PARÉ, Ambroise (c. 1509-1590), chirurg francez. Unul dintre reformatorii medicinei Renașterii. A introdus tehnici operatorii noi (hemostaza prin ligatura arterelor în locul cauterizării, după amputația membrelor); a pus bazele marii chirurgii (amputații, dezarticulări). Alături de J. Hunter și J. Lister, socotit printre cei mai mari chirurgi ai tuturor timpurilor. Autor a unor lucrări privind circulația sangvină.

TOT⁴, TOATĂ, toți, toate, adj. I. (Numai la sg.) 1. Întreg. Nu pot mînca de lacrimi Și trebuie să ies Afară-n vînt, afară, Că-mi arde capul tot. COȘBUC, P. I 60. Un tremur o cuprinde în tot trupul și ochii i se painjinesc. CREANGĂ, P. 26. Se zguduie tot domul. EMINESCU, O. I 435. ◊ Expr. În toată mintea v. minte (2). În toată firea v. fire. Cu toată inima v. inimă (II 1 a). ◊ (Substantivat, rar) A fost un gemet întreit Din totul inimii pornit. COȘBUC, P. I 287. ♦ (Despre corpul omului) Complet, din cap pînă-n picioare. Badea nalt cît o prăjină, Mîndruța-i toată-n țărînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Ieși, fată, din piatră, Să te văd odată! – Cum să ies din piatră? Că sînt goală toată. ALECSANDRI, P. P. 15. 2. (Referitor la componența, alcătuirea unui lucru; de obicei prin exagerare) Din care nu lipsește nimeni sau nimic. În serile de vară, mai ales pe lună, toată mahalaua ieșea pe prispa de pămînt. DELAVRANCEA, S. 217. Chirică atunci... într-o clipă aduna toată drăcimea. CREANGĂ, P. 158. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des; O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. 3. (Referitor la cantitate) Cît există, cît este, cît are cineva. Își împărți toată avuția pe la ostași. ISPIRESCU, L. 4. Înghite el toată apa din fîntînă. CREANGĂ, P. 65. Pînă nu vei număra Paiele de p-un hotar Și tot fînul dintr-un car. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... Cît de tînăr se păstrează... cu tot părul alb. C. PETRESCU, Î. II 123. ◊ Expr. Tot aurul din lume să-mi fi dat v. aur (3). Asta-i toată averea mea v. avere. Nimica toată v. nimica². 4. (Referitor la întindere, cuprins) Cît e de mare, cît se întinde, cît cuprinde. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I 57. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Dorul meu pe unde pleacă, Nu-i pasăre să-l întreacă... Pînă ce clipești o dată, Înconjură lumea toată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. 5. (Referitor la durată) Cît durează, cît ține. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Mîndră, mîndruleana mea, Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 452. 6. Deplin, complet, perfect. Condurul sta d-a pururea pe masă, în cămara împăratului. Oricine voia să-l încerce avea toată voia. ISPIRESCU, L. 306. Ai toată voia de la mine, fătul meu. CREANGĂ, P. 187. Să lase toată latitudinea și toată libertatea inițiativei individuale. GHICA, S. XXII. ◊ Loc. adv. În toată libertatea (sau liniștea) = bucurîndu-se de o libertate (sau de o liniște) deplină. În toată puterea cuvîntului v. cuvînt (1). Cu tot dinadinsul v. dinadins. Cu tot dragul v. drag¹. Cu toată dragostea v. dragoste (I 1). ♦ (Formează superlativul) Cum nu există (altul) mai mult, mai mare. Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. O casă de toată frumusețea. ▭ Nică era băiat de tot hazul, știa să facă o mulțime de pozne. SLAVICI, O. I 88. Un moșneag fără căpătăi, însă de tot hazul. CREANGĂ, A. 82. II. (Generalizează asupra ființelor sau lucrurilor dintr-un grup, considerate unul cîte unul) (Învechit și regional; de obicei precedat de prep. «la») Fiecare (din). Veneau cu fete și feciori Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. La tot rădvanul, patru cai, Ba patru sori. COȘBUC, P. I 55. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Determinînd o noțiune temporală și precedat de prep. «în» sau, învechit și popular, «pe», dă ideea de periodicitate, de repetiție) Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. În toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele. id. O. A. 34. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. EMINESCU, O. I 80. Alergări de cai se fac pe tot anul. NEGRUZZI, S. I 36. Să dea apelor... cîte un cap dă om pă toată ziua. ȘEZ. III 101. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = zilnic, de fiecare zi. Iar înainte de a-și pune gîtul în jugul vieții de toată ziua, porniseră, ca ucenicii altor timpuri și altor neamuri, să străbată țara din ținut în ținut. C. PETRESCU, R. DR. 33. ◊ Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicei... sînt mai peste tot locul foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice. ODOBESCU, S. III 11. În tot momentul v. moment. În (sau, învechit, pe) tot ceasul v. ceas (2). ♦ (Generalizează asupra tuturor elementelor de același fel, considerate izolat) Oricare, orice fel. Din partea lor mi-am luat toată nădejdea. CREANGĂ, P. 193. Toată paserea pe limba ei piere. NEGRUZZI, S. I 247. Toată boala are leac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Tot insul v. ins. Tot natul v. nat. ◊ Loc. adj. (De) tot felul v. fel. De tot neamul v. neam² (l). ◊ Loc. adv. La toată întîmplarea v. întîmplare. În tot cazul v. caz. III. (Numai la pl.) În număr complet, fără să lipsească nici unul. Toate felinarele sînt stinse. BOGZA, Ț. 53. Împăratul se afla la masă cu toți boierii. ISPIRESCU, L. 2. Atunci deodată tuturor mesenilor... li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Mă cunoșteau vecinii toți – Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. ◊ Loc. adv. Din toate părțile = de pretutindeni. Din sus, din jos, luminile apar deodată din toate părțile. BOGZA, Ț. 49. În toate părțile = pretutindeni. Sîngele cerbului odată a și-nceput a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. Pe toate drumurile v. drum (1). Pe toate cărările v. cărare. După toate probabilitățile v. probabilitate. Cu toate urechile = cu mare atenție. Fata asculta cu toate urechile. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. conj. Cu toate acestea = totuși. ◊ Expr. Toate cele v. cela². ◊ (Așezat în urma unui pron. pers.) Noi toți. Voi toate. ◊ (Alcătuind, împreună cu un numeral cardinal, un numeral colectiv) Trei, doamne, și toți trei [titlu]. COȘBUC, P. I 99. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) În serie completă, fără să lipsească ceva. Jumătate din vitrinele prăvăliilor sînt ocupate numai cu topoare, de toate dimensiunile, aranjate în toate felurile. BOGZA, Ț. 22. Toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. CREANGĂ, P. 85. ◊ Expr. A vîrî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții (sau în toate grozile morții) = a înfricoșa, a îngrozi din cale-afară. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. M-ai băgat în toate grozile morții, căci, cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. id. ib. 196. – Forme gramaticale: gen. sg. a tot, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor și a toate, dat. pl. tuturor și tuturora. – Gen.-dat. pl. m. și f. și: tutulor (DELAVRANCEA, S. 120, ISPIRESCU, L. 283).

ȘEDERE, șederi, s. f. 1. Faptul de a sta sau a rămîne (așezat) într-un anumit loc. Aceasta, obosită fiind de șederea îndelungată, o prinse somnul. ISPIRESCU, L. 30. După vrun ceas de ședere, sare de pe cuibar, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. ♦ Fig. Lipsă de activitate, lenevie. Iarăși te-ai așternut pe ședere, acasă. PAS, Z. I 299. Ce? V-a înnebunit șederea, trîndăvia și băutura și v-ați apucai de prădat? MIRONESCU, S. A. 26. 2. Popas făcut într-un loc, într-o localitate, pentru a petrece acolo un anumit timp. După o lună de ședere într-un loc, i se păreau vechi și ursuze toate lucrurile din odaie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. Luîndu-și orice nădejde de la fugă, el se puse din toată inima ca să facă șederea într-acea pustietate cît se poate de îngăduitoare. POPESCU, B. IV 43. Poziția... e atît de romantică, îngrijirea atît de mare, încît nu te poți opri de a nu te plăcea în paradisul acesta încîntător, deși șederea în el te ține cam scump. NEGRUZZI, S. I 326.

STRICT, -Ă, stricți, -te, adj. Care are un caracter absolut, care trebuie respectat, executat, aplicat în chip riguros, fără abatere, fără excepție; p. ext. sever, aspru. [Magistratul] a pus sub strictă supraveghere tot satul Călmățui, delegînd cu asta doi agenți iscusiți. POPA, V. 95. Voiajase tot timpul tăcut și ghemuit într-un colț... păstrînd cel mai strict incognito. GANE, N. III 184. Vigoare în loc de grație, demnitate în loc de frumusețe, strictă exactitate la reproducerea naturii omenești în loc de forme estetice ideale, iată calitățile ce caracteriză stilul sculpturii din timpul lui Traian. ODOBESCU, S. III 75. ◊ (Adverbial) Ambele noastre popoare, păzind strict condițiunile păcii, considerau totdauna tractatul ce ne leagă a fi un izvor de putere. HASDEU, I. V. 196. ◊ Loc. adj. (Despre legi) De strictă interpretare = care nu poate fi interpretat prea larg, ci numai în litera legii. ◊ Expr. (A fi) strict necesar = (a fi) indispensabil pentru îndeplinirea unui anumit scop. ◊ (Substantivat) Strictul necesar v. necesar.

CEAS, ceasuri, s. n. 1. Interval de timp cuprinzînd 60 de minute, constituind a 24-a parte a zilei; oră. Un ceas ținu lupta. ISPIRESCU, L. 18. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptori de plăcinte, cîțiva pui... erau gata. CREANGĂ, P. 10. Tu citești scrisori din roase plicuri Și-ntr-un ceas gîndești la viața toată. EMINESCU, O. I 119. Nu aduce anul ce aduce ceasul. ◊ Loc. adv. Cu ceasurile sau cu ceasul = timp îndelungat. La orice îi sare glasul Și rîde nebun, cu ceasul. PANN, P. V. I 97. La tot ceasul = la fiecare oră, într-una, mereu, în fiecare moment. ◊ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curînd) = fără întîrziere, fără a mai aștepta. Cere ce mai ai de cerut, cu un ceas mai curînd. ISPIRESCU, L. 29. În ceasul al doisprezecelea = în ultima clipă, înainte de a fi prea tîrziu. ♦ Distanță, întindere, spațiu parcurs în timp de o oră. Acest sat e la trei ceasuri de București. ▭ Muma zmeului... suflă văpaiă din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri. ISPIRESCU, L. 26. Cîmpuri și dealuri de o întindere de un ceas și două sînt acoperite cu cartoafe. KOGĂLNICEANU, S. 5. ◊ Expr. A face un ceas bun (sau bunicel sau bunișor) pînă... = a avea nevoie de o oră întreagă (sau mai bine de o oră) pînă... A făcut un ceas bun pînă acasă. ♦ Fiecare dintre cele 24 de părți în care e împărțită o zi, părți determinate de cadranul și acele unui ceasornic; p. ext. bătaie a ceasornicului, cînd acele cadranului, ajung la una din cele 12 puncte la care se bate ora. Cît e ceasul? ▭ La al treilea ceas al nopții, au fost în drum în bărăganul de la Dropii. SADOVEANU, M. C. 205. Ciocanele [ceasornicului] bat sferturile, jumătățile și ceasurile. SADOVEANU, F. J. 518. ◊ (La pl. cu același sens ca la sg.) Erau ceasurile patru. IBRĂILEANU, A. 68. 2. Moment, clipă; timp, vreme. Îi veni să-și zvîrle carabina sub gard, ca pe-un băț netrebnic, un vreasc care nu-i putea ajuta nimic în ceasul acela plin de primejdii. CAMILAR, N. II 415. Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, O, ceas al tainei, asfinții de sară! EMINESCU, O. I 201. Nu-și perdu cumpătul la un ceas așa de greu. NEGRUZZI, S. I 226. ◊ Loc. adv. (Învechit și regional) În (sau într-)acel ceas = în momentul acela, atunci, imediat, îndată, pe loc. Alergă la el chiar Într-acel ceas... și-i ceru iertăciune. SEVASTOS, N. 204. Într-acest ceas = acum, imediat, momentan. La opt [clăi] vîrfuri le-am făcut; Numai una mi-a rămas Să-i fac vîrf într-acest ceas. TEODORESCU, P. P. 633. În (sau, învechit, pe) tot ceasul = în fiecare clipă, în tot momentul, în tot timpul, totdeauna. Cum să se împace [sufletul]. Cînd îl înec pe tot ceasul cu suspinul și cu plînsul? CONACHI, P. 103. Pe nimica, pe ceas sau pe mică pe ceas v. mică¹. ♦ (Adesea în legătură cu un genitiv atributiv) Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment important. Oh! și pentru dînsa ceasul ispășirii va sosi. DAVILA, V. V. 166. Mai nainte însă de a veni ceasul nașterii, copilul se puse pe plîns. ISPIRESCU, L. 2. Acum, ceasul fericirii a sunat pentru mine. ALECSANDRI, T. I 56. Cu securi m-a spintecat. Inimioara mi-a mîncat, Sîngele mi l-a vărsat, în ceas de moarte m-a lăsat. TEODORESCU, P. P. 397. ◊ Expr. Ceasul morții = momentul cînd moare cineva. Ceas bun (sau rău) = (în superstiții) moment norocos (sau nenorocos). Oh! dragu mieu! ce ceas rău te-au adus pe tine pe-aicel SBIERA, P. 94. Se vede c-am pornit într-un ceas rău. CREANGĂ, P. 145. Vărguță de alun, Adă-l într-un ceas bun. ALECSANDRI, T. I 366. (Să fie) într-un ceas bun! formulă prin care se urează succes cuiva, cînd începe sau întreprinde ceva. Iaca inelul d-sale... Dă-i acum pe al tău... și să vă fie logodna într-un ceas bun. ALECSANDRI, T. I 225. A se da de ceasul morții = a se frămînta (de supărare sau de necaz). Să se dea fiul împăratului de ceasul morții de ciudă, cînd auzi una ca aceasta. ISPIRESCU, L. 311. 3. Aparat (cu un anumit mecanism) care servește la determinarea și măsurarea timpului în limitele unei zile (24 de ore); ceasornic. V. ornic, orologiu, pendulă. Ceas de mînă. Ceas de buzunar. Ceas de perete. ▭ Îi dete trei lucruri: un inel, un ceas și o lădiță de aur. RETEGANUL, P. II 10. Cînd bătea ceasul la unu, Eram gata ca păunu; Cînd bătea ceasul la doi, Eram cu mîndra-amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Ceas deșteptător v. deșteptător. Ceas de nisip = aparat care măsoară o durată de timp, prin scurgerea unei cantități de nisip dintr-o despărțitură a lui într-alta. ◊ Expr. (Familiar) A merge ca ceasul = a merge perfect. ◊ Compus: ceas-brățară = ceasornic prins cu o curelușă sau cu o brățară deasupra încheieturii mîinii. ♦ Aparat în formă de ceas (3), avînd un cadran și una sau mai multe limbi dispuse în diferite feluri și care servește la înregistrarea unor mișcări, a unor cantități de lichide sau gaze (care trec prin el); contor. 4.Slujbă religioasă săvîrșită la anumite ore din zi. Andrei luă breviarul în mînă, se puse a citi, la lumina lunii, ceasurile canonice. BĂLCESCU, O. II 256. Bătrînul nu scăpa, Nici utrene, nici ceasuri, nici liturghia. NEGRUZZI, S. II 233.

