PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale omului și fiecare dintre membrele pe care se sprijină corpul celorlalte viețuitoare și care servesc la umblat. Plecă în goană spre deal... Pămîntul duduia sub picioarele lui. BUJOR, S. 127. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare. CREANGĂ, P. 185. Cînd își pun copilu-n leagăn, Cu-n picior încet îl leagăn'. EMINESCU, L. P. 143. Acum e legat mai tare, Și de mini și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ◊ (Formulă de amenințare) Unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul = ți se va tăia capul. Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe cu armăsarul ei cu tot... căci de nu... unde-ți stau picioarele, iți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 26. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau din) picioare sau d(e)-a-n picioarele = fără a fi așezat; în poziție verticală. Au gustat ceva din picioare, după cum era obiceiul. SADOVEANU, P. M. 182. În picioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la față, curat îmbrăcate, întind pe rișchitor firele galbene de borangic. VLAHUȚĂ, O. AL. I 132. Într-o a cincea luntre sînt cîntăreți care suflă, d-a-n picioarele, în flaute. ODOBESCU, S. III 110. În vîrful picioarelor = fără a face zgomot, pe neobservate, tiptil. Domițian își luă cărțile și – în vîrful picioarelor – se strecură pe nesimțite printre bănci afară. BASSARABESCU, V. 3. Cu piciorul sau cu picioarele = pe jos. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sînt binefăcătoarele izvoare – vestitele ape minerale de la Căciulata. VLAHUȚĂ, O. AL. I 139. Din cap pînă în picioare v. cap¹ (11). ◊ Expr. A se scula (sau a se ridica) în picioare = a se scula de jos, a se ridica în poziție verticală. Stroe se sculă în picioare și fluieră la început ca un semnal. PREDA, Î. 147. S-au ridicat toți în picioare. CARAGIALE, P. 26. A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. Sări drept în picioare și plecă hotărît. BUJOR, S. 25. Nurorile atunci sar arse în picioare și cele mari încep a tremura ca varga de frică. CREANGĂ, P. 11. Are numai (atîția...) ani pe un picior = are o vîrstă mai mare decît cea pe care o mărturisește. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a se însănătoși după o boală lungă; fig. a se reface din punct de vedere material. Odihnă îi trebuie și îngrijire bună și să vezi că în scurt e pe picioare. SADOVEANU, O. I 37. Cojocaru lupta încă din greu cu nevoile, căci nu se pusese bine pe picioare cu tot ajutorul dat de Tudor. CAMIL PETRESCU, O. II 64. Eu zic bodaprosti lui dumnezeu că-l văd în picioare. Cît am tras cu boala lui – numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext. a pătrunde, a se instala undeva; a se duce undeva, a frecventa pe cineva. În doi ani n-a pus piciorul afară din tîrg. GALAN, Z. R. 65. Fac puține vizite și la teatru încă n-am pus piciorul. ALECSANDRI, S. 274. Dragă mi-e lelița naltă Și la mers cam legănată.. Unde ea-și pune piciorul Se aprinde chiar mohorul. BIBICESCU, P. P. 364. A pune pe picioare = a) (cu privire la lucruri, acțiuni etc.) a organiza, a face să meargă, să funcționeze. Eu v-ajut... Cu asemenea metode? Ca să dezorganizezi munca?...Dimpotrivă, abia acu o pun pe picioare. V. ROM. august 1953, 43; b) (cu privire la persoane) a face sănătos, a însănătoși. Cu coada între picioare v. coadă (1). A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (din sau de pe) picioare sau d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi pe încetul. Mă topesc de-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. Numai te uști pe picioare, Ca și floarea de cicoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor) fără a zăcea la pat. De frică și de griji bolea pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. Cu un picior în groapă (și cu unul afară) = foarte bătrîn, prăpădit; bolnav de moarte. E cu un picior în groapă și cu unul afară. PREDA, Î. 124. Eu îs bătrînă acu, cu un picior în groapă și unu afară. La TDRG. A vedea (pe cineva) cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A dormi (sau a adormi) în picioare (sau d(e)-a-n picioarele) = a dormi (sau a adormi) stînd drept (nu culcat); a fi foarte obosit, a pica de somn. Putea să adoarmă aici, așa, în picioare. DUMITRIU, N. 14. Unde mi-l încinse așa fără de veste o poftă de somn, de parcă-i venea să doarmă d-a-n picioarele. POPESCU, B. II 27. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a sta în calea cuiva, a împiedica; a deranja pe cineva, a fi inoportun. E tatăl său (mama sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, aidoma cu tatăl său etc. Fețișoara lui... bucățică ruptă, tată-său în picioare. CREANGĂ, P. 250. ◊ (Fig.) Ce bujorel de copilă! parcă-i primăvara-n picioare... Te întinerește numai cătînd la dînsa. ALECSANDRI, T. 1416. A sări într-un picior = a se bucura tare. Unde ai mai văzut mirese rîzînd și sărind într-un picior? GANE, N. I 62. Cît te-ai întoarce (sau învîrti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. A o lua (sau a o apuca) la picior sau a întinde piciorul la drum sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a iuți pasul; a o șterge, a o tuli. Bucătarul iși luă picioarele pe umere și se depărtă. SLAVICI, la TDRG. Apoi o luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. Mistreți, vulpi, cerbi, ba chiar și iepurii ar apuca-o îndată la picior. ODOBESCU, S. III 101. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele (sau a nu-și mai strînge picioarele) = a nu mai sta locului, a alerga de colo-colo, a umbla într-una. Cît era ziulica de mare nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea, și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă. CREANGĂ, P. 246. (Rar) A prinde (undeva) picior = a intra, a se așeza, a se statornici (undeva). Corpul lui Kiel Hassan-pașa trecuse Dunărea... și prinsese picior pe țărmul stîng al Dunării. GHICA, S. 374. A cădea în picioare v. cădea. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. A călca cu piciorul stîng (sau cu stîngul) v. stîng. (Despre lucruri) A face (sau a căpăta) picioare = a dispărea. (A sta, a ședea sau a pune) picior peste, picior = a încrucișa picioarele unul peste altul, pentru a sta într-o poziție comodă. Se înfundă în jilț, picior peste picior. C. PETRESCU, C. V. 104. Iată-l răsturnat în birjă, picior peste picior. VLAHUȚĂ, O. A. 449. Și deodată e vioaie, stă picior peste picior. EMINESCU, O. I 164. A lua (pe cineva) peste picior = a lua (pe cineva) în rîs, a-l zeflemisi. Te faci că n-auzi și mă iei peste picior. SADOVEANU, N. F. 147. Văzînd noi că ne iau oamenii tot peste picior... ne acoperim peste tot cu-n țol. CREANGĂ, A. 128. A călca (pe cineva sau ceva) în (sau, învechit, sub) picioare = a zdrobi, a sfărîma, a distruge, a nimici (cu picioarele); fig. a disprețui, a desconsidera. Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania sub picioare. ALECSANDRI, P. II 29. A bate din picior v. bate (VI 1). A pune (sau a așterne, a închina ceva) la picioarele cuiva = a supune, a închina, a oferi cuiva (ceva), în semn de supunere sau omagiu. Au venit la han neguțătorii cei adevărați și i-au pus la picioare prețul cuvenit șantalului. SADOVEANU, D. P. 161. Vrei tu la picioare-ți lumea s-o închin? ALECSANDRI, P. II 29. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. Și de-o avea vreun ficior, Puie-i capul sub picior. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 216. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, a se opune energic. Fie-sa pusese piciorul în prag și nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat. ISPIRESCU, L. 388. Cînd voi să plece, pasionata Porția îi puse piciorul în prag: scene sfîșietoare, rugăciuni fierbinți, amenințări teribile. CARAGIALE, O. II 93. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul v. da³ (II 3). A da sau a trage (cuiva) un picior = a lovi (pe cineva) cu piciorul. A da din mîini și din picioare = a face tot ce e posibil (pentru a duce o acțiune la bun sfîrșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc.). A fi (sau a sta, a veghea) în picioare = a fi gata oricînd, a fi mobilizat pentru o acțiune; a fi treaz; a sta de pază. A doua zi, de cu noapte, tot satul era în picioare. BUJOR, S. 123. Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi Cît Dan veghea-n picioare la căpătîiul ei. ALECSANDRI, O. 207. (Eliptic) În picioare, toți cu fală, Saltă, saltă țara mea! ALECSANDRI, T. 668. A scula (sau a ridica, a pune) în picioare = a pune în mișcare, a mobiliza, a răscula. A sculat mai tot satul în picioare. CREANGĂ, A. 59. Ca să vîneze lei și tigri. faraonii Egiptului... rădicau în picioare ordii și popoare întregi. ODOBESCU, S. III 79. Ne vom înarma noi... vom ridica țara în picioare. NEGRUZZI, S. I 141. A fi (sau a se pune) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se pune) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau a fi pe același picior cu cineva) = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație ca altcineva. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult pentru trai. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. Oamenii, după ce-și încheiaseră pregătirile începute cu o săptămînă înainte, stăteau pe picior de plecare. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Parcă a apucat (sau a prins) pe dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a imobiliza (pe cineva), a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acționeze. A-și tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde din propria-i vină un avantaj, a-și periclita singur situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a se legăna (sau a se clătina) pe picioare sau a nu-l (mai) ține, a i se rupe (cuiva) picioarele (de oboseală) = a-și pierde puterile, a fi foarte obosit, a cădea de oboseală. Într-un tîrziu de-abia, cînd Dinu nu se mai putea ține pe picioare, plecă înspre casă, rezemat de brațul Floricăi. BUJOR, S. 45. E cald. De drum îndelungat, Picioarele de-abia-i mai țin Și-i cale pînă-n sat. COȘBUC, P. I 227. De-abia îl țineau picioarele, de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. A i se tăia sau a i se muia cuiva (mîinile și) picioarele = a-și pierde firea (de spaimă, de durere etc.). Cînd însă văzu pe Făt-Frumos ca un voinic... i se tăie mîinile și picioarele. ISPIRESCU, L. 196. Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele. CREANGĂ, P. 314. (Nici) picior de... = (nici) urmă de..., nici țipenie. Pădurea e pustie, fără picior de om. C. PETRESCU, Î. II 4. N-am lăsat picior de turc în Mehedinți. GHICA, S. 24. (Eliptic) Însă toți [să fie goniți]! Toți pîn’ la unul! Nici un om! Nici un picior. HASDEU, R. V. 82. Negustorie (sau comerț, afaceri) pe picior = comerț constînd din afaceri de vînzare-cumpărare făcute întîmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze compuse mari, cu flori albe, care crește prin locuri umbroase și umede (Aegopodium podagraria); spanac sălbatic; piciorul-cocoșului = plantă erbacee cu rizom lung și cu fructe bombate (Ranunculus Acris); piciorul-vițelului = rodul-pămîntului (Arum maculatum). Piciorul-vițelului sau rodul-pămîntului crește în locuri umede și umbrite prin păduri. ȘEZ. XV 105. 2. (La oameni, determinat prin «de lemn») Proteza unui picior (1). Piciorul de lemn și cîrja sună în pietre. C. PETRESCU, Î. II 78. În urma lor rămîne, în loc de arme sau roți de tun, picioare de lemn și cîrje. SAHIA, N. 19. 3. Parte a diferitelor obiecte care, servind ca suport, seamănă cu piciorul (1). Colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt. C. PETRESCU, Î. I 5. Sui pe laiță măsuța cu trei picioare, întinse pe ea ștergar. SADOVEANU, B. 51. Masa nu stă-ntr-un picior Și nici lumea-ntr-un ficior; Masa stă-n patru picioare Și mai sînt voinici sub soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ♦ Element de construcție al unei clădiri, al unei mașini etc., care are o formă sau o funcție asemănătoare cu a piciorului (1). Picior de bielă. ♦ Partea de jos, apropiată de pămînt, a tulpinii unei plante; p. ext. fig. rădăcină. Arbori de argint care, încununați cu ramuri de smarald, își pierd picioarele într-un tapet de iarbă împestrițat cu miroase de flori. BOLINTINEANU, O. 321. 4. Element al unei construcții de lemn, de metal, da zidărie etc. care servește la susținerea întregii construcții și la legarea ei de teren. Se oprea la piciorul farului. Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. Picioarele de sprijin [ale podului] zidite-n piatră. VLAHUȚĂ, la TDRG. Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcămînt lăsată neextrasă pentru protecția unor lucrări miniere sau a unor construcții de la suprafață. Picior de pod = fiecare dintre elementele de reazem care susțin construcția unui pod. ♦ Jumătate de claie formată de obicei din 15 snopi. [Secerătorii] înălțau ici-colo, din snopi peste snopi, picioare și din picioare clăi. La TDRG. 5. Partea de jos a unui munte, a unui deal, a unui zid etc. și terenul din jurul acestora. Spre miazăzi munții, cu crestele înalte de cremene, făcînd de veghe asupra ținutului, iar la picioarele lor panglica lată a Oltului. BOGZA, C. O. 310. Observai atunci că la picioarele acelor ziduri, pe nisipul pustiei, poposea mulțime de norod. ODOBESCU, S. III 87. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, lată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Loc. adv. În picioare = nedărîmat, intact. Mai rămăsese un perete pe jumătate surpat și hogegele în picioare. C. PETRESCU, Î. II 5. Petre se apucase de dimineață să dreagă poarta dinspre uliță din care numai stîlpii mai erau întregi în picioare. REBREANU, R. II 170. Pe un munte nalt și gol... o cetățuie veche a căriia porți și ziduri sînt pînă astăzi în picioare. KOGĂLNICEANU, S. 9. ♦ (Învechit) Partea care atîrnă la un cercel, mai jos de lobul urechii. 1 păreche cercei de aur cîte cu un picior di smarand. ODOBESCU, S. I 421. 6. Piesă de fier între grindeiul și brăzdarul plugului, care se poate ridica și coborî, avînd rolul de a regla adîncimea brazdei. ♦ Coada coasei. Luai coasa de picior Și-n văzduh îi detei zbor. ALECSANDRI, P. P. 259. 7. (Geom.; numai în expr.) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care aceasta cade perpendicular. 8. (Învechit) Unitate de măsură avînd lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită înainte de adoptarea sistemului metric (în vigoare și azi în unele țări). Doi arșini, trei picioare, se auzi... dinlăuntru. CONTEMPORANUL, III 777. 9. Unitate ritmică a unui vers compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. «Glossa» lui Eminescu e scrisă în versuri de cîte patru picioare.

SIHĂSTRIE, sihăstrii, s. f. 1. Faptul de a fi sihastru; viață, stare de sihastru (v. schimnicie, pustnicie); fig. singurătate, pustietate. Văzuse el că tot nu e nimic de lumea asta oarbă și d-aia se dusese în sihăstrie. ISPIRESCU, L. 189. 2. Loc, schit unde trăiește un sihastru. Hanul lui Gheorghiță stătea tihnit în singurătate, ca o sihăstrie. SADOVEANU, O. I 125. Codrii dimprejurul celor zece sihăstrii începură să cadă sub secure. GALACTION, O. I 254. M-aș retrage într-o sihăstrie... și n-aș mai vrea să știu de nimic. VLAHUȚĂ, O. A. 433. ◊ (Ironic) Din bătrînele case ale Zincăi Mamonoaia, cumpărate la mezat, el își făcuse, meremetisindu-le de-a-ntregul... o somptuoasă sihăstrie unde trăia pe picior mare. M. I. CARAGIALE, C. 47. – Variante: săhăstrie (SADOVEANU, O. VII 210, ANGHEL-IOSIF, C. L. 17, ȘEZ. VIII 72), sehăstrie (NEGRUZZI, S. I 30) s. f.

