și „Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință” de F. Engels. A fundat și condus „Revista ideii”.

CALC s. n. (< fr. calque, cf. it. calco): 1. copiere, imitare, traducere, preluare, împrumut indirect. 2. procedeu lingvistic prin care: se atribuie sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă; se împrumută și se imită procedeele de formare a cuvintelor, structurilor și formei interne a termenilor dintr-o limbă străină, pentru îmbogățirea altei limbi cu noi unități lexicale; se copiază sau se împrumută dintr-o altă limbă procedee morfologice sau sintactice: se copiază sau se traduc literal unități frazeologice dintr-o limbă străină. Procedeul a fost studiat de mulți lingviști români și străini. El este tratat detaliat în lucrarea lingvistului român Theodor Hristea – Probleme de etimologie, București, 1968. pp. 145-202. După părerea autorului acestei lucrări există patru tipuri fundamentale de calc lingvistic: calc lexical (semantic și de structură); calc gramatical (morfologic și sintactic); calc frazeologic (cu doi termeni, cu trei termeni și cu patru termeni) și calc lexico-gramatical (după un derivat, un compus sau un derivat de la un compus sau de la o sintagmă). ◊ ~ lexical: c. al cărui rezultat este sau îmbogățirea cuvintelor cu noi sensuri preluate după modele străine (c. semantic), sau îmbogățirea limbii cu noi unități lexicale prin împrumutarea sau imitarea procedeelor de formare a cuvintelor (c. de structură). C. lexical semantic este un împrumut de sens datorat bilingvismului; el constă în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent într-o limbă, după modelul corespondentului său dintr-o altă limbă, care este întotdeauna un cuvânt polisemantic. „Copierea” sensului este posibilă numai dacă cele două cuvinte care se suprapun în conștiința vorbitorului bilingv coincid parțial din punct de vedere semantic (dacă au cel puțin un sens comun, prin intermediul căruia să se efectueze transferul de sens sau de sensuri de la model la cuvântul care „imită”). Astfel: rom. lume însemna inițial „lumină”, ca și etimonul său latin lumen, -inis (și azi, regional, în expresiile: lumea ochilor „lumina ochilor”, a ieși la lume „a ieși la lumină”), dar sub influența v. sl. svet, care însemna „lumină” și „lume”, a căpătat și sensul de „univers”, „cosmos”; rom. limbă (< lat. lingua) a primit și sensul de „neam”, „popor” sub influența v. sl. iazâk, care însemna „limbă” și „popor” (sensul calchiat a dispărut însă cu timpul); rom. foaie mai însemna în secolul al XIX-lea și „ziar”, „revistă”, după model german și francez – Blatt și feuille având cele două sensuri, de „frunză” și „ziar” (este cunoscut titlul publicației „Foaie pentru minte, inimă și literatură” apărută în 1833 la Brașov, tradus după model german: „Blätter für Geist, Gemut und Literatur”). C. semantice mai noi după modele franceze, germane sau rusești se grupează în două mari categorii: a) cuvinte vechi îmbogățite cu sensuri neologice: rom. cerc (< lat. circus) a primit, alături de sensurile lui vechi și populare, sensuri moderne și cărturărești sub influența fr. cercle (< lat. circulus), în matematică și în îmbinările sintactice și frazeologice calchiate după franceză – cerc literar (cf. cercle litteraire), cerc de prieteni (cf. cercle d’amis), cerc polar (cf. cercle polaire), cerc vicios (cf. cercle vicieux), cercuri înalte (cf. cercles hauts) și cercuri politice (cf. cercles politiques), iar sub influența rus. krujok, în perioada socialistă, sensuri speciale în sintagmele cerc de studiu, cerc de învățământ politic, cerc studențesc etc: rom. mișcare, pe lângă sensul vechi, a căpătat sensul modern de „acțiune organizată”, sub influența fr. mouvement și a rus. dvijenie, în foarte multe combinații, întâlnite mai ales în stilul publicistic – mișcare revoluționară (cf. fr. mouvement révolutionnaire), mișcare populară (cf. fr. mouvement populaire), mișcare de masă (cf. rus. massovoe dvijenie), mișcare antirăzboinică (cf. rus. antivoennoe dvijenie) etc. b) cuvinte noi împrumutate (din limba latină, din limbile romanice sau din germană) îmbogățite cu sensuri noi prin c. după modele corespunzătoare neologice rusești sau franceze (este vorba mai ales de termeni politici și ideologici): brigadă, după rus. brigada, în îmbinările brigadă de tractoare, brigadă de bună servire, brigadă de lucru, brigadă de agitație etc.; birou, cu sensul de „organ executiv și conducător”, sub influență rusă, franceză și germană, în îmbinările birou de partid (cf. rus. partbiuro, fr. bureau du parti, germ. Parteibüro), birou politic (cf. rus. politbiuro, fr. bureau politique, germ. Politbüro) etc. C. lexical de structură constă în copierea sau împrumutarea așa-zisei forme interne a unui cuvânt străin (a modului de organizare a complexului sonor al cuvântului) care, de obicei, este un cuvânt compus sau un cuvânt derivat cu sufix sau cu prefix. C. lexicale de structură sunt mai numeroase decât cele semantice, iar cuvintele noi create prin ele au aceleași sensuri ca și modelele lor străine. Ele sunt fie totale (când se împrumută exclusiv forma internă a cuvintelor străine, iar complexul lor sonor este în întregime înlocuit sau „tradus” prin cuvinte ale limbii care împrumută) – mai frecvente, fie parțiale (când se împrumută numai o parte a cuvintelor străine, iar cealaltă – tema sau un afix – este tradusă) – mai rare. Astfel: supraveghea (cf. fr. surveiller), dreptunghi (cf. fr. rectangle), suprafață (cf. fr. surface), înnăscut (cf. fr. inné), întrevedea (cf. fr. entrevoir), bunăstare (< bună + stare, după germ. Wohlstand), poporanism (< poporan + suf. -ism, după rus. narodnicestvo) etc. sunt c. lexicale de structură totale. Tot c. lexicale de structură totale sunt și formațiile mai noi, ca legitate (< lege + suf. -itate, după rus. zakonomernost’), stângism (< stâng + suf. -ism, după rus. levizna), împăciuitorism (< împăciuitor + suf. -ism, după rus. primirencestvo), coraport (< co + raport, după rus. sodoklad) etc. Sunt c. lexicale de structură parțiale: v. rom. surveghea (cf. fr. surveiller), procentaj (cf. fr. pourcentage), triunghi (cf. fr. triangle), consfinți (cf. fr. consacrer), surprinde (cf. fr. surprendre) și sustrage (cf. fr. soustraire), deoarece prefixele au fost împrumutate, iar temele calchiate. Tot c. lexicale de structură parțiale sunt și formațiile mai noi: partinitate (cf. rus. partiinost’), antipartinic (cf. rus. antipartiinâi), antistatal (cf. rus. anrigosudarstvennâi) etc. C. lexicale de structură la cuvintele derivate sunt foarte numeroase, în comparație cu cele de la cuvintele compuse. Ele pot fi, ca și celelalte, totale și parțiale, iar după natura afixelor, cu care sunt formate atât ele cât și modelele pe care le imită, pot fi cu sufixe, cu prefixe și parasintetice. Cele mai multe c. lexicale de structură derivate cu sufixe sunt construite după modele franceze și ele au de obicei aceeași rădăcină și același sufix ca acestea. Astfel: frățietate (cf. fr. fraternité) și întâietate (cf. fr. primauté), c. de structură totale, apărute la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu varianta -etate a vechiului sufix -ătate (echivalat cu sufixele franceze -auté și -ité); simțământ (< a simți, după fr. sentiment, it. sentimento); ședință (< a ședea + suf. -ință, după fr. séance); crucișător (după fr. croiseur și germ. Kreuzer); decembrist (< decembrie + suf. -ist, după rus. dekabrist); proletcultism (după rus. proletkultovșcina); tipicitate (< tipic + suf. -itate, după rus. tipicinost’); oblomovism (oblomov + suf. -ism, după rus. oblomovșcina) etc. Marea majoritate a c. lexicale de structură derivate cu prefixe sunt formații neologice după modele franceze (mai ales) sau rusești. Unele sunt c. integrale: sublocotenent (după fr. sous-lieutenant), suprasarcină (după fr. surcharge), coraport (după rus. sodoklad) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul împrumutat și tema calchiată: alăpta (după fr. allaiter), demers (după fr. demarche), compărea (după fr. comparaître), concetățean (după fr. concitoyen), prejudecată (după fr. préjugé), reține (după fr. retenir), subîmpărți (după fr. subdiviser) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul tradus și tema împrumutată: subestima (după fr. sous-estimer), suprasaturație (după fr. sursaturation) etc. Există situații când, de la același model străin, paralel cu unele c. derivate cu prefixe care au o tentă arhaică și sunt azi mai slab instalate în limbă, circulă și formații neologice împrumutate, mai solid instalate în limbă: propășire (după fr. progres) și progres, înrâurire (după fr. influence) și influență, neatârnare (după fr. indépendance) și independență etc. C. lexicale de structură derivate parasintetic sunt formații neologice după modele franceze și rusești: unele totale – ca în cazul învechitelor conlucrător (după fr. collaborateur), înlocuit de actualul colaborator, și întrevorbitor (după fr. interlocuteur sau it. interlocutore), înlocuit de actualul interlocutor, sau al lui deznodământ (după fr. dénouement); altele parțiale, ca în cazul lui consimțământ (după fr. consentement) și al mai vechiului presimțământ (după fr. pressentiment), înlocuit apoi de presentiment. C. lexicale de structură la cuvintele compuse au urmat modele latino-romanice, slave și germane. Unele nu s-au impus în limbă: vasfrângere pentru naufragiu, versiface pentru versifica, liberschimb (după fr. libre-échange), liberschimbist (după fr. libre-échangist) etc. Altele au fost atât împrumutate cât și calchiate, procedeul dând naștere unor dublete lexicale sinonimice inegale ca frecvență, diferențiate semantic sau stilistic: binecuvânta (după v. sl. blogoslovit’) și blagoslovi (învechit și folosit figurat), fărădelege (după v. sl. bezŭ zakonije) și bazaconie (evoluat spre „lucru bizar”), Bunavestire (după v. sl. Blagoveștenie) și Blagoveștenie (mai vechi și mai frecvent). Unele din dublete au și dispărut, datorită concurenței dintre ele: greomesor, eliminat de barometru și caldomesor, eliminat de termometru. Compusele calchiate în secolele al XIX-lea și al XX-lea urmează modele franceze (mai ales), germane și rusești, cu păstrarea – în general – a topicii elementelor constitutive: bunăvoință (după fr. bienveillance și lat. benevolentia), locțiitor (după fr. lieutenant și it. luogotenente), hârtie-monedă (după fr. papier-monnaie), apă-tare (după fr. eau-forte și it. acqua-forte), nou-născut (după fr. nouveau-né) etc. În cazul compuselor calchiate după germană, ordinea componentelor a fost schimbată: nu-mă-uita (după Vergissmeinnicht < vergisse „uita” + mein „mă” + nicht „nu”), război-fulger (după Blitzkrieg < Blitz „fulger” + Krieg „război”), vinars (< vin + ars, după Branntwein < brannt „ars” + Wein „vin”) etc. Unele compuse sunt traduceri parțiale ale modelelor străine: scurtcircuit (după fr. court-circuit), semifinală (după fr. demi-finale), maltrata (după fr. maltraîter), astronavă (după fr. astronef), autocritică (după rus. samokritika), zi-muncă (după rus. trudoden’), general-locotenent (după rus. general-leitenant) etc. Unele compuse au fost calchiate total prin abreviere (structura lor copiază modele străine). Există astfel formații din inițiale: T.F.F. („Telegrafie fără fir”), după fr. T.S.F („Télégraphie sans fil”); C.G.M. („Confederația Generală a Muncii”), după fr. C.G.T. („Confédération générale du travail”); S.M.T. („Stațiunea de mașini și tractoare”), după rus. M.T.C. („Mașinno-Traktornaia Stanția”); A.L.A. („Apărarea locală antiaeriană”), după rus. P.V.O. („Protivovozdușnaia oborona”) etc., sau formații din fragmente de cuvinte (de obicei silabe): Gostat („Gospodărie de stat”), după rus. sovhoz. ◊ ~ gramatical: copiere sau împrumutare dintr-o limbă străină a unui procedeu morfologic sau sintactic. Este mult mai rar decât c. lexical și îmbracă două aspecte: a) c. gramatical morfologic: copiere sau împrumut al unui procedeu morfologic. Este mai rar decât cel sintactic. Astfel: folosirea la plural a cuvintelor bătrânețe și tinerețe după modele slave (cf. bg. starini și mladini); crearea formelor reflexive la unele verbe românești, după model slav: se cade (după v. sl. pada sę), a se gândi (după v. sl. dumam sę), a se jura (după v. sl. klęti sę), a se naște (după v. sl. roditi sę), a se râde (după v. sl. smijati sę), a se teme (după v. sl. bojati sę), a se ruga (după v. sl. moliti sę) etc.; folosirea verbului a naște cu valoare intranzitivă de reflexiv dinamic („a se naște”) – existentă cândva în limba română veche, dar dispărută – sub influența fr. naître. b) c. gramatical sintactic: copiere sau împrumut al unui procedeu sintactic (este mai frecvent decât cel morfologic). Astfel: construirea verbului a locui cu un complement direct, după fr. habiter, începând cu a doua jumătate a secolului trecut; folosirea verbelor a preceda și a sluji cu dativul, după rus. predșestvovat’ și slujit’. Există și c. gramatical combinat (morfologic și sintactic în același timp). Astfel: folosirea verbului a ruga cu sens intranzitiv de reflexiv dinamic („a se ruga”) după v. sl. moliti sę (c. morfologic) și construirea lui, după același model, cu dativul (c. sintactic). ◊ ~ frazeologic: copiere a structurii unui grup de cuvinte care exprimă un conținut unic și care formează o unitate frazeologică; traducere literală a unei unități frazeologice, mai mult sau mai puțin complexă. De obicei, prin acest c. se copiază îmbinările frazeologice de doi, trei și patru termeni (combinații stabile de cuvinte, consacrate de uz, simțite ca unități distincte, dar cu componentele independente din punct de vedere semantic, ceea ce le permite disocierea și transpunerea în altă limbă). C. frazeologice sunt fie totale, fie parțiale și ele urmează mai ales modelele franceze (în mai mică măsură pe cele rusești): cale lactee (după fr. la voie lactée), a face escală (după fr. faire escale), rău de mare (după fr. mal de mer), a lua cuvântul (după fr. prendre la parole), a pune în lumină (după fr. mettre en lumière), a cădea de acord (după fr. tomber d’accord), a ține cont (după fr. tenir compte), a se ține la curent (după fr. se tenir en courant), a face demersuri (după fr. faire des démarches), a induce în eroare (după fr. induire en erreur), în materie de (după fr. en matière de), în ceea ce privește (după fr. en ce qui concerne), dat fiind că (după fr. étant donné que): coexistență pașnică (după rus. mirnoe sosușcestvovanie), satelit artificial (după rus. iskustvennâĭ sputnik), condică de sugestii și reclamații (după rus. kniga jalob i predlojenâĭ), artist emerit (după rus. zaslujennâĭ artist), examen de stat (după rus. gosudarstvennâĭ ekzamen) etc. Uneori, în c. frazeologic unul din componente rămâne netradus, deoarece sau există deja în limbă, sau e împrumutat în momentul calchierii: cale ferată (după fr. voie ferrée), a face naveta (după fr. faire la navette), a cădea în desuetudine (după fr. tomber en désuétude), a fi într-o pasă rea (după fr. être dans un mauvaise passe) etc. C. frazeologic poate avea doi termeni: a bate monedă (după fr. frapper monnaie), a trece în revistă (după fr. passer en revue), punct de vedere (după fr. point de vue), prezență de spirit (după fr. présence d’ésprit), concurs de împrejurări (după fr. concours de circonstances), compoziție socială (după rus. soțialnâĭ sostav), măiestrie artistică (după rus. hudojestvennoe masterstvo), muncă de răspundere (după rus. otvetstvennaia rabota), colectiv de catedră (după rus. kolektiv katedrî), cultul personalității (după rus. kult licinosti) etc: c. frazeologice cu trei termeni: a reveni la oile noastre (după fr. revenir à nos moutons), a da câștig de cauză (după fr. donner gain de cause), a face act de prezență (după fr. faire acte de présence), a da semn de viață (după fr. donner signe de vie), parc de cultură și odihnă (după rus. park kulturî i odâha), activitate nervoasă superioară (după rus. vâsșaia nervnaia deiatel’-nost’), rachetă balistică intercontinentală (după rus. mejkontinentalnaia balisticeskaia raketa) etc.; c. frazeologice cu patru termeni: organ local al puterii de stat (după rus. mestnâĭ organ gosudarstvennoĭ vlasti) etc. ◊ ~ lexico-frazeologic: c. combinat – lexical (deoarece structura unuia din elementele componente ale unității frazeologice este împrumutată) și frazeologic (pentru că structura întregii unități frazeologice este copiată după modelul străin, prin traducere literală). C. acesta duce la apariția unei noi îmbinări frazeologice și a unui nou cuvânt (simplu sau compus), care intră în structura acesteia. C. lexico-frazeologic trebuie să îndeplinească două condiții fundamentale: a) unul din componentele unității frazeologice calchiate să fie cuvânt cu formă internă clară, adică derivat sau compus: a face anticameră (după fr. faire antichambre), dreptul națiunilor la autodeterminare (după rus. pravo nații na samoo predelenie) etc.; b) forma internă a compusului sau a derivatului să fie redată în altă limbă printr-un cuvânt nou creat, a cărui structură reproduce pe aceea a celui calchiat: bază tehnico-materială (după rus. material’notehniceskaia baza), revoluție burghezo-democratică (după rus. burjuazno-demokraticeskaia revoluția), învățământ primar (după fr. enseignement primaire), învățământ secundar (după fr. enseignement secondaire) etc.

codex, codexuri s. n. (Înv.) Codice; cod. ◊ Codex Neagoeanus = culegere manuscrisă de texte populare, traduse în românește în a doua jumătate a sec. 16. A fost copiat în 1620 de popa Ioan Românul (Vlahul) din Sînpetru, jud. Hunedoara. Cuprinde: Alexandria, Floarea darurilor și Rodjanicul. Codex Sturdzanus = manuscris miscelaneu din sec. 16, cuprinzând legendele apocrife hagiografice, apocaliptice etc., copiat între 1580 și 1619 de către popa Grigore din Măhaci. A fost publicat și studiat de B.P. Hașdeu în Cuvinte din bătrâni, fiind unul dintre monumentele de limbă veche românească. ◊ Codex Sinaiticus = manuscris din sec. 4 d. Hr., descoperit la m-rea Sf. Ecaterina din Sinai. Cuprinde întreg Noul Testament în limba greacă. – Din lat. codex, -cis.

Muntenia f. 1. sau România-Mare (numită în vechime Țara-Românească, de străini Valahia și de Românii ardeleni Țara), partea României cu munți mai înalți și cu ramificațiuni mai numeroase, coprinsă între Olt, Milcov, Dunăre și Carpați. Muntenia coprinde 17 districte (cu cele 5, din Oltenia) și a avut succesiv de capitală orașele Câmpulung, Curtea-de-Argeș, Târgoviște și București. Ea a fost întemeiată în sec. XIII (1250) de Litovoiu, zis și Litean-Vodă (după tradițiune de Radu Negru, zis și Negru-Vodă), care avu de urmași printre cei mai iluștri pe Mircea cel Bătrân, Mihaiu-Viteazul, Mateiu Basarab. La 1359 Muntenia fu unită cu Moldova într’un singur Stat numit România. Seria cronologică a Domnilor Munteni (cifrele indicând anul urcării pe tron): Seneslav, 1247; Litovoiu, 1250; Tăhomir, 1290; Basarab, 1330; Al. Basarab, 1340;. Vladislav Basarab, 1364; Radu I, 1374; Dan I, 1384; Mircea, 1386; Mihail, 1418; Dan II, 1420; Radu III, 1425; Vlad II. 1430; Dan III, 1439; Vladislav III, 1452; Vlad Țepes, 1456; Radu IV, 1462; Laiot, 1471; Vlad Călugărul, 1483; Radu V, 1496; Mihnea, 1507; Vlad VII, 1511; Neagoe, 1512; Radu Călugărul, 1521; Radu dela Afumati, 1522; Vlăduță, 1524; Moise, 1529; Vlad IX, 1530; Vintilă, 1532; Radu Paisie, 1534; Petru din Argeș, 1535; Mircea II, 1546; Pătrașcu, 1554; Petru Șchiopul, 1560; Alexandru II, 1567; Mihnea II, 1577; Petru Cercel, 1583; Ștef. Bogdan, 1591; Alexandru III, 1592; Mihaiu Viteazul, 1593; Sineon Movilă, 1601; Radu Șerban, 1602; Radu Mihnea, 1611; Al. Iliaș, 1616; Gavril Movilă, 1618; Al. Coconul, 1623; Leon Tomșa, 1629; Matei Basarab, 1633; Const, Șerban, 1654; Mihnea III, 1658; Gh. Ghica, 1659; Gr. Ghica, 1660; Radu Leon, 1664; Anton din Pitești, 1669; Gh. Duca, 1674; Șerb. Cantacuzino; 1679; C. Brâncoveanu, 1688; Ștef. Cantacuzino, 1714; Nic. Mavrocordat, 1716; Mib. Racoviță, 1730; C. Mavrocordat, 1731; Gr. Ghica, 1733; Matei Ghica, 1752; Const. Racoviță, 1753; Scarlat Ghica, 1758: Ștef. Racovită, 1764; Al. Ghica, 1766; Gr. Al. Ghica, 1768; Al. Ipsilante, 1774; Nic. Caragea, 1782; Mih. Șuțu, 1783; Nic. Mavrogheni, 1786; Al. Moruzi. 1793; C- Hangerli, 1797; C. Ipsilante. 1802; I. Caragea, 1812; Al. Șutu, 1818; Gr. Ghica, 1822; Al. Ghica, 1834; Gh. Bibescu, 1842; Barbu Știrbei, 1849; Căimăcămia, 1856-1859. [Muntenia, nume dat de Moldoveni fostului principat al Țârii românești, după lat. TRANSALPINA («Țara de peste munți», cum numiau Ungurii țara românească în limba lor oficială), tradus cu Țara Muntenească sau Muntenia]. Muntenia a fost ocupată de Nemți îm cursul răsboiului austro-român (Noemvrie 1916-Octomvrie 1918).

români [At: (a. 1630) T. PAPAHAGI, C. L. / V: rum~ / Pzi: ~nesc / E: român] 1-2 vtr (Îrg) A (se) româniza (1-2). 3-4 vtr (Olt) A (se) creștina (1-2). 5 vt (Îvr) A româniza (3). 6 vt (Rar) A traduce în românește. 7 vt (Îf rumâni, în Evul Mediu, în Țara Românească) A aduce în stare de iobag Si: a iobăgi.