3) la prep. (lat. illác, pe acolo, d. ille, acela, el; după alțiĭ, d. illac-ad. Tot de aicĭ vine și it. fr. là, pg. lá, sp. allá, acolo). Arată locu saŭ direcțiunea mișcăriĭ: locuĭesc la Galațĭ (cu numele de țărĭ se pune în, nu la!), șed la masă, mă duc la masă, arată timpu: la masă, la prînz, la amează, la ĭarnă (la ĭarna viitoare), la anu (la anu viitor). Arată punctu, locu, relațiunea: s’a lovit la picĭor, s’a roșit la față, bun la inimă, ĭute la picĭor, bun la fugă, ĭute la mînie, bun la Dumnezeŭ. Arată dativu: dațĭ mîncare la caĭ (cailor), la toțĭ caiĭ, la toată lumea. Arată aproximațiunea („pînă la, aproape, cam, vre-o”): eraŭ la doŭă miĭ de oĭ. Arată marea cantitate (în rol de adv.): a băut la vin pînă ce a căzut („a ajuns cu băutu la atîta cantitate pînă ce a căzut”).

PUTINȚĂ, putințe, s. f. 1. Posibilitate. Absolvenții școlilor nu se puteau îndeletnici cu niște scrieri care erau cu totul în afară de gustul și putința lor de înțelegere. SADOVEANU, E. 96. Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus, O noapte cu-atîta întuneric, c-a pus In minte-ne stăvili putinții de-adus Aminte ce-i timpul și locul. COȘBUC, P. II 298. ◊ Expr. Peste putință = imposibil (de realizat); mai presus de puterile cuiva. E peste putință a mai continua drumul înainte cu vîntul din față. BART, S. M. 19. Peste putință de spus ce am văzut. CARAGIALE, O. III 248. La noapte așteaptă-mă... – Ce zici? peste putință! BOLINTINEANU, O. 371. După putință = cum poate, potrivit cu mijloacele sau posibilitățile cuiva. Se îmbracă după putință. Cel mai... cu putință = cel mai... posibil; extrem de..., în cel mai înalt grad. Eu sînt omul cel mai serviabil cu putință. C. PETRESCU, C. V. 134. A face tot ce-i stă în (sau, învechit, prin) putință = a face tot posibilul. Belciug va face tot ce-i va sta în putință să-l scoată din casa lui. REBREANU, I. 84. Tu știi că am făcut tot ce mi-a stat în putință. ISPIRESCU, L. 95. A fi (sau a-i fi cuiva) cu (sau, învechit, prin) putință să... = a fi posibil să..., a (se) putea. Sub pămîntul pe care creștea iarbă, nu era cu putință să fie săpate gropi. BOGZA, C. O. 34. Așadar, potolindu-se și văzînd în sfîrșit că nu e prin putință a sta cu armele împotriva cotropitorilor, Mihnea porunci să se gătească de plecare. ODOBESCU, S. A. 107. Dacă-ți este cu putință, Te rog fă ș-a mea voință: Nu ieși seara-n uliță, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 246. A-i sta cuiva în putință (sau învechit) a fi în putința cuiva (să)... = a corespunde cu posibilitățile de realizare ale cuiva, a fi posibil de realizat. De-ar fi-n a mea putință să fac precum doresc, Aș pune pe-a ta frunte un diadem de stele. ALECSANDRI, P. I 165. Fără putința (sau putință) de... = fără a putea să... Îl vede acum, înaintea lui, fără putință de a-și mai reaminti ceva. SAHIA, N. 76. 2. (Fiz.; învechit) Putere.

URMA, urmez, vb. I. 1. Tranz. A merge în urma cuiva, a pleca sau a se lua după cineva, a păși pe urmele cuiva; p. ext. a pleca împreună cu cineva, însoțindu-l, stîndu-i alături. Îl urmă afară din cameră. DUMITRIU, N. 50. Copila e gata să urmeze oriunde în lume pe cel pe care îl adoră. SADOVEANU, E. 237. Ne urmați și dumneavoastră, rosti maiorul îndreptîndu-se cătră ceilalți ofițeri. MIRONESCU, S. A. 25. Călărețul apucă înainte, peste cîmp, și trăsura se puse a-l urma, suind și coborînd. ALECSANDRI, O. P. 93. ◊ Fig. Iar roșul soare îi urmează-ncet pe ei. EMINESCU, O. IV 137. Privesc trecînd mulțime de vase călătoare... Și gîndu-mi le urmează sub cerul fără nori. ALECSANDRI, P. A. 79. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere. NEGRUZZI, S. I 43. ◊ Intranz. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. (Rar, construit cu dativul) Urmînd cucernicului sihastru... se duseră pînă în poiana arătată. MARIAN, T. 42. Această lamă fiind de parte femeiască și întîmplîndu-se a avea doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ♦ Fig. A seconda pe cineva, a fi alături de cineva. Și-a urmat prietenii și la bucurii și la năcazuri. SADOVEANU, E. 117. Trebuie să mă urmezi... într-o lungă controversă. ODOBESCU, S. III 24. 2. Refl. A merge unul după altul, formînd un șir. Carele se urmau scîrțîind rar, dar fără oprire. DUMITRIU, N. 87. 3. Tranz. A-și îndrepta pașii după un fir conducător. Porniră la asfințit, urmînd linia Nistrului. SADOVEANU, O. VII 77. ♦ A respecta o indicație, a se conduce după..., a proceda conform cu... Mihai urmă sfaturile acestui bărbat. ISPIRESCU, M. V. 54. Ai știut chiar și în materie de vînătorie să urmezi părinteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Urmează dieta care o urmez eu. NEGRUZZI, S. I 207. Ciobănașul urmă întocmai cele ce-l învățase acei necunoscuți. ȘEZ. I 208. ◊ Intranz. După sfatul acesta a și urmat șerpoaica de maică. SBIERA, P. 31. Mult se gîndi bietul om ce-ar face și cum ar urma ca să nimerească mai bine. RETEGANUL, P. I 44. Așa a trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 202. ◊ Refl. pas. (Învechit) Ce să urmează după obiceiul pămîntului n-are nevoie de scris. DELAVRANCEA, O. II 137. (Impers.) Să propuie în cameră votarea pensiei întregi a frate-meu pentru văduva lui, precum s-a urmat pentru văduva lui beizade Iancu Ghica. ALECSANDRI, S. 171. ♦ (Rar) A urmări o problemă științifică, un studiu. [Filimon] a studiat și a urmat dezvoltarea ciocoiului. GHICA, S. A. 81. 4. Tranz. A frecventa un curs școlar. Dacă tot ai urmat chimia, cin’ te-a pus să te bagi în alimentare... în bucătărie? BARANGA, I. 153. ◊ Intranz. Familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc. REBREANU, I. 61. 5. Intranz. A veni în timp după cineva sau ceva, a succeda (luînd locul). Urmau alți bulgări, care rămîneau curați. DUMITRIU, N. 151. ◊ Tranz. Cînd unul trece, altul vine În astă lume a-l urma. EMINESCU, O. I 204. ◊ Refl. Ca azi va fi ziua de mîne, Ca mîni toți anii s-or urma. EMINESCU, O. I 212. ♦ A succeda la tron sau în altă funcție. Urmași în scaun viteazului Bogdan. DELAVRANCEA, O. II 90. Iliaș, urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă și desfrînată domnie se duse la Constantinopol. NEGRUZZI, S. I 143. 6. Intranz. A-și avea locul după cineva într-o ierarhie. După gradul de caporal urmează cel de sergent. 7. Tranz. A duce mai departe un lucru început (și întrerupt); a continua. Urmîndu-și călătoria, ajunseră în cele din urmă în vîrful Hulei, de unde se vede Blajul. CĂLINESCU, E. 107. Se oprea la fiecare vapor, se uita lung, cercetător și pleca înainte, urmîndu-și inspecția. BART, S. M. 60. Închizînd ochii își așeză iar capul să-și urmeze somnul. CARAGIALE, O. III 68. ◊ (Cu complementul «drum» sau un echivalent al acestuia) Trenul își urmează drumul de la Periș către Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, O. II 163. Au lăsat-o să-și urmeze drumul în pace și n-au mai cerut de la dînsa nici un ajutor. CREANGĂ, O. A. 182. Ea-și urma cărarea-n codru. EMINESCU, O. IV 235. (Întărit prin «înainte») Harap-Alb ca de foc se ferea și urmîndu-și calea înainte la stăpînu-său le ducea. CREANGĂ, P. 228. Să lăsăm cetatea asta și să ne urmăm drumul înainte. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ (Urmat de propoziții completive sau de construcții infinitivale) Urmă să lucreze, ca să se încălzească. DUMITRIU, P. F. 17. Putem să urmăm a spune «umbrelă» cînd obiectul îl folosim pentru ploaie? SADOVEANU, E. 38. Urmă să privească cu jind la ceata flăcăilor. REBREANU, I. 18. ◊ Intranz. Jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. REBREANU, I. 12. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta și în lipsa lui. CARAGIALE, O. I 128. ◊ Expr. Va urma = indicație pusă la sfîrșitul unui text tipărit într-o publicație periodică, pentru a arăta că textul este numai o parte a unei lucrări mai mari, care va apărea în fragmente succesive în numerele următoare ale publicației. ♦ Intranz. (Cu sensul reieșind din context) A continua vorba începută, a spune mai departe, a vorbi. Eu îl cunosc pe Ion Creangă, urmă el cu oarecare mîndrie. SADOVEANU, E. 111. Avocatul, urmează, privind vesel împrejur. DELAVRANCEA, H. T. 213. O, bunul meu domn, viteazul meu soț, urmă ea, destul! NEGRUZZI, S. I 142. 8. Intranz. A avea loc, a se produce, a se desfășura. Nu cumva să bleștești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi. CREANGĂ, P. 207. Vorba între ei urma latinește. NEGRUZZI, S. I 285. ◊ Refl. (Rar) Voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat sub stăpînirea lui. ALEXANDRESCU, M. 331. 9. Tranz. (Urmat de o completivă dreaptă, de un infinitiv sau de un conjunctiv) Are valoare de semiauxiliar, dînd acțiunii verbului următor o nuanță de viitor sau de necesitate, care decurge sau rezultă dintr-o acțiune anterioară. Descoperirea voastră urma să dea pe lîngă fontă și un metal rar, care înlocuiește cositorul. BARANGA, I. 198. [Mitropolitul] urma să treacă chiar în acea după-amiază, cu sobor de preoți și mare alai. SADOVEANU, O. VIII 248. Ziua a doua de crăciun urmau să o petreacă toți la Gogu. REBREANU, R. I 229. ◊ Impers. Urma deci să stau acolo încă o săptămînă. BARANGA, I. 171. Dar pentru că este o providență... prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalității. BĂLCESCU, O. II 10. Povățuiește pe unde urmează de a călători cineva dintr-un loc într-altul. DRĂGHICI, R. 7.

PAZĂ s. f. 1. Acțiunea de a păzi; mijloc prin care se asigură păzirea; (concretizat) persoană sau grup de persoane însărcinate să păzească; paznic, gardă, escortă. Se plimbaseră de mici sub bună pază. CARAGIALE, O. III 93. Paza granițelor în vechime era foarte strașnică. BĂLCESCU, O. I 23. Mergea cu pază bună În acel drum. PANN, P. V. II 39. ◊ Loc. adj. și (mai ales pe lîngă verbul «a sta») loc. adv. De pază = însărcinat cu paza, de gardă. Ați pus oameni de pază la toate magaziile? DEMETRIUS, C. 58. Se știe că inamicul are posturile de pază dincoace, spre noi, în cîmpie. CAMIL PETRESCU, U. N. 309. Stătu de pază o bună bucată de timp. ISPIRESCU, L. 109. [Ciuta] nici nu păștea, nici apă nu bea, ci se strejuia Și de pază-mi sta. TEODORESCU, P. P. 60. ◊ Loc. prep. (În construcție cu verbele «a lua», «a da», «a lăsa», «a fi», «a se afla») În paza (cuiva) = în seama, în grija, sub supravegherea (cuiva). Ia-mă în paza ta! CARAGIALE, O. III 81. Pornește spre casă urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul pînă a doua zi, să vadă ce poate fi una ca asta? CREANGĂ, P. 84. A da oile în paza lupului v. lup. 2. Atenție, luare-aminte, prudență. Paza bună trece primejdia rea. SANDU-ALDEA, U. P. 26. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. Patru oameni stau la roata de la cîrmă. VLAHUȚĂ, O. A. 407.

veghe s.f. 1 Faptul de a rămîne treaz noaptea, de a nu dormi în timpul nopții; stare fiziologică a unei ființe, caracterizată prin deplina activitate a centrilor nervoși; trezie, nesomn, veghere, (înv.) vigilie. O ușoară abia simțită bătaie în ușă curmă intimitatea veghei... lui Mircea (TEOD.). ♦ Veghere la căpătîiul unui bolnav pentru a-l îngriji. Era obosit de nopțile de veghe de la spital. 2 (de obicei în constr. cu vb. „a sta”, „a pune”, „a fi”, de care se leagă prin prep. „de”) Faptul de a veghea, ocrotire, pază. Veghea soldaților a durat toată saptămîna. ◊ Loc.adj. De veghe = de strajă, de pază ∆ Lumină de veghe = lumină slabă produsă de diferite corpuri de iluminat, aprinsă în timpul nopții. ◊ Fig. Opera scriitorului stă de veghe deasupra locului tăcerii sale (E. LOV.). ♦ Concr. Persoană sau grup de persoane care veghează pe cineva sau ceva; strajă, gardă, santinelă. 3 Priveghi (la un mort). 4 Veghere petrecută în rugăciuni. • pl. veghi, /de la veghea, prin derivare regresivă.