BOGĂȚIE. Subst. Bogăție, belșug, îmbelșugare, îndestulare, opulență (livr.), abundență, prisos, prisoseală (pop.), prisosință, prisosire, blagă (reg.), berechet (reg.), bunăstare, prosperare, prosperitate; avuție, avere, stare, chiverniseală (pop. și fam.), osînză (fig.), seu (fig.), proprietate, avut. Bani, parale (fam.), arginți; venit, cîștig, capital; patrimoniu, bunuri, moșie, posesiune (înv.): tezaur, comoară. Confort, lux, magnificență (livr.), somptuozitate (livr.), fast, strălucire. Îmbogățire, înavuțire, chivernisire (pop. și fam.), chiverniseală (pop. și fam.), căpătuială, căpătuire, pricopsire (pop.), pricopseală (pop.). Bogătaș, bogătan (depr.), bogat, avut, barosan (fig., fam. și arg.), nabab, milionar, miliardar, magnat. Chiabur, chiaburan (depr.), chiaburaș (dim., depr.), chiaburoi (augm., depr.), gazdă (reg., peior.). Adj. Bogat, îmbelșugat, opulent (livr.), copios, abundent, îndestulat; avut, ajuns, cu stare, cu cheag, prosper, plin de bani, (fecior) de bani gata, cu dare de mînă, ceafă groasă (grasă), gros la ceafă, gros la pungă, cu osînză (la pîntece), putred de bogat, bogat putred. Îmbogățit, căpătuit, înstărit, pricopsit (pop.), chivernisit (pop. și fam.); milionar; miliardar. Luxos, somptuos (livr.), fastuos (livr.), strălucit (fig.). Vb. A sta bine, a avea bani, a poseda bunuri, a avea cheag, a prospera; a fi bogat, a fi cu dare de mînă, a avea avere multă, a fi putred de bogat, a fi bogat ca un stup; a se scălda în bani, a fi stup de bani, a fi căptușit de bani, a mînca banii cu lingura, a se juca cu banii, a fi doldora (plin) de bani, a avea bani (strînși) la ciorap, a fi plin de parale ca cîinele de purici, a fi tare de chică, a avea la chimir. A huzuri, a se lăfăi; a trăi (a fi, a se simți) ca în pîntecele maicii, a trăi ca un prinț, a trăi ca (un) bimbașă (pașă), a trăi pe moale, a trăi ca cîinele la stînă, a înota în miere, a trăi ca în pămîntul făgăduinței, a trăi ca în sînul lui Avram, a trăi pe picior mare, a ține casă mare, a trăi cu banii în ladă. A se îmbogăți, a se înavuți, a face avere, a se căpătui, a se chivernisi (pop. și fam.), a se pricopsi (pop.), a se chiaburi (rar), a prinde (a face) cheag, a prinde mîzgă, a prinde (a face) seu, a se face om, a-și face suma, a cîștiga (ceva) parale, a se face stup de bani. Adv. Din belșug, îndestul, îndestulător, din abundență, cu prisos, cu prisosință, berechet (reg.). V. acumulare, aviditate, bani, lux, zgîrcenie.

LUX. Subst. Lux, fast, măreție, pompă, somptuozitate (livr.), magnificență (livr.), eleganță, strălucire (fig.), fală, grandoare, splendoare, frumusețe, șic; bogăție, avuție, opulență (livr.). Viață mondenă, mondenitate. Adj. Luxos, fastuos (livr.), măreț, pompos, grandios, somptuos (livr.); elegant, fașionabil (înv.), strălucitor, splendid, bogat, avut, opulent (livr.). Monden. Vb. A trăi în lux, a trăi pe picior mare, a huzuri. V. bogăție, frumusețe, grandoare, împodobire, modă.

A trăi ca un bimbașa – e o expresie prin care se înțelege „a trăi în belșug”. Expresia vine de la numele unui faimos căpitan de arnăuți din timpul zaverei (1821), Bimbașa Sava, care se îmbogățise de pe urma hoților la drumul mare, pe care avea misiunea să-i prindă; și făcînd averea ușor, își îngăduia să trăiască pe picior mare. IST.

a trăi împărătește / în puf / pe picior mare expr. a trăi în lux.

tardigrad, ~ă [At: SCRIBAN, D. / Pl: ~azi, ~e / E: lat tardigradus, fr tardigrade] 1 a (D. animale) Care merge încet. 2 snp Grup de animale nevertebrate, foarte mici, care se deplasează greoi pe cele patru perechi de picioare, care trăiesc în mări, în ape dulci sau în mușchi, licheni, ierburi (Tardigrada). 3 sm (Lsg) Animal care face parte din grupul tardigradelor (2).

CICONIIFORME s. f. pl. ordin de păsări de talie mare, cu gât și picioare lungi și cioc mare, care trăiesc prin locuri mlăștinoase și pe marginea apelor: barza, egreta, bâtlanul. (< fr. ciconiiformes)

HIPOPOTAM s.m. Mamifer pahiderm mare și greoi, cu picioarele scurte, care trăiește în fluviile și lacurile Africii ecuatoriale. [< fr. hippopotame, cf. lat. hippopotamus, gr. hippopotamos < hippos – cal, potamos – rîu, fluviu].

HIPOPOTAM s. m. 1. pahiderm amfibiu, erbivor, mare și greoi, cu picioarele scurte, care trăiește în fluviile și lacurile din Africa ecuatorială. 2. (fam.) om masiv. (< fr. hippopotame)

FENICOPTERIFÓRME (cf. lat. phoenicopterus „flamingo”) s. f. pl. Ordin de păsări de talie mare, cu picioarele și gâtul foarte lungi, care trăiesc în locuri mlăștinoase de pe marginea lagunelor și lacurilor sărate și dulci. Păsări accidentale în fauna României.

CĂLUGĂRIȚĂ, călugărițe, s. f. 1. Femeie care trăiește într-o comunitate mănăstirească. 2. Insectă carnivoră mare, cu picioarele din față în formă de cange, servind la prinderea prăzii (Mantis religiosa). – Din călugăr + suf. -iță.

CRAB, crabi, s. m. Nume dat mai multor specii de animale din clasa crustaceelor, cu zece picioare și cu abdomenul foarte scurt, care trăiesc în mări aproape de țărm și în apele dulci; mai cunoscută este specia din Marea Neagră, cu corpul aproape hexagonal, a cărei carne este foarte gustoasă (Carcinus moenas). Copiii... îi întreabă din depărtare dacă au prins raci, crabi și stele de mare. DELAVRANCEA, S. 65. Peștele proaspăt și sărat, stacojii și crabii sînt mare ajutor la hrana locuitorilor. GHICA, S. 550.

șopârlă sf [At: ST. LEX. 174^v/2 / V: (reg) ~rcă (Pl: ~rci) / Pl: ~le / E: ns cf alb shapi] 1 (Șîc ~-de-câmp) Reptilă din ordinul saurienilor, cu corp alungit, cu patm picioare scurte (îndreptate în afară), cu coadă regenerabilă, lungă și subțiată spre vârf, cu capul și cu abdomenul acoperit cu plăci cornoase, de culoare brună, cenușie sau verde pe spate și verde-cenușiu cu pete albe și mici pe părțile laterale, având o dungă dorsală maro {Lacerta agilis). 2 (Zlg; șîc ~-verde, (reg) ~rcă- văcească) Gușter (Lacerta viridis). 3 (Șîc ~-de-ziduri, (reg) ~-verde) Șopârlă (1) deosebit de agilă, cu degetele de la picioare lungi și subțiri, terminate cu unghii mari, care trăiește în locuri uscate și pietroase (Lacerta muralis). 4 (Șîc ~- dobrogeană) Șopârlă (1) de culoare verde-măsliniu pe spate și maro pe părțile laterale, cu două dungi albe sau gălbui în lungul coastelor (Lacerta taurica). 5 (Șîc ~-de-munte) Șopârlă (1) de culoare maro, cu o dungă dorsală subțire și cu două dungi late, cărămizii, pe părțile laterale (Lacerta vivipara). 6 Șopârlă (1) Lacerta praticola pontica. 7 (Șîc ~-de-nisip) Șopârlă (1) de culoare maro-deschis pe spate, cu dungi albe, segmentate și cu partea ventrală albă (Fremias arguta deserti). 8 (Pop; îe) A înghiți ~la (sau o ~) A suporta o neplăcere fără a comenta. 9 (Pop; îe) A strecura (sau a băga) o ~ A face o aluzie tendențioasă. 10 (Mun; îe) A se vârî ca o ~ A se amesteca cu subtilitate în treburile altora. 11 (Zlg; reg; șîc ~-de-apă, ~rcă-de-apă-pestriță) Salamandră (Salamandra maculosa). 12 (Zlg; Mar; îc) ~rcă-oarbă Viperă (Vipera berus).

CICONIIDE s.f.pl. Familie de păsări de talie mare, cu gît și picioare lungi și cioc alungit, care trăiesc de preferință prin locuri mlăștinoase și pe marginea apelor (barza, egreta, bîtlanul etc.); (la sg.) pasăre din această familie. [Pron. -ni-i-. / < fr. ciconiidés, cf. lat. ciconia – barză, gr. eidos – aspect].

ALERGĂTOR¹, -OARE, alergători, -oare, adj. Care aleargă, care fuge. ◊ Piatră alergătoare (și substantivat, f.) = piatra de deasupra din sistemul celor două pietre ale morii, prin învîrtirea căreia se macină boabele. Pietrele de moară se aduc din Gorj și... se plătesc cu 9 galbeni amîndouă: zăcătoarea și alergătoarea. I. IONESCU, M. 562. Păsări alergătoare (și substantivat, f.) == păsări care trăiesc în țările calde, avînd corpul foarte mare, aripi rudimentare și picioare lungi cu care aleargă foarte repede. Struțul este o pasăre alergătoare.

NĂVLEG, -EAGĂ adj. (Munt. și Olt.) 1. (Adesea substantivat) Nătîng (I 1), nătărău (1); bădăran, necioplit (2). Cu greu și cu nerușine nu le-ar hi... tutulor năvlegilor să-mpestrițeze limba și s-o izmenească numindu-se meșter strică și drege de frică. jipescu, o. 61, cf. ddrf, alexi, w., pamfile, a. r. 252. Caută-ți alt bărbat, dadă, se amestecă în vorbă Dumitrache năvlegul. stancu, d. 15. Și s-a repezit nevlegul la oi de le-a luat sălbile și le-a dat boierului. rădulescu-Codin, î. 163, cf. 38, BOCEANU, GL., COMAN, GL. E nevleg, nu e bun decît de păzit vacile. Cv 1950, nr. 4, 39, cf. alr sn v h 1 240/784. ♦ (Substantivat, f.) Epitet depreciativ pentru o persoană nepricepută, proastă sau prost crescută. cf. ciaușanu, v. 182. Ce să-ți fac dacă ești navligă și nu te pricepi la tîrg? pașca, gl., cf. arh. Olt. xxi, 271. ♦ „(Om) bine făcut dar cam grosolan croit”. com. din loman-sebeș. Ce mai năvleag! ib. 2. (Despre părți ale corpului) Bolnav; schilod. Crezi că e o mare nenorocire că ai rămas șchiop? Se poate trăi și cu un picior năvleg. stancu, d. 321. – pl.: năvlegi, -ge. – Și: năvleag, -ă, năvlig, -ă (BOCEANU, GL., CIAUȘANU, v. 182, ARH. OLT. XXI, 271), năbleg, -eagă (dm, scl 1963, 14), năsvleg, -eagă (coman, gl.), navligă, nevleg, -eagă, nebleg, -eagă (coman, gl), neblej, -ă (bugnariu, n. 48/311) adj. – Etimologia necunoscută.

gazelă sf [At: ALECSANDRI, P. I, 320 / Pl: ~le / E: fr gazelle] 1 Nume dat mai multor genuri de mamifere rumegătoare din familia antilopei, cu corpul suplu, cu picioarele lungi, cu coarne în formă de liră și cu ochii mari, care trăiesc în stepele și în deșerturile africane și asiatice. 2 Animal care face parte din unul dintre genurile gazelei (1).

hipopotam sm [At: BOGZA, C. O. 251 / Pl: ~i / E: fr hippopotame, gr ἱπποποταμός] Mamifer pahiderm, mare și greoi, cu picioarele scurte, cu pielea groasă și fără păr, care trăiește în fluviile și în lacurile din Africa ecuatorială (Hippopotamus amphibius).

GIBON ~i m. Maimuță antropoidă de talie mare, fără coadă, cu membrele anterioare foarte lungi, care merge în două picioare și trăiește în sud-estul Asiei. /<fr. gibbon

DIPODIDE s. n. pl. familie de rozătoare cu picioarele anterioare foarte scurte, adaptate la sărit, cu urechi mari și coada lungă, care trăiesc în vizuini săpate în teren nisipos, hrănindu-se cu tuberculi și rădăcini. (< fr. dipodidés)

CĂLUGĂRIȚĂ, călugărițe, s. f. I. Femeie care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monahie². II. Insectă carnivoră mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din față în formă de cange, care-i servesc la prinderea prăzii (Mantis religiosa). – Călugăr + suf. -iță.

CĂLUGĂRIȚĂ¹, călugărițe, s. f. I. Femeie care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monahie². II. Insectă carnivoră mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din față în formă de cange, care-i servesc la prinderea prăzii (Mantis religiosa). – Călugăr + suf. -iță.^[1]

focă sf [At: DA ms / Pl: foci / E: fr phoque, lat phoca] 1 Nume dat mai multor genuri de mamifere acvatice, din ordinul pinipedelor, carnivore, cu capul rotund, cu corpul alungit și cu picioare în formă de lopeți, care trăiesc mai ales în regiunile polare Si: vițel-de-mare (Phoca). 2 Animal care face parte din unul dintre genurile focii (1).

STRUȚ¹, struți, s. m. Pasăre mare din ordinul alergătoarelor, cu picioarele lungi și puternice, cu pene frumoase și moi, întrebuințate ca podoabă; trăiește în regiunile tropicale ale Africii (Struthio camelus). Se uita la pălăriile largi, mari de tot, cu pene de struț, ale celor două femei. DUMITRIU, B. F. 58. Nemaiavînd puterea de a reacționa, aștepta nenorocirea să-i vină, cum așteaptă struțul primejdia, ascunzîndu-și capul în nisip. BART, E. 240. O cumpănă se-nalță aproape de un puț Și-n orizon se-ndoaie ca gîtul unui struț. ALECSANDRI, P. A. 128. ◊ Stomac de struț = stomac mare, rezistent, care digeră bine. (Fig.) Citeați pe rupte, de-a valma, înghițind cu un stomac de struț tipăriturile toate de pe tarabă. PAS, Z. I 165.

PESCĂRÚȘ (< pescar) s. m. Nume dat unor specii de păsări din familia laride, ordinul cadriiforme de talie mijlocie, cu picioare scurte și degete anterioare reunite printr-o membrană. Trăiesc în cârduri în preajma apelor dulci și a mărilor și se hrănesc cu pești. Se cunosc c. 90 de specii. În România sunt frecvente: p. argintiu (Larus argentatus), p. răzător (Larus ridibundus) și p. sur (Larus canus). P. verde = pescărel albastru.

călugăriță sf [At: DOSOFTEI, V. S. 22/2 / A: ~ri~ / Pl: ~țe / E: călugăr + -iță] Femeie care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească Si: călugără (1), canonică, monahie². 2 (Ent) Insectă carnivoră mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din față în formă de cange, care-i servesc pentru prinderea prăzii (Mantis religiosa). 3 (Ent; reg) Libelulă. 4 (Ent) Buburuză (Coccinella septempunctata). 5 (Orn; reg) Pietrar negru (Oenanthae pleschanka pleschanka) 6 (Bot; reg) Ceară (Asclepias syriaca).

fierbințeală sf [At: PSALT., ap. GCR. 106 / V: (reg) fer~, her~ / Pl: ~eli / E: fierbinte + -eală] 1 Temperatură ridicată (a aerului). 2 Căldură dogoritoare (răspândită de razele Soarelui, de o sursă de căldură etc.) Si: arșiță, dogoare. 3 (Înv) Căldură sufletească. 4 (Fig) Stare de trăire intensă Si: înflăcărare, tensiune. 5 (Înv) Pornire. 6 (Pop) Temperatură mare a corpului Si: febră (1), (pop) arșiță (2). 7 (Înv; îs) ~ la picioare Boală manifestată prin înroșirea picioarelor, prezența unor vezicule pline cu apă și mâncărime intensă.