ANTIM IVIREANUL (c. 1660-1716, n. Iviria, Georgia), cărturar român, mitropolit al Țării Românești (1708-1716). A înființat tipografii la Snagov (1694) și Rîmnic (1705). Ctitorul ansamblului monastic Antim (1716) din București. A tradus, în special din grecește, numeroase scrieri de cult și didactico-morale. Op. pr.: „Didahiile”, culegere manuscrisă cuprinzînd 35 de predici. A fost și un talentat caligraf, gravor și miniaturist. A ilustrat o evanghelie greco-română (1693) și o alta românească (1697), a sculptat ușa de intrare a Mănăstirii Antim și a executat portretul lui Constantin Brîncoveanu.

ESOPIA, carte populară cuprinzând viața și fabulele lui Esop. Alcătuită în Grecia antică, tradusă și prelucrată în numeroase limbi europene. În lb. română a fost tradusă pentru prima oară în 1703 de către dascălul Costea din Brașov; în decursul sec. 18 au circulat copii, după o traducere din cultura bizantină, în toate provinciile țării. Prima ediție tipărită, sub titlul de „Viața și pildele preaînțeleptului Esop”, apare la Sibiu, în 1795.

GANE, Nicolae (1838-1916, n. Fălticeni), prozator român. Acad. (1908). A făcut parte din cercul „Junimea”. Proză sentimentală și nostalgică, evocând trecutul, viața patriarhală, incursiunile cinegetice („Novele”, „Pagini răzlețe”). A tradus „Infernul” din Dante.

ALEXANDRU, Ioan (1941-2000, n. sat Topa Mică, jud. Cluj), poet român. Lirică a sensibilității spontane, a meditației filozofice („Infernul discutabil”, „Vămile pustiei”) și a istoriei („Imnele Transilvaniei”, „Imnele Țării Românești”, „Imnele Moldovei”). A tradus „Cîntarea cîntărilor”.

ETIOPICA („Theagen și Haricleea”), roman popular atribuit lui Heliodor din Emesa (sec. 3), prezentând peripețiile unui cuplu de îndrăgostiți. Tradus din sec. 16, în neogreacă, latină și franceză, s-a bucurat de o largă răspândire. Manuscrisele care au circulat în sec. 18-19 în limba română erau copii ale traducerii făcute de logofătul Toma Dimitriu (Grămăticul) în sec. 18.

DOSOFTEI (numele monahal al lui Dimitrie Barila) (c. 1624-1693, n. în ținutul Sucevei), cărturar, poet și traducător român. Mitropolit al Moldovei (1671-1674 și 1675-1686). A promovat introducerea limbii române în biserică; a instalat la Iași o tipografie, unde a tipărit în românește numeroase cărți bisericești. Creator al poeziei românești culte, a tradus și prelucrat din slavonă „Psaltirea pre versuri tocmită” – prima mare operă în versuri, tipărită în românește, remarcabilă prin intuițiile lirice și prin inventivitatea ritmurilor -, precum și alte lucrări religioase („Psaltirea de-nțeles”, „Viața și petrecerea svinților”, „Molitvenic de-nțeles”, „Parimiile preste an”, „Octoih”). Opera laică a lui D. cuprinde o istorie în versuri a Moldovei, stihuri închinate stemei țării și traducerea prologului dramei „Erophile” a scriitorului cretan Gheorghios Hortatzis. D. este primul poet cult al literaturii române, depășind prin geniu poetic modelul literaturii religioase canonice.

Năsturel m. 1. (Udriște), învățat boier muntean originar din Herești, cumnatul lui Matei Basarab și Mare Logofăt al Țării Românești; a tradus Viețile Sfinților, Varlam și Ioasaf (către 1648); 2. (Const. Herescu), strănepot al celui precedent, Mare Ban al oștirii româneștii, fundatorul Premiului Năsturel al Academiei Române: 4000 și 5000 lei anual și 12.000 quadrienal (1796-1874).

ROMÂNĂ s. f. (< adj. român, -ă, lat. romanus): limbă romanică din grupul oriental vorbită de românii din toate provinciile istorice românești (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Banat, Crișana, Maramureș, Transilvania, Bucovina, Ținutul Herței, Moldova, Basarabia – devenită între timp Republica Moldova, din trupul căreia, în prezent, Bucovina de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, alcătuit din trei județe, au rămas Ucrainei după odiosul diktat Molotov-Ribbentrop) și de cei aflați în alte țări (Federația Rusă, Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Austria, S.U.A. etc.) R. este un rezultat al încrucișării limbii latine orientale, a cuceritorilor romani, cu limba dacă, a poporului autohton din Dacia; ea este continuatoarea latinei orientale vorbite în provincia romană Dacia, în zonele limitrofe cu aceasta și în regiunile romanizate din dreapta Dunării. R. este limba de stat a României. Se caracterizează prin postpunerea articolului hotărât (ca în albaneză și bulgară), prin formarea viitorului cu a voi – a vrea (ca în dalmată și neogreacă), prin păstrarea formelor flexionare mai bine decât celelalte limbi romanice, prin păstrarea unor cuvinte latinești necunoscute de celelalte limbi romanice etc. În istoria limbii române se disting următoarele momente importante: a) româna primitivă comună (străromâna, romanica dunăreană, tracoromanica, protoromâna): limba română vorbită de poporul român între secolele al VI-lea si al XIII-lea în nordul și în sudul Dunării, până în momentul terminării bilingvismului slavo-român și al scindării ei în cele patru mari dialecte cu denumiri savante – dacoromân (vorbit cu aproximație pe teritoriul tuturor provinciilor istorice românești, amintite mai sus, și în zonele limitrofe acestora și devenit ulterior, în cadrul statului național unitar român, limbă națională), aromân (macedoromân), meglenoromân și istroromân (vorbite în anumite zone ale Peninsulei Balcanice din sudul Dunării – v. în acest sens dialect); b) româna veche, vorbită de poporul român între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea inclusiv (limba română din secolele al XIII-lea – al XV-lea este cunoscută foarte puțin din lipsă de documente – doar prin câteva nume proprii și comune care apar în texte bizantine, latine, maghiare și slave din evul mediu – și din cauză că limba oficială în ținuturile românești era slavona sau slava bisericească); c) româna modernă, vorbită de poporul român în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea; d) româna contemporană, vorbită de poporul român în secolul nostru, începând cu sfârșitul primului război mondial. Primele documente românești datează din secolul al XVI-lea. Ele sunt reprezentate prin texte traduse după modele slave și maghiare. Primul text românesc original este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) către Hans Benkner, judele Brașovului (există totuși mărturii indirecte privind eventuale documente înainte de 1521), iar cele mai importante traduceri, acelea ale diaconului Coresi. Folosind în traducerile sale limba română vorbită în nordul Munteniei și în sudul Transilvaniei, Coresi a pus bazele limbii române literare, devenind creatorul primului stil literar din limba noastră – stilul religios. Se remarcă în această perioadă și limba îngrijită a producțiunilor populare orale. Numărul scrierilor originale în limba română a crescut în secolul al XVII-lea prin operele cronicarilor, care impun, alături de stilul religios, al doilea stil literar, stilul cronicăresc. În secolul al XVIII-lea, limba română a înlocuit definitiv slavona, devenind limba oficială a bisericii și a cancelariei. Numărul stilurilor limbii române literare se îmbogățește prin apariția a încă trei noi categorii: stilul filozofic, stilul științific și stilul beletristic. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea s-a format limba română literară modernă, perfecționată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de marii noștri scriitori clasici – Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici etc. Treptat, baza dialectală a limbii române literare s-a deplasat din zona amintită mai sus în zona Bucureștiului, datorită prestigiului cultural de capitală a țării, pe care acesta l-a avut în decursul istoriei. Limbii române actuale îi sunt proprii cinci tipuri (sub) dialectale: muntean (vorbit în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și în valea Timocului din Iugoslavia), moldovean (vorbit în Moldova dintre Prut și Carpați, în Basarabia – azi Republica Moldova, în Bucovina de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, luate de Stalin prin rapt samavolnic și trecute la Ucraina – și în familiile tuturor moldovenilor basarabeni împrăștiați de teroarea stalinistă pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice), bănățean (vorbit în Banat și în zona limitrofă cu Iugoslavia), crișean (vorbit în Crișana) și maramureșean (vorbit în Maramureș). Trebuie spus că așa-zisa „limbă moldovenească” inventată de imperialismul rus stalinist, pentru a-și masca politica de cotropire a unor teritorii străine și de genocid etnic, practicată peste 150 de ani în Basarabia, a fost definitiv compromisă prin intervențiile lingviștilor români și străini (inclusiv ale unor mari lingviști ruși), îndeosebi la Congresul al VI-lea al Filologilor români – Iași, Chișinău, din 6-9 iulie 1994. Redăm mai jos, ca o concluzie, două extrase de mare importanță istorică: „Limba română este unica reprezentantă a latinității orientale în România, Republica Moldova, nordul Bucovinei, Transcarpatia, fosta Iugoslavie și în alte regiuni limitrofe.” – din „Apelul adresat Parlamentului Republicii Moldova” de către Congresul al VI-lea al filologilor români; „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate și o utopie și, din punct de vedere politic, e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cultural.” – acad. Eugen Coșeriu, Latinitatea orientală, raport prezentat în prima ședință plenară a lucrărilor Congresului al VI-lea al filologilor români. În continuare, arătăm că celelalte arii din Transilvania (care nu intră la subdialectele bănățean, crișean și maramureșean) sunt cuprinse, în raport de vecinătate, în aceste cinci tipuri (sub)dialectale. Astăzi diferențele dialectale (care sunt mai ales de natură fonetică) se șterg tot mai mult, ca urmare a acțiunilor școlii, presei, literaturii, radioului și televiziunii. Se constată o apropiere tot mai accentuată a limbii vorbite de popor de aspectul literar al limbii noastre naționale. Vocabularul limbii române actuale se intelectualizează ca rezultat al acțiunilor politico-sociale de perfecționare a vieții națiunii și de creștere a nivelului ei cultural. Existența unor elemente lexicale din limbile albaneză, bulgară, sârbo-croată, cehă, slovacă, poloneză, ucraineană, rusă, maghiară, secuiască și a ceangăilor, turcă, neogreacă, germană (vorbită de sași și de șvabi) și a unor elemente lexicale din limba română în aceste idiomuri i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a tuturor idiomurilor amintite asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra fiecăruia dintre aceste idiomuri (v. influență și fiecare dintre limbile amintite).

POPA, Grigore T. (1892-1949, n. sat Surănești, azi Emil Racoviță, jud. Vaslui), medic anatomist român. M. coresp. al Acad. (1936), prof. univ. la Iași și București. Cercetător la institutele de anatomie din Londra și Cambridge. Fondator al revistei „Însemnări ieșene” (1936). A tradus, cu unele completări originale, tratatul „Anatomie descriptivă și chirurgicală” de H. Gray. Cunoscut pe plan mondial pentru descoperirea și descrierea făcută, împreună cu Una Fielding, a sistemului porthipofizar, care au pus în evidență raporturile dintre aparatul endocrin și diencefal. Lucrări: „The mecanostructure of the pericardium”, „La pression du liquide céphalorachidian”, „Structure fonctionnelle de la dure-mère craniene”.

Ardeal, (Ardel), s.n. – Numele regiunii intracarpatice din România (mai puțin Banat, Crișana și Maramureș); Transilvania: „Merem la Ardel, peste deal, în Lăpuș” (Ieud, 1987); „La gură ești ca paharu, / Nu mai vezi în tot Ardealul” (Papahagi 1925: 219; Desești). – 1. Din magh. Erdély „ținutul de dincolo de pădure”, din erdö „pădure” și elv „locul aflat peste, dincolo de ceva” (Humfalvy 1870); La fel Hasdeu, Onciu, Iorga, Drăganu, Iordan, DER: „Ardeal este din punct de vedere etimologic maghiarul Erdély, care vine la rândul său din erdö ”silva„. Numele curat românesc, înainte de a primi termenul maghiar, cată să fi fost Codru, pe care ungurii, așezându-se în Pannonia, îl tălmăcesc prin Erdély, iar românii s-au mulțumit a împrumuta traducerea” (Hasdeu). 2. Din rad. i.-e. *ard „deal, înălțime”. În rom. ar proveni din lat. arduus „înalt”. Ardeal este o traducere maghiară a top. Rom. Ardal sau Ardel: „Rădăcina termenului Erdély, adică erdö, nu este consemnat în dicționarele etimologice maghiare și deci este o calchiere a top. rom. Ardeal” (Rizea).

ILARION (sec. 18), ieromonah și cărturar din Țara Românească. Călugăr la Dragomirna, Secu și Neamț, unde a avut o remarcabilă activitate de traducător și dascăl. A tradus din Sfinții Părinți, cea mai importantă fiind „Exameironul” lui Vasile cel Mare, însoțită de un lung comentariu original, care reprezintă primul tratat de cosmografie în limba română.

LUCHIAN, Nicolae (1821-1893, n. Iași), actor român. A debutat în 1838, desfășurându-și activitatea la Teatrul Național din Iași. Roluri comice din repertoriul național (V. Alecsandri, Alecu Russo, M. Millo ș.a.) și străin (E. Labiche, M. Michel). A tradus „Avarul” de Molière și a adaptat alte piese.

NITZULESCU, Nicolae (1837-1904, n. Bordușani, jud. Ialomița), teolog român. Prof. la Facultatea de Teologie din București. Cercetări privind limba ebraică, istoria dogmelor, arheologia biblică. Lucrări: „Compendiu de Istoria Bisericii (până la 1453)”, „Elemente de gramatică a limbii ebraice”, „Prescurtare de geografie”. A tradus din greacă „Noul Așezământ” și o ediție integrală a Bibliei.

Angela Frecventul prenume fem. Angela și mult mai rarele masc. Angél sau Angélo (cele două forme apar uneori și cu accentul pe a) sînt împrumuturi moderne din onomastica occidentală. Larg răspîndite astăzi, aceste prenume au la bază lat. Angelus (rar folosit ca nume personal de către primii creștini), corespunzător subst. angelus (devenit în română înger), cuvînt pe care romanii l-au împrumutat de la greci. În literatura greacă precreștină, ángelos, (pronunțat -ghe-) cu semnificația „trimis, sol”, apare în legătură cu diferitele divinități ale infernului, fiind considerat și protector al morților (asemenea „soli ai divinității” apar și în religia babiloniană; de fapt, chiar gr. angélos este un cuvînt de origine orientală). În V.T. gr. angelos traduce ebr. mal’akh „mesager”, căpătînd deci în perioada creștină, sensul special de „sol, trimis al lui Dumnezeu”. Ángelos (atestat sporadic și în onomastica grecilor păgîni) și Angelus, prin intermediar slav, pătrund în română într-o perioadă destul de veche (primele atestări datează din sec. 16), devenind răspîndite și frecvente. Alături de formele Ánghel, fem. Anghela, binecunoscute sînt derivatele Angheluță, Angheliță, Anghelache, Angelica, Anghelina, Anghelușa sau hipoc. Angliei, Anghie, Luță etc. Pentru feminin, forma cea mai răspîndită și frecventă a fost Anghelina (purtat și de fiicele lui Neagoe Basarab și Alexandru Lăpușneanu). Din ce în ce mai puțin folosite ca prenume în epoca contemporană, reflexele gr. Angelos au fost înlocuite de formele apusene, continuatoarele lat. Angelus: Ángel și Ángelo, Ángela, Angelica, Angelina, hipoc. fem. Gela (și corespondentul masc. Gelu). Frecvența acestor nume în epoca modernă nu mai poate fi explicată prin valoarea lor mistică, ci prin noile sensuri laice pe care le-au căpătat cuvintele înger, îngeresc sau neologismul angelic, folosite astăzi în legătură cu ideea de puritate, frumusețe, bunătate. ☐ Fr. Angel, fem. Angèle, Angeline, Angelique, it. Ángelo, fem. Ángela, Angelica, Angelina și Michelangelo (format din Michele, → Mihail și Angelo), germ. Angelus, fem. Angela, Angelika, Angelina, sp. Angel(es), Angela, Angelica, magh. Angelus, Angylos, Angela, Angyalka etc., bg., rus. Anghel, Anghelina etc. ☐ Anghel Saligny (inginer român, constructor al podului de la Cernavodă). Pictorii Angelico da Fiesole sau Fra Angelico, Miehelangelo Buonarroti, Michelangelo Merisi da Caravaggio, scriitorii Angelo Poliziano, Angelos Sikelianos, Miguel Angel Asturias etc. ☐ Moș Anghel, personaj din nuvela cu același nume de Panait Istrati, Angelica, personaj din Orlando Furiosul de Ariosto (și opera Roland de Jean-Baptiste Lully și Philippe Quinault), în comediile lui Molière (George Dandin și Bolnavul închipuit) și Marivaux sau în seria romanescă a lui E. Zola, Rougon-Macquart; Angelo este purtat de personajele lui W. Shakespeare (Măsură pentru măsură), V. Hugo (Angelo, tiranul Padovei), Pirandello etc.

Athanasie Mironescu (1856-1931), mitropolit al Ungrovlahiei. Fiu de preot din com. Trohan, jud. Vaslui, a studiat la Socola și la Cernăuți, fiind apoi profesor la Facultatea de teologie din București, episcop al Râmnicului – Noul Severin (1898-1909) și ales mitropolit primat în 1909. Om de aleasă cultură, a tipărit numeroase lucrări de morală și de istorie a bisericii și a tradus din limba germană Istoria bisericească universală și statistică bisericească de Eusebiu Popovici (1925), în 4 volume. În 1911 s-a retras la mănăstirea Cernica, unde a întocmit numeroase traduceri și scrieri istorice. Membru de onoare al Academie Române, ales la 25 mai 1909.

HELIADE-RĂDULESCU, Ion (1802-1872, n. Târgoviște), scriitor, lingvist, gânditor și om politic român. Acad. (1867), primul președinte al Acad. Române (1867-1870). Prof. la Liceul Sf. Sava. Spirit enciclopedic, animatorul mișcării culturale românești pre- și postpașoptiste. Unul dintre inițiatorii „Societății literare” (1927) și ai „Societății filarmonice” (1933). În 1829, editează prima gazetă în limba română apărută în țară, „Curierul românesc”, iar în 1837, „Curier de ambe sexe”, revistă de cultură și literatură adresată unui larg cerc de cititori; aici, el promovează o politică literară de încurajare a debuturilor și a traducerilor, precum și de valorificare a creației populare. Activitatea sa culturală și publicistică, nelipsită de violente accente critice (împotriva protectoratului rusesc, a cenzurii etc.) manifestate în pamflete, articole de gazetă, versuri satirice, îi aduce o mare popularitate. Ca membru al Guvernului provizoriu și al Locotenenței domnești, a avut o atitudine moderată, căutând să împiedice, fără a reuși însă, intervenția armată a Rusiei și a Imperiului Otoman. În perioada emigrației, în Franța și apoi în Imperiul Otoman, a desfășurat o bogată activitate propagandistică în favoarea țării și a revoluției, situându-se pe pozițiile unui liberalism cu elemente doctrinare conservatoare (de unde dictonul său „nu există progres fără conservație”), colaborând la diferite publicații franceze și tipărind mai multe volume („Amintiri și impresii ale unui proscris”, „Memorii asupra istoriei regenerației române”). Într-o viziune poetică a trecutului național pe baza unor păreri proprii, elaborează o concepție filozofică „trinitaristă”, având la bază triada spirit-materie-univers și o variantă proprie a unei dialectici diferite de cea hegeliană („Echilibru între antiteze”, „Istoria critică universală”). Spirit imaginativ și sarcastic, poet al marilor spectacole apocaliptice, infernale și paradisiace, și-a proiectat textele lirice într-un mare ciclu consacrat genezei cosmosului și umanității, pentru care elaborează un fel de „legendă a secolelor”, neterminată: „Anatolida sau omul și forțele”. A cultivat meditația („O noapte pe ruinele Târgoviștei”), a proiectat o epopee națională („Michaida”, neterminată) și a valorificat liric mitologia populară („Sburătorul”) etc. Memoriile sale și publicistica sunt presărate cu portrete și schițe savuroase, de tipul fiziologiilor („Cuconița Drăgana”, „Cuconul Drăgan”, „Domnul Sarsailă autorul”). A tradus și prelucrat din Safo, Dante, Tasso, Boileau, Ariosto, Molière, Voltaire, Byron, Hugo, Ossian, Lamartine, Dumas ș.a. Inițial, adept al ortografiei fonetice („Gramatică românească”, 1828), devine ulterior teoreticianul unui sistem ortografic italienizant („Paralelism între dialectele român și italian”), dar va combate pe latiniștii exagerați din Academie.