DESPRE prep. 1. (În legătură cu verbe de declarație, cu verbe ale cunoașterii etc. introduce un complement indirect) Cu privire la, în legătură cu, de. Se amintește despre geto-daci, cu ocazia marii expediții întreprinse împotriva sciților, în 514, î.e.n., de către regele Darius I. IST. R.P.R. 34. Vorbeau cu voce tare și veselă ori cu voce scăzută, îngîndurată, despre împrejurarea care-i adunase acolo. PAS, L. I 143. Mutu înțelegea că e vorba despre el. SADOVEANU, P. M. 267. Toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori. CREANGĂ, P. 16. ♦ (Învechit) Împotriva..., asupra... A venit vremea ca [Basta] să dobîndească Ardealul pe seama împăratului și a-și izbîndi despre Mihai. BĂLCESCU, O. II 307. 2. (Exprimă o relație) a) (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ceea ce privește, referitor la... Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146. Gogul mamii cel isteț... Despre carte e cam prost. ALECSANDRI, T. I 384. ◊ (Precedat de «cît») Cît despre mine, ce să vă spui? Eu nu am darul versului decît în mică măsură. BENIUC, V. 29. Cît despre apă bună, nu vă îngrijiți! CREANGĂ, P. 204. b) (Introduce un atribut) Privitor la, de. Vestea despre sosirea lui m-a bucurat. c) (Popular; arată o legătură de rudenie) După, dinspre. Mi-e văr despre tată. 3. (Introduce un complement circumstanțial de loc) a) (În opoziție cu spre, exprimă punctul de plecare) Dinspre, de la, din partea, din regiunea, de către. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet. COȘBUC, P. I 48. Sosind la colț, ea îl zări în depărtare viind despre stînga, pe ulița Morarilor. SLAVICI, O. II 60. Bătrînul Matei Cîrjă are-mpregiurul lui Cinci sute de năpraznici, ce vin despre Vaslui. ALECSANDRI, P. III 204. S-a stîrnit o furtună mare, Un vînt despre răsărit. TEODORESCU, P. P. 164. b) (Învechit și popular; exprimă locul în direcția căruia se petrece o acțiune) Spre, înspre, către, în partea... Puse iute despre soare, cu palma-i diafană, o mică perdea trandafirie privirii. HOGAȘ, M. N. 15. 4. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Către, aproape de, spre, înspre. Petrecerea ține pînă despre ziuă, cînd toți se împrăștie, în bună regulă, pe la casele lor. HOGAȘ, DR. II 192. Fata împăratului, după povața calului, s-a sculat peste noapte, cam despre ziuă. ISPIRESCU, L. 20. Pe patu-mi de trudă dormeam obosit. Era despre ziuă: soția-mi iubită Ședea lîngă mine... Un vis, vis cumplit! ALEXANDRESCU, M. 40. Cînd fu despre cîntători, Pîn-a nu răsări zori, Ghemiș iute se trezi Și-ncepea a nechezi. ALECSANDRI, P. P. 130. 5. (Introduce un atribut) Din partea de, dinspre.S-o trăsnești cu capul de păretele cel despre răsărit. CREANGĂ, P. 13. Porneam pe jos d-acasă, de lîngă poarta Luxemburgului, despre Școala de mine, și mă duceam pînă la Tortoni. GHICA, S. A. 146. 6. (Învechit și arhaizant; introduce un complement de agent, indicînd autorul unei acțiuni) De, de către, din partea. Se asuprește patria noastră despre vrăjmași. ARHIVA R. I 154.

AȘEZA (așez) I. vb. tr. 1 A pune pe cineva să șază într’un loc: așază copilul pe scaun ¶ 2 A pune ceva într’un loc, a instala: lîngă tulpina acelui arbore, așezasem sufrageria (I.-GH.) ¶ 3 A pune în rînduială, într’un anumit șir: așază cărțile de pe birou ¶ 4 A potrivi bine, a aranja: așază-ți cravata ¶ 5 A pune pe cineva să stea într’un loc, a-l stabili undeva pentru mai mult timp: Traian... mulțime de norod au așezat într’aceste țări (M.-COST.) ¶ 6 ~ domn, ~ pe scaun(ul domnesc), ‡~ la scaun, ‡~ la domnie, a pune pe tron, a face domn ¶ 7 A căpătui: trebue să fie mulțumit că și-a așezat toți copiii ¶ 8 A orîndui, a pune pe cineva într’un loc pentru o anumită slujbă: tocmit-au și altă biserică și au așezat preoți pentru vecinica pomenire a lor (MUST.) ¶ 9 ‡A întocmi, a rîndui. a stabili (o lege, o măsură administrativă, etc.): au așezat să fie patru cîverturi într’un an (NEC.) ‡~ dajdie, a pune o dajdie, o dare ¶ 10 ‡A cădea la învoială, a hotărî, a conveni: au așezat să-l pue pre dînsul Leșii craiu (NEC.) ¶ 11 ‡~ supt, a supune: Leșii au așezat Moldova supt birul tuturor (M.-COST.) ¶ 12 ‡~ lucrul sau lucrurile, a îndrepta o situație, a împăca lucrurile, a înlătura o piedică; ‡~ trebile, a pune la cale ¶ 13 †~ logodnă, nuntă, a pune la cale o logodnă, o nuntă, a face pregătirile necesare pentru aceasta: văzînd împăratul că sînt toate în rînduiala cea mai mare, au așezat nunta (SB.); de aci ~, cu înțelesul de a (se) logodi (întrebuințat în Muntenia) ¶ 14 ‡~ (legături de) pace, a face pace, a încheia un tractat de pace ¶ 15 ‡A potoli: au așezat toate zurbalele (NEC.) ¶ 16 ‡A liniști, a readuce pacea, ordinea într’o țară, etc.: Ștefan-Vodă... nu cercă să așeze țara, ce de războaie se găti (GR.-UR.) ¶ 17 ‡A împăca: avea nădejde Despot-Vodă în socru-său că-l va ~ cu Laschi (M.-COST.). II. vb. refl. 1 A lua loc, a se pune să șază pe ceva: m’am așezat pe o bancă ¶ 2 A se pune într’o anumită ordine, a se înșira: ne așezam în două rînduri și deschideam calea (CRG.) ¶ 3 A se stabili într’un loc: sau așezat mulți străini la noi în țară ¶ 4 A se ~ în scaun, ‡la scaun, ‡la domnie, a se pune pe tron, a se face domn ¶ 5 familiar A se ~ pe mîncare, pe somn, etc., a se pune în toată voia, fără grijă, să mănînce, să doarmă, etc.: ș’am să mă așez, măi vere, Pe mîncare și pe bere (ALECS.); mă așezasem pe somn, cînd numai ce aud ciocănind la ușă (I.-GH.) ¶ 6 A se limpezi (vorb. de un lichid) prin depunerea corpurilor străine din el: pune puțină piatră-acră în apă și las’o să se așeze ¶ 7 A se lăsa în jos, a se îndesa (vorb. de o grămadă de pămînt, de ceva afînat, etc.): a plouat mult și s’a așezat pămîntul pe unde au fost gropi ¶ 8 A se potoli, a se astîmpăra: Ungurii s’au așezat și n’au mai făcut pricină (GR.-N.) ¶ 9 A se liniști, a se cuminți: era de tot svăpăiat mai ’nainte, dar acum s’a mai așezat ¶ 10 ‡A se înțelege cu cineva asupra unui lucru, a cădea la învoială, a se împăca: numai cu Franțuzii, Nemții nu s’au putut ~ (NEC.) ¶ 11 ‡~ pe cuvîntul cuiva, a pune temeiu pe vorba cuiva, a se bizui pe cineva [lat. *assediare < sedes].

SPAȚIU, spații, s. n. 1. (Fil.; numai la sg.) Formă de bază a materiei, care se prezintă ca un întreg neîntrerupt, cu trei dimensiuni. Formele de bază ale oricărei existențe sînt spațiul și timpul, și o existență în afara timpului este o absurditate tot atît de mare ca și o existență în afara spațiului. ENGELS, A. 62. Am început să studiez filozofia din timpurile mai noi și mai ales problema spațiului și timpului. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. ◊ Geometrie în spațiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente nu sînt situate în același plan. Spațiu cosmic v. cosmic. 2. Întindere nemărginită în care se văd corpurile cerești (v. cer); întinderea, locul care ne înconjoară. Spațiile interplanetare sînt străbătute de razele ultraviolete emise de soare. MARINESCU, P. A. 41. Cartea îndeplinește... minunea de a ne pune în contact cu semenii noștri depărtați în timp și spațiu. SADOVEANU, E. 43. Coșbuc își încheie strofa făcînd să vibreze, deodată, de poezia verii, tot spațiul dintre noi și muntele îndepărtat: «Și tot văzduhul era plin de cîntece ciripitoare». IBRĂILEANU, S. 142. ◊ Spațiu aerian = porțiune, din atmosferă situată deasupra unei țări și în care își exercită autoritatea statul respectiv. ♦ Perspectivă vastă, orizont larg. Privirile noastre uimite, însetate de spațiu, zboară peste munții a trei județe, în rariștea deschisă din toate părțile. VLAHUȚĂ, O. AL. I 94. 3. Loc delimitat, suprafață limitată. Luminoasă și voioasă ți-era casa părintească... Avea spațiu și aer, soare cald s-o poleiască. MACEDONSKI, O. I 75. ◊ Spațiu locativ v. locativ. ♦ Cadru. El simte... fiecare simțimînt al eroilor săi... încît i-ar trebui spațiul larg al unui roman pentru a le exprima. GHEREA, ST. CR. I 358. ♦ Lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Distanță, interval, loc liber între obiecte. ♦ (Tipogr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rîndurile culese; p. ext. piesă care servește la obținerea acestui interval. ♦ (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, fragment de timp; răstimp. Pîn-acum, într-un spațiu de timp mai mult de un an... tot timpul se consumă în intrigi. GHICA, A. 766. Poate fi ceva mai fioros decît a petrece cu un om în toată puterea vieței, și în spațiul de cîteva minute a-l vide mort? NEGRUZZI, S. I 310. – Pl. și: (învechit) spațiuri (ALEXANDRESCU, M. 41).

