MURMURĂTOR, -OARE adj. Care murmură. 1. (Despre ape, despre vînt sau despre alte elemente ale naturii) Care produce un zgomot slab, continuu și monoton; susurător, șopotitor, (învechit) murmuitor¹, (rar) murmurînd, (neobișnuit) murmos. Cf. m u r m u r a (1 ). Asta pe țărmurile goale, neamicabile ale mării, undele amare murmuratoarii la picioarele mele, cerul întunecos asupra mea . . . acesta e păcatul meu. F (1869), 390. Apă murmurătoare. Com. MARIAN. 2. (Neobișnuit; despre oameni) Care vorbește în șoaptă. Cf. m u r m u r a (2). Sfios la vorbă, mai mult murmurător decît glăsuitor, trăia într-o necontenită stare de somnie. TEODOREANU, M. U. 78. – Pl.: murmurători, -oare. - Și: (neobișnuit) murmuratoriu, -ie adj. – Murmura + suf. -tor.