WOMBÁT (< engl.) s. m. Marsupial erbivor din familia Vombatide, de 70-120 cm lungime, cu blană aspră cenușie, gălbuie, brună sau negricioasă, și cu picioare scurte, prevăzute cu gheare puternice (Vombatus ursinus). Trăiește în S și E Australiei și în Tasmania; își sapă vizuini mari, cu galerii ramificate.

COCÓR (< sl.) s. m. Pasăre călătoare din ordinul gruiformelor care trăiește în toate regiunile temperate și tropicale (cu excepția Americii de Sud). Are gîtul și picioarele foarte lungi și scoate strigăte puternice, datorită traheii mult alungite, cu traiect sinuos. În România trăiesc două specii: c. mare (Grus grus) și c. mic (Anthropoides virgo), cu un smoc de pene albe înapoia ochilor.

rac² [At: ANON. CAR. / Pl: raci sm, ~uri sn / E: vsl ракъ] 1 sm Crustaceu comestibil, acoperit cu carapace tare de culoare neagră-verzuie care devine roșie la fiert, cu abdomenul inelat, cu cinci perechi de picioare, cea din față având formă de clește, care trăiește în lacuri și în râuri (Astacus fluviatilis). 2 sm (Îs) „ de mare Crab (Carcinus moenas). 3 sm (Îas) Homar (Homarus). 4 sm (Îas) Stacoj (Homarus vulgaris). 5 sm (Bot; reg; îc) ~ul-pământului Ciormoiag (1) (Melampyrum cristatum). 6 sm (Îe) A da (sau a merge) înapoi (sau îndărăt ca ~ul (sau ca racii) sau a-i spori ca la ~ A-i merge rău. 7 sm (Îs) Gât de ~ Lucru foarte bun. 8 sm (Îe) Iute ca ~ul Încet. 9 sm (Îe) I se bate inima ca la un ~ mort Se spune când cineva este foarte speriat. 10 sm (Îe) Fierbe sângele în el ca într-o coajă de ~ (mort) Se spune despre un om lipsit de energie, fără vlagă. 11 sm (Îs) Roșu ca ~ul (sau ca un ~ fiert) Foarte roșu la față. 12 sms (Art.) Una dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului, în dreptul căreia ajunge soarele la solstițiul de vară Si: cancer (4). 13 sm (Îs) Tropicul ~ului (sau cancerului) Paralelă de latitudine la 23°27' nord de ecuator, care limitează zona tropicală de cea boreală. 14 sm (Med; pop; șîs boală de ~) Cancer (1). 15 sm (Reg) Umflătură pe trunchiul unui copac. 16 smn (Pan) Nume dat mai multor obiecte (cu capăt bifurcat, ascuțit sau încovoiat) cu care se prinde, se agață, se trage ceva. 17 smn Ancoră (1). 18 smn Dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de țevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde. 19 smn Dispozitiv folosit pentru prinderea și readucerea la suprafață a unor piese scăpate sau rămase accidental în gaura de sondă. 20 smn Cârlig de fier cu mai mulți colți, atârnat de o frânghie, folosit pentru scoaterea găleților căzute în fântână. 21 smn Tirbușon. 22 smn Unealtă cu ajutorul căreia se scoate încărcătura puștii și cu care aceasta se curăță în interior. 23 smn Cârligul undiței. 24 smn Belciug (1). 25 smn Clanță (2). 26 smn Fiecare dintre furcile lesei de prins pește. 27 smn Cele două mânere care prind între ele pânza joagărului. 28 smn Bucată de fier în formă de X prinsă deasupra jugului pentru a nu se uza din cauza proțapului. 29 smn Unealtă de dulgherie nedefinită mai îndeaproape. 30 sm (Reg) Întăritură la malul râurilor, făcută din grinzi așezate pe picioare de lemn, peste care se pun crengi, pietriș etc. 31 sn (Reg; lpl) Rădăcinile aeriene ale porumbului. 32 sm (Ent; reg; de obicei determinat prin ”de pământ„ sau ”de câmp") Coropișniță (1) (Grylotalpa vulgaris). 33 sm (Reg; de obicei art.; șip) Dans popular în ritm de horă. 34 sm (Reg; șip) Melodie după care se execută racii (33). 35 sm (Olt; Mun; mpl) Mâncare pregătită din ardei (roșii) umpluți cu făină, ceapă prăjită, uneori și orez, și fierți în zeamă de varză. 35 sm Ardei uscat și pisat cu usturoi.

STÎRC, stîrci, s. m. Nume dat mai multor specii de păsări de baltă (care, la noi, trăiesc mai ales în Deltă) cu ciocul, gîtul și picioarele lungi și cu un smoc de pene pe cap: a) stîrcul-mare cenușiu (Ardea cinerea); b) stîrcul-alb nobil (Egretta alba); c) stîrcul-galben (Ardeola ralloides); d) stîrcul-purpuriu (Ardea purpurea); e) stîrcul-pitic (Ardetta minuta). Acolo era atunci și locul de adunare a stîrcilor, albi ca omătul, care se cheamă egrete, din pricina flamurii subțiri a moțului lor. SADOVEANU, Î. A. 200. Stîrcul plecă, se înălță în slava cerului, trecu preste mări, preste văi, dealuri și munți nenumărați. MARIAN, O. II 327. Un biet stîrc jerpelit, ciufulit, golaș, șchiop și chior ieși din codirla unde ședea pitulit. POPESCU, B. I 20.

DELFIN¹ s. m. 1. mamifer cetaceu marin cu corpul fusiform și botul ascuțit, care trăiește în cete în toate mările. 2. stil de înot, caracterizat prin mișcarea simultană și simetrică a brațelor, dinainte spre înapoi, cu mișcarea picioarelor în plan vertical. (< lat. delphinus, it. delfino)

ARICI, arici, s. m. 1. Animal mamifer, insectivor, cu botul ascuțit și corpul gros, acoperit pe deasupra cu ghimpi, în așa fel încît, strîns, pare un ghem țepos. Aseară, prin grădina amorțită, Din tufe de pelin cu frunze mici A apărut în taină un arici – O mică vietate ghemuită. TOPÎRCEANU, P. O. 134. Toate lighioanele, pînă și cîrtițele orbețe și aricii ghimpoși... toate i se arătau lui în cale. ODOBESCU, S. III 185. Ariciul cu meșteșug să prinde și vrabia cu mei. PANN, P. V. II 125. Merge pașa pe ulițe Cu trei mii de sulițe (Ariciul). ȘEZ. I 26. ◊ Expr. Barbă de arici = barbă țepoasă. Mai întîi am văzut două chipuri de bărbați, unul spînatic și uscat, altul c-o barbă de arici cărunt. SADOVEANU, N. F. 62. Zbîrlit ca un arici = supărăcios, ursuz. (Familiar) I-a spus ariciul la ureche = a presimțit, a bănuit. Flăcăiandrul... se furișă și de astă dată de intră în cămara fetelor, ca să asculte la sfatul lor. Pare că-i spusese ariciul la ureche că are să se petreacă între ele ceva pentru dînsul. ISPIRESCU, L. 240. ◊ Compus: arici-de-mare = animal echinoderm, cu corpul acoperit cu țepi, care trăiește în unele mări și oceane. 2. Nume dat unor boli ale vitelor, cailor și mieilor. V. ariceală. «Ariciul» e o boală de picioare... care trece de la sine cînd vitele își schimbă felul traiului, adică cînd din ploaie, din glod și din șura urîtă le trecem în grajduri curate. ȘEZ. III 145. 3. Piesă făcută din bare de fier forjat sau sudat, prevăzută cu patru brațe ascuțite la vîrf; un număr mare de astfel de piese așezate pe șosea sau pe teren reprezintă un baraj contra oamenilor, animalelor și autovehiculelor cu pneuri. ◊ Arici antitanc = arici mare folosit contra autoblindatelor și tancurilor. Arici de sîrmă = arici constituit dintr-un schelet de lemn sau de fier pe care se înfășoară sîrmă ghimpată.

GIRAFĂ ~e f. 1) Mamifer rumegător de talie mare, cu gâtul foarte lung, cu picioarele de dinainte mai lungi ca cele din urmă și cu blană alburie cu pete brune, care trăiește în Africa. 2) Suport cu braț de suspensie lung, care permite deplasarea unui microfon. /<fr. girafe

DELFIN¹ s.m. 1. Mamifer marin din ordinul cetaceelor, care trăiește în cete în toate mările. 2. Stil de înot, caracterizat prin mișcarea simultană și simetrică a brațelor, dinainte spre înapoi, coordonată cu mișcarea picioarelor în plan vertical. 3. Constelație din emisfera boreală, situată în vecinătatea Căii lactee. [< lat. delphinus, it. delfino].

POLIPORACÉE (< poli- + por) s. f. pl. Familie de ciuperci basidiomitice, cu fructificații anuale sau perene. în general mari, în formă de cruste, de console, de copită sau de pălărie cu picior; pe partea inferioară au numeroși pori. Unele sunt comestibile, altele trăiesc pe trunchiurile arborilor și provoacă putrezirea lemnului (ex. iasca).

fusar sm [At: LB / V: ~iu, (Mol) fâs~ / Pl: ~i / E: fus¹ + -ar] 1 Persoană care fabrică fuse¹ (1). 2 Persoană care vinde fuse¹. 3 Pește de apă dulce cu corpul în formă de fus¹ (1), de culoare galben-castanic, cu dungi transversale de culoare mai închisă Si: (Olt) fus¹ (21), (Mun) sular (Aspro streber). 4 (Iht; îc) ~ mare Pietrar (Aspro zingel). 5 (Iht) Țipar (Misgumus fossilis). 6 (Orn) Pasăre de apă cu ciocul lung și rotund, asemănător unui fus¹ (1), cu picioare lungi, care trăiește pe lângă ape, hrănindu-se cu insecte și cu pești.

pinguin sm [At: DRĂGHICEANU, C. 119 / V: (înv) ~ă sf / Pl: ~i / E: fr pingouin] Specii diferite de păsări paluride marine ihtiofage, cu corpul ovoid, turtit dorso-ventral și lung, cu ciocul lung, cu aripi scurte, impropii pentru zbor, servind ca înotătoare, cu picioarele scurte, situate la extremitatea posterioară a trunchiului, cu penele negre pe spate și albe pe piept și pe pântece, care trăiesc în colonii mari în regiunile polare.

ploier [At: ALEXI, W. / V: ~ă sf (rar) ~iar / Pl: plo-ier / Pl: (1) ~e, ~uri, (2-13) ~i / E: ploaie + -ar] 1 sn (Ban; Trs) Umbrelă. 2 sm (Orn; șîc ~-auriu, ~-auriu-mare, ~-pestriț) Pasăre călătoare de mărimea unei turturele, cu fruntea bombată, cu coada scurtă, cu pene negre și albe și cu picioarele prevăzute numai cu trei degete, care trăiește în stoluri la marginea bălților și se hrănește cu viermi, insecte etc. Si: (reg) ploiește (1), puhoier (Charadricus apricarius). 3 sm (Reg; îc) ~-de-mare Pasărea Charadrius alexandrinus. 4 sm (Reg; îc) ~-mic (sau ~-de-noroi, ~-gulerat, ~-gulerat-mare) Pasărea Charadrius hiaticula. 5 sm (Orn; reg; îc) ~-gulerat-mic (sau ~-de-râu) Prundăraș (Charadrius dubius). 6 sm (Îc) ~-de-munte Pasăre din ordinul picioroangelor, cu cap negru pătrat cu roșu, cu spinarea cenușie-verzuie, împestrițată cu pete roșcate, cu gât cenușiu-ruginiu cu o dungă neagră și un guler alb, piept roșcat și pântece negru Si: (reg) porcușor (6) (Charadrius morinellus). 7 sm (Orn; îc) ~-comun (sau ~-argintiu, ~-degetat) Fluierar-argintiu (Squatarola squatarola). 8 sm (Îc) ~-ochios Pasărea Burhinus oedicnemus. 9 sm (Orn; reg) Culic (Numenius tenuirostris). 10 sm (Îc) ~-mare Pasărea Numenius arquata. 11 sm (Orn; rar) Prigoare (Merops apiaster). 12 sm (Orn; reg) Șorecar (Buteo buteo buteo). 13 sm (Orn; reg) Mierlă-sură (Turdus torquatus).

PĂSTRĂV (< bg., scr.) s. m. 1. Pește salmonid dulcicol, de 20-40 cm lungime, cu spatele verde-măsliniu, presărat cu pete negre și roșii, și cu burta gălbuie; gura este mare, cu dinți puternici (Salmo trutta fario). Are carnea gustoasă. Trăiește în România, în ape limpezi și reci de munte. Sin. păstrăv de munte, păstrăv indigen. ◊ P.-curcubeu sau p. american = pește salmonid de 25-30 cm, cu spatele albăstrui-violet și cu o dungă lată, roz-sidefie în lungul corpului (Salmo gairdneri iredeus). Originar din America de Nord. În România trăiește în crescătorii speciale, dar a fost introdus și în unele ape curgătoare. ◊ P. de lac = pește salmonid de c. 60 cm lungime, cu pete circulare portocalii sau ruginii pe corp (Salmo trutta lacustris). Introdus în România în câteva lacuri de munte. ◊ P. de mare = pește teleostean salmonid marin, de c. 20-30 cm lungime, cu numeroase puncte și pete portocalii pe pe spate și în lungul corpului (Salmo trutta labrax). Rar în Marea Neagră; pătrunde și pe gurile Dunării. ◊ P. fântânel v. fântânel.. 2. Ciupercă comestibilă din familia agariceelor în formă de scoică, cu sau fără picior, de culoare cenușie-negricioasă (Pleurotus ostreatus). Trăiește pe trunchiurile arborilor, producând un putregai alb al lemnului.

pescar sm [At: CORESI, EV. 208 / V: (îrg) păs~, (reg) peșcariu, pis~ / Pl: ~i / E: ml piscarius] 1-2 Persoană care se ocupă (cu pescuitul și) cu conservarea peștelui² pescuit Si: (înv) măjar¹, (reg) păscălar (1-2), pescaș (1-2), pescuitor (3-4). 3 Persoană care practică pescuitul sportiv. 4 (Pex) Persoană care vinde pește Si: (înv) măjar¹, (reg) păscălar (3), pescaș (3). 5 Familie de păsări sălbatice care trăiesc pe lângă ape în cârduri mari și se hrănesc cu pește², de mărimea unei rațe, cu ciocul încovoiat, cu pene albe sau cenușii și negre pe cap. 6 Păsări sălbatice mai mici, cu penele de pe spate colorate în cenușiu, albastru sau verde, care trăiesc în cârduri și se hrănesc cu pește. 7 (Șîc ~-argintiu, ~-alb, ~-de-mare, ~-mare, ~-de-case) Pasăre cu capul, grumazul, abdomenul și coada albe, cu restul capului albastru-cenușiu, cu picioarele galbene Si: pescăruș (5) (Larus argentatus). 8 (Șîc ~-cenușiu, ~-sur) Pasăre de culoare albă, cu spatele și aripile cenușii Si: petrel (Larus canus). 9 (Șîc ~-negru, reg, păs~-d-ăl negru, păs~-popesc) Pasăre mică cu picioarele scurte, cu penele de pe gușă albe iar cu restul corpului negru Si: pescărel (8), pescăruș (8), (reg) pietrar, râbar, pasăre-legănată, pasăre-de-apă, pasăre-de-gheață (Cinclus cinclus). 10 (Șîc ~-verde, ~-vânăt, reg, păs~-viorinț) Pasăre cu corpul scurt, cu cioc mare, cu penajul colorat în tonuri de albastru-verzui Si: pescărel (7), pescăruș (7), pescăriță (6), pescăruș (7), (reg) pescuț (4) (Alceda atthis). 11 (Orn; reg; șîc ~-vânăt, păs~-mare, păscari-de-mare) Bâtlan (Ardea cinerea). 12 (Orn; reg; șîc ~-cu-cap-negru) Chirighiță (Sterna hirundo). 13 (Reg) Pasăre cu partea superioară a capului neagră, cu coada bifurcată și albă, cu abdomenul alb Si: chiră, chirighiță, pescăruș (3), rândunea-maritimă-mică (Sterna sandvicensis). 14 (Orn; reg) Chiră-neagră (Chlidorias nigra). 15 (Orn; reg; îf păscar) Codobatură-sură (Motacilla cinerea). 16 (Orn; reg; îaf) Lăstun (Apus apus). 17 (Orn; reg; îc) ~-râzător Pescăruș (6) (Larus ridibundus). corectat(ă)

STRUȚ¹, struți, s. m. Pasăre alergătoare mare de stepă, cu picioare lungi și puternice, cu gât lung și golaș, cu aripi mici, inapte pentru zbor, cu pene frumoase, moi, negre sau brune-cenușii, întrebuințate ca podoabă, care trăiește îndeosebi în regiunile tropicale ale Africii (Struthio camelus). ◊ Expr. (A avea) stomac de struț = (a avea) stomac mare, rezistent, care digeră bine. – Din it. struzzo.