Ion Se poate afirma că Ión a fost și este încă cel mai răspîndit și frecvent nume de persoană nu numai la români, ci la toate popoarele europene (bineînțeles, în forme specifice fiecărei limbi). Forma specific românească Ion reproduce un vechi nume pers. ebr. Johanán; încadrat în bogata familie a teoforicelor frazeologice, acesta este format din Jo-, abreviere normală și curentă pentru Jahve (→ llie) și vb. hanan „a face favoare, a avea milă” (de aici și foarte frecventul → Ana). Semnificînd „Jahve a avut milă, a făcut favoare”, Johanán este la origine o formulă de mulțumire adresată divinității care a favorizat nașterea unui copil mult așteptat de părinți. Formele sub care este cunoscut astăzi numele ebraic în diferitele limbi europene continuă fie gr. Ioánnes, fie pe cel latin Iohánnes. După cum atestă izvoarele grecești, în care numele apare destul de frecvent, și cu largă răspîndire, Ioánnes era pronunțat în patru silabe, prima fiind scurtă iar celelalte lungi (I-o-án-nes, iar apoi, prin închiderea lui e, I-o-án-nis; ca o excepție, este atestată o singură dată pronunțarea în 3 silabe lungi; Iohannes, atestat în epigrafia creștină, devine în latina tîrzie Ioánnis, sub influența pronunției grecești. În Apus, numele este rar pînă în sec. 4, frecvența crescînd continuu, mai ales după anul 1 000. În orice caz, Ion face parte dintre puținele nume biblice care au devenit populare înainte de Reformă, cînd este introdusă masiv în Occident onomastica biblică. La germani de ex., unde Iohannes este de multe secole cel mai popular și cel mai folosit nume de botez (sub nenumărate forme), uzul, excesiv chiar, a dus la schimbarea numelui în poreclă (Groshans este folosit cu semnificația „lăudăros, fanfaron”, iar vb. hänseln „a-i zice cuiva Hans” are valoare depreciativă, însemnînd de fapt „a lua în rîs”). O situație oarecum asemănătoare o probează și expresia fr. „rester gros Jean, comme devant” – a rămîne Ion ca mai înainte – sau în română „să vorbească și nea Ion, că și el e om”. Ilustrativă pentru frecvența numelui este o statistică efectuată pe baza registrelor de botez din Anglia pentru perioada 1550-1800 (între 1550-1600 John era purtat de 22,5% din băieți, ocupând locul I; între 1500-1750, John apare pe locul al doilea, după William, dar la mică diferență de procente, după 1750, John revine pe primul loc, fiind purtat de 20% din cei înscriși în registre). Popularitatea de care se bucură acest nume a făcut ca diferitele lui forme să devină tipice pentru popoarele care le folosesc; Ivan a ajuns să însemne „rus”, János „maghiar”, Ion „român” etc. Cu siguranță că răspîndirea lui Johanan se explică prin cultul deosebit de care s-au bucurat în toată Europa un număr impresionant de martiri sau sfinți cu acest nume (după diferite calendare, peste 70). Dintre cei general cunoscuți (există și unii specifici unor anumite țări sau regiuni mai mici), cea mai mare popularitate o are Ion Botezătorul. Cum se explică acest fapt și, în fond, frecvența impresionantă a acestui nume? După cum s-a mai arătat în legătură și cu alte nume (→ Dumitru; Gheorghe; llie etc.), biserica a introdus cultul martirilor și sfinților pentru a-i înlocui și elimina pe vechii zei ai păgînismului. Strîns legate de viața materială a omului și apărute într-o perioadă foarte veche a umanității, ca prime forme de cunoaștere rudimentară a naturii, vechile credințe și practici păgîne s-au păstrat și chiar au fost în parte acceptate de noua religie, modificarea fundamentală producîndu-se mai ales la nivelul nomenclaturii (în loc de Zeus, Dumnezeu, martiri și sfinți în locul celorlalte divinități etc., aceste modificări, care nu vizau esența, producîndu-se pe nesimțite și fără prea mare dificultate). La toate acestea se adaugă și faptul că luna iunie este luna solstițiului de vară și că marchează începutul unui anotimp de o covîrșitoare importanță pentru colectivitățile de agricultori. La romani, a opta lună a anului, dedicată Iunonei, soția lui lupiter, iunie, era luna creșterii și a tinereții, dar și a norocului (la 24 iunie, romanii sărbătoreau pe zeița cea tare, Fortuna). La noi, sărbătoarea creștină a nașterii lui Ion Botezătorul coincide cu vechi datini păstrate pînă aproape de zilele noastre din timpuri foarte vechi. Cea mai cunoscută este desigur Drăgaica, veche sărbătoare agricolă pe care Dimitrie Cantemir o apropia de vechiul cult roman al zeiței Ceres. În Descrierea Moldovei, eruditul domnitor ne-a lăsat o primă consemnare a obiceiului. „În acest timp, cînd încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate, și alegînd pe cea mai frumoasă și mai viguroasă, îi dau numele de Drăgaică. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumusețează cu o mulțime de fîșii de pînză de toate culorile și-i dau în mînă cheile de la șurele lor. Drăgaica, în acest chip înfrumusețată, cu brațele întinse și cu fundele expuse vîntului, ca și cum ar zbura, se întoarce acasă, cîntînd și săltînd...”. Împletirea cununei de spice „cunună de Sînziene”, după un alt nume al sărbătorii , obicei întîlnit și la alte popoare, are în unele regiuni și scopuri magice: se face „de ursit”, poate prezice lungimea vieții oamenilor etc. Pentru alte numeroase obiceiuri → Sînziana. În calendarul popular românesc mai apar și alte zile dedicate numelui Ion („vanghelistul” Ion, rău de piatră; Ion fierbe piatră; Ion de toamnă, ținut pentru friguri; Ion Milostivul, sărbătoare numită și „Zîna lupului” sau „Gădinetele”, ținută de frica lupilor, a șerpilor). Importanța pe care aceste sărbători au avut-o în viața spirituală a poporuiui nostru (paralelisme interesante apar și în alte regiuni ale Europei) este în măsură să explice în bună parte popularitatea și frecvența numelui Ion. După un obicei cunoscut, în multe limbi întreaga lună iunie poartă numele „Sfîntului Ion”: Mes de San Gioan, San Gioan (San Giuvan – în dialectele italiene), Jehansmand (în dialectele germane), Ivanjski (în croată), mi féile Eoin (în irlandeză), Szent Jánóshó (în maghiară), Jannikun (în estonă) etc., Lampadas (în sardă) păstrează amintirea focurilor prin care era sărbătorit solstițiul de vară în nordul Africii (textele creștine din această regiune atestă existența unui ritual cu lumini în cinstea lui Ion Botezătorul, iar mai înainte, în cinstea lui Ceres). În limba română, numele Ion a pătruns în diferite perioade istorice, din diverse limbi, astfel explicîndu-se existența unor forme actuale destul de diferite unele de altele. În linii generale, numeroasele variante, forme și derivate care formează familia numelui Ion în onomastica noastră, pot fi populare sau culte. Din prima categorie fac parte, în primul rînd, formele moștenite direct din latină, Sîmziana, Sîmzeana, Sînziana etc. (atestate ca nume personale din sec. 16, acestea sînt în realitate creații românești, pe baza cuvîntului sînziene, care continuă în română lat. Sanctus Dies Iohannis). Tot aici intră și formele împrumutate de la popoarele slave vecine (bulgari, ucraineni, sîrbi și croați), unele forme neogrecești, maghiare, germane. Formele culte sînt legate de influența slavonei bisericești (cărți de cult, calendare), iar în perioada modernă, de influențele onomasticii apusene. Ion apare în slava veche sub formele Ioanu, Ianu, iar în limbile slave vecine atestări foarte vechi sînt pentru scr. (Iunano apare din anul 1065, Ióvana, din 1189, Joana, la 1222. Ivan la 1245 etc.; în Galiția, Ivanko este atestat la 1146, din același secol fiind cunoscut și hipoc. Janka etc.). Intrate în uz, aceste împrumuturi au fost bazele de la care, prin derivări și scurtări succesive, s-a creat cea mai bogată familie de nume din onomastica noastră; combinațiile cu un număr impresionant de sufixe, scurtarea formelor derivate și continuarea derivării de la noua formă obținută (adăugîndu-se chiar în forme care nu mai au nici un sunet din numele inițial) probează marea forță de creație a sistemului nostru onomastic. Iată un exemplu: Ion – Ionică – Nică – Nicuță – Cuță etc. Pînă la 1500, vechile noastre documente atestă deja un număr mare de forme (unele foarte frecvente) care erau în uz la români. În actele referitoare la Țara Românească de exemplu, la 1247, în Diploma Cavalerilor loaniți este atestat numele loan (cneaz român, conducătorul unei formațiuni statale din nordul Olteniei, „pînă în rîul Olt”); urmează apoi: (1390) Ion – cel mai frecvent, Oancea (1389), Ivașcu (1393), Ivan (1417), Ivanco (1425), Ona (1471), Onu (1483), Ivul (1484), Iovan (1494), Oana (1498). În documentele moldovenești din timpul lui Ștefan cel Mare mai apar Iancu, Ianuș, loanăș, Ionaș, Ionașco, lonășel, Ioniță. Este greu să distingem astăzi, din imensul număr de forme (după unii autori, peste 650), creațiile românești de împrumuturi. Există chiar situații în care același nume poate fi într-o anumită regiune creație românească, iar în alta, un împrumut. Cu siguranță se poate afirma însă că cea mai frecventă și răspîndită formă, Ion, este o creație românească și forma specifică sub care vechiul nume ebraic se manifestă în onomastica noastră (în mod normal, toate derivatele de la Ion și hipocoristicile acestora pot fi considerate tot creații românești). Vom trece acum în revistă doar o parte dintre formele sub care numele circulă la români:
1. IOAN (formă savantă care reproduce, prin intermediul slavonei bisericești, gr. loánnes), fem. Ioana, Oana, Oană (25 de boieri ai lui Ștefan cel Mare), Ioane (probabil o veche formă de nominativ, pe baza căreia, dată fiind identitatea cu vocativul, a fost creat noul nominativ Ion), Oane(a), loanete, Ioaneș, Oaneș, Neș(u), loancea, Oanică, Ioanim, Ioaniță, Ioanță, Oanță, Ioanca, Oancă, Oancea etc.
2. ION (formă specifică românească pe baza căreia s-a format și cel mai frecvent nume de familie Ionescu), luon, lonea, One(a), Onu(l), Ionac, Nacu, Naca, Oancea, Ionache, Nache, Ionaș, Onaș, Onășel, Ionașcu, Onașcu, Nașcu, Oncu(l), Ioncea, loncel, lonciu(l), Onciu(l), Oncica, Cica, Oncilă, Onecu, loneci, Oneci, lonencu, lonel-Ionela, Nelu-Nela, lonete, Onete, Nete, Ioneț, Oneț, Ioneață, Oneață, Neață, Ionocu, Onoiu, Ionuc, Onuca, Onucă, Nucu, lonuș, Onuș(ca), lonuț, lonuța, Onuț(a), Onuță, Nuță, Ionica – Ionică, Onica, Nica, Onică, Nică, Ioniciu, Oniciu, Onicică, Onișică, Oniga, Onigaș, Ionilă, Onilă, Nilă, Oniș, Onișor, Ioniță, Oniță, Niță, Ionițu, Onițu, Nițu(l), Nițuca etc.
3. IVAN (formă specifică slavilor, frecvent la ruși, ucraineni, bulgari): Ivanco, Ivancul, Van(a), Vane(a), Vanco, Vancu, Ivancea, Vancea, Ivăniș, Ivănuș, Ivașcu, Ivănuț, Iva, Ivaciu, Ivu(l).
4. IOVAN (formă sîrbă): Iova, Iove, Iovana, Iovanca, lovanciu, Iovăniță; se pot adăuga Itu(l), Iota, Ioțu.
5. IAN (formă neogrecească pătrunsă la noi fie direct, fie prin intermediar slav, ceh sau polon cu o bogată scriere de derivate): Iane, lana, Ianu(l), Ianuță, Iani, Ianotă, lanache, Ienăchiță, Iancu, Ianca, Ianciu, Ene, Eana, Enuță, Enica, Enacu, Nacu, Enache, Enășel, Enuș, Encu, Encea etc.
6. IANOȘ (formă de influență maghiară): loanăș, Ianuș, care poate fi și de la pol. Ianusz, Ianeș, laniș.
7. HANS (formă de influență germană): Hana, Haneș, Hanț etc. Numele de familie, la origine compuse cu Ion, majoritatea datorate influenței neogrecești: Caragiale, Caragiani, Caraiani, Caraivan, Carianopol (tc. cara „negru”), Mavroiani (gr. mavrós „negru”), Papaiani, Papaioanu (gr. papa „preot”), Popivan etc.
8. Influențe apusene moderne: Jan, Jana, Janina, Gianina, Gioni (Johnny) (formele apusene au fost întrebuințate ca prenume independente cu cîteva decenii în urmă, astăzi, deși frecvente, sînt folosite mai ales ca hipocoristice pentru cei care, în mod oficial, poartă numele Ioan, Ion, Ioana etc.).
Din aceeași familie mai fac parte: neogr. Ioanid(e), Ioanichie (gr. Ioannikios, redat în latină sub forma Ioannicius, este caracterizat în Lexiconul lui Suidas drept „nume nobil, ales”; numele apare în Țara Românească și Moldova încă din sec. 15), Ioanina (gr. Ioannina, nume purtat de fiica generalului bizantin Belizarie) etc. În legătură cu frecvența lui Ion la români nu dispunem decît de puține date statistice dar și acestea sînt edificatoare: în anul 1789, în satul Porumbacu de Sus din 388 de bărbați, 103 purtau numele Ion (deci 28%); în cîteva sate din valea Sebeșului, pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Ion este cel mai frecvent prenume (137 de apariții din totalul de 609) etc. ☐ Engl. John (cu hipoc. frecvent Johnny), fr. Jean, fem. Jeanne (cu hipoc. frecvente Jeannot – Jeannette, Jeanine etc.), (din fr. damme Jeanne, prin intermediul it. damigiana, s-a ajuns la cuv. rom. damigeana), germ. Johannes, fem. Johanna (cu hipoc. Hans, Hansi, Hannes, Hänsel, Hanseline, Hanna, Johan), it. Giovanni, Giovanna (cu hipoc. Gianni, Gianna), sp. Juan, olandez Jan, galez Eoin, Iain, irland. Sean, Shane, ceh., pol. Jan, bg., rus. Ivan, magh. János, Janina, Janka, Hanna, Szanna etc., bască Iban, armeană Horbanés, apoi Ovanes, arabă Hana etc. ☐ Din istorie ne sînt cunoscuți cneazul Ioan, conducător al uneia dintre formațiunile statale românești din sec. 13, Ioniță zis Caloian Asan, Ioan Asan al II-lea și Ioan Mihail Asan, conducători ai celui de al doilea țarat bulgar, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei; dintre cei 10 domni cu numele Ion din Moldova și Țara Românească îi amintim pe Ioan Iacob Eraclid (Despot-Vodă), Ioan Vodă cel Cumplit; Ioan Potcoavă și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cărturarul Ioan Toba din Vinț, Ioan Inocențiu Micu (Clain), Ion Ionescu de la Brad, Ion Mincu, Ion Neculce, Ienăchiță Văcărescu, Ion Budai-Deleanu, Iancu Văcărăscu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, Ion Codru-Drăgusanu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale, Ion Agîrbiceanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi), Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, ș.a.; muzicienii Ion Vidu, Jean Bobescu, Ionel Perlea; artiștii plastici Ion Andreescu, Jean Alexandru Steriadi etc. Din istoria și cultura universală: Jan Hus, Johann Gutemberg, Jeanne dArc, Jean Calvin, Johannes Kepler, Jan Amos Komensky, Jean le Rond d’Alambert, Jean-Baptiste de Monet de Lamarck, Johann Gottfried Herder, Jean Frangois Champollion, János Bolyai, Ivan Petrovici Pavlov; scriitorii Jean de la Fontaine, Jean-Baptiste Poquelin (Molière), Jean-Baptiste Racine, Jean de la Bruyère, Jean Jacques Rousseau, Johann Wolfgang Goethe, John Keats, Ivan Sergheevici Turgheniev, Jean Rimbaud, Jean Moréas, John Galsworthy, Juan Ramon Jiménez etc.; muzicienii Johann Sebastian și Johann Christian Bach, cei doi Johann Strauss (tatăl și fiul), Johannes Brahms, Jan Sibelius etc.; artiștii plastici Jean van Eyck, Jan Bruegel, Juan de Valdés Leal, Jean Van Delft Vermeer, Jean-Baptiste Simeon Chardin, Jean Auguste Dominique Ingres, Jean-Baptiste Camille Carot, Ivan Konstantinovici Aivazovski etc. ☐ Personaje binecunoscute din literatura noastră: Ion din Năpasta lui Ion Luca Caragiale, Ion din romanul cu același nume de L. Rebreanu, Ion Sîntu, romanul lui I.M. Sadoveanu, Oana din Apus de Soare, de B. Ștefănescu-Delavrancea, Ioana, roman de Anton Holban etc. Din literatura universală, unul dintre cele mai cunoscute personaje este Don Juan, al cărui mit literar își are originea în legenda spaniolă din sec. 16 a lui Don Juan Tenorio din Sevilla. Personajul apare pentru prima oară în literatura spaniolă cultă în celebra comedie din 1630 a lui Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla. Motivul este reluat în 1650 de italianul Cicognini, în 1652 de Onofrio Giliberto, în 1665 de Molière (Don Juan sau Festinul de piatră), apoi de Antonio de Zamora, Carlo Goldoni, G. Byron, H. de Balzac (în nuvela Elixirul vieții lungi apare viziunea romantică a mitului), A.S. Pușkin (Convivul de piatră), Prosper Merimée (în nuvela Sufletele Purgatoriului), José de Espronceda (în Studentul din Salamanca), N. Lenau (poemul dramatic Don Juan), A.N. Tolstoi, G.B. Shaw etc. În muzică, mitul lui Don Juan i-a inspirat pe W.A. Mozart, A.S. Dargomîjski (opera Convivul de piatră, după A.S. Pușkin), Richard Strauss (poemul simfonic Don Juan, după N. Lenau), Gluck, Hoffmann, etc. Din creația shakespeareană binecunoscut este Sir John Falstaff (în muzică personajul lui W. Shakespeare apare în lucrări de Salieri, Balfe, Antonin Adam, Otto Nicolai, Ambroise Thomas sau în celebra operă a lui G. Verdi, Falstaff). Tot din literatura engleză ne sînt cunoscuți Regele loan, din drama cu același nume de W. Shakespeare, Sfinta Ioana a lui G.B. Shaw etc. Din literatura germană îi amintim doar pe Johann Buddenbroock și Jean din Casa Budennbroock sau Hans Castorp din Muntele vrăjit de T. Mann; din literatura franceză pe Jean Valjean din Mizerabillii de V. Hugo, Jean Christophe de R. Rolland sau Jeanne dArc au búcher de Paul Claudel, din literatura rusă, Ivan cel Groaznic de A.N. Tolstoi, opera Ivan Susanin de Glinka etc.