Corina Către sfîrșitul republicii romane încep să apară în diferite izvoare latine o serie de nume feminine grecești (Cynthia, Delia, Lesbia etc.), printre care și Corinna întîlnit însă numai în onomastica literară și mai ales în creația lui Ovidiu. Probabil că este vorba de un împrumut din greacă (dacă nu cumva aceste nume sînt creații ale poeților), unde Korinna ar fi derivat cu suf. -inna de la numele pers. Kore. Dacă Korinna nu apare în sursele grecești contemporane celor latine, Kore sau Kora și Kores (în Lexiconul lui Suidas) erau binecunoscute în vechea Grecie, unde Kore era identică cu → Persefona (la romani Proserpina). Fiică a lui Zeus și a Demetrei, Kore (Persefona) a fost răpită de Hades pentru a-i deveni soție. Legenda spune că zeița petrecea cîteva luni în lumea subpămînteană iar restul anului pe pămînt, alături de mama ei, Demetra; simbolizînd astfel ciclurile vegetației (moartea și învierea naturii), Persefona sau Kore era sărbătorită în cadrul ceremoniilor din Eleusis (în Atica) cunoscute sub numele de „misterele eleusine”. Zeița purta un nume cu semnificație clară pentru greci, Kore însemnînd „fată, fecioară”, așa încît Korinna, derivat diminutival, are sensul de „fetiță”. Intrat la noi pe cale cultă, Corina este astăzi un prenume feminin răspîndit pe întreg teritoriul românesc și ales nu arareori de către părinți. Fiind încadrat în seria femininelor derivate cu foarte productivul sufix -ina (corespunzătoare unor masculine în -in), pe terenul limbii române a apărut și o formă mase. Corin, mult mai puțin frecventă decît prototipul feminin. ☐ Fr. Corinne, it. Corinna, germ., magh. Korinna. ☐ La răspîndirea numelui a contribuit și numele eroinei romanului sentimental Corinne ou l’Italie de Anne Louise Germaine de Staël (Madame de Staël), tradus la noi încă din 1846.

Benedict Prenumele masc. Benedict – corespondentul fem. Benedicta nu pare folosit la noi – reproduce cognomenul lat. Benedictus, atestat sporadic și în epoca precreștină. Numele avea semnificația clară, întrucît corespunde participiului benedictus de la benedico, benedicere (compus din bene „bine” și dico, dicere „a zice, a vorbi”), verb care în latina clasică însemna „a zice de bine, a aprecia, a lăuda”. Benedictus, devenit nume independent, s-a bucurat de mare favoare printre primii creștini, fenomen care se explică prin noile semnificații ale vb. benedicere, devenit termen consacrat al lexicului creștin. Trebuie să amintim însă că binecuvîntarea, ca și blestemul, sînt vechi concepții magice care apar, la multe popoare din vremuri foarte îndepărtate. Concepută inițial ca o forță, concretă și aproape independentă, care trece de la părinte la fiu (transmiterea se putea realiza printr-un semn al mîinii, prin cuvînt sau printr-un dar), binecuvîntarea începe să fie considerată ca un atribut al divinității. Așa se face că termenul gr. eulogein (compus din eu „bine” și legéin „a zice”, cu semnificație inițială identică cu a corespondentului latin), traducînd cuvîntul ebraic biblic barak, capătă sensul special de „binecuvîntare a lui Dumnezeu”. Prin calc lingvistic lat. benedicere preia noul sens al lui eulogein; la fel au fost formate și blagosloviti în vechea slavă și apoi a binecuvînta, în română. Devenit nume calendaristic (amintirea unui sfînt Benedictus este păstrată de ordinul călugăresc al benedictinilor, înființat de acesta în anul 529), Benedictus este foarte răspîndit la catolici în apusul Europei (a fost purtat de 16 papi); în anumite situații, numele în discuție poate fi și o „latinizare”, prin traducere, a ebr. Baruch (cunoscutul filozof materialist olandez Benedict Spinoza se numea Baruch). Deși numele apare și la ortodocși (Venedict), formele atestate în documentele noastre, încă din sec. 12 – 13 sînt datorate influenței latino-catolice, manifestate destul de puternic, prin intermediar maghiar, săsesc sau croat, în Transilvania și Banat. Atestate și în Moldova (aici nu trebuie neglijată nici influența poloneză) și Țara Românească, începînd cu sec. 15, Benedict, Benedic, Benetic, Benetiuc, Bena, Bene, Benea, Benic, Beniuc, Benici, Benilă, Bencea, Bencu, Benta, Bențe(a) etc. au fost purtate și de români și au pătruns și în toponimie. ☐ Engl. Benedick, fr. Benoit (benir „a binecuvînta”), it. Benedetto, Benedetta, sp. Benito (bendecir [-sir]- „a binecuvînta”), germ., oland. Benedictus, magh. Benedek, Benedikt, Benedikta (cu hipoc. Béda, Bede, Beke, Bence, Bencö, Bende, Bene, Beni, Benko, Benyo etc.), scr. Benedik, Benedikt (cu hipoc. Benea, Bene, Beno, Benko etc.), pol. Benedykt, rus. Benedikta, Venedikt, Venedikta etc.

mod (< lat. modus „măsură, regulă, fel”) 1. Formă superioară de organizare a materiei muzicale la nivelul parametrului* înălțime (2), prin dispunerea și succedarea ierarhizată de sunete* și raporturi intervalice (v. interval); m. funcționează – asemenea unui sistem cu autoreglare – pornind în genere de la constantele și variabilele ce decurg din influența unui element cu efect centripetal (centru modal, finală*) și/sau din aceea a unui cadru spațial de congruență (terță*-tricord*, tetracord*, octavă*-octacord*). Aceste elemente, în același timp organizatoare (deci relativ statice) și cu rol de autoreglare (deci preponderent dinamice), nu contrazic implicațiile – încă neelucidate – ale formulelor (I, 3) melodice, care, înaintea afirmării oricăror concretizări grafice sau scalare, au deținut și au reușit să-și mențină și după aceea – uneori prioritar (ca în ehurile* biz.) – menirea funcțională și determinatoare. ♦ În ceea ce privește geneza m., nu se face suficient distincția între o atitudine organicistă și una organizatoare. Cea dintâi se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan instinctiv și de durată imemorială, a rolului ce revine „afinităților” dintre sunete, fie în baza desenului pregnant al formulelor, fie în aceea a forțelor pe care le declanșează tensiunea (chiar micro-tensiunea, ca în cazul ictus(3)-ului) dintre sunete în mișcarea lor (suportul teoriilor atracționiste și energetiste*), fie în aceea a perceperii subconștiente a consonanței (v. consonantic, principiu) sau a (echi-)distanțelor (v. distanțial, principiu) ce se instaurează, începând de la nivelul structurilor minimale (bi-, tri-, tetra-, pentatonice*) și continuând chiar la acela maximal al heptatonicelor*. De remarcat că, evocate în legătură cu stadiile și situațiile de primitivitate ale muzicii, aceste principii beneficiază de o firească punere în ecuație în exclusivitate aproape de către muzicologia* modernă, mai ales cea de orientare comparatistă (v. etnomuzicologie). Cea de-a doua atitudine se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan rațional, a rolului organizator al cadrelor de congruență cum sunt: terțele și cvintele (în sistemul chinez), tetracordul (în m. gr.), octava cu subdividerea sa în tetracord și pentacord* (în m. medievale); de aici, afirmarea imediată a centrelor de referință: mese*, finală, confinalis*, tonică*, dominantă* etc. Îndeajuns de vechi și reflectând în egală măsură apariția însăși reflecției despre structura muzicală, în culturile până acum cunoscute și studiate, fără să fi înlăturat, cum spuneam, datele instinctiv-empirice (subsumate, esențializate dar și lăsate doar pe seama mnemotehniei, ca de ex. silabizările de felul to-te-ta ale teoriei gr. (v. greacă, muzică, noane) sau al tereremurilor biz. (v. și cratimă) (1)), aceste organizări în spațiu* ale structurii modale au reprezentat un pas înainte pe calea sistematizării m., în lumina unei atitudini cu marcate predispoziții raționale. Speculativul a ocupat un loc preferențial în lăuntrul amintitei atitudini, sprijinit de altfel și pe dezvoltarea continuă a notației* muzicale, începând cu ant. gr., trecând prin ev. med. și prin Renaștere* și sfârșind, după o predominare a fizicalismului (de c. două sec.), cu epoca modernă (cea din urmă canalizând organizarea spațială a factorilor de congruență spre o strategie de tip geometric: proporții (I, 3), simetrii*, complementaritate). Pusă în fața alternativei pro sau contra formulelor, exegeza actuală înclină pe alocuri spre ideea acțiunii formative și permanent dinamice (și nu doar mnemotehnice) a formulelor. Cadrele tradiționale de congruență apar, în consecință, numai ca expresii spațializate, căzând în sarcina grafiei, ale mobilității interioare a substanței. Dar chiar și în această ipoteză, nu trebuie eliminat aportul operării fructuoase cu însăși aceste elemente proiective, atâta timp cât simulacrele – numite tetracord, pentacord, octocord – și uneori numai ele sunt, ca în mișcarea browniană, aceesibile practicianului și nu o ideală sau chiar ipotetică, invizibilă existență a formulelor-molecule. Or, tot notația este aceea care, în diversele ei înfățișări istoric-geografice, a declanșat noianul de speculații teoretice ce au contribuit enorm la punerea în evidență a structuralității m. prin proiecție spațială, atribute modale devenind și starea autentică și plagală, succesiunea de tonuri* și semitonuri, diviziunile (4) microintervalice*, sunetele de referință, clausulae*-le, sau, mai târziu, cadențele (1). În felul acesta și, uneori, dincolo de organicitatea lor privind dirijarea unei muzicalități primare, formulele au cedat în favoarea schemei, au fost împinse în sfera inferioară a învățării muzicii, refuzându-li-se, de ce să nu recunoaștem, pentru multă vreme statutul unui semn muzical definitoriu. Ar fi fost totuși posibilă această geometrizare, proprie cu precădere culturii europ., atingerea acelei faze necesare de raționalitate sub imperiul căreia a stat evoluția muzicii din ultimul milen.? 1. În noțiunea gr. a armoniilor (III) este cuprinsă oraganizarea într-un tot a unui material sonor unitar, pornind de la cadrul tetracordal. Dacă „armonia” se referă totuși la intervalul de octavă, atunci am putea admite că reuniunea a două tetracorduri de același fel (doric pe mi, frigid pe re, lidic pe do), într-o succesiune descendentă, în cuprinsul acestei octave, ar echivala cu ceea ce înțelegem astăzi prin m., prin scara acestuia. Dacă însă m. gr. erau „formulare”, cum crede Chailley, atunci pentru sistematizarea pe baza octavei a materialului melodic se recurge, în chip excepțional, la mecanismul tropos*-ului. Supraunitatea sistemului modal este conferită în systema teleion* de succesiunea, în aceeași ordine descendentă, a sunetelor luând ca unic etalon tetracordul doric, ceea ce probează, o dată în plus, rolul fundamental al tetracordului. V. greacă, muzică. 2. În noțiunea de eh* a muzicii biz. sunt cuprinse în egală măsură aspectele scalare ale acestor m. și – într-o stare perfect conservată până în muzica psaltică – aspectele formulare, apropiate principiului maqam*, fără de care aceste m. nu pot fi nici cunoscute și nici practicate. La început în număr de opt (conform octoehului), punând accentul în chiar sistematica lor pe autentic și pe plagal – preluând, se vede, ideea de hipo* din armoniile gr. – aceste ehuri sunt într-un număr mai mare, ținând și de apartenența lor la stilurile* stihiraric, papadic și irmologic. Se spune, pe bună dreptate, că sursa originară a acestor m. este muzica siriacă și unele moșteniri micro-asiatice și din Orientul Apropiat, la care se adaugă influențele târzii arabe, persane și tc. (culminând în sec. 18). Nu se poate contesta totuși, mai ales în ceea ce privește teoretizarea acestor m., subterana dar constanta înrâurire a teoriei gr. O adevărată emulație a avut loc între teoreticienii ev. med. occid. și ai celui biz., cu deosebire între umaniștii renascentiști ai ambelor zone culturale în a raporta realitățile modale la sistematizările elinilor. Dacă occidentalii au preluat din E continentului sistemul celor opt m. (gr. deuteros) sau termenii de authentus (gr. authentos) și plagius (gr. plaghios), bizantinii au preluat, dincolo de ceea ce ei înșiși cercetaseră în vechile scrieri și mss., „elenizările” operate în occid.: etnonimia m. (doric, frigic, lidic, mixolidic). Însăși conceperea ascendentă a m. medievale, ce se instaurează și în muzica biz., deși nu a primit până acum o explicație definitivă și unanim acceptabilă, pare să nu mai fie străină de izvoarele orient. ale muzicii biz. dar nici de cele târziu romane elenizate (Boethius), care la rându-le părăsiseră, sub presiunea aceluiași extrem de prolific Orient, fumdamentele clasicismului elin. 3. (lat. modus; it. modo; fr. mode; germ. Tonard, Modus; engl. mode; key; rus. лад) organizarea înălțimilor într-o succesiune ascendentă pe baza înlănțuirii în cadrul octavei, considerată însă permanentă ca un cuplu pentacord + tetracord sau tetracord + pentacord, proprie muzicii gr. și celei occid. până la cristalizarea tonalității (1). ♦ O discuție cu privire la etimologia și înțelesurile termenului m. și ale celor sin. acestuia are o importanță nu doar istorică ci și una ontologică, dată fiind implicarea lor și mecanismele pe care le-au declanșat în gândirea muzicală modernă. După ce Boethius (De institutione musica, IV, 15) întrebuințează denumirea de modi pentru tropi sau toni, adică pentru genul de octavă al armoniilor gr., ev. med. a aplicat termenul modus pentru aceleași „decupări” octaviante ale scării generale diatonice*, dar și pentru gruparea în formații de cvartă-cvintă (species diatessaron) sau cvintă-cvartă (species diapente) a materilaului melodic. Structurile astfel concepute au devenit m. ev. med. occid. Dată fiind indecizia terminologică dintre modus și tonus, în țările de lb. lat. a fost preluată în general denumirea de m., iar cele în care stăpânesc lb. germanice aceea de „ton” (de unde în germ. familia noțiunilor Ton, Tonart și Tongeschlecht; se remarcă totuși în vremea din urmă preluarea, chiar și în muzicologia germ., a lui Modus – de ex. la Bernhard Meier). ♦ Pare neîndoielnic astăzi faptul că m. occid. au evoluat de la formula melodică spre scară. Mai departe și după modelul octoehului bis., m. occid. vot fi tot în număr de opt, menționate fiind pentru prima dată ca atare la Aurelianus Reomensis (Musica disciplina, scrisă c. 850; cap. 8-18. GS I, 39 b ff; – v. și tratatul tipărit sub numele lui Alcuin, GS I, 26 f). Inițial se pare că au fost numai patru: protus, deuterus, tritus, tetrardus dar, având un ambitus de decimă*, s-a impus necesitatea subîmpărțirii lor în autentice și plagale (primele purtând numerele de ordine 1, 3, 5, 7 iar celelalte 2, 4, 6, 8). Genul de octavă, cel aplicat de Boethius, se convertește – în ciuda autorității teoreticianului și a susținerilor sale – într-o schemă ce asociază, e adevărat, în cadrul octavei în principiu, cvarta sau cvinta, sau invers, în așa fel încât două m. (autenticul și plagalul aferent) au ambitus(2)-uri și repercussae diferite dar aceleași finalis. În funcție de succesiunea tonurilor și semitonurilor, se disting trei specii tetracordale și patru specii pentacordale: 1. species diatessaron 1-1/2-1 2. species diatessaron 1/2-1-1 3. species diatessaron 1-1-1/2 1. species diapente 1-1/2-1-1 2. species diapente 1/2-1-1-1 3. species diapente 1-1-1-1/2 4. species diapente 1-1-1/2-1. Fiecare m. se constituia pe câte o specie de cvartă și de cvintă, astfel încât, în cazul autenticului, cvarta (tetracordul) se află în partea superioară iar, în cazul plagalului, în partea inferioară. Această dispoziție alternantă a celor două specii îi conferă m. caracterul neconfundabil, hotărându-i întreg sistemul tonurilor de referință: astfel, deși se sprijină pe același gen de octavă (re-re¹), doricul (protus authentus) și cu hipomixolidicul (tetrardus plagius) nu sunt identice. Numele gr. aplicate m. medievale apar pentru prima dată la Pseudo-Hucbald (De alia musica). Datorită însă confuziei dintre genul de octavă și scările traspozitorii gr., și m. octaviante în accepția medievală, precum și a schimbării de sens (sensul ascendent), etnonimia celor din urmă mai desemnează aceeași zonă a diatoniei. În sec. 16, celor opt. m. li se adaugă încă două autentice și două plagale, căutându-se pentru acestea nume din aceeași lume a triburilor eline: eolic (respectiv hipoeolic) și ionic (respectiv hipoionic); ionicul reprezintă poate, și o asimilare a omonimului ordin din arhitectură, fără, desigur, acoperirea și cu sens etic a respectivei noțiuni, raportate la ceea ce credeau cei vechi despre virtuțile tribului atic. După Glareanus (Dodekachordon) situația structurală a m. este următoarea: doric (starea: aut. nr. tonului: 1 nr. orig.: protus species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: re-re¹ finalis: re recperc.: la): hipodoric (starea: pl. nr. tonului: 2 species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: re recperc.: fa); frigic (starea: aut. nr. tonului: 3 nr. orig.: deuterus species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: mi-mi¹ finalis: mi recperc.: do¹); hipofrigic (starea: pl. nr. tonului: 4 species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: si-si finalis: mi recperc.: la¹); lidic (starea: aut. nr. tonului: 5 nr. orig.: tritus species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: fa-fa¹ finalis: fa recperc.: do¹); hipolidic (starea: pl. nr. tonului: 6 species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: do-do¹ finalis: fa recperc.: la); mixolidic (starea: aut. nr. tonului: 7 nr. orig.: tetrardus species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: sol recperc.: do); hipomixolidic (starea: pl. nr. tonului: 8 species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: re-re¹ finalis: sol recperc.: do¹); eolic (starea: aut. nr. tonului: 9 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: la recperc.: mi¹); hipoeolic (starea: pl. nr. tonului: 10 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: mi-mi¹ finalis: la recperc.: do¹); ionic (starea: aut. nr. tonului: 11 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: do-do¹ finalis: do recperc.: sol); hipoionic (starea: pl. nr. tonului: 12 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: do recperc.: do). În practică, în ciuda sistematizărilor scalare, octaviante, ambitus-ul m. ajungea până la o nonă* sau o decimă: cu un ton sau o terță sub finală și o octavă peste acesta, în cazul autenticului, cu o cvartă sub finală și o sextă* sau septimă* peste aceasta, în cazul plagalului. Insistând într-o zonă sau alta (în funcție de finalis), o melodie este considerată ca aparținând fie autenticului fie plagalului. ♦ Apărută în condițiile monodiei* medievale, teoria m. este aplicabilă, chiar și în condițiile muzicii polif., cu deosebire unei singure voci (2); de obicei tenor(3)-ul sau sopranul (3). În general, regulile contrapunctului* au alte baze (cele ale consonanței* și ale conducerii vocilor) decât bazele structurilor interioare ale m. În plus, renunțarea treptată, în însuși procesul polifonizării (v. musica ficta), la caracteristicile intervalice și funcționale, modale, avea să îndrepte textura muzicală spre dualitatea major*-minoră* cu toate implicațiile decurgând din aceasta. Este și momentul în care se produce și distanțarea terminologică de vechile m., împinse în trecut și devenite astfel m. „eclesiastice” (germ. Kirchentöne). Totuși, cercetările mai noi relativizează dacă nu chiar rectifică această optică, socotind acele dispositiones modorum ale sec. 16 ca fiind o realitate a facturii polif. (Hermelink), iar clausulae-le modale ca ținând seama încă, în același sec., de cuplul autentic – plagal (Meier). 4. Organizări ale înălțimilor în ordine în general heptatonică, parțial diatonică și parțial cromatică*, în ariile de cultură muzicală indiană, persană, arabă și tc., ceea ce mai este cunoscut și sub numele de m. orientale. Două caracteristici sunt relevante în legătură cu aceste m. – ceea ce le deosebește în special de m. (3), dar le apropie întrucâtva de m. (1) și de ehuri: acțiunea principiului maqam și intervenția microintervalelor* (într-o cultură sau alta ca și în epoci succesive) din divizarea octavei. Reperele rămân, ca majoritatea sistemelor modale, pilonii octavei – implicând și sprijinul pe finală și tetracordul. Mai vechi se pare decât impactul teoriei gr. asupra muzicii Orientului Apropiat (cu toate că nu trebuie exclusă preluarea – probantă istoric – de către acestea a pitagoreismului sau a aristoxenismului, știut fiind că, nu numai prin Boethius și Quintilian, ci și prin scriitorii persani și arabi au fost transmise teoreticienilor Europei medievale și renascentiste cu deosebire procedeele de divizare a intervalelor), m. orient. au acceptat de la început atât octava cât și tetracordul drept cadre de congruență*. O teorie a etosului* poate fi descifrată și aici, m. nefiind legat numai de etnos ci și de ordinea cosmică, cu accent suplimentar, specific orient., pe ceea ce am numi astăzi psihologic, pe distingerea de subtile determinări temperamentale și stări sufletești în calitatea lor de componente morfologic-muzicale (ceea ce, să recunoaștem, a dat noi impulsuri ezoterismului medieval). 5. Contextul intonațional al melodiei folc., determinat de scară, ambitus, finală, cadențe interioare și terminale, stabilitate și fluctuație a treptelor, implicit de conturul (ca sumă a formulelor melodico-ritmice) și fluxul melodic descendent și ascendent. Este o definiție ideală și în același timp prolixă. Ideală pentru că, privind cvasitotalitatea datelor microstructurale ale produsului folc., ea nu se aplică, de la înălțimea abstracțiunii ei, nici unei entități muzicale constituite și prolixă pentru că, din latură sistematic-epistemologică, mizează mai mult pe dezideratul elucidării tuturor acestor date în singularitatea și, cu deosebire, în contextualitatea lor (ceea ce în demersul practic-analitic nu s-a făcut, evident, niciodată în chip concertat). Conștientizarea spațiului modal al muzicii folc. pornește nu de la preconcepte, de la scheme și reguli, ci, ca întreg materialul pe care îl reprezintă, de la organicitatea acestuia. Este poate una dintre explicațiile mai firavei conceptualizări a întregului domeniu al muzicii folc., care, din perspectiva culegătorului (v. culegere) și a cercetătorului etnomuzicolog nici nu reprezintă problema principală. O altă explicație este aceea a lipsei punților de legătură cu tradițiile constituite ale teoriei europ. a m. (I, 1, 2, 3), folclorul* și sistemul său modal fiind, indiferent de ascendentul mai mare sau mai mic pe care l-au avut culturile superioare asupra sa, prin definiție spontan, instinctiv, nepragmatic. Aici acționează legile consonanței și ale disonanței, ale afinităților (implicit atractive) dintre trepte, în cadrul unor unor formații melodice care, chiar dacă prin șirul de sunete ating heptatonica, prin osatura și prin forțele interioare își dezvăluie, dimpotrivă, originile pentatonice. De aceea, în m. pop. este dificil, dacă nu imposibil, a găsi principii ordonatoare ce țin de marele ambitus (de octavă, nonă sau decimă), de dipolaritatea autentic-plagal (deși încercări de acest gen nu lipsesc – ex. I. Husti), de raportatea materialului melodic la o dominantă, la o repercussa; dimpotrivă, cu mult mai influente sunt finalele, tendința lor coagulantă pentru restul materialului manifestându-se frecvent în cadrul unui ambitus restrâns, mai ales de cvintă (cadru ce se „deplasează” odată cu centrul – cum arată Paula Carp, Husti, Eugenia Cernea – ceea ce transformă în finale succesive inclusiv acele trepte care, la cadențele interioare, ar putea fi interpretate ca repercussae). Cu toată importanța lor funcțională, finalele unei melodii nu definesc întotdeauna – și tocmai datorită labilității lor – finala m.. Efectul concret al acestei incompatibilități sistematice a m. pop. față de sisteme constituite, cum sunt cele ale m. (I, 3), s-a răsfrânt asupra transcrierii (2) melodiilor pop. Din motive de comparistică urmându-i probabil pe Lach și Hornbostel cu ale lor Gebrauchstonleiter (germ. „scări uzuale”), Bartók propusese transcrierea melodiilor (a tuturora) cu finala sol, ceea ce nu putea să constituie, evident, un mijloc de desemnare a apartenenței lor la un anume m. diatonic originar, pentru a nu mai vorbi doar de minimul beneficiu metodologic în stabilirea înrudirilor melodico-ritmice, a variantelor (I, 1). Resimțindu-i-se schematismul, sistemului de notare cu finala sol i s-au adus în muzicologia românească importante amendamente sau s-a procedat chiar la înlocuirea lui. În primă ipoteză, Drăgoi a propus notarea melodiilor „majore” cu finala sol iar pe cele „minore” relative* cu finala mi. În a doua ipoteză, s-a propus considerarea sfârșitului melodiei ca fiind acela ce posedă finala reală a m., în sens medieval, dar cu deosebire elin (Breazul), considerându-se melosul pop. românesc ca având, prin numeroase trăsături (între care și profilul său precumpănitor descendent) atribute și o filogenie traco-elină; pornind de la constatarea lui Brăiloiu că, în funcție de locul picnonului*, principalele pentatonici sunt perechile pe mi și pe re și perechile pe sol și pe la și acceptându-se ideea osaturii pentatonice a m. heptatonice, s-a optat în transcriere pentru aceste finale. Mai realist decât alte modalități de notare a finalelor, nici acest sistem nu a făcut lumină deplină în natura, organizarea și filogeneza m. pop. În terminologia analitică se întâlnesc cu toate acestea expresii ca: sextă dorică, cvartă lidică, septimă mixolidică, secundă (sau cadență) frigică etc., expresii care, prin convenție, raportează particularitățile modale ale muzicii folc. în exclusivitate la teoria m. (I, 3). O altă problemă ce se găsește numai în faza de început a investigațiilor este aceea a formulelor modale, într-un domeniu în care, chiar dacă formula nu are un caracter normativ sau mnemotehnic, ca în întreg ev. med., are oricum unul generativ și modelator. S-au pus astfel formulele în legătură cu baza pentatonică a m. (prezența acestora fiind marcată de anumite intervale – Brăiloiu) dar și cu funcția lor arhitectonică (Emilia Comișel), cadențial-funcțională (Mîrza) și chiar general-intonațională (Husti). O categorie a m. pop. mult controversată este aceea a m. cromatice, considerate fie constitutive în chiar folc. arhaic, și având în acest caz ca element definitoriu secunda* mărită (Ciobanu), fie de proveniență orient., biz., sau chiar cultă occid. În realitate, marea majoritate a m. constituie pe aceeași finală, prin conexarea disjunctă (v. conjunct) a unor elemente-cadru, de tipul tricordului sau tetracordului natural (ex. tetracordul doric + ionic; lidic + doric etc.) sunt m. cromatice [v. m. (I, 9)]; tot astfel, fluctuația unor trepte, ce nu indică la un moment dat simpla situație de instabilitate a pienului*, canalizează în această măsură m. diatonice spre cele cromatice. ♦ Readucerea modalului în orbita interesului componistic s-a făcut în primul rând pornind de la constatarea naturii modale a muzicii pop. Cântecul și dansul* pop., cu structurile lor fruste, ingenue și aparent inedite la scara valorilor stilistice din imediata apropiere, devenind substanța unei muzici care, în spirit și mijloace, se îndepărta treptat de canoanele tradiționale (Listz, Chopin, Brahms, școlile naționale din sec. 19 și 20), aliniau factura muzicală multivocală* la sugestiile liniei melodice pop. Primul dintre obstacolele ce trebuiau înlăturate era acela al armonizării m., în condițiile predominării unui concept care, născut din însăși negarea prin omofonie* a vechii polif. modale, nu oferea în acea fază (armonia (III, 1) clasic-romantică) decât prea puține soluții practice. Empirismului disocierii în melodic a caracterului modal i s-a adăugat empirismul constituirii unei armonii modale. Nici vechea polif., ea însăși neconformă cu melodia pop., și nici încercările de armonizare – târzii și dogmatice – ale cântului greg. (întreprinse de Școala Niedermeyer) nu au netezit calea unei armonizări modale eficiente, artistice; în afara Școlii Niedermeyer, a unui Respighi sau Stravinski (în faza ultimă a creației sale), muzica greg. nici nu a fost ținta unui interes major care să fi determinat un curs viabil al utilizării modalului, comparativ aceluia declanșat de muzica pop. La rândul lor, armonizările de muzică biz. ( datorate unor Kiriac și P. Constantinescu, ce se numără printre primele din Europa) țin seama de experiența tratării modalului din sfera muzicii pop. – muzică cu care, nu doar prin monodismul ei funciar, cea biz. se și înrudește. Abia școlile naționale ale sec. 20, depășind etapa unui armonism dominant și exclusiv, făcând apel la polif. și în speță la liniarism*, imaginând structuri autonome în care esențele unui m. se pot regăsi la toate dimensiunile și pot influența toți parametrii discursului, au redat modalului, chiar dacă disociat de fundamentul său melodic strict (ex. citatul folc.), un statut independent, l-au pus la temelia unei direcții însemnate de gândire muzicală modernă. 6. Deși, în sine, pentatonica este considerată un sistem (II, 4) se întâlnește, în limbajul uzual, termenul de m. pentatonic, paradoxal, tocmai formațiile cantitativ inferioare acesteia, prepentatonicele, sunt desemnate prin expresia m. prepentatonice. 7. Sin. gamei prin tonuri întregi, gama hexatonică*. 8. Mai vechi decât se crede îndeobște, întâlnit la Glinka, la Rimski-Korsakov și la Ceaikovski, m. ton-semiton pare să aibă origini armonice, mai precis în cromatizarea discursului de această factură. Totuși, frecvența sa în muzica modală a sec. 20 îl apropie încă mai mult și pe bună dreptate, de sfera conceptului modal (la Bartók, Enescu, Messiaen – cel din urmă integrându-l sistemului său de m.) M. ton-semiton (abrev.: t-s) traduce într-o schemă sintetică intervalică specific modală prin tonul* constitutiv și prin semitonul* de conjuncție, provenit în același timp din pien* și din oscilația treptelor modale: formula cromatică întoarsă (v. cromatism) devine un element cu adevărat formular, vehiculator al acestei microstructuri cromatice. 9. Unii cercetători, străini și români (Emilia Comișel, Ileana Szenik) numesc m. acustice trei m. având următoarea scară, de două ori transpozabilă: 1) do, re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do; 2) re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, (re) (un „major melodic”) și 3) mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, re (mi) (denumit de Pfrogner și m. istric). Coincidența apariției în scară a sunetelor fa diez și si bemol – aceleași pe care le generează seria armonicelor* superioare – nu justifică, terminologic, desemnarea acestora ca m. acustice (au fost propuși, în compensație, termenii de m. infradiatonice – Bardos, sau metadiatonice – Ghircoiașiu); ele sunt m. (1, 5) cromatice naturale, cu puternice rădăcini în folc., rezultând din asocierea de tetracorduri alogene. 10. Entități intervalice fixe, constituite inițial și de regulă în cuprinsul octavei, grupate, în unele situații, în funcție de anumite scheme geometrice și supuse unor operații permutaționale și de transpoziție limitată (redistribuire spațială a elementelor componente ce poate avea ca efect și apariția unor formații neoctaviante), proprii compoziției (2) contemporane. M. sintetizate, cum a numit W. Berger aceste structuri-entități, concentrează o întreagă experiență a modalului și se constituie într-o replică importantă din punct de vedere normativ la adresa sistemului (II, 5) dodecafonic-serial. Cu sistemele (II, 2) modale tradiționale, m. sintetizate au, ca principală legătură, preeminența intervalică (după cum opinează Vieru), vădind chiar unele proprietăți formulare, asupra imaginii succesiunii treptelor (scara). Cealaltă legătură o constituie centrarea – în cadrul octavei – pe o „finală” sau pe mai multe puncte de referință (ceea ce le opune hotărât atonalismului*). Legătura cu ansamblul de operații ale dodecafoniei* și serialismului se întrevede într-o anume autonomie de care beneficiază fiecare element al seriei modale (fapt ce nu contrazice, chiar și în aceste condiții, influența, și nu doar simbolică, a centrului modal); de aici tronsonarea segmentelor modale (ce a intervenit indubitabil în urma asimilării tehnicii similare weberniene); de aici tendința supunerii acestor tronsoane unor procedee care să ducă finalmente la atingerea totalului cromatic (principalele procedee fiind acelea ale complementarității și ale transpoziției limitate, procedee ce asociază, de ex., sunetele m. originar și pe acelea rezultate din inversarea acestuia, dar și diversele tronsoane, rezultate din materialul de bază, în diverse alte combinații). Între formațiile modale ce au premers, istoric și constructiv, m. sintetizate se numără gama hexatonică, m. t-s, m. cromatice și cele așa-zise acustice. M. create de Berger, pe baza secțiunii de aur*, sunt m. de tip sintetic, iar sistemul lor devine o expresie convingătoare a reevaluării gândirii de veche sorginte modală. II. Starea majoră* sau minoră* a tonalității (1) în sensul ei restrâns = m. major, respectiv m. minor; gen (II) al tonalității. Termenii în sine provin din lb. romanice și nu din teoria modală a intonaționalului, ci din m. (III) ritmice [v. și prolatio (2)]. Singură lb. germ. a păstrat termenii dur și moll. Genul tonalității (2) este determinat de poziția terței față de tonică*. Starea majoră sau minoră a m. (I, 3), deși o realitate, este aplicată prin retropolare în raport cu gândirea veche, căci caracteristicele acestora erau hotărâte de către un interval aparte; inserarea ionicului și a eolicului în sistemul lui Glareanus au impus terța mare și mică drept caracteristice, rămânând finalmente singurele intervale care „au făcut carieră” după restrângerea tututor m. la cele două amintite, mai bine zis, la dualitate tonală. III. (în Ars Antiqua) Schemă ritmică aplicată unei compoziții (1) și care nu se schimbă în cuprinsul unei voci (2). Una dintre noțiunile foarte puțin clarificate și intens controversate ale teoriei* muzicii, m. se bazau pe cele două valori* ritmice, longa* și brevis* (v. breve (2)), derivate, după unii teoreticieni, din valorile prozodiei* gr. Cu ajutorul ligaturilor, în notația (III) mensurală (numită și notația modală), m. puteau fi supuse combinărilor, prin treceri de la un m. la altul în conformitate cu așa-numita ordo, ce arăta frecvența și succesiunile schimbărilor schemei ritmică de bază (până la o pauză* ce readucea formula schemei inițiale). Cele șase m., stabilite în sec. 13, au fost categorisite în modi perfecti și modi imperfecti; la primele, valoarea de început corespundea aceleia de încheiere, la celelalte, aceste valori erau necorespondente. ♦ În sec. 15-16, noțiunea servea, alături de tempus [v. timp (1)] și prolatio la stabilirea mensurii (2). Astfel relația dintre maxima* și longa* închipuia modus maior (major) (m. maior perfectus: 1 maxima = 3 longae; m. maior imperfectus: 1 maxima = 2 longae), iar relația dintre longa și brevis închipuia modus minor (m. minor perfectus: 1 longa = 3 brevis; m. minor imperfectus: 1 longa = 2 brevis). Ideea de perfecțiune era, se știe, ezoteric atașată în ev. med. aceleia a simbolului numărului trei, de unde prevalența ternarului* asupra binarului*. ♦ Aflate în fond, ca și sistemul gr. al picioarelor (1) metrice sau sistemelor (II, 6) descoperite în folc., sub incidența unui principiu cantitativ de organizare a duratelor (deși raportul dintre valorile lungă și scurtă, constituit într-un șir discret, premerge sistemului divizionar al sec. 17-18), m. ritmice medievale sunt expresia perenității acestui fel de gândire cu și asupra duratelor. Existența sa latentă revine periodic la o viață istorică reală, ca de ex. în m. ritmice ale Messiaen. Surprinzătoare în cazul celor din urmă este nu atât recurgerea la valorile indivizibile (fiind mai aproape deci de sistemul ant. sau de acela parlando giusto), valori ce proliferează, dimpotrivă, prin adițiune, cât gruparea lor în emtități imuabile – m. ritmice – probând reafirmarea în muzica sec. 20 nu numai a constructivismului ci și a unui de mai înainte așteptat spirit normativ.