ISOPOD, isopode, s. n. Gen de rac mic, cu corpul oval și turtit, care trăiește în mări, (mai rar) în apele dulci sau pe uscat. ♦ (Numai la pl.) Ordin de crustacee cu toracele compus din șapte segmente libere, fiecare segment avînd cîte o pereche de picioare.

CORB (lat. corvus) s. m. 1. Cea mai mare specie a ordinului paseriformelor din România (63-72 cm) și totodată a familiei corvidelor, omnivoră, sedentară, prezentă în pădurile umbroase din Carpați, cu cioc și picioare puternice, penaj negru cu reflexe metalice violacee, care poate imita glasul altor păsări; se îmblînzește ușor (Corvus corax); monument al naturii. 2. Corb-de-mare alb = pasăre marină, de c. 90 cm, care trăiește în colonii, cu penaj alb și vîrful aripilor negru, care pescuiește în picaj, de la 30-40 m (cea mai mare distanță de procurare a hranei în acest mod) și are, pentru amortizarea șocului, sub piele, o „saltea” de saci aerieni (Sulla bassana). 3. Corb-de-mare = pește teleostean cu corpul de c. 50 cm lungime, de culoare brună-închisă, cu capul mare și botul gros (Corvina umbra). Trăiește în Marea Neagră.

STRUȚ¹, struți, s. m. Pasăre mare alergătoare de stepă, cu picioare lungi și puternice, cu gât lung și golaș, cu aripi mici, inapte pentru zbor, cu pene frumoase, moi, negre sau brune-cenușii, folosite ca podoabă, care trăiește îndeosebi în regiunile tropicale ale Africii (Struthio camelus). ◊ Expr. (A avea) stomac de struț = (a avea) stomac mare, rezistent, care digeră bine. – Din it. struzzo.

HIPOPOTAM, hipopotami, s. m. Mamifer mare și greoi, cu pielea groasă și fără păr, cu picioarele scurte și groase, foarte mult vînat pentru fildeșul care se obține din incisivii săi și care e superior celui de elefant; trăiește în fluviile și lacurile din Africa ecuatorială, hrănindu-se cu ierburi (Hippopotamus amphibius). Un hipopotam ca un burghez rumen și bine instalat, care-și are baia la domiciliu, a ieșit și pozează pentru nudul lui trandafiriu. ANGHEL, PR. 113.

CROITOR, croitori, s. m. 1. Meseriaș sau muncitor care croiește și coase haine. Găsi o asemenea mătăsărie și o și dase la croitor. ISPIRESCU, L. 399. Vestmînt lung Pînă-n pămînt, Croitor croitu-l-a, Zugrav zugrăvitu-l-a. TEODORESCU, P. P. 52. 2. Gîndac mare, cu coarne lungi în forma unor foarfece, care trăiește mai ales pe stejari (Cerambyx heros). 3. Mușchi fixat între osul iliac și fața internă a tibiei (prin a cărui contracție se produce încrucișarea picioarelor). – Pronunțat: cro-i-.

struț¹ [At: ANON. CAR. / V: (reg) ~ruz sm / Pl: ~i sm, ~uri, (rar) ~e sn / E: lat struthio, -onis, it struzzo, ger Strauss] 1 sm Pasărea cea mai mare din ordinul alergătoarelor, cu picioarele lungi și puternice, cu gât lung și golaș, cu aripi mici, inapte pentru zbor, cu pene frumoase și moi, negre sau brune-cenușii, întrebuințate ca podoabă, care trăiește, îndeosebi, în regiunile tropicale din Africa Si: (înv) stratocamil (Struthio camelus). 2 sm (Fam; îe) (A avea) stomac de ~ (A avea) stomac (mare și) rezistent care digeră bine totul și orice. 3 sm (Pan; arg) Om (mare și) înalt. 4 sn (Reg) Buchet de flori. 5 sn (Pex) Mănunchi de plante, de pene¹ etc. 6 sn (Pex) Podoabă pentru pălărie (purtată mai ales de flăcăi), confecționată din flori naturale sau artificiale Si: pană¹, păun. 7 sn (Reg) Sfeștoc. 8 a (Reg; îs) Ovăz ~ Ovăz foarte des, crescut într-un pământ gras. 9 sn (Reg) Ramură verde sau bucată de pânză albă pusă în vârful unei case care se află în construcție. 10 sm (Bot; reg; îc) ~ul-mirelui Bătrâniș (Erigeron canadensis). 11 smn (Trs) Cozonac (împletit). 12 sn (Trs) Un fel de colac din aluat care se face la sărbători. 13 sm (Trs) Pâine mică albă Si: corn¹ (66). 14 sm (Mol; Buc) Țurțur (de gheață). 15 sn Aldămaș (2).

GIRÁFĂ (< fr.) s. f. 1. Gen de mamifer rumegător, cu gâtul foarte lung, talie mare (înălțime 5,5 m, trunchiul scurt 2,25 m, greutate c. 700 kg) și blana alburie cu pete brune (Giraffa). Pe cap are două cornițe osoase acoperite cu piele, iar picioarele anterioare, foarte subțiri, sunt mai înalte decât cele posterioare. Trăiește în savanele din Africa. 2. P. ext. Suport de microfon care permite deplasarea acestuia.

CROITOR, croitori, s. m. 1. Meseriaș sau muncitor care croiește și coase haine. 2. Insectă mare, de culoare neagră, cu antene lungi, care trăiește mai ales pe stejar, degradând lemnul (Cerambyx cerdo). 3. Mușchi lung al coapsei, situat între osul iliac și fața internă a tibiei (prin a cărui contracție se produce încrucișarea picioarelor). [Pr.: cro-i-] – Croi² + suf. -tor.

PÓLIP (< fr., lat., germ.; {s} gr. polipous < polis „mai mulți” + pous „picior”) s. m. 1. (ZOOL.) Denumire dată celenteratelor fixate, care au formă de săculeț, cu un orificiu buco-anal înconjurat de tentacule la polul superior; se înmulțesc prin înmugurire sau diviziune și trăiesc solitar (ex. hidra, dedițelul-de-mare) sau în colonii (polipii coralieri, v. corali). 2. Tumoră benignă, pedunculată, care se dezvoltă pe o mucoasă (ex. p. nazal, p. colului uterin, p. rectali, p. colonului). În unele cazuri pot evolua spre tumori maligne (în special p. aparatului digestiv).

CROITOR, croitori, s. m. 1. Bărbat care se îndeletnicește cu croitul și cusutul hainelor. 2. Insectă mare, de culoare neagră, cu antene lungi, care trăiește mai ales pe stejar, degradând lemnul (Cerambyx cerdo). 3. Mușchi lung al coapsei, situat între osul iliac și fața internă a tibiei (prin a cărui contracție se produce încrucișarea picioarelor). [Pr.: cro-i-] – Croi² + suf. -tor.

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. A aduce (fără voie) într-o stare (mai) proastă, a preface din bun în rău; a deteriora; (cu privire la mecanisme) a defecta. Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze... Să sperăm că va funcționa... Să nu se strice. SEBASTIAN, T. 73. ◊ Refl. Broasca se strică și capacul se desfăcu. DUMITRIU, N. 84. Unul zise: aveam să mă duc pînă în cutare loc, însă o roată de la căruță mi se stricase. ISPIRESCU, L. 180. Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești și-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog încolo, hodorog pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A se strica căruța în mijlocul drumului = a întîmpina piedici cînd ești încă departe de țintă. (Glumeț, cu inversiunea termenilor «drum» și «căruță») Bun întîlnișul, om bun! Așa-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței? CREANGĂ, P. 127. 2. Tranz. A sfărîma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. Să iei sîmburi de piersică și să-i strici. ALECSANDRI, T. I 106. A început a strica alune și a mînca. ȘEZ. IV 171. ♦ A sfărîma uși, încuietori, a deschide cu forța (pentru a intra sau a ieși). Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăștia și să fugim. ISPIRESCU, L. 274. Deschide-mi să ieu traista din cui!... Dă-mi drumu, că stric ușa. ALECSANDRI, T. I 325. 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera (sub acțiunea agenților exteriori distructivi). Să lese să se strice carnea toată dintr-o vacă? CONTEMPORANUL, III 293. Fiind vară și soare și o căldură mare, Peștele s-a stricat Și racii l-au mîncat. ALEXANDRESCU, M. 404. ◊ Tranz. Merele putrede strică și pe cele bune (= unul care dă exemplu rău corupe și pe cei din jurul lui). ♦ (Despre aer) A se încărca de mirosuri grele sau de bioxidul de carbon provenit din respirație. 4. Tranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. Fiul împăratului nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Absol. După cîtă învățătură am dobîndit de la unii și de la alții și de prin cărți, ți-oi spune că cel ce lenevește e frate cu cel ce strică. SADOVEANU, P. M. 17. 5. Intranz. (Mai ales în forma negativă sau interogativă) A face rău, a fi nefolositor (într-o anumită situație sau unei anumite persoane); a fi nepotrivit. Un pahar de vin și un hartan de miel nu strică. SADOVEANU, O. I 30. De unde nu-i, de acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de seamă nu strică. CREANGĂ, A. 11. Haide să le fac un bine, căci un bine nu le strică. CONTEMPORANUL, I 457. Gîndește că măria-ta ești preaputernic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Frunză verde, flori mărunte, Ieșitu-mi-au vorbe multe; Las’ să iasă că nu-mi strică, Că-s tînără și voinică! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ Expr. (Mai ales în construcții impersonale) Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... N-ar strica să aprindem aci o lampă și să faceți focul! C. PETRESCU, A. 279. Niciodată nu strică cineva să facă încercare. ISPIRESCU, L. 219. ♦ A fi vinovat, a fi de vină. Cine strică dacă ai îmbătrînit șef de birou? Lipsa de tact, neglijența și amorțeala în care trăiești. DELAVRANCEA, S. 111. Nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata. CARAGIALE, O. I 63. Nu strică cine mănîncă mai multe pite, ci cine i le dă (= nu este vinovat cel care face rele, ci cel care îi îngăduie să le facă). ♦ Tranz. (Cu complementul «ce» sau «nimic») A greși, a se face vinovat (cu ceva, împotriva cuiva). Și tu vrei să bag sabia în teacă? – Ce-au stricat ei? – Că s-au născut. DELAVRANCEA, O. II 148. Codrule, ce ți-am stricat, De m-ai dat de mîni legat? Eu nu mă știu vinovat, Făr’ c-o creangă ți-am tăiat. BIBICESCU, P. P. 166. Codre, vei avea păcat Cumva de m-ei da legat. Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. Ce strică? de ce-ar fi rău, de ce (să) nu? Te miră, tată, la ce am putea fi bune și noi. Și apoi ce strică dacă ne vei spune și nouă? ISPIRESCU, L. 177. 6. Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică. E o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sînt sănătos, crezi, de cînd am luat-o? CARAGIALE, O. I 245. Dar de ce plîngi, mîndră, hăi, Ce strici ochișorii tăi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 255. ◊ Expr. A-i strica (cuiva) inima v. inimă (II 1 b). ◊ Refl. (Despre organe, p. ext. despre ființe) Să nu dai în boi prea tare Că se strică la spinare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 336. Împărate, împărate!... Unde duci catanele? Iar la foc sîrmanele? Nu le duce așa tare Că se strică la picioare. ALECSANDRI, P. P. 296. De plîns ochii li se strică, Frunza-n codru se despică. De dor mare nesfîrșit Fața lor s-a veștejit. id. ib. 379. ♦ Fig. (Despre stări sufletești) A mîhni; a doborî, a prăpădi. Dorul naibei tare strică Pe mîndruța ocheșică; Nice bea, nice mănîncă, Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile, Tare suflă vînturi reci, Rău mă strică gînduri seci! id. ib. 350. 7. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău. Toamna a sosit, soarele apune trist și în urma lui o baltă de sînge. Vremea o să se strice. DELAVRANCEA, A. 15. Ori părerea mă înșală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două una trebuie să fie numaidecît. CREANGĂ, P. 265. 8. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări de fapt; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. Și astfel mergeau amîndoi cătră împărăția Împăratului Verde fără de leac de frică că le va mai strica cineva traiul cel bun. BOTA, P. 90. Ah! munteanco! nu-mi strica socotelile! DELAVRANCEA, O. II 17. Blăstemat să fie... Acel om pe care Mi-l împinge firea Să strice iubirea Cea nevinovată De fecior și fată. COȘBUC, P. II 163. Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun de ți-a fost milă de viața noastră... și nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ți fac și eu un bine. CREANGĂ, P. 237. Cine strică dragostele Mînce-i grîul pasările! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. ◊ Expr. A strica casa cuiva v. casă¹ (4). ◊ Refl. Atunci deodată tuturor mesenilor și pe loc li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Tot cheful mi se strică Cînd mă văd supus la bir, Atins tocmai la chimir. ALECSANDRI, T. I 239. 9. Tranz. A influența (pe cineva) în rău, a corupe. [Muierea aia] vine la mine în casă ca să-mi strice nevasta. DUMITRIU, P. F. 223. Ocî și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. STANCU, D. 44. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral, a se ticăloși. Nici ciobanii nu mai sînt ciobanii din timpurile mele. S-a stricat lumea; s-au stricat și ei. GALACTION, O. I 64. 10. Tranz. A face un lucru greșit, cum nu trebuie. Croitorul a stricat haina. ▭ Graba strică treaba. REBREANU, I. 118. ♦ A deforma înfățișarea, caracterul, manifestările cuiva; a face să fie așa cum nu trebuie, urît, neplăcut, antipatic. Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată. SLAVICI, O. I 53. Vărsatul a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. NEGRUZZI, S. I 59. De frumoasă ești frumoasă Ș-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. 11. Tranz. (Cu privire la așezări omenești, înjghebări, construcții) A dărîma, a nărui, a distruge. Nu strica fîntîna, că o avem de la moși-strămoși. RETEGANUL, P. IV 18. Lăpușneanul porunci să împle cu lemne toate cetățile Moldaviei... și le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulțămiților. NEGRUZZI, S. I 142. Ei coprind orașul, îl strică și îl dau pradă flăcărilor. BĂLCESCU, O. II 75. Brazii că se legănau, Cuibulețul mi-l stricau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Refl. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. CREANGĂ, P. 89. ♦ (Învechit și arhaizant) A ucide, a mutila. Împăratul nostru preaputernic a dat poruncă să fie stricat coconul său. SADOVEANU, D. P. 33. Neagoe se răpezi încruntat cu paloșul la dînșii: Să nu stricați pe nimeni! strigă el în gura mare. ODOBESCU, S. I 91. Alelei! pe cînd eram Om întreg de mă luptam, Mulți păgîni am mai stricat! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Refl. (În propoziții consecutive, exprimînd ideea că acțiunea din propoziția principală se face cu mare intensitate) Crîșma-i mare, frumușică, Beau voinicii de se strică. La TDRG. (Expr.) A se strica de rîs = a rîde foarte tare, cu hohot. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta și se strica de rîs. CREANGĂ, P. 53. Și în vîrtejul cela, răsturna tîrăbi și toate cele în toate părțile, de-ți venea să te strici de rîs. id. ib. 310. ♦ Fig. A anula, a abroga, a călca (convenții, învoieli, legi, obligații). Eu merg să fac dreptate în țară... să stric legile cele rele făcute de domnie. GANE, N. I 158. De vrei, putem strica obiceiul. RETEGANUL, P. V 30. Mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată. ISPIRESCU, L. 400. Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. ♦ (În superstiții) A dezlega, a desface (farmece, blesteme). Strică, mîndro, ce-ai făcut, Nu mă ținea om pierdut! HODOȘ, P. P. 63. 12. Refl. A rupe legăturile de prietenie (cu cineva).; a se certa. Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul. CREANGĂ, P. 58. Știi că unchiul d-tale a pus toate la cale cu șatrarul Nărilă. – Bine zici... o uitasem... Trebuie găsit un mijloc de a ne strica cu șatrarul. ALECSANDRI, T. 785. ♦ Tranz. A contribui ca cineva să rupă o legătură de prietenie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. 13. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). Ia, nu mai strica banii pe cocoș, Natalio. STĂNOIU, C. I. 194. De-acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanția de crăciun și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. Pe toată ziua stricam... [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. Ticălosul... nu plătește să strice cineva un glonț într-însul. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Fig. Nu era prea încredințat de evlavia acelor străini și n-ar fi vrut să-și strice vorbele fără folos. SADOVEANU, P. M. 18. ◊ Expr. A strica orzul pe gîște v. orz. 14. Refl. (Despre adunări, petreceri) A lua sfîrșit (prin împrăștierea participanților). Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte... spre Avrum. REBREANU, I. 32.