A POTRIVI ~esc tranz. 1) A face să se potrivească. 2) A face să ocupe poziția necesară; a pune să stea cum trebuie; a așeza; a aranja. 3) (volumul, masa, mărimea) A determina cu aproximație. 4) (instrumente muzicale) A face să producă sunetele necesare; a acorda. 5) (ceasul) A pune să meargă la fel cu altul. 6) (persoane) A face să capete un aspect îngrijit; a găti, a chiti; a aranja; a dichisi. 7) (mâncăruri) A gusta adăugând anumite ingrediente (pentru a da un gust bun). 8) (vorbe, glume) A rosti la timpul și la locul cuvenit. 9) A hotărî (în minte), examinând toate posibilitățile; a chibzui; a cumpăni. ~ cum e mai bine. /Din potrivă

ODIHNĂ, (4) odihne, s. f. 1. Întrerupere temporară a unei activități în scopul recîștigării energiei, al refacerii forțelor; (stare sau timp de) repaus. Cum ajunse acasă, își lăsă numai o zi de odihnă, apoi începu a pune la cale îndeplinirea unor hotărîri mari. SADOVEANU, B. 85. Iată cel mai frumos loc de odihnă pe care l-am întilnit în viața mea! GALACTION, O. I 40. După o clipă de odihnă, încordîndu-și toate puterile, bietul bătrîn se tîra tot mai în afara satului. BUJOR, S. 169. ◊ Casă de odihnă = clădire în localități balneare sau climaterice, în care oamenii muncii își pot petrece concediul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără odihnă = (care este) în veșnică mișcare, în veșnic neastîmpăr. Apa clipotește fără odihnă. C. PETRESCU, S. 141. (În forma regională hodină) Parcă-i o căpriță fără astîmpăr și fără hodină. SADOVEANU, O. VII 56. ♦ Somn. Ia acuși se duce noaptea și vai de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ◊ Expr. A se da odihnei = a se culca, a dormi. Îl rugă să se dea nițel odihnei. ISPIRESCU, L. 128. 2. Calm desăvîrșit, pace, liniște sufletească; tihnă, răgaz. În această familie deprinsă cu trai ușor și bun, el sifigur nu-și găsea odihnă. C. PETRESCU, Î. I 10. Moșia Babaroaga însă nu-i mai dădea odihnă. REBREANU, R. I 255. Vitele nu mai aveau odihnă de muște. SANDU-ALDEA, U. P. 164. 3. (Determinat adesea prin «de veci», «veșnică» etc.) Moarte; p. ext. mormînt. Gătire se făcu de îngropăciune... și cu mare alai și jale fu pus la odihna de veci. ISPIRESCU, L. 253. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi. ALEXANDRESCU, M. 9. 4. Platformă orizontală așezată, de obicei, la cotiturile unei scări (pentru a permite persoanelor care circulă pe ea să se odihnească sau pentru a înlesni intrarea în încăperile unui cat). – Variante: (regional) hodină (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 282), odină (EMINESCU, O. I 49, HODOȘ, P. P. 66) s. f.

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-odată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. ♦ (În construcție cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune care servește, avantajează pe cineva; îndatorire, obligație. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) un rău. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil (pentru acces la dependințe). 2. Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat; slujbă. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri. ◊ Serviciu militar = stagiu la care sunt obligați, prin lege, cetățenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile forțelor armate. Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Serviciu divin (sau religios) = cultul divinității exprimat prin cuvinte și gesturi ritualice. ◊ Expr. (Despre angajați, ostași, elevi) (A fi) de serviciu = (a fi) în tură de lucru la locul de muncă; de gardă. A intra în serviciu = a deveni salariat. ♦ Funcție. Serviciu de casier. 3. Subdiviziune, fără personalitate juridică, a unei întreprinderi sau instituții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Serviciu de cafea. 5. Mulțime ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii. – Din fr. service, lat. servitium.

ÎNTINDERE s. 1. încordare, tensionare, tragere. (~ firelor textile.) 2. încordare, înstrunare, strunire, (înv.) încordătură. (~ arcului.) 3. lărgire. (~ puloverului.) 4. încordare, tensiune. (~ mușchilor.) 5. extensiune, extindere. (Mișcări de ~ a brațelor.) 6. lungire, prelungire. (~ șirului pînă pe strada următoare.) 7. distanță, lungime. (Pe o ~ de circa 2 km.) 8. mărime, suprafață. (~ unui loc.) 9. cuprins, întins, spațiu, suprafață, teritoriu, (înv.) cuprindere, olat. (Pe toată ~ țării.) 10. față, întins, suprafață, (înv.) surfață. (Pe ~ mării, a cîmpiei.) 11. culcare, culcat, lungire, trîntire. (~ cuiva după amiază.) 12. etalaj, etalare, expunere. (~ mărfii pe tarabă.) 13. așezare, așternere, punere. (~ feței de masă.) 14. ungere, uns. (~ untului pe pîine.) 15. lungire, prelungire. (~ banchetului pînă în zori.) 16. durată, lungime, mărime. (~ unei zile.) 17. durată, interval, perioadă, răstimp, timp, (reg.) rahăt. (Pe toată ~ examenului.) 18. bogăție, vastitate. (~ cunoștințelor sale.) 19. (MUZ.) ambitus, diapazon, registru.

FRONT, fronturi, s. n. 1. Locul unde se dau lupte militare în timp de război; totalitatea forțelor militare care operează pe cîmpul de luptă, puse sub o comandă unică. Pe front, nici un fel de rană nu produce impresie. CAMIL PETRESCU, U. N. 407. Se apucă să studieze harta frontului cu o atenție înfrigurată. REBREANU, P. S. 109. Căută să vadă încotro sînt comandanții oștirilor, ce năvăliseră în țară pe toate părțile. Frontul era larg. VISSARION, B. 43. ♦ O parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub conducerea unui singur comandant. Frontul de sud. 2. Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă instrucții sau comandă. ◊ Loc. adv. În front = așezat în linie, în poziție de «drepți» sau de «pe loc repaus». Nu se vorbește în front. 3. Fig. (Urmat de determinări) Grup de forțe solidare, unite și organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. ext. sectorul unde se duce o astfel de luptă. Trebuie larg popularizată politica externă a țării noastre ca factor activ al frontului democrației și păcii. REZ. HOT. I 171. 4. (În expr.) Front de abataj = locul de muncă unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor.

PESTE prep. (Semnifică ideea de suprapunere, de aplicare etc., directă sau mediată, prin extensiune) I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc) 1. (În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază, se aplică sau cade deasupra altuia) Ploaia cade peste noi. ◊ (Mișcarea are direcția orizontală) Părul se împrăștie peste pernă. 2. (În legătură cu substantive care arată suprafața, întinderea) Pe tot cuprinsul; de-a lungul. Alerga peste câmpuri. ◊ Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. ♦ De jur împrejur. Încinsă peste brâu cu un cordon. 3. Deasupra. Se apleacă peste el. 4. Pe deasupra; dincolo de... Sare peste gard. II. (Introduce complemente circumstanțiale de timp) 1. (În legătură cu substantive însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărâte) După... Peste un ceas. 2. (În legătură cu substantive care exprimă noțiuni de timp durative) În timpul, în cursul. Peste zi lucrează. 3. Mai mult decât... A întârziat peste două ceasuri. III. (Introduce complemente circumstațiale de mod) 1. (Așezat între două cuvinte identice, exprimă ideea de superlativ) Pune întrebări peste întrebări. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decât. Peste o mie de oameni. ◊ Loc. adv. Peste puterea (sau puterile) cuiva = depășind puterile, posibilitățile cuiva, foarte greu. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra. S-a făcut stăpână peste toate. – Pre (= pe) + spre.

PESTE prep. (Semnifică ideea de suprapunere, de aplicare etc., directă sau mediată, prin extensiune) I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc) 1. (În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază, se aplică sau cade deasupra altuia) Ploaia cade peste noi. ◊ (Mișcarea are direcția orizontală) Părul se împrăștie peste pernă. 2. (În legătură cu substantive care arată suprafața, întinderea) Pe tot cuprinsul; de-a lungul. Alerga peste câmpuri. Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. ♦ De jur-împrejur. încinsă peste brâu cu un cordon.Deasupra. Se apleacă peste el. 4. Pe deasupra; dincolo de... Sare peste gard. II. (Introduce complemente circumstanțiale de timp) 1. (În legătură cu substantive însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărâte) După... Peste un ceas. 2. (În legătură cu substantive care exprimă noțiuni de timp durative) în timpul, în cursul. Peste zi lucrează. 3. Mai mult decât... A întârziat peste două ceasuri. III. (Introduce complemente circumstanțiale de mod) 1. (Așezat între două cuvinte identice, exprimă ideea de superlativ) Pune întrebări peste întrebări. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decât. Peste o mie de oameni. ◊ Loc. adv. Peste puterea (sau puterile) cuiva = depășind puterile, posibilitățile cuiva, foarte greu. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra. S-a făcut stăpână peste toate. – Pre (= pe) + spre.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

închide [At: COD. VOR. 75/12 / Pzi: închid, (reg) închiz / E: ml includere] 1-2 vt (A apropia sau) a strânge (marginile sau) părțile componente ale unui obiect. 3 vt (Îe) A ~ gura A lipi buzele una de alta. 4 vt (Îae) A nu mai vorbi. 5 vt (Pfm; îe) A ~ gura cuiva A face pe cineva să tacă. 6 vt (Fig; îae) A pune capăt protestelor sau obiecțiilor cuiva. 7 vr (Pfm; îe) A i se ~ cuiva glasul A amuți. 8 vr (Pfm; îe) A-și ~ urechile A-și astupa urechile pentru a nu auzi ceva. 9 vt (Fig; îae) A nu voi să asculte ceva sau de cineva. 10 vr (Îe) A ~ ochii A coborî pleoapele, acoperind globii oculari. 11 vt (Fig; îae; șîe a ~ un ochi) A se face că nu observă un lucru 12 vt (Fig; îae) A trece cu vederea. 13 vt (Fig; îe) A ~ ochii pentru totdeauna A muri. 14 vt (Îe) A nu ~ ochii sau un ochi (toată noaptea) A nu putea doimi. 15 vr (îe) A i se ~ cuiva ochii (de somn) A-i fi foarte somn. 16 vr (Fig; îae) A fi foarte obosit. 17 vt (îe) A ~ cuiva ochii A fi lângă cineva în momentul morții. 18 vt (îe) A ~ mâna A strânge degetele, făcând mâna pumn. 19 vt (îe) A ~ paranteza A pune, în scris, partea a doua a parantezei la locul cuvenit. 20 vt (Fig; îae) A încheia o digresiune făcută în timpul unei comunicări. 21 vr (D. o rană) A se cicatriza. 22 vr (Reg; d. butoaie) A se umfla marginile doagelor, nepermițând nici o deschizătură. 23 vt A mișca din balamale o ușă, o ferestră, un capac etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare. 24 vt A încuia o ușă cu cheia, cu zăvorul. 25 vt A acoperi deschizătura unui spațiu, a unei încăperi. 26-27 vtr A (se) întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local, magazin etc. 28-29 vtr (Pex) A (se) suspenda activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local magazin et. Si: a (se) desființa. 30 vr (D. o instituție; îe) A-și ~ porțile A-și înceta activitatea. 31 vt (D. un negustor; îe) A ~ taraba A înceta comerțul. 32 vt (Pex; îae) A da faliment. 33 vt A împiedica, prin acoperirea deschizăturii, intrarea într-un interior sau într-un spațiu. 34 vt A îngrădi o curte, un teren etc. pentru a delimita sau a opri accesul. 35 vt (Înv) A cuprinde. 36 vt A bara o cale de comunicație. 37 vt A opri trecerea sau accesul într-un anumit loc. 38 vt (Pex) A opri pe cineva din drum. 39 vt (Pes) A îngrădi într-o apă locul unde se prind peștii. 40 vt A încolți vânatul într-un anumit loc din care să nu mai poată ieși. 41 vr (D. un drum) A se înfunda. 42 vr (Îe) A i se ~ cuiva cărările A nu mai avea nici o soluție de a rezolva o problemă. 43 vr (Îae) A nu mai putea face nimic. 44-45 vtr (D. o acțiune, o operă, o perioadă etc.) A (se) sfârși. 46-47 vtr (D. vânătoare, pescuit) A (se) interzice. 48-49 vtr (D. stagiunea teatrală, spectacole, reprezentații etc.) A (se) opri pe timpul verii. 50-51 vtr A (se) suspenda activitatea unei adunări, ședințe, reuniuni etc. 52-53 vtr (Îe) A (se) ~ urna A (se) termina, conform legislației în vigoare, timpul în care cetățenii își pot exercita dreptul la vot. 54-55 vtr A (se) opri funcționarea unui mecanism, a unui aparat, circuit etc. 56 vt A izola o ființă într-un spațiu închis sau îngrădit. 57 vt (Spc) A băga pe cineva la închisoare. 58 vt A ține pe cineva departe de lume. 59 vt (D. un lucru) A pune într-un spațiu dat. 60 vt (Spc; d. un lucru) A pune bine. 61 vr A se izola de bunăvoie într-un spațiu în care alții nu pot pătrunde. 62 vr (Pex) A se ascunde. 63 vr A se retrage într-un anumit loc. 64 vr (Fig; îe) A se ~în sine A-și interioriza gândurile sau sentimentele. 65 vr (D. vreme, cer) A se înnora. 66 vr (D. culori) A căpăta o nuanță mai întunecată. 67 vr (Spc; îe) A i se ~ părul cuiva A căpăta o nuanță mai închisă. 68 vi A trage o concluzie. 69 vr (Reg; d. o poiană, un loc) A se acoperi cu pădure. 70 vt (Înv) A asedia o fortăreață. 71 vr A termina de trasat configurația unui cerc. 72 vt (Înv) A încheia un tratat de pace. 73 vr A rosti articulat. 74 vr (D. o vocală) A se pronunța cu o deschidere parțială a gurii, prin strâmtarea canalului fonator. 75-76 vtr (Jur) A (se) perima. 77 (Jur; îe) A ~ un dosar A opri cercetarea într-un proces.