NAUM, Gellu (1915-2001, n. București), poet român. Este considerat cel mai reprezentativ suprarealist român și unul dintre cei mai de seamă suprarealiști europeni. Versuri („Athanor”, „Copacul animal”, „Tatăl meu obosit”, „Descrierea turnului”, „Partea cealaltă”, „Malul albastru”, „Fața și suprafața”) și proză („Poetizați, poetizați...”, „Zenobia”) de o mare pregnanță a viziunilor onirice și a atitudinilor nonconformiste. Teatru („Insula...”). Numeroase volume au fost traduse în străinătate. Traduceri din Diderot, Prévost, R. Char, Kafka, Beckett ș.a. Premiul european de poezie, Münster, 1999.

HALIMA, carte populară alcătuită din fragmente ale colecției de povestiri și basme arabe cunoscute sub titlul de „O mie și una de nopți”, îmbogățită și cu alte povestiri și fabule orientale, traduse sau apocrife, din culegerea „O mie și una de zile” de Pétis de la Croix. Realizată pentru prima dată în lb. neogreacă (Aravicon Mithologhicon), la mijlocul sec. 18, această selecție primește numele de H. (înlocuindu-se cu aceasta numele povestitoarei Șeherezada) și va fi tradusă, localizată și răspândită în numeroase manuscrise român ești din a doua jumătate a sec. 18 și începutul sec. 19. Prima versiune integrală în limba română, datată 1783 și atribuită monahului Rafail de la mănăstirea Hurez, a fost tipărită de I. Gherasim Gorjanu, în patru vol., între 1835 și 1838 („Halima sau povestiri mitologhicești arăbești”).

Ce fut le serpent qui creva (fr. „Șarpele a fost cel care-a crăpat”) – Ultimul vers dintr-o vestită epigramă pe care Voltaire a adresat-o criticului Fréron, unul dintre adversarii săi: „Lautre jour, au fond dun vallon, Un serpent mordit Jean Fréron. Que croyez-vous quil arriva? Ce fut le serpent qui creva.” În traducere: „În altă zi, într-un fund de cotlon, Un șarpe-l mușcase pe Jean Fréron, Ce credeți voi că s-a întîmplat? Sarpele a fost cel ce-a crăpat !” Acest ultim vers, devenit expresie, se adresează în ironie nu numai criticilor pătimași, ci, în genere, oamenilor răi și veninoși. Epigremistul român Giordano a publicat o reușită imitație după catrenul voltairian: I-a mușcat Mîinile Și-a turbat Cîinele! LIT.

SLAVONĂ s. f. (< adj. slavon,-ă, cf. fr. slavon): limbă slavă folosită oficial în țările române (în biserică, justiție, administrație, literatură religioasă și relații externe) din momentul delimitării lingvistice în Balcani și al încheierii bilingvismului slavo-român (secolul al XIII-lea) și până în momentul înlocuirii definitive a acesteia cu limba română (secolul al XVIII-lea). S. este limba textelor slavone scrise în evul mediu pe teritoriul patriei noastre – o limbă savantă (în sensul cel mai larg al cuvântului), o limbă de vehiculare a culturii medievale de către păturile instruite ale poporului nostru, diferită de limba vie a acestuia, o limbă bazată pe tradiție culturală și nu pe comunitate etnică. Ea a facilitat și pătrunderea inițială (indirectă) a influenței grecești în țara noastră, primele documente slave în această limbă fiind traduceri după originale grecești. Trebuie spus că denumirea de „slavonă” este privită din punctul de vedere al istoriei limbii române. În istoria limbilor slave (bulgară, sârbo-croată și rusă) ea este cunoscută sub numele de paleoslavă, vechea slavă, slava bisericească, vechea bulgară, folosită ca limbă oficială în țările respective. Ea reprezintă pentru aceste limbi cea mai veche formă atestată a limbii slave, limba celor mai vechi documente slave (a cărților bisericești traduse de călugării Chiril și Metodiu și de ucenicii acestora în graiul slav din regiunea Salonicului, după originale grecești, în a doua jumătate a secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea), prima ipostază scrisă cu caracter liturgic a limbii slave comune, folosită în aria de cultură din estul și sud-estul Europei medievale între secolele al IX-lea – al XVIII-lea. În istoria limbii bulgare, ca și în istoria limbilor sârbo-croată și rusă, perioada de început este „perioada slavei bisericești” (pentru bulgară între secolele al IX-lea – al XI-lea, pentru sârbă între secolele al XII-lea – al XIX-lea, iar pentru rusă între secolele al XI-lea – al XVIII-lea). Datorită particularităților distincte pe care le prezintă, în raport cu țările în care s-a folosit, se vorbește despre redacția moravă, redacția medio-bulgară, redacția sârbo-croată, redacția ruso-ucraineană și redacția slavo-română a s. (respectiv a limbii slavonești, a vechii slave, a slavei cărturărești, a vechii bulgare, a slavei bisericești). Unii cercetători fac distincție între „slavona bisericească” (folosită de slujitorii bisericii ca limbă de cult) și „slavona laică” (folosită de mireni în cancelariile domnești, în justiție și în administrație). Existența unor elemente lexicale slavone în limba română (ca o consecință a folosirii slavonei în țările române timp de atâtea secole) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență slavonă asupra limbii române.

ROMAN, Visarion (1833-1885, n. Sibiu), publicist și om politic român. M. coresp. al Acad. (1877). Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania. Intensă activitate publicistică. A editat pentru sate „Amicul poporului”, cel dintâi calendar scris cu alfabetul latin în Transilvania; împreună cu I. Al. Lapedatu a scos (1877) „Albina Carpaților”. Organizator al celei dintâi instituții de credit din Transilvania, Banca Albina, pe care a condus-o (1871-1884). A tradus și a întocmit manuale școlare.

Scrieți, băieți, numai scrieți! – E apelul lui lon Heliade-Rădulescu adresat tinerilor scriitori. Fraza face parte din prefața editorului Asupra traducției lui Omer. E vorba de traducerea Iliadei, făcută de Aristia și tipărită în anul 1837 la București, în tipografia lui Heliade. Acesta recomanda în încheierea articolului: „Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris și scrieți cît veți putea și cum veți putea, dar fără răutate”... (vol. I, pag. 20). Înființînd această editură, Heliade traduce el însuși, organizează și îndeamnă la traduceri cît mai numeroase din operele scriitorilor mari ai literaturii universale, opere menite să servească drept model scriitorilor noștri. El încurajează, îndrumează și sprijină tinerii scriitori, cărora le cere să scrie cît mai mult, cerință explicabilă și necesară pentru dezvoltarea limbii și culturii naționale în acea epocă (vezi „Istoria literaturii române” de G. Călinescu, O. Crohmălniceanu și I. Vitner). Desigur, în condițiile noi de astăzi, se cere nu numai cantitate. De aceea vorbele lui Heliade sînt astăzi citate, tocmai ca un avertisment la adresa celor ce nu se preocupă îndeajuns de calitatea creației literare. LIT.

Manase Foarte rar astăzi la noi, Manáse este un vechi nume ebraic. Interpretarea tradițională apropie numele pers. de vb. nasa „a uita”, fiind acceptată și astăzi de către specialiști întrucît, într-adevăr, menasheh (aceasta este și forma ebraică a numelui în discuție) înseamnă „ceva care te face să uiți” (în cazul acesta, moartea unei ființe apropiate). Redat în Septuaginta prin Manásses și în Vulgata prin Manásse, vechiul nume ebraic ajunge în Europa, unde a fost ceva mai frecvent în anumite medii, mai ales după Reformă. Forma grecească Manassés (diferită de Manásses prin poziția accentului) a fost preluată de către slavi, de la aceștia ajungînd la români. Puținele și rar întîlnitele forme Manas, Manase, Manasi, Manasia, care apar în vechile noastre documente muntenești din a doua jumătate a sec. 16, sînt identice cu formele bulgărești, dar nu trebuie ignorată în secolele următoare, nici posibilitatea unei preluări directe, pe cale cultă, numele fiind cunoscut încă din perioada bizantină, mai ales datorită cronicarului Constantin Manasses, sec. 12, autorul cronografului în versuri, Istoria sinoptică, care a circulat și la noi în traducere bulgară. ☐ Fr. Manasse, it. Manassa, germ. Menasce, magh. Manasse, bg. Manas, Manasi, Manasia etc. este și un toponim (numele unei localități în jud. Constanța).

