PALEOSLAVĂ s. f. (< fr. paléoslave): limbă veche slavă, vechea slavă bisericească, vechea bulgară; cea mai veche ipostază scrisă cu caracter liturgic a limbii slave comune, folosită în aria de cultură din estul și sud-estul Europei medievale (secolele al IX-lea – al XI-lea), în două etape – cea moravo-panonică sau clasică (la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea, când frații misionari Chiril și Metodiu și discipolii lor apropiați au tradus din greacă primele cărți de cult în dialectul bulgaro-macedonean din sudul Salonicului) și cea bulgară (sfârșitul secolului al X-lea – secolul al XI-lea, când în sud-estul și estul Bulgariei au fost scrise 15 codice printre care Codex Zographensis și Codex Marianus). Modelată după greaca literară, mai ales sub raport sintactic, p. n-a fost niciodată vorbită de popoarele slave, cu excepția unor sfere diplomatice; ea a exercitat însă o puternică influență asupra limbilor literare contemporane slave și asupra limbii române (influență cunoscută pentru limba noastră sub numele de influența slavonă). Denumirea de p. este dată din perspectiva istoriei limbilor slave.