VAST, -Ă, vaști, -ste, adj. (Despre terenuri, construcții) Foarte larg, întins, de mari dimensiuni, de mari proporții. Trec mii de bluze-albastre pe uliți matinale Și-n ateliere vaste, uneltele-și vorbesc. VINTILĂ, O. 20. În cuprinsul vastei grădini, domnește o liniște deplină de țară. BOGZA, M. S. 18. La catul al doilea... era un vast salon de primire. VLAHUȚĂ, O. AL. II 83. Într-o baracă vastă... stau toți în picioare. CARAGIALE, O. III 22. ◊ (În construcții figurate) Stau neclintiți în fața plăcii Cei cinci eroi și marii munți Și tot imperiul vast al păcii Și urșii mari și mai mărunți. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 121. ◊ (Rar, despre abstracte) Cîteva zile trăise o viață necunoscută și vastă pentru care soarele răsărea prea tîrziu și asfințea prea devreme. C. PETRESCU, R. DR. 92. Am constatat la dînsul o vie inteligență, luminată printr-o lectură deja vastă la vîrsta lui. CARAGIALE, O. VII 213. De ce boala și moartea să fie partea voastră, Cînd ei în bogăția cea splendidă și vastă Petrec ca și în ceruri, n-au timp nici de-a muri. EMINESCU, O. I 59.

PURICE, purici, s. m. (Și în forma purece) 1. Insectă mică, de culoare neagră-cafenie, care trăiește ca parazit, hrănindu-se cu sîngele supt din corpul omului sau ai unor animale (Pulex irritans). Un purice sări de pe mînica ciobanului pe spinarea măgarului, și-și făcu un locușor, sub o încrețitură a poclăzii. GÎRLEANU, L. 27. Elefantul ți se părea purece pe lîngă acest cucoș! CREANGĂ, P. 68. ◊ Expr. Cît puricele = foarte mic. A i se face (cuiva) inima cît un purice, se spune cînd cineva se simte în mare primejdie, este foarte speriat, se teme peste măsură. Viteazului care priveghea i se făcu mima cît un purice. ISPIRESCU, L. 200. A nu face (mulți) purici (undeva sau cu cineva) = a nu zăbovi, a nu rămîne mult (undeva), a nu face ispravă într-un loc; a nu se ține de o treabă, a nu fi statornic. Marinarii nu fac purici nicăieri. BART, E. 219. Cu capsomanul ăsta de Ianulea mult n-am să mai fac purici. CARAGIALE, O. III 37. Iarna ce mai puteam învăța; iar vara nu făceam purici mulți la școală. CREANGĂ, O. A. 287. Mînca-te-ar puricii! = imprecație glumeață. Om bun, mînca-te-ar puricii să te mănînce! CREANGĂ, O. A. 200. (În basme) De cînd (sau pe cînd) se potcovea puricele = foarte demult. A fost odată ca niciodată... de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești. ISPIRESCU, L. 1. 2. Păduche (2). 3. Nume dat mai multor specii de insecte mici care trăiesc pe frunzele plantelor. 4. (La pl.) Cuie mici, cu floarea mare, folosite în tapițerie, în cizmărie etc. 5. (La pl.) Puncte negre care apar pe țesăturile crude de bumbac, rezultate din resturi de semințe care aderă la fibre și care prin albirea țesăturilor nu se mai observă. 6. (La pl., determinat prin «de mămăligă») Scorniri. 7. (Tehn.) Fiecare dintre bucățile mici de piatră, de beton sau de oțel care se așază pe fundul cofrajului, sub armături, pentru a le menține la distanță de acesta. – Variante: purece, purec (EMINESCU, O. I 48), puric (EMINESCU, O. I 87) s. m.

car² sm [At: NEAGOE, Înv. 253/21 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i / E: ml carrus (caries)] 1 Nume dat mai multor specii de insecte mici, dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros și cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. 2 (Spc; îs) Făină de ~ Pulbere de lemn ros de cari (1). 3 (Îc) ~iu-de-stejar Larva viespei (Sirex gigas). 4 (Îc) ~iu-mic Mică insectă care roade lemnul (Anobium pertinax). 5 (Îc) ~iu-mare, ~ de-pădure, ~ de-scoarță Gândac castaniu, rotund, lung de 5 mm, cu capul mic și mustăți scurte, care trăiește pe brazi și molizi, săpând galerii între lemnul trunchiului și scoarță (Bostrychus tipographus).

croitor, ~oare [At: MARDARIE, L. 227 / V: (Trs) cruitor(iu), curui~ / Pl: ~i / E: croi + -(i)tor] 1 sm Meseriaș care croiește (și coase) haine. 2 sm Tăietor. 3 sm (Ent) Insectă mare, neagră, cu antene lungi și mandibule ca o foarfecă, ce trăiește mai ales pe stejari (Cerambyx cerdo) Si: (reg) gornic. 4 sm (Atm) Mușchi al coapsei aflat între osul iliac și fața internă a tibiei, prin a cărui contracție se produce încrucișarea picioarelor. 5 sf Cuțit de cizmărie, cu vârful îndoit, pentru croit piele.

popândău [At: ALEXI, W. / V: (pop) popantă sf, (reg) ~pinteu, potinteu / Pl: ~ăi, (rar, sn) ~ăie / E: cf popândoc] 1 sm Mic animal rozător de stepă cu ochii mari, cu blana cenușie și coada scurtă și stufoasă, care trăiește în galerii subterane Si: țiștar, (reg) mitorlan, pință, popândeț (2), popândoc (1) (Citellus citellus). 2 (Zlg; reg) Șoarece (Microtus arvalis). 3 sm (Zlg; reg) Șoarece (Apodemus sylvaticus). 4 av (Pan; îe) A sta ~ A sta în picioare, drept și nemișcat în fața cuiva. 5 sm (Îdt; pan) Sperietoare de păsări. 6 av (Reg; gmț; pan) Popândoc (5). 7 sm (Olt; gmț; pan) Epitet depreciativ pentru un om leneș. 8 sm (Ban; Trs; îf popinteu) Bucată de pământ bine udată și mulată ca o sferă, prevăzută cu o gaură care, trântită de pământ, produce o pocnitură caracteristică. 9 sm (Ban; Trs; pex; îaf) Joc în care se folosește popândăul (8). 10 sm (Reg; gmț; pan; îaf) Față grasă, umflată Si: popânzac¹ (5), popânzoi (5).

MURMURĂTOR, -OARE adj. Care murmură. 1. (Despre ape, despre vînt sau despre alte elemente ale naturii) Care produce un zgomot slab, continuu și monoton; susurător, șopotitor, (învechit) murmuitor¹, (rar) murmurînd, (neobișnuit) murmos. Cf. m u r m u r a (1 ). Asta pe țărmurile goale, neamicabile ale mării, undele amare murmuratoarii la picioarele mele, cerul întunecos asupra mea . . . acesta e păcatul meu. F (1869), 390. Apă murmurătoare. Com. MARIAN. 2. (Neobișnuit; despre oameni) Care vorbește în șoaptă. Cf. m u r m u r a (2). Sfios la vorbă, mai mult murmurător decît glăsuitor, trăia într-o necontenită stare de somnie. TEODOREANU, M. U. 78. – Pl.: murmurători, -oare. - Și: (neobișnuit) murmuratoriu, -ie adj. – Murmura + suf. -tor.

MORMÂNT ~inte n. 1) Loc unde este înmormântat cineva. * A duce pe cineva la ~ (sau a băga pe cineva (de viu) în ~) a) a face ca cineva să moară înainte de vreme; b) a produce cuiva mari neplăceri; a chinui de moarte pe cineva. A săpa cuiva ~ântul a face cuiva rău (pe ascuns). A fi cu un picior în ~ (sau a fi pe marginea ~ântului) a fi slăbit de boală sau de bătrânețe; a nu mai avea mult de trăit. A-și găsi (undeva) ~ântul a muri undeva. Nici în ~ niciodată. Liniște (sau tăcere) de ~ liniște perfectă. A intra în ~ a muri. 2) Movilă de pământ făcută cu grijă deasupra gropii unui mort. /<lat. monumentum

porcan¹, porcani, s.m. (reg.) 1. om obraznic, mizerabil. 2. porc mare, porcoi. 3. peștișor cu corpul în formă de fus, care trăiește în apele de deal și de șes; porcușor, porcaș. 4. (fig.) epitet depreciativ pentru un om lacom, nesimțit, grosolan, fără caracter, obraznic, mincinos, indecent. 5. ciupercă comestibilă, cu pălărie cărnoasă de culoare brună-cenușie, cu piciorul scurt, neted, care crește prin pădurile de brad.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul-plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nicio clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (Înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...) A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenere.

dragon¹ [At: NECULCE, L. 44 / V: (înv) ~gan, ~gone, ~gun, drăgan, drăgun, ~ahun / Pl: ~i sm, ~oane sn / E: fr dragon, it dragone] 1 sm (Mil; iuz) Soldat din cavaleria de linie care era astfel echipat, încât să poată lupta și pedestru. 2 sm (Reg; îf drăgan, drahum) Om voinic. 3 sn (Reg) Picior lung. 4 sm Monstru fabulos, închipuit cu gheare de leu, aripi de vultur și coadă lungă de șarpe, care întruchipează forțe ale naturii. 5 sm Reprezentare în artele plastice a dragonului (4), mai ales în China și în alte țări asiatice. 6 sm (Iht) Drac-de-mare (Trachinus draco). 7 sm Șopârlă care trăiește în copaci, în unele regiuni tropicale, având de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii în formă de aripi (Draco volans). 8 sm Reprezentare heraldică având profilul unui corp omenesc cu barba formată din șerpi încolăciți. 9 sm (Art) Constelație din emisfera boreală, dispusă într-un șir de stele terminat cu un cap de dragon (8) Si: (pop) balaurul (6). 10 sm Unul dintre cele douăsprezece semne simbolice ale zodiacului chinezesc. 11 sm (Îs) Anul ~ului Perioadă de un an în calendarul chinezesc, corespunzătoare semnului zodiacal omonim.

albină [At: CORESI, ap. HEM 7 4 4 / Pl: ~ne / E: ml alvina „stup”] 1 Insectă din familia apidelor, cu picioarele posterioare adaptate pentru strângerea polenului și cu abdomenul prevăzut cu un ac veninos, care trăiește în familii și produce miere și ceară Si: (pop) bâză, biză, gâză-folositoare, gâză-de-miere, gâzuță, muscă (Apis mellifica). 2 (Îs) ~ lucrătoare (sau, pop, lucroaie) Albină care lucrează la fagure. 3 (Pop; îc) ~-împărătească Matcă. 4 (Reg; îc) ~-mare, ~-de-pădure, ~-de-pământ, ~-țigănească, ~na-țiganului Bondar. 5 (Reg; îc) ~-țigănească Viespe. 6 (Mun; îc) ~na-țiganului Gărgăun. 7 Plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori violacee, dispuse în spic, asemănătoare cu o albină (1) (Ophrys cornuta). corectat(ă)