GALACTION, Gala (pseud. lui Grigore Pișculescu) (1879-1961, n. Didești, jud. Teleorman), scriitor român. Preot. Acad. (1947). Prof. la facultățile de teologie din Cernăuți și București. Întreaga sa operă este străbătută de spiritul iubirii de oameni, al carității și al toleranței. Analist al pasiunilor violente și al crizelor sufletești, nuvelele sale excelează prin tensiune dramatică, îmbinând fantasticul magic cu tratarea realistă („De la noi la Cladova”, „Moara lui Călifar”, „Gloria Constandini”, „La Vulturi”, „Lângă apa Vodislavei”). Romanele („Roxana”, „Papucii lui Mahmud”, „Doctorul Taifun”) surprind frământări moral-umanitariste cu implicații religioase. A tradus Biblia (în colab. cu Vasile Radu). Memorialistică („Jurnal”).

baletist, baletistă Baletist mi se pare foarte nou, în tinerețe n-am cunoscut decît femininul baletistă. După cît pot vedea, mai apare numai în bulgărește (dicționarele bulgare nu dau decît masculinul, балемucм), care e explicat de БEP prin francezul balletist (sic !). Înainte de a publica nota despre germanul Balletteuse (BL, II p. 241, vezi și aici mai sus, p. 19), am stat de vorbă asupra acestui cuvînt cu fostul meu profesor Jules Bloch, căruia i l-am tradus în franțuzește prin ballétiste, ceea ce l-a surprins: mi-a atras atenția că un astfel de cuvînt nu există în franțuzește (se zice danseuse de ballet). Avînd în vedere frecvența sufixului -ist în românește și faptul că opera e mai veche în România decît în Bulgaria, aș fi dispus să cred că baletist a fost luat de bulgari de la noi și nu invers. Îmi face impresia însă că în bulgară este mai vechi decît în română. Rămîne, bineînțeles, posibilă și ipoteza unei creații independente în ambele limbi.

PALEOSLAVĂ s. f. (< fr. paléoslave): limbă veche slavă, vechea slavă bisericească, vechea bulgară; cea mai veche ipostază scrisă cu caracter liturgic a limbii slave comune, folosită în aria de cultură din estul și sud-estul Europei medievale (secolele al IX-lea – al XI-lea), în două etape – cea moravo-panonică sau clasică (la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea, când frații misionari Chiril și Metodiu și discipolii lor apropiați au tradus din greacă primele cărți de cult în dialectul bulgaro-macedonean din sudul Salonicului) și cea bulgară (sfârșitul secolului al X-lea – secolul al XI-lea, când în sud-estul și estul Bulgariei au fost scrise 15 codice printre care Codex Zographensis și Codex Marianus). Modelată după greaca literară, mai ales sub raport sintactic, p. n-a fost niciodată vorbită de popoarele slave, cu excepția unor sfere diplomatice; ea a exercitat însă o puternică influență asupra limbilor literare contemporane slave și asupra limbii române (influență cunoscută pentru limba noastră sub numele de influența slavonă). Denumirea de p. este dată din perspectiva istoriei limbilor slave.

Irina Prenume feminin frecvent astăzi, Irína reproduce vechiul gr. Eiréné sau Eiréna, a cărui semnificație era clară pentru că substantivul corespunzător eiréne înseamnă „pace”. Ca nume propriu, Eirene este foarte vechi în Grecia (apare în Teogonia lui Hesiod) și aparține mitologiei, Eiréne, Eunomia („disciplină”) și Dike („dreptate”) sînt binecunoscutele chore, fiice ale lui Zeus și ale lui Themis, care ocrotesc vegetația sau păzesc locașurile cerești din Olimp, chemînd sau alungind norii ce le învăluie. Devenită zeiță a păcii, Eiréne era celebrată atît la Atena cît și la Roma, orașe în care avea altare și temple. Alături de numele feminin, vechii greci foloseau și masc. Eirenáios „dedicat” (redat în latină prin Irinaeus sau Irineus, formă păstrată în limbile apusene). La popularitatea numelor a contribuit și sensul mistic pe care l-a căpătat cuvîntul grecesc (dintre cei 25 de termeni folosiți în Septuaginta pentru a traduce ebr. șalom „pace”, eirene este cel care se impune). Pătrunse în onomasticonul creștin prin cultul unor numeroși martiri sau sfinți și devenite calendaristice, numele se răspîndesc în Europa, dar frecvența mult mai mare a fem. Irina în epoca modernă nu este străină de influența mitologiei grecești. Împrumutat din greacă, unde Eiréne se pronunța încă din primele secole ale erei noastre Irini, numele este vechi la popoarele slave vecine (la slavii de răsărit, de ex., forma populară Orina apare din sec. 11, iar la 1484, în pomelnicul de la Horodiște este atestat prin forma Irina, la sîrbi, croați Jérina apare la 1441); prin intermediul acestora vechiul nume grecesc pătrunde și la români, dar, deși este calendaristic, Irina n-a fost popular la noi în secolele trecute. Formele atestate în documentele noastre vechi (Erina, Orena, Irinca etc.) nu apar înainte de 1500; existența unei forme masc. Irinei sau Irinii (neatestată încă, dar normală, întrucît numele este calendaristic și apare la popoarele slave vecine) este probată de toponimul Irinești. Actualul Irin este refăcut din forma de feminin, frecventă la noi în ultima vreme, probabil și sub influența cultă occidentală (derivatul Irinel, deși are formă de masculin, este folosit numai pentru fete). ☐ Engl. Irene, fr. Irène, masc. Irénée, germ. Irene, masc. Irenäus, it., sp. Irene, masc. Irineo, magh. Iréneusz, Jernö, fem. Irén, Irina, Jerne etc., bg. Irina, Erina, masc. Irinéi, rus. Irina, Orina (popular Arina), masc. Irinéi, Irinii. ☐ Fiziciană și chimista Irène Joliot-Curie. ☐ Irene, cunoscut personaj feminin din Forsyte Saga de Galsworthy.

Caius Spre deosebire de celelalte limbi indo-europene, latina avea un sistem de denominație personală cu totul aparte, adoptat probabil de la etrusci; fiecare individ purta cel puțin trei nume: praenomen - prenume „ce se pune înaintea numelui” sau numele individual, nomen – numele ginții – și cognomen – supranume, poreclă. Ca nume individuale romanii nu aveau decît 18: Appius, Aulus, Decimus, Caius, Cnaeus, Kaeso, Lucius, Mamercus, Manius, Marcus, Numerius, Publius, Quintus, Servius, Sextus, Spurius, Tiberius, Titus. Foarte rar scrise în întregime, cel mai adesea folosindu-se prescurtările stabilite într-o epocă destul de veche, cînd romanii nu aveau un semn grafic special pentru litera -g explică faptul că prenumele care în realitate suna Gaius a fost scris Caius (și prescurtat ca atare C.), tradiție grafică care s-a păstrat pînă în zilele noastre. Caius era foarte frecvent – lucru care se explică și prin faptul că din cele 18 prenume, doar 10 erau folosite curent – și este atestat dintr-o perioadă foarte veche a istoriei romane. În ceea ce privește semnificația și originea lui, afirmații cît de cît sigure nu se pot face. Unii specialiști au încercat să-l explice prin gaudium „bucurie” (greu de acceptat din multe motive), iar alții l-au pus în legătură cu numele unei păsări gaius (cf. rom. gaie „coțofană”). Deși numele păsării apare în izvoare mult mai tîrziu decît prenumele (deci ar fi posibil ca pasărea să fi fost denumită cu un nume propriu) e interesant de amintit că și anticii puneau în legătură pe Caius cu numele unei păsări: în inscripțiile latino-etrusce prenumele era tradus prin Vil, cuvînt înrudit cu Velthur, corespunzător lat. voltur sau vultur (de aici rom. vultur). Este posibilă însă și o origine etruscă: ca nume gentilic, Caius, Caia este înrudit cu Caenius, foarte apropiat de numele sau cuvintele etrusce cainnia, caini etc. În timpurile mai noi, Caius a început să fie din ce în ce mai rar folosit. A contribuit la acest fapt și obiceiul juriștilor antici de a folosi cu predilecție în exemplele lor pe Caius, Titus și Sempronius, cele trei nume ajungînd să desemneze o persoană oarecare, să se transforme aproape în nume comune. La noi, Caius a început să fie folosit, dar puțin frecvent, odată cu alte nume latinești introduse în Transilvania ca urmare a mișcării de emancipare a românilor inițiată de Școala Ardeleană. Astăzi apare foarte rar și probabil numai în anumite medii orășenești. ☐ It. Caio, magh. Kajusz etc., rus. Cai, Caia. ☐ Dintre personalitățile romane mai cunoscute care au purtat acest nume: legendarul Caius Mucius Scaevola, ilustrul om de stat Caius Iulius Caesar, poetul liric Caius Valerius Catullus, bogatul protector al artelor Caius Cilnius Maecenas, istoricul, literatul și filologul Caius Plinius Secundus (sau Pliniu cel Bătrîn), împăratul de tristă faimă Caius Caesar Caligula, scriitorul și istoricul Caius Suetonius Tranquillus, împăratul Caius Aurelius Valerius Diocletianus etc.

BULGARĂ s. f. (cf. v. sl. blŭganinŭ): limbă slavă din grupul meridional, vorbită de bulgarii din Bulgaria și de cei răspândiți în Ucraina, în Iugoslavia, în România etc., urmași ai slavilor din Peninsula Balcanică, denumiți astfel după numele unei populații de origine turcică (altaică) venită de pe Volga și Kama în această zonă și asimilată de slavii din sud. Folosește alfabetul chirilic (ca și sârba, macedoneana, rusa, ucraineana și bielorusa). Se diferențiază de celelalte limbi slave prin faptul că, deși are articol, nu posedă flexiune nominală. Primele atestări de limbă b. veche (denumită și „slavonă” sau „slavonă bisericească”) datează din secolele al IX-lea – al XII-lea și ele reprezintă, în același timp, și primele atestări de limbă slavă: este vorba de scrierile religioase ale călugărilor Chiril și Metodiu din zona Salonicului, traduse după originale grecești și scrise cu un alfabet (atribuit lor de către unii cercetători) creat după cel grecesc (cu minuscule – glagolitic, iar cu majuscule – chirilic), alfabet împrumutat apoi de majoritatea popoarelor slave (cu excepția polonezilor, a cehilor, a slovacilor, a croaților, a slovenilor și a sârbilor lusacieni care au adoptat alfabetul latin). Limba b. cunoaște trei etape în istoria sa: vechea bulgară sau slavona (sau slavona bisericească) – între secolele al IX-lea și al XI-lea; bulgara medie – între secolele al XI-lea și al XV-lea; bulgara nouă (modernă) – între secolele al XVI-lea și secolul al XX-lea. Limba literară b. s-a format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Limba b. a exercitat o puternică influență asupra idiomului megleno-român din Meglenia. Existența unor elemente lexicale de proveniență bulgară în limba română și a unor elemente lexicale de proveniență română în limba b. i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență bulgară asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii bulgare, explicabile prin bilingvismul româno-bulgar, prin conviețuirea și vecinătatea istorică statală a celor două popoare.

DISCURS POLITIC (< fr. discours politique) Discurs rostit într-o adunare publică și care are ca obiect probleme de stat. Cultivat la greci și la romani, discursul politic a îmbogățit literatura greacă și cea latină cu capodopere, ca Filipicele lui Demostene, Catilinarele, Pro Arhia poeta, Pro Milone de Cicero etc. Ilustrat în cultura noastră de M. Kogălniceanu, T. Maioreseu, B.Șt. Delavrancea, N. Iorga, Nicolae Titulescu ș.a. Cînd discursul este rostit de un membru al parlamentului, în numele întregului parlament, cu ocazia unui eveniment însemnat pentru țară, el se numește discurs solemn. Ex. „Măria Ta! După o sută cincizeci și patru de ani de umilire, și degradare națională, Moldova a intrat în vechiul său drept, consimțit prin capitulațiile sale, dreptul de a-și alege pe capul său, pe domnul. Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegîndu-te de capul său, neamul nostru a voit să împlinească o veche datorie către familia ta, a voit să răsplătească sîngele strămoșilor tăi, vărsat pentru libertățile publice. Alegîndu-te pe tine domn în țara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea că toată țara dorește: la lege nouă, om nou. O, doamne! mare și frumoasă ți-este misiunea! Constituția din 7(19) august ne însemnează o epocă nouă, și Măria Ta ești chemat s-o deschizi. Fii dar omul epocii, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.” (M. KOGĂLNICEANU, Discurs la alegerea lui Alexandru Ion Cuza ca domn al Moldovei) Exemple de discursuri politice sînt cuvîntările tovarășului Nicolae Ceaușescu rostite în diferite prilejuri, prin care sînt exprimate, într-o formă aleasă, cele mai nobile sentimente ale poporului, aspirațiile sale de dreptate și pace, hotărîrea sa de a traduce în faptă mărețul Program al Partidului Comunist – program de construire a societății socialiste multilateral dezvoltate și al înaintării patriei noastre spre comunism.

MUTA vb. I. I. (Predomină ideea deplasării) T r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A (se) mișca, a (se) urni (din loc); a (se) clătina. Și-i va goni pre dînșii glas de frunză mutîndu-se (f o ș n e t u l u n e i f r u n z e c l ă t i n a t e d e v î n t B 1938). BIBLIA (1688), 91²/34. Zoroastru . . . făcea ca stelele să se mute din loc. EMINESCU, N. 60. Vasîle Baciu se mută de pe un picior pe celălalt. REBREANU, I. 343. El mîna punea, Șaua că mișca, Șaua că muta, Dar n-o ridica, Că nu mi-și putea. TEODORESCU, P. P. 495. Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc. SLAVICI, O. I, 54. ♦ R e f l. (Prin Transilv.; despre membrele corpului) A ieși din încheietură; a se scrlnti. Cf. ALRM I/I h 206. ♦ R e f l. P. e x t. A porni la drum, a pleca; a merge, a umbla, a se deplasa (apropiindu-se sau depărtîndu-se de un punct). Nu se va muta (nu a p r o p i e-s e PSALT.) cătră tinre hicleanulu. PSALT. HUR. 3^v/4. Și de acolo mutămu-nă (v ă n s l ă m u N. TEST. 1648, m e r g î n d BIBLIA 1688) . . . sosimu întru Anticrihei. COD. VOR. 18/11. Puținelu se mutară (m a i m e a r s e r ă N. TEST. 1648, d e p ă r t î n d u-se BIBLIA 1688). ib. 90/29. Rădicîndu-se se mute-se fiii lui se ceară. PSALT. 235, cf. 117. Dară că ce, Doamne, te mutași departe ? DOSOFTEI, PS. 32/1. 2. T r a n z. A mișca, a scoate din locul în care se găsește și a așeza în alt loc; a deplasa, a strămuta, a transfera. Muta-te-va de satul tău. PSALT. HUR. 44^r/11. Viniile diîntru Eghypet mutași (a d u s e ș i H). PSALT. 166. Muta-vă-voi mai departe decît în Vavilon. CORESI, PS. 30/10, cf. URICARIUL, VII, 64. Și sfătuia undi vor rădica Ioniia, să o mute, și în ce locu . . . să o pui. HERODOT (1645), 506. Oboară domni și giudeațe și împărății mută de la o semenție la altă semenție. VARLAAM, ap. GCR I, 105/25. Să mute vreun hotar den locul său. PRAV. 280, cf. 40, 199. Oameni mutați pre aceste locuri. N. COSTIN, L. 142. Neamuri carile ellinii cu nume de varvari le poreclia . . . de pre țări, pre carile lăcuia și de pe furtuna carea după vremi îi muta. CANTEMIR, HR. 75, cf. 297. Împărăția au mutat pe Mîrza Pașa la Tighinea. AMIRAS, LET². III, 138. Ca nu cumva [grîul] să se aprindă, va fi bine de a-l muta din loc, amestecîndu-l cu lopețile. I. IONESCU, C. 177/8. Vezi tu buțite aste două ? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locu alteia. EMINESCU, N. 10. După războiul cu Radu Vodă Basarab, măria sa Ștefan mutase hotarul de la apa Trotușului cu mult mai la vale, pînă la apa Milcovului. SADOVEANU, F. J. 692. Perne albe i-a mutat Cînd la cap, cînd la picioare. ALECSANDRI, P. P. 112, cf. DOINE, 8, RETEGANUL, TR. 124. Dă-mi-l, Doamne,-n mîna mea, Să-l lovesc o dată bine, Să-i mut punga-n sîn la mine. ȘEZ. I, 140, cf. 12, 247, ANT. LIT. POP. I, 114. ◊ E x p r. (Familiar) A-i muta (cuiva) fălcile (sau căpriorii) = a bate (pe cineva) tare, lovindu-l peste obraz. Jandarmii vă suduie și vă mută căpriorii. C. PETRESCU, Î. II, 92. Simțiîn inimă o pornire cumplită. Să se ducă la Bădîrcea . . . și numaidecît să-i cîrpească o palmă grea, să-i mute fălcile. PREDA, D. 77. ◊ R e f l. p a s. Toate lucrurile pe cari le au prășitorii cu dînșii . . . se numesc bulendre . . . Aceste bulendre se mută înaintea prășitorilor. PAMFILE, A. R. 81. Piatra care se mută din loc în loc nu prinde rădăcină. ZANNE, P. I, 249, ◊ R e f l. Ce ieși iară, nu den loc și să se mute, nici îmblă Dumnezeu den loc pe alt loc, ca trupul, ce pretutindinea iaste. CORESI, EV. 354. Se vor muta dentr-un loc într-altul. PARACLIS (1639), 255. Și au socotit cum, de nu vor da perșii război într-aceia zi, să să mute lângă un ostrov. HERODOT (1645), 486. Mutîndu-se și într-o aripă și într-alta, unul den copiei [sic !] lui ce-l păziia . . . i-au zis. M. COSTIN, ap. GCR I, 200/16. Se vor muta [albinele] la fagurii în carii se plămădesc și scot trîntorii. ECONOMIA, 181/6. Apele primblărețe de ici colea s-au mutat. CONACHI, P. 212. Mă scol, mă mut de-aicea, duc păsurile mele . . . în fundul unui crîng. ALEXANDRESCU, O. I, 250. Așa numai să se mute de pe vatră pe cuptiori, știe și hleabul de baba mea de-acasă. CREANGĂ, A. 130. Ș-apoi m-au sărit caii, și s-a mutat bătălia mai departe. DELAVRANCEA, O. II, 224, cf. 58. Așa trăiau acești eroi parazitari ai vechilor noastre gospodării, mutîndu-se din loc în loc, unde îi ducea fantezia. ANGHEL, PR. 110. Stă și-așteaptă fără glas, Parcă să măsoare, Cum se mută ceas cu ceas Umbra după soare. TOPÎRCEANU, B. 10. Coco s-a mutat pe vergele de cîteva ori, s-a suit pe trapez, a ieșit din colivie. ARGHEZI, P. T. 110. Se mixta de pe mormînt pe mormînt, plîngînd și văietîndu-se. RETEGANUL, P. IV, 65. ♦ A b s o l. (La imperativ, pers. 2 sg.) Termen folosit pentru a îndemna un animal să schimbe piciorul (la muls, la potcovit etc.). Com. MARIAN, cf. A VI 26. ♦ A numi (pe cineva) cu serviciul în altă parte, a transfera într-un post. Era mutat la Curtea de Apel din București. C. PETRESCU, C. V. 10. ♦ (Învechit, rar) A alunga, a izgoni. Au mutat pre d[u]mn[e]zăii cei streini den mijlocul lor. BIBLIA (1688), 182²/2. ♦ (Jur.; învechit) A transmite. Lucrul său . . . nu cu bună dreptate mutat din stăpînirea celui ce l-au avut în stăpînirea celui ce l-au luat. PRAVILA (1814), 27/17. (R e f l. p a s.) Nu poate să se mute acest drit . . . asupra unui al treilea. ib., ap. TDRG. ♦ R e f l. (Prin Transilv. și Ban.; despre boli) A fi contagios; a se transmite de la om la om. Am căpătat boala de la al [ = alt] biteag, s-o mutat boala. ALR II 4 182/2, cf. ALRM II/I h 163. ♦ F i g. (Învechit, rar; cu determinări introduse prin prep. „la”) A pune pe seama, pe socoteala cuiva; a atribui. Cela ce piierde, fiește cîndu nu va să afle vina sa, ci mută la altul. URECHE, L. 162. ♦ R e f l. (Învechit, rar) A se referi. Piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului. Acesta cuvînt să mută la Domnul Hristos. DOSOFTEI, PS. 8/19. ♦ (Regional; cu complementul „vinul”) A pritoci. ALR SN I h 246. ♦ (Complementul indică piesele jocului de șah) A schimba locul pe tabla de joc; a mișca (II). Mut regele . . . Iar eu am să mișc doi pași pionul damei. SADOVEANU, O. XI, 675. 3. T r a n z. F i g. (învechit și popular; cu determinări de felul „din viață”, „dintre cei vii”, „din această lume” etc.) A omorî; a pune capăt vieții cuiva. Ne-u zisu marele giudețu . . . să te mutăm din aceasta lume (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 450/21. O au mutat dintr-această viață trecătoare. DOSOFTEI, V. S. septembrie 20/8. S-au părut D[o]mnului nostru să-mi mute copilașii . . . spre lăcașurile ceale de acolo. MINEIUL (1776), 180^v1/17. Și domniră în pace și în liniște, pînă ce, vrînd Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta. ISPIRESCU, L. 145. ♦ R e f l. A muri¹ (1). Doamna Alexandra . . . s-au mutat cătră Christos (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 28. Generalul pensionat Ioan de Seetal, care de la 1814 petrecea aici, s-au mutat din aceasta lume. GT (1841), 1¹/8. Fiecare om, mutîndu-se din viața aceasta, trebuie să treacă peste o mulțime de rîuri și pîraie. MARIAN, L. 300, cf. 128. Îndată ce s-a mutat dintre cei vii, clopotele vestesc întregului sat moartea. PRIBEAGUL, P. R. 138. După tată, fiii toți se mutarâ-ntre cei morți, reteganul, p.- iv, 63.Refl. (De obicei cu determinări locale introduse prin prep. „în”, „la” sau „pe”) A se așeza (cu locuința) în alt loc, a se stabili în altă parte, a-și schimba domiciliul sau sediul.Muta-me-voiu în satul tău în veaci. PSALT. HUR. 50^v/8. Se mută cu toată ruda lui, cu cîți scăpase, în țara Veneției. MOXA, ap. GCR I, 58/15. Vor părăsi pre împăratul și se vor muta într-alt loc, la alt împărat. PARACLIS (1639), 255. Și de acolo mutîndu-sâ la ostrov, ș-au cumpăratu ocine. SIMION DASC., ap. GCR I, 143/33. Și așea mutîndu-sâ crăiasa cu pruncul Ștefan crai . . ., boierii și tot Ardealul au adus pruncului daruri la Lipa. M. COSTIN, O. 301. Și-ntr-acea sară s-au mutat în cetate. NECULCE, L. 127, cf. 362. Domnul cu toată curtea se mută la Cotnăru. NEGRUZZI, S. I, 106. Era bine în casa în care sta pînă acuma, dar. . . în casa-n care se mută, o să fie mai bine. CVARAGIALE, O. IV, 12, cf. 10, 11. Îmbrăcîndu-se, începu să observe cu atenție odaia, în care numai de cîteva zile se mutase. VLAHUȚĂ, O. A. III, 18. Dar tot în acel an, revista se mută în București. RALEA, S. T. III, 185. Și astfel au tot vorbit pînă cînd el s-a mutat la ea. V. ROM. aprilie 1955, 256. A doua zi s-au mutat la curți care acuma erau ale lor. RETEGANUL, P. V, 72. ◊ T r a n z. Și mută (s ă l ă ș l u i d) în fsatele lor gerunchile lu Israil. PSALT. 161. Acesta au mutat scaunul domniei în Roman. N. COSTIN, L. 177. Orhan . . . mută tahtul împărătesc la Brusa. VĂCĂRESCUL, IST. 251. Face cunoscut cinstitului public că fabrica sa de ciorapi . . . acum a mutat-o la Podul Calicilor. CR (1832), 350²/37. Pe mine mă mută acum într-altă casă. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 560. Măi bădițo, buze moi, Mută-ți casa lîngă noi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48, cf. 74, 204, ȘEZ. I, 12. Păsăruicâ, mută-ți cuibu, Unde-o fi badea cu plugu. ANT. LIT. POP. I, 144. 5. T r a n z. F i g. (Învechit) A transpune în altă limbă, a traduce. (R e f l. p a s.) Nu lipsesc a zice că cu neputință iaste a să muta filosofia și in limba rumânească (a. 1826). GCR II, 252/17. 6. T r a n z. (învechit și regional) A amîna. Au zis cum vor răspunde a doa zi . . . mutănd lucrul den zi în zi. HERODOT (1645), 471. Nu te zăbăvi a te întoarce către D[u]mn[e]zeu și nu muta den zi în zi pocăința ta. CHEIA ÎN. 57^v/18. Mută muceniia lor pînă la altă vreame. MINEIUL (1776), 144^r2/8. Mutînd punerea în lucrare a acei hotărîri până a doa zi, au făcut bine. DRĂGHICI, R. 163/7, cf. PANN, E. II, 75/21. II. T r a n z. (Învechit și popular; predomină ideea transformării, a schimbării) 1. A înlocui, a schimba (cu altceva sau cu altcineva); a modifica; a transforma. Supt vreame stăm, cu vreame ne mutăm viața. M. COSTIN, ap. GCR I, 203/17. Dumnăzău mută și iară întărește și întemeiază împărățiile. N. COSTIN, L. 76, cf. 142, 596. Pustiindu-se toată lllirie și Misia . . ., au scos din cetățile și din locurile ei pe români și i-au așezat în mijlocul Misiii, și i-au mutat numele, zicîndu-i Dachiia. CANTEMIR, HR. 151, cf. 72. Nici corbul negreața nici pardosul pestriciunea a-și muta poate. id. IST. 105. Mutați pentru dragostea mea meșteșugul cel pescăresc. ANTIM, P. 3. Blestemul cel omenesc l-au mutat întru blagoslovenie. MINEIUL (1776), 49^r1/8, cf. 31^v1/19. Subt pretext de a-și muta aerul, lăcuiește preste an, în șese sau șepte luni, în Tîrgovești. ȘINCAI, HR. III, 235/16. Și fiecare pe unde trece Păraie de sînge turcesc varsă, Somnu dulce mutând în moarte rece. BUDAI-DELEANU, Ț. 256. Pontiful . . . au mutat hotărîrea morței în pedeapsa închiderei pe viață. AR (1829), 188²/27. Fire-ai de rîs, mîndră lele, Că-mi mutași numele mele, Și-mi puseși altele rele, De nu pot trăi cu ele. DOINE, 264. ◊ R e f l. p a s. Mai pe urmă din Flachia să se fie mai primenit în Valahia, adecă mutîndu-sâ slova F în V și K în H. CANTEMIR, HR. 113, cf. MAIOR, IST. 161/28. De aci înainte dansurile-ți s-or ciuntă, porturile s-or muta. COM. SAT. V, 13. ◊ R e f l. Și dzice Domnul lui Cainu, că ce te-ai măniatu și fața ta s-au mutatu ? PALIA (1581), 24/8. Pealea lor se va muta în mai întunecat vînătă. ECONOMIA, 217/16. Dregătorii să mută în omide Care rod cu multă lăcomie Frunza pomului cetățenesc. BUDAI-DELEANU, Ț. 380. Că m-o bătut bărbatul Și mńi s-o mutat graiul. ȚIPLEA, P. P. 32. ◊ R e f l. i m p e r s. Unde va Dumnezeu, cu anevoie se poate muta cu sfatul. MUSTE, LET² III, 95, cf. ZANNE, P. VI, 645. ♦ R e f l. A se reincarna, a se întrupa. Cînd umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotștiutoare, și-ți va spune ce trebuie să faci: cînd te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotștiutor. EMINESCU, N. 55. ◊ T r a n z. Și țărnea mea, tu, Doamne, în țărn-ai s-o arunci ? Dar eu ce nu sînt țărnă, unde-o să fiu atunci ? Muta-mă-vei într-altul ? VLAHUȚĂ, P. 27. 2. A da altă direcție, alt curs, a a b a t e; a schimba. Și eu încă mă întorcu și sfatul îl mut. HERODOT (1645), 367. L-au mai mutat de la gîndul lui. M. COSTIN, LET². I, 332. Inima-i va dzîce să nu-și mute pașii. DOSOFTEI 32/20. După a sa părere întorcîndu-se iarăș, mută socoteala. CANTEMIR, HR. 129. Tăind apei o gură, am mutat curgerea ei (a. 1773) GCR II, 93/8. ◊ E x p r. A (-și) muta gîndul = A renunța (la o idee, la un proiect etc.), ; a de răzgîndi. N-au vrut Nicolai Vodă să mute gîndul cel bun ce pusăse din început pentru dînșii. AXINTE URICARIUL, LET. II, 151/18. Dacă văzu care încotro merge treaba, își mută gîndul și plecă în ale sale. ISPIRESCU, U. 69, cf. id. L. 127, 254. Totuși faptul că Tudorache, în timpul din urmă, nu-i vorbise nimic de casă dăduse moșului o nădejde, fâcîndu-l să creadă că poate și-a mutat gîndul cel rău. DUNĂREANU, CH. 27, cf. I, 278. (Cu parafrazarea expresiei) Astfel ai zis. Dar acum ai gînduri mutate, tu, tată. COȘBUC, AE. 16. A muta vorba (sau cuvîntul) = a da o interpretare greșită celor spuse de a răstălmăci. L-au pusu-l mai mare, toate să-l asculte, Cîte sînt pre lume cuvînt să nu-i mute. DOSOFTEI, PS. 28/8. Mă rog să mă ascultați, Vorba să nu mi-o mutați. SEVASTOS, N. 324. – Prez. ind.: mut. – Lat. mutare.