SOMN², (rar) somnuri, s. n. 1. Stare fiziologică de repaus a ființelor, necesară redresării forțelor și caracterizată prin încetarea totală sau parțială a funcționării conștiinței; stare a celui care doarme. Somnul singur îl mai mîngîia. ANGHEL, PR. 45. Era tîrziu și somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAȘ, DR. 255. Somn, a gîndului odihnă, O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie. EMINESCU, O. I 49. ◊ (Urmat de determinări atributive) Somnul de plumb mă prăbuși ca într-un întuneric. SADOVEANU, O. VI 214. N-am venit, Că somn greu m-a-nțepenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ (Personificat) Vino, soamne, de-l adoarme și tu, pește, de îl crește. DELAVRANCEA, O. II 152. ◊ Fig. După somnul adînc al pămîntului și al codrilor, iată că se arată iar colț de verdeață. SADOVEANU, O. VII 364. Un șuier lung, speriat... trezește somnul codrilor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. ◊ (În expresii care marchează începutul, durata, intensitatea acțiunii; uneori la dativ) Se întinse din nou somnului. CAMILAR, N. I 16. Ochii i se închideau, somnul îl dobora. GALACTION, O. I 41. La inginer, lumina stăruia încă. Nu-l prindea somnul. C. PETRESCU, R. DR. 250. Moș Ion o așeză încetișor pe pat și o acoperi. Un somn adînc o cuprinse. BUJOR, S. 49. Tîrziu de tot îl fură somnul. VLAHUȚĂ, O. A. 122. Culcă-te să tragi un pui de somn. SLAVICI, O. I 219. Dacă ești așa de fricoasă, apoi sui în căruță și te-așterne pe somn, că noaptea-i numa un ceas: acuș se face ziuă! CREANGĂ, O. A. 125. (Glumeț, în forma de pl. soamne) Ar fi poftit mai degrabă să fie undeva singuri, să-i tragă niște soamne. SADOVEANU, O. L. 238. ◊ Loc. adv. În (sau prin) somn = în timpul somnului, fiind adormit, dormind. Ciobanul, lîngă turmă, culcat cu ochii-n sus, În somn, spre-o altă lume purtat a fi se lasă. MACEDONSKI, O. I 116. Și prin satul adormit Doar vrun cîine-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I 48. Prin somn tu vei simți trecînd fiori Prin trupul tău. id. ib. 313. Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn. CARAGIALE, O. II 356. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftînd din greu suspină. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A dormi somnul iepurelui = a dormi ușor, iepurește, v. iepurește. Somn ușor, formulă (însoțind de obicei un salut la despărțire) prin care se urează cuiva somn liniștit. La revedere... Somn ușor! BASSARABESCU, V. 9. ♦ Somn de iarnă (sau hibernal) = starea de amorțire în care petrec iarna unele animale. Stîrnise dușmănia unei albine care, mînioasă cum sînt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi. REBREANU, I. 128. ◊ Fig. Și-a pus pămîntul blană albă și-și doarme somnul hibernal. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 34. Somnul plantelor = aplecarea frunzelor sau închiderea florilor în timpul nopții. ♦ Fig. Stare de inerție; toropeală, amorțire. Poporul cel mare al nostru... a dormit un somn jalnic în întunericul satelor. SADOVEANU, O. VI 455. Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare, N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător Ce se-nalță pîn-la ceruri din a lumii deșteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor? ALECSANDRI, P. A. 81. ♦ Nevoia de a dormi; senzație provocată de această nevoie. Oamenii umblau în jurul focului parcă n-ar mai fi avut nici somn, nici case. REBREANU, R. II 205. ◊ (În construcții cu verbele «a fi», «a face») și cu pron. pers. în dativ) Sînt trudit și mi-i somn. SADOVEANU, N. F. 133. Cînd colea, pe la apusul soarelui, vine Serilă și zice că-i e somn. RETEGANUL, P. III 67. I s-au făcut somn strașnic, cît nu se mai putea ține. SBIERA, P. 58. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom, C-ai dormi și nu ți-i somn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. 2. Fig. (De obicei determinat prin «veșnic», «de veci», «al morții» etc.) Stare a ființei care a încetat din viață; moarte. Dar somnul cel veșnic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape. EMINESCU, O. I 219. ◊ Expr. A dormi somnul cel de veci v. dormi. – Pl. și: (glumeț) soamne. - Formă gramaticală: vocativ (rar) soamne.

MOBILIZA vb. I. T r a n z. 1. (Rar) A face să devină mobil¹ (1), a pune în mișcare; a face să devină activ. Cf. POLIZU, COSTINESCU. Poate că anumite doze [de tiroxină], mobilizînd calciul din oase, ar putea favoriza calcifierea arterelor. PARHON, B. 160. 2. (Mil.) A chema sub arme, a convoca de urgență la unități (în vederea războiului); a trece de la starea de pace la cea de război.Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. Oamenii mobilizați la oaste cu vreun an în urmă. . . începură a se întoarce acasă. VORNIC, P. 40. (R e f l. pas.) În toată cuprinderea Confederației germane, o parte a contingentului armiei se mobilizează (se aduce în stare de rezbel). GM (1854), 400²/30. ◊ E x p r. A mobiliza (pe cineva) pe loc = a păstra în timp de război (pe cineva) în postul civil pe care îl ocupă, supunîndu-l obligațiilor militare care decurg din starea de război. Deocamdată, unul dintre voi ar fi mobilizat pe loc. CAMIL, U. N. 42. ♦ (Familiar) A chema într-un anumit loc, cu un anumit scop (urgent); a convoca, a întruni, a aduna. Rămasă singură, Aglaie își puse un șorț dinainte, mobiliză pe Aurica și pe Olimpia, precum și pe servitoare și începu să scoată afară toate lucrurile din camera lui Simion. CĂLINESCU, E. O. II, 53. A doua zi, moș Costache, mobilizînd toată familia, cără grinzile într-o șură. id. ib. 141. Mergem la mine acasă și-o mobilizăm pe Valeria pentru o gustare. V. ROM. aprilie 1954, 15. 3. (Complementul indică o colectivitate) A antrena la o activitate sau la o acțiune susținută, organizată și coordonată, de interes general. Singurul partid care a luat atitudine hotârîtă și a mobilizat masele populare împotriva dictatului de la Viena a fost partidul comunist. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV¹. 22. Cu ajutorul presei, partidul mobilizează masele pentru traducerea în viață a politicii de construire a socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 54, cf. 1952, nr. 5, 56, SCÎNTEIA, 1953, nr. 2664. Ascultă aici, tovarășe Anghel: mobilizează membrii de partid și treceți la acțiune. PREDA, D. 185, cf. 162. Trebuie să mobilizăm pe toți cei care vor fi împroprietăriți. T. POPOVICI, SE. 451. 4. A concentra, a acumula (în vederea valorificării). Poeții și-au mobilizat toate forțele pentru a da opere pătrunse de spirit de partid, realist-socialiste. BENIUC, P. 145. – Prez. ind.: mobilizez. – Din. fr. mobiliser.

CHELTUIALĂ, cheltuieli, s. f. 1. Faptul de a cheltui; consum, întrebuințare de bani; (concretizat) bani cheltuiți, sumă de bani întrebuințată pentru a cumpăra sau pentru a plăti ceva. Am avut cheltuieli mari luna aceasta. ▭ Consiliul de conducere poate face cheltuieli numai în cadrul prevederilor bugetare. STAT. GOSP. AGR. 29. Banii toți care dumneata ai fost atîta de bun de a-mi da i-am dat pentru cheltuiala tipăririi istoriei. KOGĂLNICEANU, S. 103. ◊ Expr. Cu (sau pe) cheltuiala cuiva = cu mijloacele bănești oferite de cineva. Ne-a așezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca. CREANGĂ, A. 25. Guvernul a ordinat să se imprime operele lui [Pușkin] cu cheltuiala statului. NEGRUZZI, S. I 336. Bani de cheltuială = bani destinați cheltuielilor curente. Tată... dă-mi acum bani de cheltuială și haine de premeneală, că plec. POPESCU, B. II 12 Te rog să-mi dai bani de cheltuială. CREANGĂ, P. 185. (Familiar) A da cuiva (bani) de cheltuială = a chelfăni, a bate. Ei, las’ că ți-oi da eu ție de cheltuială, măi crestatule și pintenatule! CREANGĂ, P. 65. A se pune pe (sau a intra în) cheltuială = a cheltui mai mult ca de obicei. A băga (pe cineva) în (sau la) cheltuială = a face (pe cineva) să cheltuiască bani mulți. 2. (În contabilitate, la pl.) Rubrică unde se trec sumele cheltuite. 3. (Numai în expr.) Cheltuieli de judecată = sumă de bani pe care este obligată s-o plătească, pe baza unei hotărîri judecătorești, partea care a pierdut un proces. 4. Fig. Irosire, risipă. Se vedeau perechi învîrtindu-se tot timpul în loc, cu o cheltuială de grații și cu o expresie de mulțumire ce te făcea să zîmbești. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5.

Paști (Paște), s.n. – 1. Sărbătoare religioasă, mozaică și creștină, care se ține primăvara, la date apropiate, atât în iudaism, cât și în creștinism. Pentru evrei, Paști este sărbătoarea memorială a eliberării lor din robia egipteană, serbată în condiții riguroase, cu miel pascal sacrificat și cu consumarea de azimi. Mielul este înjunghiat în a 14-a zi din luna întâi; cu sângele lui se ung ramele ușii, iar mielul e mâncat noaptea, în familie (Vechiul Testament, Leveticul, 23, 5 și urm.). Pentru creștini este sărbătoarea învierii lui Iisus Cristos, dar defapt comemorează sacrificiul christic, al morții care duce la resurecție: „Înlăturați aluatul cel vechi, ca să fiți plămădeală nouă, cum și sunteți, fără de aluat; căci Christos, Paștele nostru, a fost jertfit” (Pavel, I, Corinteni, V, 7). În esență, ambele sărbători conțin ecouri îndepărtate din cultul arhaic al primăverii. ♦ După Vulcănescu (1987), în tradiția românească există o sărbătoare specifică: Paștele blajinilor sau Paștele rohnanilor, sărbătoare care alcătuia în trecut un complex de rituri și practici din care s-au păstrat numai relicte etnografice și reminiscențe folclorice: prima luni după Duminica Tomei, care era defapt Lunea Morților, consacrată pomenirii pascale, a căpătat cu timpul numele de Paștele morților. La acest pseudo-Paști femeile se duceau la cimitir, boceau la morminte, împărțeau pomeni peste morminte, ouă roșii și colăcei (Idem: 264). ♦ În Maramureș, exista tradiția ca în ziua de Paști (ce cade de fiecare dată duminica) oamenii să se spele pe față, dimineața, dintr-un vas cu apă în care s-a pus un bănuț de argint, un ou roșu și un fir de urzică. După ce în cursul nopții avuse loc slujba de înviere, dimineața toți oamenii din sat se duc la biserică purtând coșuri pline cu bucate, spre a fi sfințite de preot (ouă roșii, pască din făina cea mai bună, o sticlă de vin de casă, urdă de vacă sau oaie, sare, tămâie, șuncă de porc…). Specific și astăzi sărbătorii de Paști este sacrificiul mieilor; însă acesta și-a pierdut caracterul ritualic, fiind săvârșit, fără prea multe formalități, în locuri special amenajate din târguri de animale sau piețe, de către persoane autorizate în acest sens. Un alt element specific este încondeierea ouălor, care a devenit cu timpul o adevărată artă. Cert este faptul că acest „praznic creștin” s-a suprapus peste vechile rituri prilejuite de sărbătorile de primăvară (aprilie-mai), când, în vechime, se sărbătorea cu fast și rituri specifice (agropastorale) debutul unui nou ciclu vegetațional (Anul Nou primăvăratic). Paștile, Sâmbra oilor și Tânjaua sunt principalele manifestări în societatea tradițională maramureșeană. 2. Pască, pâine sfințită. – Din lat. pascha (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA), cf. ebr. pésah, gr. paska.