SÎN², (1, 2, 3, 5, 6, 7) sînuri, s. n., și (4) sîni, s. m. 1. Parte a cămășii (sau a bluzei) care acoperă pieptul, formînd deasupra brîului crețuri, și în care se pot ține lucruri ca într-o pungă; spațiul dintre piept și cămașă (sau bluză), la omul încins. Fata coborî repede în pivniță și ieși cu sînul plin de mere. SADOVEANU, E. 124. Bietul Dionis, de unde să știe el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, O. I 89. Niculaie ia scrisoarea, o bagă în sîn și pleacă cu dînsa la București. GHICA, S. A. 32. Seara vii, seara te duci Și nimica nu-mi aduci, Fără sînul plin de nuci; Tu le-aduci, Tu le mănînci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. ◊ Expr. A crește (sau a încălzi, a ține) șarpele în (sau la) sîn sau a vîrî pe dracu-n sîn = a ajuta, a ocroti pe un nerecunoscător. A-i trece (cuiva) un șarpe (rece) prin sîn = a se înfiora de frică sau de spaimă. A fi (sau a umbla) cu frica în sîn v. frică. A sta (sau a fi) cu mîinile în sîn = a nu întreprinde nimic, a sta inactiv, a nu lucra. A stat cu mîinile-n sîn atîta vreme. GALAN, B. I 87. Boiangiu nici în pauză nu stătu cu mîinile în sîn. REBREANU, R. I 113. A băga (pe cineva) în sîn v. băga (I 1). A umbla (sau a fi) cu crucea-n sîn = a fi bun, cucernic, evlavios; (ironic) a fi fățarnic, ipocrit. Prea erai cu crucea-n sîn!... Iertai pe ucenici, pe simbriași și pe pungașii ăia de calfe cînd prăpădeau lucrurile. DELAVRANCEA, O. II 340. A fi (sau a se afla, a trăi ca) în sînul lui Avram (sau, rar, al lui dumnezeu) = a trăi bine, fericit. Mi s-a părut că mă aflu în sînul lui dumnezeu. CREANGĂ, A. 68. A-și scuipa (sau a-și stupi) în sîn = a face gestul de a scuipa, prin care superstițioșii cred că se pot feri de o primejdie sau că le va trece frica. Alții mai fricoși își stupeau în sîn. CREANGĂ, P. 233. ♦ Fundul plasei sau al năvodului, în formă de buzunar larg, în care se adună peștele. Plasa rămîne aici încrețită și formează sînul... năvodului. ANTIPA, P. 464. 2. Partea dinainte a corpului omenesc care se află între cele două brațe și care formează exteriorul bombat al pieptului; piept. De-a pururea aproape vei fi de sînul meu... Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. Pe sînul lui Făt-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi și uimite – ochii miresei lui. id. N. 11. ◊ Fig. Niciodată el nu se simțise așa de dulce legănat pe sînul Brateșului. GANE, N. II 76. În zadar vuiește Cerna și se bate De-a ei stînci mărețe, vechi, nestrămutate Și-n cascade albe saltă pe-a lor sîn... ALECSANDRI, P. A. 73. ◊ Expr. (Rar) A muri cu zile-n sîn = a muri înainte de vreme. (Atestat în forma sin) Auzit-ați voi pe-aici De biet domnul Ștefăniță Ce-a fost om de mare viță, C-a murit cu zile-n sin, În cetate, la Hotin? ALECSANDRI, P. II 106. 3. Piept, inimă (socotite ca sediu al sentimentelor); suflet. Cu sînul plin de un fel de orgoliu, pășea hotărîtă, împinsă de un avînt eroic. BART, E. 250. Sfetnicii rîdeau în taină de tot ce Craiul vorbea, Dar în sînul lor mînie fără de capăt ardea. COȘBUC, P. II 126. De-ai pătrunde c-o privire Al meu sîn, Să vezi marea-i de mîhnire Și venin, Ai cunoaște-atuncea bine Traiul meu. EMINESCU, O. IV 21. Toată veselia din sînul tău să piară. ALECSANDRI, T. II 170. 4. Fiecare dintre cele două mamele ale femeii; cele două mamele ale femeii împreună. Nevasta se ridică în picioare, își pături pe ea catrința și-și strînse subt sîni bîrneața. SADOVEANU, B. 30. Sînii... tremură sub iile albe. REBREANU, I. 12. Părul ei cel galbăn ca aurul cel mai frumos cădea pe sînii ei albi și rotunzi. EMINESCU, N. 3. ◊ Expr. A fi bun ca sînul mamei = a fi foarte bun. ◊ Fig. Am trăit o mare parte din viața mea la sînul nevinovat al naturii. HOGAȘ, H. 106. 5. Locul din corpul femeii unde este zămislit și purtat copilul; pîntece. O mumă iubește fiul, căci este al ei sînge, Căci l-a purtat în sînu-i, căci este viața sa. BOLINTINEANU, O. 202. ◊ Fig. Cînd mă deșteptai și mi-aruncai privirile peste împrejurimi, firea întreagă mi se păru ca răsărită atunci, pentru întăiași dată, din sînul adînc al apelor creațiunii. HOGAȘ, M. N. 179. Din sînul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer, S-aprinde iarăși soare. EMINESCU, O. I 178. Cînd nențeleasa natură, din sînu-i cel roditor, Cu talentul poeziei naște pe un muritor... Hotărăște deodată și felul scrierii lui? ALEXANDRESCU, P. 47. 6. Parte interioară, interior, mijloc, centru, miez, adînc. Mormîntul proaspăt, negru, primi în sînul lui, pentru vecie, trupul acela pe care marea îl respinsese, aruncîndu-l la țărm. BART, E. 258. Aerul răcoros, plin de miresme, ce se ridica din sînul codrilor, îi străbătea adînc în piept. GANE, N. I 87. Ne mînă mereu pe cîmpul de bătaie, în mijlocul vînătoarii, în sînul codrilor. ODOBESCU, S. III 135. Soarele se ridica măreț din sînul valurilor. ALECSANDRI, O. P. 312. ◊ (În legătură cu cuvinte exprimînd colectivități) În sînul... = între..., în..., în interiorul..., în mijlocul..., în rîndurile... Din sînul... = dintre..., din mijlocul... 7. (Învechit, și în forma sin, adesea determinat prin «de mare») Golf. Ostroave a mării Atlantice în sinul Mexicului, care ostroave la un loc se numesc Vest-India. DRĂGHICI, R. 32. Odată, într-o dimineață, ieșind un pescar cu luntrișoara sa la pescuit, după obiceiul mesăriei sale, și întrînd într-un sîn de marea, își aruncă mreaja sa, cu nădejde că va prinde ceva vînat. GORJAN, H. I 40. – Pl. și: (4 n.) sînuri (MACEDONSKI, O. I 60). – Variantă: (Mold.; învechit) sin s. n. și m.

CUPĂ¹, cupe, s. f. 1. Vas mai mult larg decît adînc, de sticlă, cristal, metal sau (la țară) de lemn (de toartă), din care se bea sau cu care se ia un lichid (v. pocal, ulcică); pahar cu picior, în formă de potir cu gura largă, din care se bea vin sau alte băuturi alcoolice. Uncheșul Haralambie umpluse o cupă mică de sticlă albastră cu rachiul lui de afine. SADOVEANU, N. F. 15. Trăiește încă floarea frumoasă de ieri sară, Surîde lîngă mine, pe-o margine de cupă. ANGHEL, P. 21. La fiecare zînă... mari cupe de aur pline cu băuturi scumpe. RETEGANUL, P. II 15. În cupe, vin de ambră. EMINESCU, O. I 56. ◊ (Poetic) Viața va ieși în cale Să bea cu buzele aprinse din cupa dăruirii tale. TOMA, C. V. 127. Din cupa desfătării amărăciunea naște. ALEXANDRESCU, P. 105. ♦ Fig. Caliciu. Răsăreau ici colo din țărîna săracă... florile brumei... Cupele lor, în care nu venea să se adape nici o gîză, aveau albăstrimea palidă a cerului. SADOVEANU, F. J. 364. Albinele se scufundau amețite în cupa florilor. C. PETRESCU, Î. II 19. 2. Conținutul unei cupe (1). Bea în toată seara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. Șapte rațe curechi Și cinci cupe de vin vechi. MARIAN, S. 42. Adă-mi o cupă de miere, Și-mi adă-o cupă de vin, Durerea să mi-o alin. ALECSANDRI, P.P. 310. 3. Unitate de măsură pentru lichide (mai mare de un litru) O oală care era ca de-o cupă mare. RETEGANUL, P. III 56. 4. Vas, de obicei de metal, care se dă ca premiu cîștigătorului unei competiții sportive; p. ext. competiție sportivă (desfășurată în vederea cîștigării unui astfel de premiu). Cupa tineretului muncitor. 5. Piesă metalică (în formă de vas) montată la diferite mașini (elevatoare, drage, excavatoare, betoniere etc.) care servește la ridicarea cerealelor, pămîntului, a pietrei.

NORĂ s. f. 1. Soție considerată în raport cu părinții soțului ei. Am venit... a împărți feciorul de tată-său și fată de mumă-sa și nor de soacră-sa. coresi, ev. 205. Noru-sa, muiarea ficiorului său, lui Avram. palia (1581), 47/13. Thamara, noru-ta. biblia (1688), 291/37, cf. anon. car. Grea și năpraznecă boală pă iubită nora măriii-sale Bălașa... ajungînd. R. greceanu, cm ii, 199. Lupa..., nora lui Grigoraș (a. 1712). uricariul, xx, 87, cf. xix, 443. Bocete și țipete în fetele și nurorile lui (începutul sec. XVIII), let. iii, 61/20. Irina cu feciorul și cu noru-sa au remas în părțile răsăritului. șincai, hr. i, 260/1. Ringala au fost nuoră, nu muiere lui Alecsandru I. id. ib. ii, 26/24, cf. budai-deleanu, lex. Împăratul... pentru nor mă cere. pann, e. iv, 25/15. Frumoasă noru dobîndiși. id. p. v. i, 4/11. Scumpa mea... de mi-ai fi noră, eu ți-aș fi mamă, nu soacră. alecsandri, t. 1 427. Vreu o noră precum nu-i. id. t. i, 208, cf. 176. Baba începu să puie la cale viața nurori-sa. creangă, p. 5, cf. 3, 81, 113. Simina era frumoasă, și nora frumoasă e podoaba casei. slavici, p. 122. Împodobi palaturile și cetatea... ca să-și primească nurorile. ispirescu, h. 36, cf. 39, 40. De m-ai fi cerut Mamei tale noră-n casă, N-aș fi vrut să merg? coșbuc, b. 13. Lucsanda-i doară preuteasă, Ea-și cată noră mai aleasă. id. p. i, 127, cf. barcianu, tdrg. Era așa de frumoasă fata asta pe care, cu voia lui Dumnezeu, va avea-o de noră. agîrbiceanu, a. 447, cf. severin, s. 92. Din toate colțurile mesei, strigăte: „Să vă trăiască nora și ginerele, hai noroc!” bujor, s. 102. La masă, povestesc noră-mei fapta mea caritabilă. c. petrescu, î. ii, 185. Moșneagul avea gineri și nurori, care locuiau cu el. sadoveanu, o. vi, 180. Măriei și nurorilor le-a făcut culcuș în pod. T. POPOVICI, SE. 130, cf. teodorescu, p. p. 53, 55, 529. O, săracă soacră mare, Ținete-n picioare tare, Că ți-ai căpătat nororă, De gîndești că ți-i sororă. marian, nu. 632. Zis-a maica să mă-nsor, Să-i aduc în casă nor, Să o bată de cuptor, Cîteodată și de vatră, Să nu fie supărată. id. ib. 720, cf. RETEGANUL, CH. 163, DOINE, 104, Mat. folk. 1 349. Ia să iau pă noru-mea la judecată să văd ia ce grăiește. graiul, i, 181. Nunorile au bocit-o. șez. xix, 52, cf. ii, 197, iii, 213. Ieși nora în obor, Dar fug boii dă s-omor. arh. folk. iii, 152, cf. a Ix 4, com. din timișoara și din piatra-neamț. Soacra n-așteaptă pe noră. zanne, p. iv, 609. Dor de noră Ca de horă. id. ib. 514. Nora fără zestre n-are îndrăzneală, se zice cînd supunerea cuiva se datorește lipsei de condiții materiale. cf. id. ib. viii, 42. Nici ginere fecior, nici nora fată, se zice despre lucruri nepotrivite. id. ib. iv, 374. ◊ Expr. A intrat nora-n blide, se spune despre o femeie neîndemînatică la treburile gospodărești. 2. (Ban.; adesea determinat prin „de frate”) Cumnată. cf. dr. v, 900, alrm i/ii h 373. – pl.: nurori și (regional) nore, nori (alrm i/ii h 368). – Și: nuroră, (învechit și regional) nor, (învechit) nuoră, nur (lm), nură (id. ib.), (regional) nororă, nunoră s. f. – lat. nurus. – Nuroră, nororă: sg. refăcut după pl.

BALENĂ, balene, s. f. 1. Mamifer din ordinul cetaceelor, lung de 10 – 33 de metri, care trăiește în mările reci, mai ales în regiunile polare, avînd în loc de dinți niște lame cornoase lungi, subțiri și flexibile (Balaena mysticetus); (învechit și popular) chit. [Animalele] s-au făcut mlădioase, șerpuitoare alge ori monstruoase balene. ANGHEL, PR. 74. Mergeam la scăldătoare, în valurile line a mării mă băgăm; Călare pe balene, cu-a mele lungi picioare, Spumoasele ei unde păn-în fund turburam. NEGRUZZI, S. II 72. ◊ Alb de balenă v. alb¹. ♦ Fig. (Ironic) Persoană voluminoasă și grasă. 2. Lamelă flexibilă fabricată din fanoanele de balenă, și întrebuințată la corsete, umbrele etc., spre a le ține întinse. Balene de corset.

COADĂ cozi f. 1) (la animale) Parte terminală a coloanei vertebrale. ◊ A da din ~ a se linguși pe lângă cineva. A-și vârî (sau a-și băga) ~a a) a se amesteca în treburile altora; b) a se strecura peste tot. A călca pe cineva pe ~ a trezi mânia cuiva; a supăra. A pune ~a pe spinare a fugi de răspundere; a pleca lăsând toate în voia soartei. A pleca (sau a fugi sau a se duce) cu ~a între picioare (sau între vine) a pleca rușinat, fără a obține nimic. A scăpa scurt de ~ a ieși dintr-o încurcătură cu urmări neplăcute. A-i atârna cuiva ceva de ~ a-i atribui cuiva o vină; a-l acuza (pe nedrept) de ceva. A trage mâța de ~ a o duce greu; a trăi în sărăcie. Minciună cu ~ minciună mare. A umbla (sau a se ține) ~ după cineva a fi nedespărțit de cineva. 2) (la păsări) Smoc de pene de pe prelungirea coloanei vertebrale. ◊ A căuta ~a prepeliței a căuta ceea ce nu există. 3) (la pești, șerpi etc.) Partea posterioară a corpului. 4) Păr lung și des, împletit; cosiță. ◊ A împleti ~ (sau cosiță) albă a rămâne fată bătrână, nemăritată. 5) (la flori, fructe sau frunze) Formație vegetală prin care floarea sau fructul se leagă de ramură; peduncul. ~ de cireașă. ◊ Cozi de ceapă vârfurile tulpinii de ceapă verde. ~a-șoricelului plantă erbacee cu flori albe sau trandafirii, întrebuințate în medicină. 6) Partea alungită de la spatele unei rochii (care se târăște); trenă. 7) Parte a unui obiect de care se apucă cu mâna. ~a sapei. ◊ ~ de topor om care servește drept unealtă în mâna dușmanului; trădător. 8) rar Partea cu care se termină ceva; bucată de la sfârșitul unui lucru; margine; capăt; extremitate. ◊ ~a ochiului unghiul extern al ochiului. La (sau în) ~ pe ultimul loc. De la ~ de la sfârșit spre început. 9) Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva sau undeva. 10) astr.: Stea cu ~ cometă. ~ de cometă prelungire luminoasă a cometei. /<lat. coda

STRECHE s. f. Nume dat mai multor specii de insecte vătămătoare pentru animalele domestice: a) (și în forma strechea-vitelor) insectă de mărimea unei albine, cu corpul păros, negru-sclipitor, ale cărei larve trăiesc ca paraziți în corpul vitelor cornute mari (Hypoderma bovis); b) (și în forma strechea-oilor) insectă mică de culoare galbenă-cenușie, care își depune ouăle în nările oilor (Oestrus ovis); c) (și în forma strechea-cailor) insectă de culoare albă-cenușie, care își depune ouăle pe corpul sau pe coama cailor (Gastrophilus equi). Gloaba necheza și da cu picioarele de parcă o înțepa strechea sub coadă. STĂNOIU, C. I. 137. În ziua următoare își aduse și pe un frate mai mic să-i ajute la paza boilor. Spuse acasă că de acum începe strechea și singur nu mai răzbește. AGÎRBICEANU, S. P. 115. ◊ Fig. Nitam-nisam, s-a iscat o cotiugă... din stînga, țîșnind de pe o uliță îngustă, cu gloabele împunse de strechea zăpușelii și a vîntoaselor. C. PETRESCU, A. R. 18. ♦ Neliniște provocată animalelor de insectele descrise mai sus. ◊ Expr. A da strechea în cineva, a lovi (sau a apuca) pe cineva strechea sau a fugi ca apucat de streche = (despre animale) a fi atacat de streche, a da semne de neliniște, (în special) a fugi orbește, fără motiv aparent; fig. (despre oameni) a se purta ciudat, (în special) a se agita fără motiv, a fi plin de neastîmpăr. De cînd se întorsese la Arnoteni parcă dase în el strechea. Se ducea, venea, intra și ieșea pe toate ușile, s-ar fi zis că nu era unul singur. M. I. CARAGIALE, C. 147. Cum văd, toată lumea se-nsoară aici – i-a lovit strechea. La TDRG. Într-o zi iar apucă pe Sgîmboi strechea tocmai cînd prășea un pogon de pămînt. POPESCU, B. III 142. Bahmeții se răsfirau în dezghinuri, săreau în două picioare, nechezînd speriați... – Dar ce, măre, să mai fie și asta? strigau unii din drumeți, ne-ncercați la seama cailor. Or că strechea a dat într-înșii? ODOBESCU, S. I 162. Ce i-o apucat de aleargă ca niște nebuni?... Să giuri că o lovit strechea pe tot satu. ALECSANDRI, T. I 187. – Variantă: strechie, strechii (CREANGĂ, A. 73, ALECSANDRI, T. 939), s. f.