Gabriel Prenume frecvent în onomastica noastră actuală, Gabriél (fem. Gabriéla pare a fi chiar mai des folosit decît masculinul), reproduce un vechi nume propriu ebr. Gabriel. Încadrat în seria numelor teoforice frazeologice (finalul -el reprezintă numele divinității, Elohim ca și în → Daniel; Natanael; Rafael; Samuel etc.), Gabriel a fost apropiat, într-o interpretare mai veche, de ebr. gheber „bărbat” (în Septuaginta și Vulgata, în Cartea lui David, apare expresia „bărbatul Gabriel” – în traducere rom. „omul Gavril”). În realitate, prima parte a numelui reprezintă radicalul verbului gabar „a fi puternic”, Gabriel fiind o propoziție construită cu perfectul verbului amintit, „Dumnezeu a fost puternic”. O construcție perfect identică, dar cu cele două elemente inversate este numele asirian Ilugabri (ilu corespondentul ebr. el, ugariticului 'l și arabului ilah). Folosit ca nume personal încă de la începuturile creștinismului și devenit calendaristic (alături de personajul biblic, în calendare mai sînt și alți sfinți martiri cu acest nume), prin intermediar grecesc și latinesc (gr. Gabriél, pronunțat mai tîrziu Gavriil și în cele din urmă Gavril, lat. Gábriel, gen. Gabriélis), numele se răspîndește în întreaga Europă. Prin limbile slave vecine (în ucr. numele este atestat din 1441 și devine frecvent în sec. 16, iar în sîrbă Gavriila apare din anul 1342), forma grecească pătrunde și în onomastica românească. În documentele Țării Românești Gavriil apare încă din anul 1388 (un egumen al mănăstirii Cozia); în Moldova, documentele din timpul lui Ștefan cel Mare atestă forma Gavril purtată de patru persoane. Create pe teren românesc sau împrumutate, derivatele și hipocoristicele folosite de români indică larga răspîndire și frecvența ridicată a lui Gabriel. Iată doar o parte dintre acestea, multe cunoscute și ca nume de familie: Gavrilă, Gavrilaș, Gavriliță, Gavrilicior, Gavrilcea, Gavru(l), Gavrea, Gavrin, Gavrincea, Gavriș, Gavrița, Gavruț; Havril, Havriș, Gabru, Gabăr, Gabur, Gabre(a), Gațu. Un hipocoristic contemporan frecvent atît pentru masculin cît și pentru feminin este Gabi. ☐ Engl. Gabriel, fr. Gabriel, fem. Gabrielle și Gabrièle, germ. Gabriel, Gabriele, it. Gabriele și Gabrielo, fem. Gabriella, sp. Gabriel, rus. Gavriil, Gavrilo, Gavrila, bg. Gavril, Gavrila, magh. Gabor, Gabriel, Gabriella. ☐ Pictorul englez Dante Gabriel Rosetti, scriitorul italian Gabriele D’Annunzio, compozitorul francez Gabriel Fauré și românul Gavriil Muzicescu.

Simion Nume vechi, răspîndit și destul de frecvent la noi, Simión continuă ebr. Shimeón, purtat în V.T. și N.T. de mai multe persoane. Acceptată de mulți specialiști și astăzi, etimologia care apare chiar în Geneză („Leea... a zis: Domnul a auzit... și mi-a dat și pe acesta. De aceea i-am pus numele Shiméon”) are la bază vb. shama „a auzi”, „a îndeplini”. Ca toate numele biblice, ebr. Shimeón intră în Europa prin intermediar grecesc; dar alături de forma normală Symeon, mult mai frecvent este în textele evanghelice gr. Simon. Explicația acestei modificări, cu urmări în antroponimia europeană, se află probabil în faptul că ebr. Shimeon a fost apropiat de un vechi și frecvent nume grecesc, Simon, la origine un supranume format de la adj. simós, simé, simón „cîrn” (de aici Simonides, nume purtat de poetul din Keos, c. 556 – c. 467, reprezentant, alături de Pindar, al poeziei dorice) și echivalent cu numele de familie Cîrnu sau Camus (la francezi). Cum era și normal, aproape toate personajele care apar în Biblie au fost celebrate cu mult fast de biserică, prin cultul acestora numele răspîndindu-se în Europa; în afară de apostolul Petru (numit la început Simon) și de Simion Zilotul sau Cananeeanul, o poveste interesantă are călugărul sirian Simion Stilpnicul (c. 388 – 459) numit așa după credințele care îi atribuiau funcția de „a ține vînturile” sau stîlpii pe care este sprijinit pămîntul. A trăit retras, pe o stîncă în deșert, iar apoi, în vîrful unui stîlp (s-a născut astfel o întreagă grupă de „stîlpnici”, dintre care mai cunoscut este unul din Antiohia, mort în 597). Prin intermediul lat. Simon, Simonis numele se răspîndește în apusul Europei (cu toate că apare și forma grecească normală Simeon, aceasta este foarte rară și li- vrescă); preluate de slavi, cele două forme grecești sînt confundate încă din vechea slavă, în care apar Simonu, Sumeonu, Semeonu fără a se mai continua și distincția dintre personaje. Suferind diverse modificări pe teren slav (în limbile slave răsăritene, de ex., se ajunge la forma Semén, primul -e- fiind comun și bulgarei, iar al doilea, prin simplificarea lui -eo-), numele ajunge apoi la români pe două căi, una savantă (adică prin cărți de cult) și cealaltă populară. Dacă adăugăm transformările pe teren românesc și alte influențe primite în cursul timpului, vom ajunge la un mare număr de forme, variante și derivate care formează familia onomastică a lui Simion, atestate încă de la începutul sec. 15 în documentele Țării Românești sau ale Moldovei: Simeon, Semion, Simioana, Simin, Simina, Sămina, Siminel, Siminic, Siminica, Simi, Siman, Simca, Sema, Seman, Semen, Seminea, Semenic, Semca, Sima, Simu(l), Simache, Simcea, Simoc, Simota, Simon, Simona, Simoneta, Simonela, Simonica etc. Astăzi sînt folosite ca prenume masc. Simion, Siminel și fem. Simina, Simona (și derivatele). Cuvîntul simonie „trafic de lucruri sfinte” are la bază tot numele personal în discuție și amintește de un personaj al N.T., Simon Magul din Samaria, care a vrut să cumpere cu bani puterea de a face miracole. ☐ Engl. Simon, fr. Simon (și derivatele Simonel, Simonet, Simonin), Siméon, fem. Simone, Simonne, germ. Simon, it. Simone, Simona, Simonetta, sp. Simón, mag. Simon, Simeon, Semjen, Szimona, Szimonetta, bg. Simeon, Simon, Simona, rus. Semion, Simon etc. ☐ Simion Ștefan, mitropolit al Transilvaniei, prin grija căruia s-a făcut prima traducere românească integrală a Noului Testament (Bălgrad, 1648), Simion Bărnuțiu, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania, geograful Simion Mehedinți, matematicianul Simion Stoilov. Dintre personalitățile istorice, Simeon I, cneaz și țar renumit al bulgarilor din sec. 9-10, Simon Bolivar, conducător al luptei de eliberare din America de Sud etc.