*punct n., pl. e și (maĭ vechĭ) urĭ (lat. punctum, d. púngere, a împunge). Împunsătură, pată rătundă, semn rătund, maĭ ales făcut cu condeĭu saŭ de natură: a face un punct cu cerneală, cu creĭonu, cu văpsea; bibilicile aŭ puncte albe pe pene. V. picățele, puchițeĭ). Semn rătund pus pe i și pe j saŭ la urma uneĭ fraze p. a arăta că s’a terminat orĭ după o prescurtare. A pune punctele pe i, a te explica exact și fără considerațiunĭ (V. punctuațiune și soroacă). Pată: un punct negru se vedea la orizont. Loc anumit: punctu de plecare, fie-care gardist era la punctu luĭ (V. pont). Stare, situațiune: se află în acelașĭ punct. Parte, lucru, chestiune anumită de discutat: la ordinea zileĭ eraŭ zece puncte, care trebuĭaŭ să fie lămurite. Fracțiune de număr saŭ de notă la media unuĭ elev: 8 și 10 puncte. Însemnare a graduluĭ de cîștig făcută după fie-care dată la cărțĭ, biliard, popice și alte jocurĭ: am 55 de puncte. (A da cuĭva puncte înainte, a-l considera că are deja atîtea puncte cînd tu începĭ, fiind sigur că tot îl veĭ întrece. Fig. A fi maĭ îndemănatic, maĭ priceput de cît el). Epocă, timp, grad: a fi în cel maĭ înalt punct al gloriiĭ. Moment precis: a fi pe punctu de a reuși. Foarte mică dimensiune: pămîntu e un punct în univers. Geom. O parte din spațiŭ imaginată ca infinit de mică și considerată că n’are dimensiune: locu unde doŭă liniĭ se taĭe se numește „punct de intersecțiune”, linia se compune din puncte, circumferența e o linie ale căreĭ puncte îs toate egal de depărtate de un punct interior numit „centru”. Muz. Semn rătund care, pus după o notă, îĭ mărește valoarea. Punct de orgă, punct care suspendă măsura și acompaniamentu. Geogr. Punct cardinal, nordu, sudu, vestu și estu, adică cele patru puncte care, unite pin doŭă liniĭ care se taĭe, împart orizontu în patru părțĭ egale. Fiz. Punct de sprijin, punct pe care se sprijină pîrghia cînd o apeșĭ ca să rîdicĭ ceva, (fig.) lucru care te ajută. Punct de vedere, privință, loc pe care te puĭ ca să priveștĭ lucrurile maĭ mult orĭ maĭ puțin depărtate, (fig.) mod de a considera lucrurile: din punctu luĭ de vedere, are dreptate. Punct de onoare, lucru care interesează onoarea. Punct negru, obĭect de neliniște, lucru amenințător (ca nouru care se arată la orizont și aduce furtuna). Puncte de suspensiune, puncte care, în scriere, arată reticența saŭ suspensiunea, ca: Ce e el? Un... păcătos! A pune la punct, a pune în ordine gata de a funcționa, a lămuri o chestiune. Adv. Fix, hotărît, exact: a sosit la orele 5 punct, punct la 5 ore. – În sec. 19 punt, pl. urĭ (it. punto).

CÎRD, cîrduri, s. n. 1. Grup mare de animale (v. turmă, cireada) sau de păsări (v. stol) de același fel, care umblă împreună. [Lotca] era subțire, smolită și, cum zbura, parcă era o rață sălbatică negricioasă, rătăcită de cîrd. DUMITRIU, N. 289. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie. PREDA, Î. 143. Deasupra cerul e ca sineala și-n văzduhul luminos răsar din vreme în vreme cîrduri de cocoare. SADOVEANU, O. II 208. Un cîrd de porumbei se rotea pe aproape, dispărînd spre hambare. DUNĂREANU, N. 14. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deșarte, – Țipă cîrduri de cocori, Pribegind departe! IOSIF, V. 73. 2. Ceată de oameni (adunați la întîmplare sau mergînd în dezordine); grup. Pe la cîntatul cocoșilor de ziuă, femeile în cîrduri de cîte trei-patru trecuseră de mult apa Sucevei. CAMILAR, N. II 80. Lîngă drumuri, pe haturi, prin miriștile tocite, se văd cîrduri de copii. SP. POPESCU, M. G. 41. În curtea Unei case mari roiesc Cîrduri de copii zburdalnici... VLAHUȚĂ, O. A. 181. ◊ Expr. A se pune (sau a intra) în cîrd (cu cineva) = a se asocia, a se întovărăși (cu cineva). Văzînd bietul popă că s-a pus în cîrd cu nebunii, începe s-o întoarcă la șurub. CREANGĂ, A. 95. ◊ (În comparații și metafore) Femeile... strînse cîrd... se dădură la o parte. CAMILAR, N. I 339. Fetele stau cîrd pe punte ziua toată. COȘBUC, P. I 172. Ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 3. Mulțime, grămadă, șir (de ani, de zile, de vreme). De atunci a trecut un cîrd de vreme. ◊ Loc. adv. De la (sau de) un cîrd de vreme = de la o vreme încoace, de un timp încoace. De un cîrd de ani = de mai mulți ani. De un cîrd de ani, aproape în fiecare vară mă retrag în pașnicile singurătăți de la țară. DEMETRESCU, O. 147.

PARALEL, -Ă, paraleli, -e, adj., s. f., (5, 7) paraleluri, s. n. 1. Adj., s. f. (Dreaptă, plan) care are toate punctele la aceeași distanță de o altă dreaptă sau de un alt plan cu care nu se întretaie, oricât s-ar prelungi. ◊ Legătură (electrică) în paralel = ansamblu de două sau de mai multe conductoare electrice, acumulatoare, pile etc. care au aceeași tensiune electrică la borne. 2. Adj. Care există, se produce, evoluează concomitent cu altceva. ♦ (Adverbial) În același timp, concomitent. 3. S. f. Comparare a două ființe, a două opere, fenomene etc. (pentru a stabili asemănările și deosebirile dintre ele); paralelism (2). ◊ Loc. vb. A (se) pune în paralelă (sau, n., în paralel) (cu...) = a se compara. ♦ (Lit.) Variantă a portretului, care constă în prezentarea simultană a două personaje și în compararea lor în scopul stabilirii trăsăturilor specifice fiecărui personaj. 4. S. f. Fiecare dintre cercurile imaginare care unesc punctele cu aceeași latitudine de pe suprafața Pământului și care rezultă din intersectarea suprafeței Pământului cu un plan paralel cu planul ecuatorial. 5. S. n. (Mat.) Cerc situat pe o suprafață de rotație, obținut prin intersecția acestei suprafețe cu un plan perpendicular pe axa ei de rotație. ◊ (Astron.) Paralel ceresc = cerc mic de pe sfera cerească descris de o stea în mișcarea ei diurnă. 6. S. f. (La pl.) Aparat de gimnastică format din două bare orizontale și paralele așezate (la înălțimi diferite sau identice) pe stâlpi verticali; (la sg.) fiecare dintre cele două bare ale acestui aparat. 7. S. n. Instrument folosit la trasarea (pe o piesă a) unor distanțe sau a unor linii paralele (1) cu un plan dat. – Din lat. parallelus, it. parallelo, fr. parallèle, germ. Parallele.

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. A aduce (fără voie) într-o stare (mai) proastă, a preface din bun în rău; a deteriora; (cu privire la mecanisme) a defecta. Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze... Să sperăm că va funcționa... Să nu se strice. SEBASTIAN, T. 73. ◊ Refl. Broasca se strică și capacul se desfăcu. DUMITRIU, N. 84. Unul zise: aveam să mă duc pînă în cutare loc, însă o roată de la căruță mi se stricase. ISPIRESCU, L. 180. Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești și-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog încolo, hodorog pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A se strica căruța în mijlocul drumului = a întîmpina piedici cînd ești încă departe de țintă. (Glumeț, cu inversiunea termenilor «drum» și «căruță») Bun întîlnișul, om bun! Așa-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței? CREANGĂ, P. 127. 2. Tranz. A sfărîma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. Să iei sîmburi de piersică și să-i strici. ALECSANDRI, T. I 106. A început a strica alune și a mînca. ȘEZ. IV 171. ♦ A sfărîma uși, încuietori, a deschide cu forța (pentru a intra sau a ieși). Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăștia și să fugim. ISPIRESCU, L. 274. Deschide-mi să ieu traista din cui!... Dă-mi drumu, că stric ușa. ALECSANDRI, T. I 325. 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera (sub acțiunea agenților exteriori distructivi). Să lese să se strice carnea toată dintr-o vacă? CONTEMPORANUL, III 293. Fiind vară și soare și o căldură mare, Peștele s-a stricat Și racii l-au mîncat. ALEXANDRESCU, M. 404. ◊ Tranz. Merele putrede strică și pe cele bune (= unul care dă exemplu rău corupe și pe cei din jurul lui). ♦ (Despre aer) A se încărca de mirosuri grele sau de bioxidul de carbon provenit din respirație. 4. Tranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. Fiul împăratului nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Absol. După cîtă învățătură am dobîndit de la unii și de la alții și de prin cărți, ți-oi spune că cel ce lenevește e frate cu cel ce strică. SADOVEANU, P. M. 17. 5. Intranz. (Mai ales în forma negativă sau interogativă) A face rău, a fi nefolositor (într-o anumită situație sau unei anumite persoane); a fi nepotrivit. Un pahar de vin și un hartan de miel nu strică. SADOVEANU, O. I 30. De unde nu-i, de acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de seamă nu strică. CREANGĂ, A. 11. Haide să le fac un bine, căci un bine nu le strică. CONTEMPORANUL, I 457. Gîndește că măria-ta ești preaputernic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Frunză verde, flori mărunte, Ieșitu-mi-au vorbe multe; Las’ să iasă că nu-mi strică, Că-s tînără și voinică! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ Expr. (Mai ales în construcții impersonale) Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... N-ar strica să aprindem aci o lampă și să faceți focul! C. PETRESCU, A. 279. Niciodată nu strică cineva să facă încercare. ISPIRESCU, L. 219. ♦ A fi vinovat, a fi de vină. Cine strică dacă ai îmbătrînit șef de birou? Lipsa de tact, neglijența și amorțeala în care trăiești. DELAVRANCEA, S. 111. Nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata. CARAGIALE, O. I 63. Nu strică cine mănîncă mai multe pite, ci cine i le dă (= nu este vinovat cel care face rele, ci cel care îi îngăduie să le facă). ♦ Tranz. (Cu complementul «ce» sau «nimic») A greși, a se face vinovat (cu ceva, împotriva cuiva). Și tu vrei să bag sabia în teacă? – Ce-au stricat ei? – Că s-au născut. DELAVRANCEA, O. II 148. Codrule, ce ți-am stricat, De m-ai dat de mîni legat? Eu nu mă știu vinovat, Făr’ c-o creangă ți-am tăiat. BIBICESCU, P. P. 166. Codre, vei avea păcat Cumva de m-ei da legat. Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. Ce strică? de ce-ar fi rău, de ce (să) nu? Te miră, tată, la ce am putea fi bune și noi. Și apoi ce strică dacă ne vei spune și nouă? ISPIRESCU, L. 177. 6. Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică. E o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sînt sănătos, crezi, de cînd am luat-o? CARAGIALE, O. I 245. Dar de ce plîngi, mîndră, hăi, Ce strici ochișorii tăi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 255. ◊ Expr. A-i strica (cuiva) inima v. inimă (II 1 b). ◊ Refl. (Despre organe, p. ext. despre ființe) Să nu dai în boi prea tare Că se strică la spinare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 336. Împărate, împărate!... Unde duci catanele? Iar la foc sîrmanele? Nu le duce așa tare Că se strică la picioare. ALECSANDRI, P. P. 296. De plîns ochii li se strică, Frunza-n codru se despică. De dor mare nesfîrșit Fața lor s-a veștejit. id. ib. 379. ♦ Fig. (Despre stări sufletești) A mîhni; a doborî, a prăpădi. Dorul naibei tare strică Pe mîndruța ocheșică; Nice bea, nice mănîncă, Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile, Tare suflă vînturi reci, Rău mă strică gînduri seci! id. ib. 350. 7. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău. Toamna a sosit, soarele apune trist și în urma lui o baltă de sînge. Vremea o să se strice. DELAVRANCEA, A. 15. Ori părerea mă înșală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două una trebuie să fie numaidecît. CREANGĂ, P. 265. 8. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări de fapt; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. Și astfel mergeau amîndoi cătră împărăția Împăratului Verde fără de leac de frică că le va mai strica cineva traiul cel bun. BOTA, P. 90. Ah! munteanco! nu-mi strica socotelile! DELAVRANCEA, O. II 17. Blăstemat să fie... Acel om pe care Mi-l împinge firea Să strice iubirea Cea nevinovată De fecior și fată. COȘBUC, P. II 163. Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun de ți-a fost milă de viața noastră... și nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ți fac și eu un bine. CREANGĂ, P. 237. Cine strică dragostele Mînce-i grîul pasările! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. ◊ Expr. A strica casa cuiva v. casă¹ (4). ◊ Refl. Atunci deodată tuturor mesenilor și pe loc li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Tot cheful mi se strică Cînd mă văd supus la bir, Atins tocmai la chimir. ALECSANDRI, T. I 239. 9. Tranz. A influența (pe cineva) în rău, a corupe. [Muierea aia] vine la mine în casă ca să-mi strice nevasta. DUMITRIU, P. F. 223. Ocî și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. STANCU, D. 44. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral, a se ticăloși. Nici ciobanii nu mai sînt ciobanii din timpurile mele. S-a stricat lumea; s-au stricat și ei. GALACTION, O. I 64. 10. Tranz. A face un lucru greșit, cum nu trebuie. Croitorul a stricat haina. ▭ Graba strică treaba. REBREANU, I. 118. ♦ A deforma înfățișarea, caracterul, manifestările cuiva; a face să fie așa cum nu trebuie, urît, neplăcut, antipatic. Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată. SLAVICI, O. I 53. Vărsatul a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. NEGRUZZI, S. I 59. De frumoasă ești frumoasă Ș-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. 11. Tranz. (Cu privire la așezări omenești, înjghebări, construcții) A dărîma, a nărui, a distruge. Nu strica fîntîna, că o avem de la moși-strămoși. RETEGANUL, P. IV 18. Lăpușneanul porunci să împle cu lemne toate cetățile Moldaviei... și le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulțămiților. NEGRUZZI, S. I 142. Ei coprind orașul, îl strică și îl dau pradă flăcărilor. BĂLCESCU, O. II 75. Brazii că se legănau, Cuibulețul mi-l stricau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Refl. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. CREANGĂ, P. 89. ♦ (Învechit și arhaizant) A ucide, a mutila. Împăratul nostru preaputernic a dat poruncă să fie stricat coconul său. SADOVEANU, D. P. 33. Neagoe se răpezi încruntat cu paloșul la dînșii: Să nu stricați pe nimeni! strigă el în gura mare. ODOBESCU, S. I 91. Alelei! pe cînd eram Om întreg de mă luptam, Mulți păgîni am mai stricat! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Refl. (În propoziții consecutive, exprimînd ideea că acțiunea din propoziția principală se face cu mare intensitate) Crîșma-i mare, frumușică, Beau voinicii de se strică. La TDRG. (Expr.) A se strica de rîs = a rîde foarte tare, cu hohot. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta și se strica de rîs. CREANGĂ, P. 53. Și în vîrtejul cela, răsturna tîrăbi și toate cele în toate părțile, de-ți venea să te strici de rîs. id. ib. 310. ♦ Fig. A anula, a abroga, a călca (convenții, învoieli, legi, obligații). Eu merg să fac dreptate în țară... să stric legile cele rele făcute de domnie. GANE, N. I 158. De vrei, putem strica obiceiul. RETEGANUL, P. V 30. Mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată. ISPIRESCU, L. 400. Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. ♦ (În superstiții) A dezlega, a desface (farmece, blesteme). Strică, mîndro, ce-ai făcut, Nu mă ținea om pierdut! HODOȘ, P. P. 63. 12. Refl. A rupe legăturile de prietenie (cu cineva).; a se certa. Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul. CREANGĂ, P. 58. Știi că unchiul d-tale a pus toate la cale cu șatrarul Nărilă. – Bine zici... o uitasem... Trebuie găsit un mijloc de a ne strica cu șatrarul. ALECSANDRI, T. 785. ♦ Tranz. A contribui ca cineva să rupă o legătură de prietenie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. 13. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). Ia, nu mai strica banii pe cocoș, Natalio. STĂNOIU, C. I. 194. De-acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanția de crăciun și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. Pe toată ziua stricam... [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. Ticălosul... nu plătește să strice cineva un glonț într-însul. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Fig. Nu era prea încredințat de evlavia acelor străini și n-ar fi vrut să-și strice vorbele fără folos. SADOVEANU, P. M. 18. ◊ Expr. A strica orzul pe gîște v. orz. 14. Refl. (Despre adunări, petreceri) A lua sfîrșit (prin împrăștierea participanților). Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte... spre Avrum. REBREANU, I. 32.