delfin¹ sm [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 66^v/3 / Pl: ~i / E: it delfino, lat delphinus, ngr δελφίν] 1 Mamifer marin cu corpul în formă de fus, cu botul alungit, prevăzut cu numeroși dinți conici, care atinge mărimea de trei metri și care trăiește în grupuri compacte în toate mările Si: (pop) porc-de-mare (Delphinus delphis). 2 (Ast) Constelație din emisfera boreală, în vecinătatea Căii-Lactee Si: (pop) crucea, crucea-mică. 3 Stil de înot în care sportivul, culcat cu fața în jos, înaintează la suprafața apei prin mișcarea simultană și simetrică a brațelor, dinainte spre înapoi, coordonată cu bătaia simultană în plan vertical a picioarelor.

păstrăv¹ sm [At: (a. 1698) IORGA, S. D. X, 307 / V: (reg) ~rav, ~ăg, ~ă, ~râv, ~riv, ~rov, păstru, ~rug, ~ruv, ~ruve, prăstav, prăstăv / A și: ~răv / Pl: ~i / E: bg пъстърва] 1 (Șîc ~-de-Bistrița, ~-de-munte, ~-de-piatră) Pește de apă dulce din familia salmonidelor, cu corpul fusiform, de 20-40 cm lungime, acoperit cu solzi mici, cu spatele verde-măsliniu, stropit cu puncte negre și roșii, care trăiește în apele limpezi și reci de munte, fiind apreciat pentru carnea lui gustoasă Si: (reg) păstran, pătat (Salmo trutta fario). 2 (Iht; îc) ~-american (sau ~-irideu, ~-curcubeu, ~-sămănat) Specie de păstrăv de culoare albastră marmorată, originar din râurile Americii de Nord și care, dezvoltându-se mai repede, se crește în pepinierele piscicole (Salmo trutta iridea). 3 (Iht; îc) ~-de-mare Specie de lostriță care trăiește în mare (Salmo trutta marina). 4 (Iht; îs) ~ icraș Păstrăv femelă în perioada de reproducere. 5 (Iht; îs) ~ lăptaș Păstrăv mascul în perioada de reproducere. 6 (Iht; îc) ~-de-nisip Mreană (Barbus meridionalis peteyi). 7 (Iht; Mun; îf ~ru) Zvârlugă (Cobitis taenia). 8 (Bot; reg; îc) Burete-~ Specie de ciupercă comestibilă care crește în grupuri pe trunchiul arborilor, cu pălăria brună-roșcată, cu lamele albe, cu sporii albi și cu piciorul scurt Si: burete-negru (Pleurotus ostreatus). 9 (Bot; reg; îac) Specie de ciupercă cu pălăria cenușie verzuie sau roșiatică, cu lamele gălbui și cu piciorul galben cu puncte negre (Pleurotus serotinus). 10 (Îe) Doar n-am mâncat ~i N-am înnebunit. 11 (Bot; reg; îc) ~-de-nuc Specie de ciupercă comestibilă cu pălăria cărnoasă în formă de evantai, de culoare galbenă-roșiatică, care crește pe trunchiul nucilor, fagilor sau ulmilor Si: burete-de-nuc (Polyporus squamosus). 12 (Bot; reg; îc) ~i-roșii Ciupercă comestibilă cu pălăria zgrunțuroasă, de culoare roșie, cu porii rotunzi, tot roșii, care crește pe arbori (Polyporus cinnabarinus). 13 (Bot; reg; îc) ~-de-pământ Ciupercă comestibilă moale, fără picior, cu pălăria membranoasă și albă, care crește pe ramuri putrede (Merulius niveus). 14 (Bot; reg; îc) ~-(roșu)-de-stejar Ciupercă comestibilă cu pălăria bombată, purpurie, puțin catifelată, cu piciorul gros și cu dungi sau puncte roșii Si: burete-de-stejar (Fistulina hapatica). 15 (Bot; reg; îc) ~-de-pădure Râșcov (Lactarius deliciosus). 16 (Reg; lpl) Bureți-de-fag (Dryodon erinaceus).

PĂSTRĂV, păstrăvi, s. m. 1. Pește răpitor din familia salmonidelor, nu prea mare, cu corpul îndesat și acoperit cu solzi mici, cu puncte roșii aprinse; trăiește în apele reci și repezi de munte și este apreciat pentru carnea lui gustoasă (Salmo trutta fario). Oarecare mirare și semn de plăcere au arătat oaspeții numai la păstrăvii subțiri ca pumnalele de argint. C. PETRESCU, R. DR. 5. Într-o mînă ținea o botă cu păstrăvi vii, proaspeți și zglobii. ODOBESCU, S. III 212. 2. (Bot.; Mold. și Transilv.) Nume generic dat mai multor specii de ciuperci mari, fără picior sau cu piciorul mic, avînd forma unui evantai cu lamele pe fața inferioară; crește mai ales pe copaci, unele specii fiind comestibile. – Variantă: păstrav s. m.

CASĂ¹ (pl. case, ❍ căși) sf. 1 💒 Clădire cu una sau mai multe încăperi care servește de locuință omului (🖼 935 și TAB. XIII); o pereche de case, un corp de casă, o casă cu mai multe încăperi; de aci, pl. clădire mai arătoasă într’un oraș: case boierești; case domnești ¶ 2 De ~, făcut, lucrat în casă: pîine de ~, pînză de ~ ¶ 3 Oamenii ce țin de aceeași casă, familia, slugile: sculă în picioare toată casa ISP.; cu același înțeles: ai casei ¶ 4 O casă plină, o mulțime: era odată un om sărac și avea o ~ de copii SB. ¶ 5 Familie, neam; familie domnitoare, dinastie. Fecioara Maria era din casa lui David; casa de Hohenzollern; casele mari, familiile însemnate; de ~, de neam bun ¶ 6 Gospodărie: are o ~ grea ¶ 7 Căsnicie; a da o fată la casa ei, a o mărita; a ținea ~ ca o femeie, a trăi în căsnicie; a strica, sparge casa cuiva, a strica buna înțelegere dintre soți, a-i face să se despartă; om cu ~, om însurat; Ⓕ: a face ~ cu cineva, a trăi în bună înțelegere cu cineva, a se stabili pentru mai mult timp pe lîngă cineva ¶ 8 Odaie; casa cea mare, în locuințele țărănești, odaia mai mare în care se primesc oaspeții ¶ 9 Fată în~, servitoare ¶ 10 ‡ Copil de ~ 👉 COPIL ¶ 11 ⛹ La jocul de șah sau de dame, unul din cele 64 de pătrate în care e împărțită tabla pe care se joacă ¶ 12 🫀 Sacul membranos în care stă pruncul în pîntecele mamei, loc, placentă ¶ 13 ⚚ Local, stabiliment, instituțiune comercială sau de altă natură: ~ de bancă, ~ de schimb, bancă; ~ de comerț, stabiliment comercial ¶ 14 ♠️ 🎲 ~ de joc, stabiliment unde se joacă în cărți sau alte jocuri de noroc ¶ 15 Spec. Casa Domnului, biserica; ~ de corecțiune, închisoare; ~ de educațiune, pensionat; ~ de nebuni, instituțiune unde se îngrijesc nebunii; ~ de sănătate, stabiliment unde se îngrijesc bolnavii cu plată ¶ 16 ⚚ ~ de vînătoare, locuință izolată în pădure unde-și dau întîlnire vînătorii ¶ 17 💫 Casa cu ogradă, unul din numele populare ale constelațiunii „Coroana boreală” [lat. casa].

BROASCĂ, broaște, s. f. I. Nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fără coadă, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă și ochii bulbucați. ◊ Expr. Ochi de broască = ochi bulbucați. ◊ Compus: broască-țestoasă = nume dat mai multor specii de reptile cu corpul închis într-o carapace osoasă, dintre care unele trăiesc pe uscat (Testudo graeca și hermanni), iar altele în apă (Emys orbicularis). II. 1. Compus: broasca-apei = plantă erbacee acvatică cu frunze lucioase, cufundate în apă, și cu flori verzui (Potamogeton lucens). 2. Plantă arborescentă exotică cu flori mari, galbene și cu frunze groase, cultivată ca plantă de ornament (Opuntia ficus indica). III. Mecanism montat la o ușă, la un sertar etc., pentru a le încuia cu ajutorul unei chei. – Lat. *brosca.

PESCĂRUȘ, pescăruși, s. m. Denumire dată mai multor specii de păsări sălbatice care trăiesc pe lîngă ape și se hrănesc în special cu peștișori; unele seamănă cu rîndunica, avînd pene negre pe cap și albe-cenușii pe corp, iar ciocul și picioarele roșii (Stema hirundo); altele au ciocul lung și gros, ascuțit la vîrf, coada scurtă, pene strălucitoare de diferite culori (Alcedo ispida). Pe deasupră-ne treceau, fîlfîind rar, pescăruși de culoarea ceței și, ridicînd capul cu plisc roșu, ne priveau numai c-un ochi. SADOVEANU, N. F. 61. Două păsărele, pescăruși de mare, plutesc în văzduh. BART, S. M. 36. Pe undele văzduhului, doi pescăruși, bătînd leneși din aripi, se răpăd săgetînd după pradă. DUNĂREANU, CH. 84.

pisică¹ sf [At: PRAV. GOV. 49^r/13 / Pl: ~ici / E: pis² + -ică cf tc dal pisik] 1 Animal domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul sferic, botul foarte scurt, ghearele retractile și ascuțite Si: (pop) mâță (Felis domestica). 2 (Spc) Femelă a acestui animal. 3 (Îs) ~ sălbatică Animal de pradă cu corpul lung de aproximativ 70 cm, cu blană deasă, de culoare cenușie-gălbuie, cu vârful cozii negru precedat de două inele negre Si: (reg) mâță sălbatică (Felix silvestris). 4 (Îs) Ochi de ~ Far mic sau bucată triunghiulară de material reflectorizant pus la spatele unor vehicule, pentru semnalizarea poziției. 5 (Îla) De ~ Specific pisicii¹ (1). 6 (Îal) În felul pisicii (1). 7 (Îal) Ca al pisicii (1). 8-9 (Îe; îla) (A fi) ~ blândă (A fi) prefăcut Si: ipocrit, fățarnic. 10 (Îe) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele (sau ca șoarecele) cu ~ca A fi în relații foarte rele unii cu alții. 11 (Îae) A trăi rău cu cineva. 12 (Îe) A umbla cu ~ca-n traistă A încerca să înșele pe cineva. 13 (Îe) A cumpăra ~ca în traistă A nu putea fi cunoscut un lucru înainte de a intra în posesia lui. 14 (Îe) A avea ochi de ~ A avea privirea ageră. 15 (Îae) A fi viclean. 16 (Fam; îe) A face rachiu ~icii A plânge fără rost. 17 (Îe) A avea nouă suflete, ca ~ca A fi rezistent. 18 (Îae) A avea o mare vitalitate. 19 (Îe) A cădea în picioare ca ~ca A ieși cu bine din orice încurcătură. 20-21 (Îe; îla) A fi ~ plouată (A fi) fără chef, abătut, descurajat. 22 (Îae) A arăta prost. 23 (Îae) A avea o ținută necorespunzătoare. 24 (Îae) A fi umilit. 25 (Îe) A spăla (sau a mătura) ca ~ A face o curățenie superficială. 26 (Îae) A fi neglijent și murdar. 27 (Reg) A rupe ~ca (de la început) A fi energic. 28 (Îae) A ști să-și impună voința. 29 (Reg; îe) A trage ~ca da coadă (pe rogojină) A o duce greu, din cauza sărăciei Si: a fi sărac, a fi strâmtorat. 30 (Reg; îe) A da apă (sau țuică) la ~ci A pierde vremea degeaba. 31-32 (Fam; îe) A fi (sau a face rost) de ~ pe orez (A fi sau) a face rost de ceva bun Si: a se învârti. 33 Blană prelucrată a pisicii¹ (1) Si: (îrg) mâță. 34 (Iht; îc) ~-de-mare Pește mare cu corpul turtit, lipsit de solzi, de formă romboidală, cu coadă în formă de bici, prevăzută cu un spin lung și ascuțit care conține otravă, cu care înțeapă pentru a se apăra când este atacat (Trygon pastinaca). 35 (Ent; îc) ~ca-popii Omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja Si: omida-urs, (reg) mâța-popii, pisicuța (4)-popii. 36-37 (Ent; îac) Câinele-babei (Oniscus murarius și Oniscus asellus). 38 Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor. 39 Dispozitiv pentru agățarea și declanșarea berbecului de sonetă cu cădere liberă. 40 Mănunchi de sârme de oțel folosit pentru curățirea de noroi sau de pământ a utilajelor folosite la foraj. 41 (Mun; Trs; șîs ~ de lemn) Cursă primitivă de șoareci Si: (reg) mâț, mâță. 42 (Mun; Olt) Dispozitiv în formă de furcă cu două coarne, aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi Si: (reg) mâță. 43 (Reg) Jgheab metalic folosit ca piedică la roata unei căruțe sau a unui car ce înaintează la vale. 44 Clamă pentru prins perdeaua. 45 (Bot; reg; lpl) Papanaș (Trifolium arvense). 46 (Mun) Fiecare dintre cei trei flăcăi care merg cu brezaia înaintea colindătorilor, anunțând venirea lor.

BÎTĂ², bîte, s. f. 1. Băț lung și gros, de obicei cu măciulie la un capăt; măciucă, ciomag. Îl văd copil de unsprezece ani, răzemat în bîtă ciobănește, cu opincuța strînsă pe picior și cu o căciulă mare țurcănească dată pe ceafă. VLAHUȚĂ, O. A. 290. În piepturile păstorilor tineri, răzimați c-un cot de-o stîncă și c-o mînă pe bîtă, încolțea... dorul voiniciei! EMINESCU, N. 5. Bate-mă, doamne, cu bîta, Nu mă bate cu urîta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. Ajunge o bîtă la un car de oale. ◊ Expr. A da cu bîta-n baltă v. baltă. 2. Lovitură de ciomag; bătaie; p. ext. autoritate severă (a cuiva). Știe numai de bîtă. ▭ Flăcăul... fiind trăit pîn-atunci sub grija și sub bîta baciului... nu se simțea în stare... să țină piept atîtor întrebări. GALAN, Z. R. 227.

STRECHE, streche, s. f. Nume dat mai multor specii de insecte foarte vătămătoare pentru animalele domestice: a) (și în sintagma strechea vitelor) insectă de mărimea unei albine, cu corpul păros, negru sclipitor, ale cărei larve trăiesc ca paraziți sub pielea vitelor cornute mari, hrănindu-se cu sângele lor (Hypoderma bovis); b) (și în sintagma strechea oilor) insectă mare de culoare brună-cenușie, păroasă, care își depune larvele în nările oilor, de unde ajung în sinusurile frunții, producând moartea animalelor (Oestrus ovis); c) (și în sintagma strechea cailor) insectă mare de culoare galbenă-brună, păroasă, care își depune ouăle pe corpul sau pe coama cailor, de unde larvele ajung în intestin (Gastrophilus equi); d) insectă cu abdomenul oval, cu picioarele păroase, care își depune ouăle pe părul căprioarelor și al cerbilor (Hypoderma diana și actaeon). ♦ Neliniște, spaimă provocată animalelor de insectele descrise mai sus. ◊ Expr. A da strechea în cineva ori a-l lovi (sau a-l apuca) pe cineva strechea = a) (despre animale) a fi atacat de streche; a da semne de neliniște; (în special) a fugi orbește, fără motiv aparent; b) (despre oameni) a se purta ciudat; (în special) a se agita fără motiv, a fi plin de neastâmpăr. ♦ Furie subită, acces de nebunie. – Din bg. străk.