GRAMATICĂ s. f. (< lat. grammatica, cf. gr. grammatika < gramma „literă”, „scriere”, it. grammatica, germ. Grammatik): 1. ramură a lingvisticii care studiază regulile privitoare la modificarea formei cuvintelor și la îmbinarea acestora în propoziții și în fraze; știință care se ocupă cu studiul părților de vorbire, al părților de propoziție, al propozițiilor și al frazelor. 2. manual (tratat, carte) care cuprinde studiul structurii gramaticale a unei limbi, al regulilor gramaticale. ◊ ~ tradițională: g. păstrată, transmisă prin tradiție de la o generație la alta; ea se bazează pe cercetările tradiționale ale unei limbi, la care s-au adăugat elementele noi aduse de cercetători din fiecare generație. Există multe g. tradiționale ale limbii române. Prima g. românească, rămasă în manuscris, a fost Gramatica românească a lui Dimitrie Eustatievici din 1757, scrisă după modele slave și grecești și publicată abia în 1969. Prima g. românească tipărită a fost Elementa linguae dacoromanae sive valahicae a lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai, publicată la Viena în 1780. Prima g. tipărită în Țara Românească este cea a lui Ienăchiță Văcărescu, apărută la Râmnicu Vâlcea și la Viena în 1787. Prima g. importantă a limbii române este aceea a lui I. Heliade Rădulescu, tipărită la Sibiu în 1828 (prin modul de tratare a problemelor gramaticale, prin simplificarea scrierii cu alfabetul chirilic). Prima g. istorică a limbii române este cea a lui Timotei Cipariu, tipărită în 1854. Prima g. științifică a limbii noastre a fost Gramatica română, în două volume, a lui H. Tiktin, publicată în 1891. Alte g. ale limbii române au fost: a lui Ioan Molnar-Piuariu (1788), a lui Radu Tempea (1797), a lui Paul Iorgovici (1799), a lui I. Budai-Deleanu, a lui C. Diaconovici-Loga (1822), a lui August Treboniu Laurian (1840), a lui Al. Lambrior (1892), a lui Al. Philippide (1897), a lui Iorgu Iordan (1937, 1943, 1954), a lui Al. Rosetti și J. Byck (1943), a Academiei Române (1954,1963, 1966) etc. ◊ ~ generală: g. bazată pe enunțarea principiilor general-valabile pentru toate limbile, încercând să elaboreze o teorie a propoziției, ca un aspect al logicii formale. Este ilustrată prin celebra Gramatică generală și rațională de la Port Royal din secolul al XVII-lea. Ea pornește de la postulatul că limba exprimă judecăți, reflectând gândirea; că limbile sunt alcătuite conform unor scheme logice universale. Noam Chomsky, creatorul g. transformaționale (v.), consideră că baza teoriei generative se află în această g. ◊ ~ descriptivă (sincronică): g. al cărei țel este descrierea structurii unei limbi într-un moment dat al dezvoltării sale. Este tipul cel mai vechi de g. și ea abordează static, neevolutiv, neistoric, sincronic obiectul de studiu. Are două variante: g. descriptivă logicistă (logicizantă), care se bazează pe corespondența dintre formele limbii și formele universale ale gândirii, dintre categoriile gramaticale și cele logice, dintre planul gramatical și cel logic (reprezentant de seamă – lingvistul elvețian Charles Bally), și g. descriptivă normativă, care se bazează pe ideile de corectitudine și de normă, condamnând abaterile de la normele limbii literare și recomandând reguli obligatorii pentru toți vorbitorii unei limbi. G. românești amintite mai sus au fost în totalitate g. descriptive normative. ◊ ~ istorică (diacronică): g. al cărei obiectiv este studiul evoluției structurii unei limbi și al perspectivelor de dezvoltare a acesteia. Este un tip relativ nou de g. (din secolul al XIX-lea) și ea abordează dinamic, evolutiv, istoric, diacronic obiectul de studiu. Este considerat creator al g. istorice lingvistul german Jacob Grimm (1785-1863). Un reprezentant strălucit al cercetărilor de g. istorică a fost lingvistul francez Antoine Meillet (lucrări principale: Introduction dans l’étude comparatif des langues indo-européennes „Introducere în studiul comparativ al limbilor indo-europene”, 1903; La méthode comparative dans la linguistique historique „Metoda comparativă în lingvistica istorică”, 1925; Linguistique historique et linguistique générale „Lingvistică istorică și lingvistică generală”, Paris, I – 1921; II – 1936). El a dezvoltat teoria g. comparate, insistând asupra socialului ca element determinant în istoria limbii și asupra factorilor care permit impunerea și generalizarea inovațiilor din cadrul vorbirii. ◊ ~ comparată (comparativă): g. care are ca obiectiv studiul paralel al evoluției structurii mai multor limbi (mai ales înrudite). A apărut odată cu cea istorică și în strânsă legătură cu ea, presupunându-se și completându-se reciproc (vezi mai sus la g. istorică contribuția lui A. Meillet). Sunt considerați întemeietori ai g. comparative lingviștii germani Franz Bopp, Jacob Grimm și Friedrich Diez, lingvistul danez Rasmus Cristian Rask și lingvistul rus Alexandr Hristoforovici Vostokov. Prima încercare de realizare a unei g. comparative în lingvistica românească a făcut-o I. Manliu în 1894, prin lucrarea sa Gramatica istorică și comparativă a limbii romane pentru cursul superior. ◊ ~ structurală (structuralistă): g. care se ocupă cu studiul structurii gramaticale a unei limbi din perspectiva diferențelor și a opozițiilor care-i caracterizează componentele la un moment dat, limbă concepută ca un sistem autonom de sine stătător, rupt de celelalte fenomene, în care aceste elemente se condiționează reciproc, definindu-se prin relațiile dintre ele. Bazele sale au fost puse prin celebrul Curs de lingvistică generală din 1916 al lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure, dar impunerea ei ca un nou tip de g. a avut loc abia în ultimele decenii. Ea uzează de noi metode și procedee de cercetare și de o terminologie influențată în mare măsură de științele matematice. Lucrări de g. structuralistă au apărut la noi abia în ultimii 30 de ani: Iorgu Iordan, Valeria Guțu-Romalo și Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, București, 1967; Sorin Stati, Teorie și metodă în sintaxă, București, 1967; Elemente de lingvistică structurală (redactor responsabil acad. I. Coteanu), București, 1967; Valeria Guțu-Romalo, Morfologia structurală a limbii române, București, 1968; Maria Manoliu-Manea, Sistematica substitutelor din româna contemporană standard, București, 1968; Matilda Caragiu-Marioțeanu, Fono-morfologie aromână. Studiu de dialectologie structurală, București, 1968; Paula Diaconescu, Structură și evoluție în morfologia substantivului românesc, București, 1970; Limba română contemporană, Vol. I (de un colectiv sub coordonarea acad. Ion Coteanu), București, 1974 etc. ◊ ~ contrastivă: g. care urmărește descoperirea și explicarea divergențelor dintre două limbi, a elementelor contrastante dintre acestea. Până în prezent, s-au publicat multe articole și studii de g. contrastivă care au ca punct de referință limba română. ◊ ~ generativă: g. rezultată din reacția unor lingviști în cadrul Școlii descriptiviste americane din Yale (Zellig S. Harris) care erau preocupați de descoperirea unor tehnici descriptive formale și de sistematizarea metodelor de analiză lingvistică. Concepută ca un mecanism finit, de generare (v.) a unei infinități de secvențe corecte în limbă, ea face apel la creativitatea vorbitorilor și dispune de următorii trei componenți: a) un component semantic, care generează conținutul propozițiilor și apoi permite interpretarea lor; b) un component sintactic, reprezentat prin sistemul de reguli care îmbracă conținutul în formele cerute de comunicare; c) un component fonologico-fonetic, care realizează aspectul exterior al mesajului (v.). Acești trei componenți nu au aceeași importanță în diferitele faze ale g. generative. Acest tip de g. este foarte strâns legat de cercetările moderne de logică și a determinat modificări esențiale în psiholingvistică și neurolingvistică (v.). Teoria g. generative urmărește elaborarea unor universalii semantice, care să stabilească lista conceptelor de bază posibile, în virtutea căreia să se studieze realizarea lor în diferitele limbi naturale. Spre deosebire de lingvistica structurală, care orienta cercetările în direcția găsirii unor metode de analiză sincronică și formalizată a limbii și care pleca de la text, pentru a dezvălui sistemul (adică inventarele de unități lingvistice și tipurile de relații dintre acestea) și pentru a realiza un model analitic, g. generativă se constituie ca un model sintetic, ca un sistem de reguli de generare a frazelor corecte dintr-o limbă dată, restabilind legăturile dintre lingvistică și psihologie. Ea privește limba ca pe un material în continuă mișcare, ținând seama de cei ce o utilizează (de vorbitor și de ascultător) și de contextul în care are loc comunicarea. În g. generativă transformările nu se aplică frazelor concrete, ci unor structuri abstracte (indicatori sintagmatici derivați), iar acestea devin în final fraze concrete. G. generativă nu se limitează la descrierea și clasificarea unităților; ea tinde spre o teorie unitară care să explice aptitudinile și intuițiile lingvistice ale vorbitorilor, să descrie competența și performanța lingvistică (v.) a acestora. În concepția lingviștilor adepți ai acestui tip de g., o asemenea teorie unitară trebuie să devină treptat un model al însușirii limbii (nu al funcționării ei), al universaliilor formale. Pentru aceasta, ea urmează să construiască: un model al competenței lingvistice a vorbitorilor (cu interpretările semantice ale secvențelor acustice); un model al performanței lingvistice a acestora (cu referire la emiterea, receptarea și contextul actelor de vorbire); o teorie a însușirii limbii de către indivizi (cu stabilirea cuantumului înnăscut și al celui dobândit prin învățare). G. generativă funcționează ca o mașină de calcul, ca un mecanism finit, capabil să producă un număr infinit de fraze gramaticale și să asocieze fiecăreia o descriere structurală. Există trei tipuri succesive de modele de g. generativă: a) un model gramatical cu număr finit de stări, care este însă inadecvat ca model al unor limbi naturale (acestea nu dispun de un număr finit de stări); b) un model gramatical de structură a grupului sintagmatic, bazat pe analiza în constituenți imediați (v.), cu un inventar și o clasificare de elemente și de secvențe de elemente, de clase de elemente și de clase de secvențe (o g. de „liste”), și acestea limitate ca șiruri inițiale și reguli de rescriere; c) un model gramatical transformațional, bazat pe descompunerea enunțului după un nou tip de reguli (transformări). Modelul gramatical elaborat de Zellig S. Harris sub forma unui tip de analiză sintactică, complementar analizei în constituenți imediați, este un model analitic cu liste de elemente echivalente cu propozițiile elementare, grupate în clase de echivalență, cu tipuri de fraze, de sintagme și de relații. ◊ ~ textului: g. bazată pe teoria g. generative a propoziției, care consideră că analiza structurii propoziției este insuficientă și de aceea este nevoie și de analizarea unor segmente mai lungi – a textelor, acestea caracterizându-se prin coerență. Este larg aplicată în analiza operelor literare. ◊ ~ transformațională: g. dezvoltată de Noam Chomsky, elevul lui Zellig S. Harris, din cea generativă. Punctul de plecare în elaborarea acestui tip de g. îl constituie lucrările sale: Syntactic structures, The Hague, 1957 („Structuri sintactice”) și Topics in the theory of generative grammar, The Hague, Paris, 1966 („Teme în teoria gramaticii generative”). Este un model sintetic, al cărui scop nu este descrierea unui ansamblu de fraze, ci explicarea mecanismului de producere a acestora. Chomsky a preluat de la profesorul lui ideea că în spatele infinității de enunțuri, variate ca structură și întindere, există un număr finit de propoziții-nucleu. Spre deosebire de aceasta, el consideră însă că transformările se produc într-o ordine determinată, așa încât o regulă de transformare ține seama de rezultatele regulilor precedente. Chomsky face apel mai frecvent la diferența dintre structura de adâncime și structura de suprafață. G. transformațională concepută de el este alcătuită din trei componenți: a) un component sintactic, care conține procedeele capabile de a genera un ansamblu infinit de fraze; acesta este alcătuit dintr-o bază, generatoare a structurii de adâncime, care este supusă interpretării semantice, și dintr-un subcomponent transformațional, care desfășoară structura de adâncime în structura de suprafață, supusă interpretării fonologice; b) un component semantic (interpretativ), care dă o interpretare semantică structurii sintactice; c) un component fonologic, alcătuit dintr-un ansamblu de reguli, care traduc structura abstractă generată de componentul sintactic și interpretată de componentul semantic, în secvențe de semnale sonore. În concepția chomskiană a g. transformaționale reprezentarea sintactică a unei fraze cuprinde, în esență, două niveluri: structura de adâncime, care cuprinde ansamblul indicatorilor sintagmatici, subiacenți celeilalte structuri, și interpretarea lor semantică; structura de suprafață, care conține indicatorii sintagmatici derivați finali și interpretarea lor fonetică. Opoziția dintre aceste două structuri se realizează atât la nivelul întregii gramatici, între componentul semantic și cel fonologic, cât și în interiorul componentului sintactic, între regulile de structură a frazei, care generează structura de adâncime, și regulile transformaționale, care o convertesc în structură de suprafață. Conceptul de „transformare” și distincția dintre cele două structuri sunt elementele definitorii ale g. generative de tip transformațional. G. tradițională s-a referit rar la diferența dintre cele două structuri, considerând-o diferență între conținutul gândirii și forma în care acesta este exprimat (cum ar fi: diferența dintre subiectul logic, din structura de adâncime, și subiectul gramatical, din structura de suprafață), iar g. structurală s-a limitat la analiza structurii de suprafață. G. transformațională a preluat din lingvistica structurală cercetarea sistematică și cercetarea formalizată și le-a extins la o problematică mai largă. Ea a cuprins în analiză și latura de conținut a limbii, a desființat ierarhia dintre niveluri, integrând într-o rețea de reguli sintaxa, semantica și fonetica, lărgind orizontul studiilor lingvistice și reluând, pe baze noi, legătura cu psihologia. În lingvistica românească sunt cunoscute ca lucrări de g. transformațională: Sintaxa transformațională a limbii române, București, 1969, de Emanuel Vasiliu și Sanda Golopenția-Eretescu, precum și Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română, București, 1974, de Gabriela Pană-Dindelegan. ◊ ~ cazurilor: g. al cărei punct de plecare este g. transformațională (cele două structuri: de adâncime și de suprafață). A fost elaborată de lingviștii Charles J. Fillmore și John M. Anderson, care au luat ca bază teza chomskyană a existenței celor două tipuri de structuri amintite și considerentul că structura de adâncime este nivelul la care apare cel mai clar funcția reală a cuvintelor în vorbire. Spre deosebire de Chomsky, Fillmore consideră că structura de adâncime nu este imediat sub cea de suprafață, ci mai departe de aceasta, văzând în ea o reflectare directă a tipurilor de funcții semantice ale sintagmelor nominale. În concepția sa, subiectul și obiectul sunt funcții gramaticale derivate și aparțin numai structurii de suprafață, fiind asociate cu o serie de funcții semantice subiacente acestei structuri; de asemenea, cazurile nu sunt concepte ale structurii de suprafață, iar funcțiile lor nu se definesc după formele lor gramaticale, ca în gramatica tradițională, ci sunt concepte ale structurii de adâncime, funcțiile lor sunt ceva dat, iar formele lor în structura de suprafață sunt explicate prin reguli de transformare. Limbile se deosebesc prin formele cazurilor, dar au în comun sistemul de relații cazuale din structura de adâncime.

Toma Nume cu o larga arie de răspîndire în lume și chiar foarte frecvent în unele regiuni, Tóma continuă gr. Thomás, al cărui prim purtător cunoscut astăzi a fost unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus. Apostolul, considerat de tradiție martir în India, poartă în textul evanghelic un nume dublu, gr. Thomás o legomenos Didymos, adică Toma zis Geamănul (gr. didymos „geamăn”). Ca și în alte cazuri asemănătoare, partea a doua a numelui, Didymos, nu este decît o traducere grecească a primei părți Thomás, prin care a fost redat arameeanul toma „geamăn” (cuvîntul apare și în alte limbi semitice: ebr. toam, arabul tuam, tauam) sau după alte ipoteze un supranume al personajului numit în realitate Iuda; cum acesta era purtat și de alți doi apostoli, a fost evitat pentru a nu se crea confuzii (unul este Iuda, cel care îl „vinde” pe Iisus, iar celălalt, Iuda Tadeul, → Tadeu). Prezent în inscripțiile latine creștine și în numeroase documente din apusul Europei, gr. Thomás, redat în latină prin Thómas (s-a schimbat deci poziția accentului), se răspîndește odată cu noua religie, prin cultul dedicat apostolului de către biserică. La aceasta se adaugă apoi și celebrarea altor martiri și sfinți foarte cunoscuți, ca Toma d’Aquino, Thomas Becket și Thomas Morus. Interesant de amintit că folosirea foarte frecventă a lui Thomas în Anglia a dus la transformarea hipoc. Tom în nume comun, întrebuințat cu sensuri peiorative, ca „bufon, persoană stupidă, nebun etc.”; la fel Tommy, folosit în limbajul familial pentru a denumi motanul (după un personaj Tom Motanul din Viața și aventurile unui motan); tommy este și nume al infanteriștilor englezi, folosit chiar și în italiană (cuvîntul a apărut prin generalizarea numelui unui soldat britanic Thomas Atkins). Din greacă, unde în epoca bizantină Thómas era pronunțat cu -th-, numele este preluat de către slavi (v. sl. thoma, toma), care l-au redat prin Tomá (în limbile slave de sud, bulgară și sîrbo-croată) sau Fomá (în limbile slave răsăritene, ucraineană și rusă). În mod normal, numele a ajuns la noi prin intermediar slav, dar forma actuală Tóma indică preponderența surselor scrise din care numele a fost luat, schimbîndu-i-se accentul de pe -a final pe -o-, conform spiritului limbii române (aceeași modificare a suferit numele și în latină, unde a intrat tot pe cale scrisă: Thómas). Că numele a intrat din limbile slave vecine și pe cale orală ne-o dovedește apariția sporadică a unor forme specific răsăritene eliminate cu timpul sau probabil modificate prin etimologie populară, în documentele Țării Românești Toma este atestat încă din secolul 15, fie ca nume personal (la 1482), fie prin derivate toponimice: Tamașești (sat din Gorj) care presupune un Tamaș, normal în Transilvania datorită influenței maghiare și Tomeni (la 1489 este atestat satul Spinișorul Tomenilor); din același secol apare numele și în documentele moldovenești. La formele amintite se adaugă apoi o serie întreagă de derivate, majoritatea cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie: Toman, Tomana, Tomaș, Tomeciu, Tomeș, Tomic, Tomici, Tomin, Tomina, Tomiță, Tomiuc, Tomoilă, Tomonea, Tomoș, Tomotă, Tomuș, Tomuț, Tomcea, Tomșa, Tomșan, Tămaș, Tămășel. O problemă dificilă o ridică formele Fomea, Fomeciu, Fomete (și derivatele toponimice Fomești, Fometești), considerate, în unele lucrări, creații românești de la subst. foame, lucru greu de acceptat pentru antroponime care au funcționat probabil ca nume de botez. Mult mai normală ar putea fi explicarea lor prin influență slavă răsăriteană manifestată în regiunile de nord-est ale țării, de unde numele a migrat, odată cu purtătorii, pînă în zona Subcarpaților meridionali (interesant este, de ex. numele satului din nordul Gorjului Cîmpofeni, care provine din Cîmpul Fomii – adică Cîmpul lui Foma (Toma), nu al foamei). Tot din slava de răsărit vine și Homa (forma veche ucraineană, limitată astăzi la regiunile răsăritene ale Ucrainei), devenit la noi Oma, de unde numele de familie actual Omescu. Cum Toma nu are corespondent feminin la noi, apare uneori cu această valoare Tomaida, nume calendaristic de origine grecească. ☐ Engl. Thomas (foarte frecvent ca și hipoc. Tom, Tommy), fr. Thomas (popular Thomé, hipoc. Massot, Massin, etc.), germ. Thomas (hipoc. Thoma, Thom), it. Tommaso, fem. Tommasina, sp. Tomás, port. Tomas, magh. Tamás (cu hipoc. Tama, Tamuska, Tancsa, Tanczi, Tomesz, Tomka etc.), fem. Tomázia, bg. Tomá (și Tomái, Tomáki, Tomáș, Tomin etc.), fem. Tóma, rus. Fomá (de aici patronimul Fomici), popular Homá, ca și în ucraineană. ☐ Thomas Becket, 1115 – 1170, prieten al regelui Henric al II-lea Plantagenetul, devenit cancelar în 1155, apoi arhiepiscop de Canterbury (în 1162) și primat al Angliei, asasinat din ordinul regelui și canonizat la trei ani după moartea sa; Toma d’Aquino, 1225 – 1274, călugăr dominican, teolog și filozof, cel mai mare reprezentant al scolasticii; principala sa operă: Summa Theologiae, sinteză a speculațiilor filozofico-teologice din evul mediu creștin, încearcă să împace raționalismul cu religia, lansînd principiul armoniei dintre știință și religie; canonizat în 1327, Toma d’Aquino este declarat filozoful oficial al catolicismului în 1879; Thomas Morus, 1477 – 1535, cancelar al Angliei în timpul regelui Henric al VIII-lea, condamnat la moarte și decapitat pentru că a refuzat să-l considere pe rege drept șef al bisericii; autorul celebrei Utopia (1516), descriere a unei societăți ideale bazate pe comunitatea bunurilor, fraternitate și înțelegere reciprocă; Thomas Jefferson, 1743-1826, om de stat, filozof și ideolog american în epoca războiului pentru independență, președinte al S.U.A.; Thomas Henry Huxley, naturalist englez, colaborator al lui Ch. Darwin; Thomas Edison, renumit inventator american; Tomaso Campanella, socialist utopic italian; Thomas Hunt Morgan, mare biolog american, fondatorul teoriei cromozomice a eredității, laureat al Premiului Nobel etc. Scriitorii englezi Thomas Gray, Thomas Chatterton, Thomas Hardy, poetul și criticul american T.S. Eliot, cunoscutul prozator german Thomas Mann, pictorul englez Thomas Gainsborough. ☐ Personalitatea lui Thomas Becket a inspirat poemul dramatic Moartea în catedrală de T.S. Eliot și drama lui J. Anouilh, Becket ou l’honneur de Dieu (jucată și la noi și transpusă pe ecran într-o cunoscută producție engleză); autorul Utopiei devine eroul piesei lui Robert Bolt, Thomas Morus (A Man for all seasons); cunoscutul roman al lui H. Fielding, Tom Jones, povestea unui copil găsit; Tom Degețelul, eroul unei povestiri populare (varianta fraților Grimm poartă numele Tom Pouce) etc.

David Vechi de cel puțin trei milenii și cu o largă arie de răspîndire în lume, actualul Dávid reproduce numele pers. ebr. Dáwidh, purtat de semilegendarul rege al Israelului, învingătorul uriașului Goliat, căpetenia filistenilor. Al doilea conducător, după Saul, al vechiului stat Israel, între c. 1012 – 972 î.e.n., David este considerat fondatorul unui mare și independent regat, încercarea sa a de a pacifica și de a uni triburile din nord și sud, de a supune cetățile canaaniene și populațiile vecine rămînînd acte de excepțională importanță în vechea istorie a israeliților. Aureolat de legendă, înzestrat cu deosebite calități de tradiția biblică, David era considerat și un mare geniu poetic, lui fiindu-i atribuită creația cunoscuților Psalmi. Originea și semnificația numelui acestui important personaj a ridicat numeroase probleme specialiștilor, dar, deși ipotezele propuse pornesc de la etimoane diferite, rezultatul lor final pare identic, existînd astăzi un consens aproape general în ceea ce privește sensul inițial al lui Dáwidh; apropiat fie de subst. dodh „unchi”, fie de vb. jadad „a iubi” numele ebraic este tradus prin „iubit”, întrucît cele două etimoane ar proveni din aceeași bază și anume un cuvînt din limbajul copiilor. Dávid ar putea fi considerat la origine ori nume laic (copilul este „iubitul” părinților; el însuși, ca cel mai mic din familie, a putut primi acest nume de la părinți), ori un hipocoristic al unui nume teoforic frazeologic de tipul Elidad sau Jedidiah „iubit de dumnezeu”. O nouă soluție total diferită dar și extrem de tentantă a apărut în urma importantei descoperiri arheologice din zona anticei cetăți Mari, în Siria orientală, pe malul Eufratului mijlociu (de mare valoare lingvistică și istorică sînt cele 20.000 de tăblițe cu scriere cuneiformă, aparținînd arhivei de stat a ultimului rege Zimrilim, care a pierit odată cu cetatea în luptă contra regelui babilonean Hammurabi; textele aparțin unei perioade cuprinse între sec. 20-17 î.e.n.); numele pers. Dawidh ar putea fi comparat cu un cuvînt atestat în tăblițele de la Mari, dawidum, a cărui semnificație ar fi „conducător”. Pot fi invocate acum în sprijinul acestei noi ipoteze informații mai vechi după care Dawidh ar fi fost un supranume „oficial” al regelui israelit, numele său individual fiind Elchanan sau Baalchanan. Preluat de primii creștini (tradiția consideră că Iisus este descendent din David), numele începe să se răspîndească în Europa, apariția lui în apus fiind consemnată încă din prima jumătate a sec. 5. Un călugăr cu acest nume din sec. 6 (mort în 589) este sanctificat și astfel David devine patron al Țării Galilor unde numele său este astăzi mult mai frecvent decît în continent. Preluat din greacă de către slavi, devenit nume de botez al primului sfînt slav și purtat, de exemplu, de un prinț din răsărit, în sec. 11 – 12, David pătrunde și în onomastica românească. Semnalat în documentele Țării Românești încă din 1425 și prezent în derivate toponimice (Dăvideni, Dăvidești), numele în discuție n-a avut totuși o prea mare popularitate la români, situație care se menține și astăzi, cînd arareori apare ca prenume, dar mai frecvent ca nume de familie. Alături de fem. Davida, astăzi probabil ieșit din uz, în secolele trecute sînt atestate și hipoc. slave Dațu și Dacu, actuale nume de familie. ☐ David este forma general europeană. ☐ Pictorul francez David. ☐ Biblicul David este o prezență bine marcată în literatura și arta universală; personaj central în numeroase drame religioase din evul mediu, apoi în unele creații dramatice ale lui Voltaire, V. Alfieri, A. Gide (toate cu numele Saul), David ocupă un loc central și în creațiile muzicale ale lui Haendel, Mozart, Honegger (oratoriul „Regele David”), Milhaud etc. Foarte cunoscut la noi este romanul lui Ch. Dickens, David Copperfield; David și Goliat al lui Michelangelo.

Maria Avînd o largă arie de răspîndire care acoperă Europa, cele două Americi, Australia, o parte a Africii și a Asiei, Maria, cel mai cunoscut și frecvent dintre prenumele feminine, comune unui mare număr de popoare și limbi, continuă în onomastica modernă un vechi nume biblic. Tradițional la vechii evrei, purtat de profetesa Maria, sora mai mare a lui Moise (menționată în Exod), numele în discuție este mult mai bine cunoscut din N.T., unde este purtat de mai multe personaje, celebră fiind Fecioara Maria. Crearea și răspîndirea cultului acesteia este în strînsă legătură cu celebrarea zeiței egiptene Isis (→ Isidor). Răspîndit în epoca elenistică și romană într-o foarte întinsă arie geografică ce includea și Dacia, cultul acesteia a concurat în mod serios creștinismul primitiv; pentru a-l înlătura, a fost instituit cultul Mariei, necunoscut iudaismului și nici creștinismului pînă în sec. 4. Cum se explică formele sub care este cunoscut numele în diferitele limbi vorbite în Europa? În greaca N.T., unul dintre intermediarii prin care s-a răspîndit onomastica biblică, apar două forme: una indeclinabilă, mai frecventă și probabil mai veche, Mariám și o alta declinabilă dar mult mai rară, María, gen. Marias. În textul ebraic este întîlnită însă forma Miryam (de aici prenumele feminin actual Miriam), spre deosebire de forma arameeană Maryam din Targum, considerată de unii specialiști o modificare a primei forme datorate apropierii de cuvîntul arameean mar „domn, stăpîn”. Luînd în considerație că în Septuaginta forma este Mariam și că același tratament – cu a în prima silabă – este propriu arabilor, sirienilor și etiopienilor, unii lingviști cred că forma inițială ebraică era Maryam, introducerea lui i în prima silabă fiind pusă pe seama Massoreților. Trecut din greacă în latină, Maríam (de remarcat obișnuita modificare a accentului) a fost simțit ca un acuzativ, pe baza acestei forme „reconstituindu-se” nominativul María, continuat, uneori cu mici modificări, de franceză, italiană, spaniolă, engleză etc. În mod normal, originea și semnificația originară a acestui nume celebru au fost mult dezbătute de-a lungul timpului; au fost propuse pînă astăzi peste 60 de soluții etimologice, Maria devenind cu siguranță cel mai discutat, dar și cel mai controversat nume. Cum nu ar fi nici posibil și nici util să refacem aici istoria încercărilor etimologice, vom oferi doar două dintre ele. Prima nu este decît una dintre numeroasele curiozități lingvistice, dar a avut o largă audiență în cursul ev. med. Hieronim (sec. 4-5 e.n.), primul traducător al Bibliei în limba latină (traducere cunoscută sub numele de Vulgata), vedea în Maryam un compus din cuvintele ebraice mar „picătură” și yam „mare”, deci „picătură de mare”, redat în latină prin stilla maris. Prin erorile copiștilor textului s-a ajuns la stella maris, ceea ce înseamnă „stea de mare”. N-ar fi exclus ca popularitatea acestei vechi explicații să fi sprijinit într-o vreme răspîndirea numelui feminin → Stela, considerat probabil un sinonim al lui Maria. Ca și explicația propusă de Hieronim, cea mai mare parte a încercărilor făcute pînă astăzi pornesc de la ebraică. Dar, așa cum am văzut mai sus, numele este atestat prima oară în Exod, și profetesa care îl poartă se născuse în această țară și chiar numele fratelui ei, → Moise, era de origine egipteană. Pornind și de la aceste elemente ale legendei, tot mai mulți specialiști consideră astăzi că Maryam nu aparține fondului onomastic ebraic, ci acelui egiptean. Din acest punct de vedere, mult discutatul nume ar putea fi pus în legătură cu verbul mrj (numai structura consonantică a cuvîntului), care în vechea egipteană însemna „a iubi” (în coptă merit „iubit”) sau chiar cu un nume personal ca mrj-imn (în coptă Merit Amun „iubit de Amon” – în religia vechilor egipteni Amon era considerat marele rege al zeilor). Maryam ar putea continua chiar pe acest mrj-imn (de unde actualul prenume Mariana); o altă soluție fiind interpretarea lui ca un derivat cu sufixul feminin ebr. -am de la mrj(t). Dacă legătura etimologică dintre Amon și Maria este justă, s-ar putea încerca și o aproximativă cronologie a numelui, cel puțin în ceea ce privește perioada generalizării lui. La origine un mic zeu local, în cultul căruia se păstrează și urme ale unor ritualuri agricole, Amon din Teba urcă în vîrful panteonului egiptean și este pus alături de Ra în timpul dinastiilor a 11-a și a 12-a (anii 2100 – 1800 î.e.n.) cînd statul se reunifică în jurul Tebei. Probabil în această perioadă se răspîndiseră și formațiile teoforice în care apare numele zeului. Preluat de evrei din egipteană, numele se răspîndește prin intermediar grec și latin la toate popoarele europene creștinate, devenind în cele din urmă cel mai cunoscut prenume feminin de sursă biblică. În apusul Europei, Maria apare în izvoare încă din sec. 4, dar stabilirea exactă a frecvenței în inscripțiile latine nu este posibilă, întrucît numele biblic se confundă cu forma de feminin a unui frecvent nume gentilic roman → Marius, cu care nu are nici o legătură etimologică. Deși cultul Fecioarei avea o largă răspîndire și popularitate în Occident, numele de botez Maria nu se generalizează decît destul de tîrziu. În Germania nu se produce înainte de sec. 16 și este legat în bună măsură de Reformă, care aduce o profundă modificare și în onomastică. În Franța, la sfîrșitul sec. 14, Maria era departe de a fi curent, iar în Elveția, unde astăzi este foarte popular, nu apare înainte de 1511, frecvența lui crescînd considerabil de-abia în sec. 17 – 18. În bună parte această situație se explică prin faptul că numele era atît de respectat, încît atribuirea lui curentă ar fi fost o impietate. Acest statut de tabu onomastic îl avea Maria, de exemplu, în Spania (→ Carmen). Ca o curiozitate vom aminti că și numele actualei capitale a Argentinei poate fi pus în legătură cu unul dintre culturile dedicate Mariei; cunoscutul călător spaniol Pedro de Mendoza numește așezarea întemeiată de el la 1536 pe malurile fluviului La Plata, Nuestra Senora del Buen Aire, – de aici Buenos Aires, după numele unei biserici din Sevilla, închinate Fecioarei „vînturilor bune”, ocrotitoare a navigatorilor cu pînze. Toate aceste nume își datorează popularitatea inițială legăturii lor motivate cu Maria; dar în sfera de atracție a acesteia au intrat și altele cu care nu se poate stabili nici o legătură etimologică sau istorică, ca Marius, Marian etc., considerate în mod greșit, datorită asemănării formale, corespondentele masculine ale lui Maria. Un alt fapt specific onomasticii apusene este folosirea numelui Maria alăturat de un alt nume de botez masculin, pentru băieți, astfel explicîndu-se prenumele duble de tipul Jean-Marie, Jose-Maria, Fernando-Maria, Xavier-Maria, Rainer-Maria etc. Și în sfîrșit o cifră ilustrativă pentru frecvența numelui în apusul Europei; în a doua jumătate a sec. 18, în Anglia, 25 %dintre femei erau numite Mary. În răsăritul Europei, Maria nu a avut niciodată statut de tabu. La români, deși atestările documentare nu apar înainte de sec. 15, numele este cu siguranță mult mai vechi. Probabil el a fost folosit chiar de populația romanizată și în parte creștinată de la nordul Dunării, înaintea contactului cu slavii. Dată fiind însă lunga perioadă slavonă din istoria culturii noastre, Maria nu poate fi considerat decît o formă de influență slavă, manifestată fie pe cale cultă, fie pe cale populară. Cel mai frecvent prenume feminim românesc, Maria are și o bogată familie de variante, derivate și hipocoristice, împrumuturi mai vechi sau mai noi ori creații pe teren românesc, toate folosite în mod curent și astăzi: Maia, Mara (poate avea și altă origine), Mari (franțuzism puțin folosit), Marica, Rica, Maricica, Cica, Maricuța, Cuța, Marieta (împrumutat din fr. Mariette, curent din secolul trecut), Marița, Rița, Marițica, Marula, Marușca, Mașa, Mărie, Mărioara (Oara), Măriuca, Măriuța, Uța, Măruța, Măruca, Meri [cu accent pe i] (împrumut recent din engleză), Mia, Mica, Mimi, Mioara, Mira, Mița etc. ☐ Engl. Mary, fr. Marie (Marielle, Mariette, Marion, Marionette), germ. Maria (Mizzi, Mia, Mimi, Ria etc.), it., port., magh., bg., rus etc. Maria, sp. Mária. ☐ Maria I Stuart, regină a Scoției, Maria Tudor, regină a Angliei, Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului romano-german, Maria Antoaneta, regină a Franței etc.; scriitoarea engleză Mary Ann Evans (sau George Eliot), Maria Sklodowska Curie, Marie Joliot-Curie. În combinație cu un prenume masculin numele a fost purtat și de François-Marie Arouet (sau Voltaire), Marie Henri Boyle (sau Stendhal), Marie Joseph Chénier, Rainer-Maria Rilke, Carl Maria von Weber, André-Marie Ampère etc. ☐ Viața celebrelor regine Maria Stuart și Maria Tudor i-a inspirat pe Schiller, respectiv pe V. Hugo; Marion Delorme – eroina dramei romantice cu același nume de V. Hugo și a romanului Cinq-Mars de A. de Vigny; Marie Arnoux din Educația sentimentală de Flaubert, Maria Chapdelaine, eroina romanului cu același nume de Louis Hémon, Marion Bloom sau Molly din romanul Ulysse de J. Joyce.

NATURAL, -Ă adj., adv., s. n. I. adj. 1. Care este conform cu natura (3) cuiva, înnăscut, nativ (2), (învechit) naturalnic (1), (învechit, rar) naturelnic; propriu, specific. Faptele acelea la care ne duc îndemnerile nepercepute, sau instincturii naturalii. iorgovici, o. 3/4. Agerimea lui naturală și nevoia, în curînd, îl deprinsără cu toate. asachi, s. l. ii, 36. Uite și acuma ești turmentat, ești băut... miroși cale d-o poștă... – Ăsta este mirosul meu naturel. caragiale, o. vi, 124. lată însușirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încredințată: un spirit natural care-l ridica mult peste gradul său de cultură. oȚetea, t. v. 90. Nordicii ar fi... romantici în chip natural, născuți astfel, după cum, tot în chip natural, latinii erau clasici. oprescu, i. a. iii, 15. 2. (În opoziție cu artificial) Care este generat, produs, creat de natură (1), fără intervenția omului, (învechit) naturalnic (2); p. ext. veritabil, curat, pur, nealterat. Mi se pare că mirosul acestu se cade a se deschilini în naturale și artificiale (cu meșteșug). înv. vin. 34/7. Un vin poate ajunge pe cale de fermentare naturală pînă la 16-18° alcool. bnc. agr. v, 846. Capacitatea crescîndă a mătăsei artificiale, de a înlocui mătasea naturală, a redus treptat rentabilitatea culturii viermelui de mătase. ionescu-muscel, Fil. 14. Sînt peste treizeci de coroane, unele de flori naturale, altele de flori artificiale. stancu, u.r.s.s. 166. Ca productivitate piscicolă, cele mai interesante bazine naturale sînt, fără îndoială, bălțile dunărene. c. antonescu, p. 97. Lumina artificială... rămîne inferioară intensității luminii naturale. agrotehnica, i, 78. Folosirea îngrășămintelor naturale... reprezintă... un mijloc important de a mări fertilitatea. id. ib. 299. Pămîntul are un singur satelit natural, Luna. geologia, 6. ◊ Gaz natural = gaz format în natură (1), fără intervenția omului, folosit adesea drept combustibil; spec. gaz metan. În 1948 s-a întreprins o exploatare sistematică pentru căutarea zăcămintelor de gaze naturale. oncescu, g. 34. Sere... folosind ca sursă de căldură gazele naturale. agrotehnica, i, 66. La noi în țară în multe orașe este folosit gazul natural. Chim. an. călit. 286. ♦ Primitiv, rudimentar; simplu, necultivat. Te rog să iai în samă a fi obiectul aceștii cărți omul, în starea sa cea naturală. antrop. xv/v. Un buchet ieșit din mâinile ei e pururea un cap d-operă a bunului și naturalului gust. f (1897), 9. Ea se ridică în lumina pală, violetă... o frumusețe de linii arăta o cumințenie naturală. bacovia, o. 208. Boccaccio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său și proclamă idealul unei societăți naturale și libere, în care femeile triumfă prin istețimea lor, iar bărbații prin voința și energia lor. oțetea, r. 205. ♦ Economie naturală = formă de economie în care bunurile materiale se produc pentru satisfacerea nevoilor proprii, fiind consumate în cadrul gospodăriei producătoare. Cf. der. ♦ (Rar, despre rudenii) De sînge, adevărat. Norocul meu a făcut Ca pe un fiu natural să mă aibi în iubire. pann, e. v, 20/2. Cînd un vasal murea fără moștenitori naturali, feudul lui revenea regelui. oțetea, r. 75. ♦ (Muz.; despre tonuri, game) Care nu a suferit nici o alterare. cf. tim. popovici, d. m. ♦ (Mat.) Număr natural = fiecare dintre numerele întregi pozitive. cf. ltr², der. 3. Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare, simplu, (neobișnuit) nedresuit; care este realizat spontan, fără efort sau constrîngere, degajat. Stilul fabulei se cuvine a fi natural, familiar, ...grațios, naiv. heliade, o. ii, 75. Naivitatea lui ajunge pînă a te face a zice că el credea singur cîte spunea, atît e de natural. id. ib. 80. Traduse apoi Țiganii de Pușchin, poem atât de frumos și de natural. negruzzi, s. i, 333. Mi-au plăcut poeziile lui, fiind foarte simple și naturale. bolintineanu, o. 327. Tonul Laurei... nu mi se păru sincer; tristețea ce vibra în dînsul era mai mult forțată decît naturală. f (1903), 17. În rolul Paraschivei făcea impresiune foarte naturală și încîntătoare în costumu-i românesc. ib. (1906), 34. Ținuta trăgătorului trebuie să nu fie forțată, ci naturală. stoica, vîn. 43. ◊ (Adverbial) Dl învățător, costumat prea potrivit, a jucat natural. f (1906), 34. Măicuța nu e acasă? întrebă foarte natural Mimi. REBREANU, R. I, 184. 4. Care se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal (1), firesc. v. explicabil. Pentru dînsul era un lucru foarte natural și foarte lesne. gtn (1836), 1/23. Să căutăm a trage din acea revoluție tot folosul putincios și să-i dăm aliați naturali, adecă pe popoare, iar nu pe guvernuri. bălcescu, ap. ghica, a. 571, cf. negulici. E lege naturală cînd mori să fii uitat. macedonski, o. i, 52. Ceea ce i se pare curios lui Lange, nouă ni se arată ca un lucru foarte natural și de înțeles. gherea, st. cr. ii, 128. Aceste dregătorii erau consecința necesară, naturală, a însuși faptului întemeierii statelor românești. bul. com. Ist. v, 29. Concluzia la care ajungem în mod natural, după această sumară caracterizare a celor două atitudini, este că nu există decît un singur fel de a fi clasic. oprescu, i. a. iii, 12. Vom da aici cîteva aplicații ale acestei idei care ne va duce, după cum vom vedea, în mod natural... la unele clase de funcții deja întîlnite. stoilov, t. f. 285. Gradația care există între proprietățile elementelor și înlănțuirea lor naturală. Chim. an. călit. 16. ◊ Moarte naturală = moarte survenită în chip firesc, moarte bună. (fig.) Ne urmam drumul... trecînd pe sub gigantici brazi răsturnați de vijelie, ori de moarte naturală. hogaș, dr. i, 8. Mărime naturală = (reproducere în) mărime reală a modelului, în artele plastice și în fotografie. Acesta este cadrul testamentului politicesc al lui Ștefan cel Mare, ideat de d. aga G. Asachi și adus întru împlinire în olei și în mărime naturală de d. Miler, artista de la Viena. ar (1834), 285¹/18. Bustul în mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani. eminescu, n. 38. S-a apucat să facă o statuă peste mărimea naturală. caragiale, o. vii, 433. [Tabloul] este în mărime naturală. f (1897), 50. (Gram.) Gen natural = gen al substantivelor care corespunde repartiției pe sexe a ființelor sau distincției dintre ființe și lucruri. Pe măsură ce neutrul se dezvolta, se păstra și se întărea și ideea genului natural. ll i, 106. A existat o perioadă cînd genul gramatical corespundea genului natural. graur, i. l. 149, cf. 148. Alăptare naturală = hrănire a unui sugaci la sînul mamei (sau al unei doici). Alăptarea naturală (cu laptele din sînul mamei sau al unei doici) este alăptarea ideală. ygrec, m. n. 8. ◊ (Adverbial) Mulțimea obiectelor antice din țara noastră a fost natural să mă atragă din ce în ce spre un studiu serios în materie arheologică. bolliac, o. 265. Tipurile cele mai vii se găsesc – și aceasta e foarte natural – la scriitori eminamente creatori. ibrăileanu, s. l. 37. Nașterea arendașului a împiedicat trecerea pămîntului în mîinile țăranilor, cum ar fi fost natural și sănătos. rebreanu, r. i, 39. La ședințele Academiei de artă se discutau, după cum era natural, chestiuni estetice. oprescu, i. a. iii, 20. Activitatea scriitoricească rămîne, cum e și natural, închinată colectivului. sadoveanu, e. 186. Dacă este vorba apoi să investigăm originile, nu este natural să le căutăm în acele societăți moderne care mențin alături de noi formele cele mai vechi ale civilizației omenești? vianu, m. 14. ♦ (Despre copii) Născut în afara căsătoriei, nelegitim, bastard; (rar, despre nașteri) care a avut loc în afara căsătoriei legale a femeii. O lungă tragedie de lupte între feluriți copii naturali. hasdeu, i. v. 3. De la raporturile nașterilor legitime și naturali se capătă indicațiuni foarte importante pentru acei ce se ocupă cu moralitatea publică. i. ionescu, d. 83. Ceea ce mai ales încurca urcarea la tron era împrejurarea că fiii naturali erau puși pe aceeași linie cu acei legiuiți. xenopol, i. r. iii, 162. Afară de acești patru fii legiuiți din care numai Bogdan a supraviețuit tatălui său, mai rămase după moartea lui Ștefan și un fiu natural, Petru Rareș. id. ib. iv, 116, cf. 217. Despre legitimarea copiilor naturali. hamangiu, c. c. 80. Adoptase în secolul trecut o fată naturală. călinescu, s. 12. 5. Care aparține naturii (1), care se referă la natură, care se găsește în natură; (neobișnuit) naturesc. cf. costinescu, lm, barcianu. Condițiile de ordin natural și material, economic și social, au exercitat și aici o influență covîrșitoare. oțetea, r. 35. Odobescu... uită rareori să noteze temperatura mediului natural pe care-l descrie. vianu, m. 200. Printre factorii naturali care influențează direct germinația..., umiditatea și căldura sînt esențiali. săvulescu, m. u. i, 65. Cînd sînt pășuni naturale, se poate renunța la pășunatul pe pîrloagă. agrotehnica, ii, 969. Nu se mai supune condițiilor naturale atît de capricioase..., ci reglează după voie nivelul apelor. contemp. 1962, nr. 796, 2/4. ◊ Bogăție naturală = bogăție (necultivată) a solului sau a subsolului. Am dori să descriem frumusețile și bogățiile naturale ale țării noastre. stoica, vîn. xi. Graniță naturală sau hotar natural, limită naturală = graniță, limită marcată de elemente ale naturii fizice (ape, munți, văi etc.). Hotarele sînt determinate prin limite naturale și anume, în cea mai mare parte prin pîraie. p. antonescu, a. 8. Pornind de la poziția pe care o are Țara Bîrsei în configurația geografică a țării noastre, cu hotare naturale aproape de jur-împrejur..., ne-am aștepta ca graiul populației române de aici să ofere un mai pronunțat caracter dialectal. l. rom. 1959, nr. 5, 79. (În concepția unor filozofi idealiști) Drept natural = drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara orînduirilor sociale, decurgînd fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. Cf. der. (Ieșit din uz) Științe naturale sau (învechit) istorie naturală = științele naturii, v. natură (1). Vezi... încă și Istoria naturală a lui Pavel Chenghelaț. teodorovici, i. 37/16. Arătare a vro cîteva ființe din istoria naturală. pleșoianu, ab. 37/2. Cabinet de istorie naturală. heliade, o. ii, 108. Însercinase întru aceasta pe D. Sibott, profesorul istoriei naturale. ar (1830), 2572 /3. Face din porunca lui Ludovic, riga Franței, o călătorie înconjurînd globul..., aducînd descrieri foarte interesante pentru științele naturale. genilie, g. 60/8. Istoria naturală [Titlu], barasch, i. n. Cu istoria naturală în mînă... nici este permis cuiva de a urmări în Europa pe grifoni. hasdeu, i. c. i, 209. Se numește profesoru de științele naturale la școala de agricultură. f (1880), 214. Este și o colecțiune de istorie naturală. ib. (1897), 70. Așa mi-a spus azi dimineață, la școală, în cancelarie, m-me Voinea de științe naturale. sebastian, t. 203. Istoria naturală, care descrie animalele de vînat, cuprinde toate momentele care interesează pe vînător. STOica, vîn. 61. II. adv. (Adesea ca întărire a unei afirmații) Desigur, firește, bineînțeles. Natural că se constată și alte abateri de la normele arătate mai sus. iordan, g. 188. Destul te-am ținut eu pe tine, a zis oftînd pisica. E rîndul tău să umbli și să aduci. – Natural! au adăugat copiii. ARGHEZl, c. j. 9. III. s. n. 1. (Învechit și regional; în forma naturel) Fire, temperament, natură (3). Fără să iei sama plecărei naturelului său. vîrnav, f. m. i, 77^r/8. Un naturel bun, gustul și citirea cea mare a autorilor celor vestiți sînt singure în stare a da învățăturile pentru cum trebuie a păzi cineva măsura. heliade, o. ii, 20. O să fie un urîcios actor daca neîngrijind naturelul său va voi să se facă copia altuia. gtn (1836), 2/44. Naturelul lor era astfel, sau toată purtarea asta fu numai o fățărie? f (1870), 75. El era nobil, de un naturel vesel. ib. (1897), 9, cf. barcianu. Omu mieu are naturel bun, că nu să mînie. MAT. DIALECT. I, 82. 2. (Astăzi rar) Naturalețe (2). Picturele... lasă să se vază lipsa de natural și inspirațiune poetică. filimon, o. ii, 154. În artele frumoase... le lipsește poezia și naturalul meridionalilor. id. ib. 163. Actorii, dupe gesticularea lor plină de naturel... îmi părură foarte buni. id. ib. 173, cf. 302. Vorbește cu o remarcabilă volubilitate, dar comod și cu mult natural. caragiale, o. vi, 511. Suavitatea și grația cu care se exprimă, cugetările în care și-o încadrează, armonia versurilor, naturalul acțiunii... formează un tot. macedónski, o. iv, 74. Toată scena respiră adevăr și natural. gherea, st. cr. ii, 160, cf. iii, 295. Cred că pricina hotărîtoare a succesului dlui Istrate e naturalul operei sale. ibrăileanu, s. l.134. – pl.: naturali, -e. – Și: (învechit și regional) naturel, -ă adj., s. n., (regional) nătural, -ă (alr ii/836), (învechit, rar) naturaliu adj., naturale (iorgovici, o. 54/10) adj. invar. – Din lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel. Pentru sensul III 1, cf. și germ. Naturell.