STRECHE, streche, s. f. Nume dat mai multor specii de insecte foarte vătămătoare pentru animalele domestice: a) (și în compusul strechea-vitelor) insectă de mărimea unei albine, cu corpul păros, negru sclipitor, ale cărei larve trăiesc ca paraziți sub pielea vitelor cornute mari, hrănindu-se cu sângele lor (Hypoderma bovis); b) (și în compusul strechea-oilor) insectă mare de culoare brună-cenușie, păroasă, care își depune larvele în nările oilor, de unde ajung în sinusurile frunții, producând moartea animalelor (Oestrus ovis); c) (și în compusul strechea-cailor) insectă mare de culoare galbenă-brună, păroasă, care își depune ouăle pe corpul sau pe coama cailor, de unde larvele ajung în intestin (Gastrophilus equi); d) insectă cu abdomenul oval, cu picioarele păroase, care își depune ouăle pe părul căprioarelor și al cerbilor (Hypoderma diana și actaeon). ♦ Neliniște, spaimă provocată animalelor de insectele descrise mai sus. ◊ Expr. A da strechea în cineva ori a-l lovi (sau a-l apuca) pe cineva strechea = a) (despre animale) a fi atacat de streche; a da semne de neliniște; (în special) a fugi orbește, fără motiv aparent; b) (despre oameni) a se purta ciudat; (în special) a se agita fără motiv, a fi plin de neastâmpăr. ♦ Furie subită, acces de nebunie. – Din bg. străk.

PISÍCĂ (< pis) s..f I. 1. Mamifer carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă, moale, de diverse culori, cu cap rotund, bot scurt, maxilare puternice și gheare retractile (Felis catus); (pop.) mâță. Domesticită, prezintă un mare număr de rase și de varietăți (comună, numită și europeană, cu păr scurt, persană, birmaneză, abisiană, norvegiană de pădure, sphinx, angora, siameză etc.). ◊ P. sălbatică = mamifer de pradă înrudit cu pisica, lung de c. 70 cm, cu blană cenușie-gălbuie, tărcată cu negru și vârful cozii negru (Felis silvestris). Trăiește în pădurile de foioase din Europa și Asia. În lume mai există numeroase alte specii de pisici sălbatice, în general cu un număr mic de exemplare, de exemplu în Africa p. libiană, p. cu picioare negre, p. de deșert în Asia, p.-leopard, p.-pescar, p.-marmorată, în America de Sud p. de pampas, p. lui Geoffrey, p. chiliană, p. andină; unele sunt considerate specii rare, ocrotite de lege. ◊ P. de stepă (sau de barcană) = mamifer carnivor (Felis manul) înrudit cu pisica, cu corpul suplu, de c. 50 cm lungime, cu blană cenușie-gălbuie cu puține pete negre, urechi foarte mici, răspândit în regiuni de stepă și de semideșert, de la Marea Caspică și până în centrul Chinei. ◊ P.-tigru v. serval. ◊ Expr. A avea ochi de pisică = a vedea foarte bine. 2. Pisică-de-mare = pește selacian marin, ovipar, cu corpul turtit dorsoventral, lipsit de solzi, de c. 60-100 cm lungime, cu un spin veninos în coadă. Există mai multe specii; în Marea Neagră trăiește Trygon pastinaca. II. (TEHN.) 1. Dispozitiv pentru agățarea și declanșarea berbecului de sonetă cu cădere liberă. 2. Căruciorul unei mașini de ridicat. 3. Mănunchi de sârme din oțel folosit la curățarea utilajelor de foraj.

BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzînd gura și nasul. ◊ Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se șterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva). A se întîlni (cu cineva) bot în bot = a se întîlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față. A se pupa bot în bot cu cineva = a trăi în mare prietenie cu cineva. A-și băga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, și unde trebuie și unde nu trebuie. A da (cuiva) peste bot = a dojeni aspru pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supăra, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascuțită sau lunguiață a unui obiect; capăt, vîrf. Botul cizmei.

VAMPIR, vampiri, s. m. 1. Specie de lilieci mari care trăiesc în America de Sud și care sug sîngele oamenilor surprinși în somn. Acolo sînt țînțarii frigurilor galbene!... Vampirii cei mai lacomi! Fiarele cele mai crude și mai însetoșate de sînge. VISSARION, B. 109. 2. (În superstiții) Personaj din mitologia populară, despre care poporul crede că suge sîngele celor vii. V. strigoi, vîrcolac. Se-adun-acum aici, căscînd spurcatele guri, Vampiri, stafii și balauri, strigoi. NEGRUZZI, S. II 121. ◊ Fig. Persoană care se îmbogățește jefuind pe semeni, exploatînd munca semenilor; exploatator. Să-l scuipe, să-l calce-n picioare Silindu-l vampirii. NECULUȚĂ, Ț. D. 89. Rușine pentru guvernul vitreg care dă unul din cele mai frumoase județe ale Romîniei pradă în ghearele unui vampir. CARAGIALE, O. I 102. 3. Criminal care ucide pentru plăcerea de a vedea curgînd sînge.

depăna [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / V: (reg) dap~, dapăra, dapi~, dapâ~, dăp~, ~pâna, ~ăra¹, drep~ / Pzi: deapăn și depăn / E: lat depano, -are] 1 vt A înfășura firele textile dintr-un scul pe un mosor, pe o țeavă etc. sau pe un fus într-un scul, ori a face firele scul. 2 vt (Fig) A face o mișcare de rotație continuă. 3 vt A merge. 4 vi (Îe) A ~ din picioare A umbla mișcând repede picioarele. 5-6 vtr A merge repede. 7 vi (Reg; d. cai) A merge în trap pripit, mărunt. 8 vi (Reg; d. oameni) A merge mult pe jos. 9 vi (Reg) A merge fără rost. 10 vi A alerga. 11 vt A-și învârti degetele mari ale mâinilor. 12-13 vtr A (se) întinde, a (se) produce printr-o mișcare de întoarcere continuă (a plugului) de la un capăt al câmpului la celălalt. 14 vt A parcurge o distanță. 15 vt (Fig) A desfășura, a înșira amintiri, gânduri etc. 16 vt (Fig; d. viață sau etape, aspecte ale ei) A trăi. 17 vt (Nob) A vorbi (mult). 18-19 vti (Fig; reg) A spune vrute și nevrute. 20 vt (Fam; îe) A lua (pe cineva) la ~t A mustra.

pescăruș sm [At: DDRF / V: (reg) păs~, pis~ / Pl: ~i / E: pescar + -uș] 1 Păsări de mare cu aripile lungi și ascuțite, care zboară la suprafața apei pentru a prinde pește². 2 Păsări cu penajul colorat, cu ciocul puternic, drept și ascuțit, care trăiesc pe lângă ape și se hrănesc cu pește² Si: (reg) păscălar, păscărui. 3 (Orn; reg; șîc ~-de-mare, ~-de-aterină, ~-mic) Pescar (13) (Sterna sandvicensis). 4 (Reg; șîc ~-de-baltă, ~-cu-cap-negru) Pasăre cu o dungă lată, neagră pe cap, cu pieptul sur-argintiu, cu partea ventrală albă, spatele și vârful aripilor sure-albăstrui Si: chirighiță, rândunea-maritimă vulgară, (reg) pescăriță¹ (7), rândunică-de-mare (Sterna hirundo). 5 (Orn; reg; șîc ~-alb) Pescar (7) (Laurus argentatus). 6 (Reg; șîc ~-alb, ~-de-hamsii) Pasăre cu capul brun, cu corpul albastru-sur, cu ciocul și picioarele roșii Si: martin, pescar (17) -râzător, (reg) giușcă, cărăbaș-comun, porumbel-de-mare (Laurus ridibundus). 7 (Orn; reg; șîc ~-albastru, ~-vânăt, ~-verde, ~-verzui) Pescar (10) (Alcedo atthis). 8 (Orn; reg; șîc ~-de-munte, ~-negru, ~-cu-gușă-albă, ~-de-prund) Pescar (9) (Cinclus cinclus).

lăcustă sf [At: PSALT. HUR. 66²/26 / V: (reg) lac~,^[1] (îrg) ~te, ~tră, ~uștă, (înv) loc~ / Pl: ~te / E: lat lacusta] 1 (Șîc ~-migratoare, ~-călătoare) Insectă de culoare brună-verzuie, de dimensiuni foarte mari, care dăunează agriculturii (Locusta migratoria). 2 (Reg; șîc ~-de-iarbă) Insectă cu trupul de culoare verde, măslinie sau galbenă, cu pete întunecate, cu elitrele și aripile posterioare de lungimea abdomenului sau mai lungi Si: călușel, lăcustoi (1) (Decticus verrucivorus). 3 (Ent; șîc ~-verde) Căluț (Tettigonea viridissima). 4 (Ent; șîc ~-roșie sau ~-roșietică) Pârâitoare. 5 (Șîc ~-italiană) Insectă cu trupul de culoare cenușie sau întunecat feruginie, cu tibiile picioarelor posterioare roșii (Calliptamus italicus). 6 (Șîc ~-neagră) Insectă cu trupul de culoare verde întunecat și cu elitre late, care distruge ierburile și tufișurile din regiunile unde trăiește fagul (Tettigonia cantans). 7 (Dep) Om slab și mâncăcios. 8 (Dep) Om lacom. 9 (Arg) Muc de țigară. 10 Jucărie făcută din lemn, crestată la un capăt, cu care se aruncă pietre sau bețe.

găină sf [At: TETRAEV. (1574), 241 / V: (reg) ghi~ / P: gă-i~ / Pl: ~ni / E: lat gallina] 1 Specie de pasăre domestică, crescută pentru carne și ouă (Gallus domestica). 2 Pasăre care face parte din specia găinilor (1). 3 (Îrc) Femelă a cocoșului. 4 (Îe) A se culca (o dată) cu ~nile A se culca foarte devreme. 5 (Îe) A trăi ca ~na la moară A trăi în belșug. 6 (Îe) A-i cânta ~na în casă A fi sub papucul femeii. 7 (Îe) A fi ca ~na cu ou A nu-și găsi locul. 8 (Îe) A sta (sau a umbla) ca o ~ plouată A fi trist, descurajat, abătut. 9 (Îe) A mânca numai picioare de ~ A fi mincinos și flencar. 10 (Îe) A avea orbul ~nii A nu vedea bine. 11 (Îcs) De-a ~a furată Nume al unui joc de copii. 12 (Îs) ~ arăpoaică sau hărăpească Găină (1) cu fulgi negri, cu picioarele și pielea tuciurie. 13 (Îs) ~ boboșă Găină (1) cu pene multe și mari pe picioare și cu moț. 14 (Îs) ~ conciată (sau moțată) Găină (1) cu moț. 15 (Îs) ~ ciorecată Găină cu pene pe picioare și fără moț. 16 (Îs; med) ~ turcească Specie de găină (1). 17 (Îs, ned) ~ cucuiată Specie de găină (1). 18 (Îs; ned) ~ bolbojată Specie de găină (1). 19 (Îc) ~-sălbatică (sau -de-munte, sau -de-pădure, sau -neagră) Femela cocoșului de munte Si: bibilică. 20 (Îc) ~-de-apă Lișiță. 21 (Ent; îc) ~na-lui-Dumnezeu Buburuză. 22 (Arg) Pălărie. 23 (Ast; pop) Cloșca-cu-Pui.

MALTRATA vb. I. Tranz. A trata (pe cineva) cu asprime, a-i provoca suferințe fizice sau morale (bătîndu-l, brutalizîndu-l). Au nu vedem pe toată ziua părinții părăsiți, ba încă și maltractați de copiii lor, pentru că n-au să le dea de cheltuială pe cît ei cer? PR. DRAM. 130. O maltrata necontenit. MN (1836), 88²/8. L-am maltractat prea crud. HELIADE, D. J. 60/13. Beizade Grigorie.. . poroncește soldaților sei să-i maltrateze în acel mai mare grad (a. 1848). URICARIUL, X, 13, cf. PR. DRAM. 234. Maltratează-mă, insultă-mă cu chipul cel mai umilitor; voi avea mai puțin a mă plînge de bruscheria ta decît de discrederea ce-mi mărturisești. LĂZĂRESCU, S. 12/7. Ori în ce țară europeană a fost maltractat și tiranit poporul veacuri întregi. . . , rezultatul a fost același. BARIȚIU, P. A. I, 474, cf. II, 51. În caz că mă maltratează sau mă ia peste picior d-nii studenți. . . , atunci vă autorizez a publica scrisoarea mea. CARAGIALE, O. VII, 427, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Maltratase domni în casa cărora-și trăise tinereța. IORGA, L. I, 487, cf. 186. Sînt sigură că Emil îl maltratează [pe cățel] cînd lipsesc eu. C. PETRESCU, Î. II, 247. Dacă vreun copil este maltratat. . . statul are tot dreptul să-l izoleze de familie. SAHIA, U.R.S.S. 118. Pe toți ne bătea, ne maltrata. V. ROM. aprilie 1954, 47. Șeful poliției alergase și el în Dealul Mitropoliei; dar numai ca să potolească lumea, să o împiedice să maltrateze pe boieri. CAMIL PETRESCU, O. II, 329. ◊ (Prin exagerare) În coloanele unui ziar. . . un domn cu același nume m-a maltratat și calomniat, într-un mod neobicinuit de crud. CARAGIALE, O. VII, 229. Iată pentru ce am zis că Victor Hugo a fost mai maltratat în Franța decît la noi un Mumuleanu. GHEREA, ST. CR. III, 155. S-a plîns de bărbatul ei, spunând că sensibilitatea firească i-e maltratată în căsnicia asta în fiece moment. REBREANU, R. I, 230. ◊ F i g. Lipsa de cugetare matură. . . împinge pe atîția juni nechemați și nealeși a maltrata limba, torturînd-o în rime și metruri imposibile. MAIORESCU, CR. I, 312. Pantagruel. . . e pus să înnoade o conversație cu un student limusin ce-și maltrata limba pînă la caricatură. VARLAAM-SADOVEANU, 210. – Prez. ind.: maltratez. – Și: (prin adaptare la sistemul fonetic popular) maltrătá (STAMATI, D.), (învechit) maltractá vb. I. – Din fr. maltraiter, it. maltrattare. – Pentru maltracta, cf. lat. t r a c t a r e.

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. Care are însușiri pozitive. I. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea, oricine. ♦ Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale legate de o anumită situație. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul; cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = sfat înțelept. Bun suflet de om = om bun. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni pentru cineva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și educației. Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. (Ir.) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un (mare) rău. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală. A o păți bună = a da de bucluc. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se spune aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită. 2. (Despre mîncăruri și băuturi) Gustos. ◊ Expr. Poamă bună = termen injurios dat unui om de nimic, unei femei imorale sau unui copil neastîmpărat. 3. Bogat, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. 5. Liniștit, tihnit; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! III. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipari o lucrare, pe baza ultimei corecturi. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiile fiziologice) care se îndeplinește normal. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut. Bun de mînă = îndemînatic. Bun de picioare = sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat; p. ext. nou; de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a avea o părere hotărîtă, pe care nu o poate zdruncina nimeni. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație; emis de o autoritate îndreptățită. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație (din partea cuiva). IV. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, iscusit. V. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun (CREANGĂ). ◊ Expr. A nu fi (de-)a bună (cuiva) = a prevesti ceva rău. VI. 1. Zdravăn, strașnic. Trage un somnuleț bun (ISPIRESCU). ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată (din... sau dintre...). În bună parte = în mare măsură. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decît..., și mai bine. Mai erau ca două ceasuri bune (CAMILAR). ◊ Compus: bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. ♦ (Precedînd un adjectiv, accentuează ideea exprimată de acesta) Pe deplin, definitiv. Diata rămase bună făcută (CREANGĂ). 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = într-o zi (sau într-o dimineață); pe neașteptate. VII. (Despre relații de înrudire) De sînge, adevărat. Tată bun. ◊ Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam etc.) Nobil, ales. – Lat. bonus.