RAPORT s. n. (< fr. rapport): 1. relație, legătură între unitățile lingvistice denumite moneme și foneme (v.). ◊ ~ sintagmatic: r. în cadrul enunțului, în contrast și nemijlocit observabil. Astfel, r. dintre tun și vecinii săi, un și bun (în secvența un tun bun) și r. dintre u și vecinii săi, t și n (în secvența tun). ◊ ~ paradigmatic: r. în cadrul unuia și aceluiași context, în opoziție, între unități care se exclud. Astfel: r. dintre bun și rău, care pot figura în același context, dar în opoziție; r. dintre b și f care pot figura după tu- (tub, tuf) tot în opoziție etc. 2. legătură, relație de natură sintactică între părțile de propoziție sau între propoziții. ◊ ~ de variație liberă: r. privitor la prezența sau absența facultativă a articolului hotărât enclitic; la folosirea alternată a articolului hotărât enclitic, în funcție de caracterul coordonării și din motive fonetice, ca în exemplele „Aici vin frumoasele daneze blonde..., cu ochi visători și râsul sănătos.”; „Mic de stat..., cu părul cărunt, dar cu glas tineresc și sonor...” (S. Pușcariu). ◊ ~ de coordonare: r. între două sau mai multe unități sintactice (părți de propoziție sau propoziții) care stau pe același plan sintactic, nedepinzând una de alta (sunt fie principale, fie secundare). Este realizat fie paratactic (prin alăturare), fie joncțional (prin unele elemente de legătură) și are aspect copulativ, adversativ, opozitiv, disjunctiv, alternativ și conclusiv: „Lipa și Cața începură a înfuleca hulpav” (M. Sadoveanu); „Funcționari, gardieni, deținuți, toți fac ovații celui liberat” (T. Arghezi); „Ea sta tot posacă și încruntată” (I. L. Caragiale); „Aici la han, în drum, la răspântie trebuie un băiat iute, spirt” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Vremurile s-au schimbat, / scopul marilor construcții de asemenea s-a schimbat” (Geo Bogza); „Am oprit căruța în mijlocul ariei și m-am uitat întrebător la Iosub” (V. Em. Galan); „Aceleași glasuri cântă, dar n-o mai mângâie” (M. Sadoveanu); „Pe părinți nu-i asculta, ci îi tot necăjea” (P. Ispirescu); „Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte” (Ion Creangă); „Când aleargă, când se oprește”; „S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora, / Deci cânturilor mele zic / Adio tuturora” (M. Eminescu); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (idem); „Și-ascult cum plânge doina cea bătrână / Și cum se tânguiește și se-ngână” (Șt. O. Iosif). v. și coordonare. ◊ ~ de subordonare (de dependență, de determinare): r. între un element subordonat (parte de propoziție sau propoziție) și un element regent (parte de vorbire sau propoziție), care nu stau pe același plan sintactic, deoarece subordonatul depinde de regent. Este realizat, ca și cel de coordonare, fie paratactic, fie joncțional: „La chemarea cornurilor, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât” (E. Camilar); „Saluta cu strigăte de entuziasm muntele cu plete și barbă de negură” (M. Sadoveanu); „Ai carte, ai parte” (Folclor); „Nu este sigur că toți vom ajunge acolo” (Camil Petrescu); „Iar cine-i vânzător vândut / Să iasă dintre noi!” (G. Coșbuc); „Băiatul ajunsese să fie mâna dreaptă a împăratului” (P. Ispirescu); „Șoseaua se încolăcește între Olt și dealurile care se ridică unele peste altele” (B. Șt. Delavrancea); „Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs” (M. Eminescu); „...noaptea, când vor dormi toți, să punem poște la talpe cui vom socoti noi” (Ion Creangă); „Aș simți-o că-i aproape” (M. Eminescu). v. și subordonare. ◊ ~ de subordonare necircumstanțial: r. de dependență cu aspect atributiv sau completiv în cadrul propoziției și cu aspect subiectiv, predicativ, atributiv sau completiv în cadrul frazei, ca de exemplu „Era un chin mut” (H. Papadat-Bengescu); „Un glas de bucium se auzi” (Al. Odobescu); „...acolo găsiră orașe” (P. Ispirescu); „Văd pe Petru Rareș” (A. Vlahuță); „...a mulțumit Ali lui Mohamet” (Em. Gârleanu); „Doar holdele cu spice grele / Răsar din lacrimi și din sînge” (O. Goga); „...au fost întâmpinați de Albu-împărat” (I. L Caragiale); „Ar fi fost mai bine să mâie la Dăești” (G. Galaction); „Întrebarea este ce caută el acolo” (M. Sadoveanu); „Astfel sosi timpul când bruma cade” (I. Slavici); „În gând își zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă” (L. Rebreanu); „Și mă gândeam că poate ai dumneata vreo carte” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Fusese ajutat de cine avea asemenea lucrări.” ◊ ~ de subordonare circumstanțial: r. de dependență cu aspect temporal (de anterioritate, de simultaneitate și de posterioritate), de loc, modal, cauzal, final, sociativ, instrumental, concesiv, condițional, consecutiv, de relație, opozițional, cumulativ și de excepție, atât în cadrul propoziției, cât și în cadrul frazei, ca în exemplele „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „În mijlocul Dunării, pe apă, i-au ținut luni și luni” (Z. Stancu); „...ciocârlia venea domol spre pământ, ca într-o beție” (M. Sadoveanu); „Vuiește valea de zgomotul morilor” (A. Vlahuță); „...oamenii... erau împinși înainte... spre a fi vânduți în târg” (N. Bălcescu); „Și el venea acolo cu tovarășii” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „La un caz, iar... pac! la Războiul” (I. L. Caragiale); „Căzu la pat bolnavă de moarte” (Ion Creangă); „Pentru Ștefan... nebuniile copiilor sunt o petrecere” (G. Călinescu); „...în loc de a reacționa tăcut și cu fapta, mă mărginesc la simpla protestare verbală” (G. Călinescu); „...pe lângă rezultatele cercetării.... publică și descoperirea făcută la mănăstirea Brâncovenești” (T. Vianu); „...de tot te poți lecui afară de dezgust și de îndoială” (B. Șt. Delavrancea); „Și după ce ne-a așezat bunicul în gazdă.... s-a întors” (Ion Creangă); „Și-n timp ce ei dormeau..., afară ploile vuiau” (E. Camilar); „Toți se uită cu mirare... / Până văd păienjenișul între tufe ca un pod” (M. Eminescu); „Cresc flori pe unde calci” (A. Vlahuță); „Pune-ți obrăzarul cum se pune” (Ion Creangă); „Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns de pregătit” (I. Slavici); „M-a trimis tătuca să le mai port” (M. Sadoveanu); „Nu m-am măritat cu cine mi-a plăcut” (Pavel Dan); „...parcă s-ar fi fălit cu ce-a pățit” (L. Rebreanu); „Deși vorbise aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor” (idem); „Chiar și eu m-aș tocmi la dumneata, dacă ți-a fi cu plăcere” (Ion Creangă); „Avea Pisicuța un așa talent de ronțăit iarba, încât îți lăsa gura apă” (C. Hogaș); „...cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plin miez al zilelor de iulie” (idem); „Soarele, în loc ca să-mi ajungă până la ochi..., a tras peste mine țolul ist greoi” (G. Galaction); „...după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutali” (I. L. Caragiale); „...alt nu e, decât să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu). ◊ ~ de anterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune anterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „Am dat un telefon¹ / până să vină sora mea² /” ◊ ~ de posterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune posterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „După ce am ajuns acolo¹, / am dat un telefon”² /. ◊ ~ de simultaneitate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune simultaneitatea acțiunii celor două verbe-predicate, ca în exemplul „Am dat un telefon¹ / în timp ce afară ploua cu găleata²”. ◊ ~ de subordonare predicativ suplimentar: r. de dependență specific elementului predicativ suplimentar și subordonatei predicative suplimentare, ca în exemplele „Piatra din mijloc îi slujea drept vatră” (C. Hogaș); „...și nu știu ce sentiment de... copilărească semeție te face să-ți ridici fruntea” (idem). ◊ ~ de inerență: r. logic existent între subiect și predicat, oglindit în modul de definire a unuia prin celălalt (v. subiect, predicat). ◊ ~ de interdependență: r. gramatical existent între subiect și predicat, oglindit în legătura strânsă dintre ele în cadrul propoziției, în influențarea reciprocă a unuia de către celălalt, în dependența reciprocă manifestată lingvistic prin acord, ca în exemplele „...tunete prelungi se aud în depărtare” (A. Vlahuță); „Budulea privi lung la ele” (I. Slavici); „Fata babei era slută” (Ion Creangă). ◊ ~ apozitiv (referențial): r. gramatical existent între un termen ce reprezintă o explicație și un alt termen care este explicat, ca în exemplul „Ion Bughea, ciobanul, venea nepăsător” (Em. Gârleanu). Prin conținut se aseamănă cu r. de subordonare dintre atribut și substantivul determinat, în sensul că aduce, ca și acesta, precizări, lămuriri. Se deosebește însă de acesta prin faptul că termenii r. apozitiv se referă la una și aceeași persoană, la unul și același obiect (în r. de subordonare se referă la obiecte și persoane diferite); prin faptul că termenii r. apozitiv sunt omisibili pe rând în egală măsură (în r. de subordonare numai termenul subordonat): „Ion Bughea venea nepăsător” sau „Ciobanul venea nepăsător”; prin faptul că topica termenilor r. apozitiv este aceeași: întâi termenul explicat și apoi explicația, apoziția (în r. de subordonare, topica termenilor raportului se poate schimba). Se aseamănă și cu r. de coordonare, în sensul că termenii aparțin adesea aceleiași părți de vorbire (substantiv – substantiv), se acordă și dispun de aceeași simetrie: „Vicu, prietenul, m-a așteptat ieri la gară” față de „Vicu, prietenul m-au așteptat ieri la gară”.

TRECUT¹ s. n. 1. (În opoziție cu prezent și viitor) Timp care s-a scurs; întîmplările, faptele, starea de lucruri din acel timp. Stoicea n-avea vreme să se prea gîndească la trecutul lui. GALACTION, O. I 52. Tot trecutul îmi apărea acum clar. CAMIL PETRESCU, U. N. 191. Trecutul nu se mai întoarce. REBREANU, R. I 50. Cînd amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. EMINESCU, O. I 186. ◊ Fig. Cu fruntea răzimată-n cer, Și frămîntînd cu pașii lutul, Tîrăsc în urma mea trecutul. BENIUC, V. 54. Trecutul mort se deștepta. SADOVEANU, O. I 314. ◊ Loc. adv. În trecut = altădată, odinioară. Clasa muncitoare, în trecut clasa cea mai asuprită și mai exploatată, este azi forța conducătoare a Republicii Populare Romîne. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2858. El tremură ca alte dăți În codri și pe dealuri... Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. și adv. Din trecut = de altădată, de odinioară, de demult. Și printre lacrimi parcă-și vedea viața trudită din trecut. MIRONESCU, S. A. 37. Într-o mănăstire, din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ◊ Expr. A o rupe cu trecutul = a pune capăt unei situații sau unei stări de lucruri vechi, a nu mai vrea să știe de ceea ce a fost. Vin la noi... fiindcă au credință că am rupt-o cu trecutul. C. PETRESCU, Î. II 137. 2. Denumirea dată grupului de timpuri verbale care exprimă o acțiune săvîrșită înainte de momentul vorbirii. În limba romînă, modul indicativ are patru timpuri ale trecutului: imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul.

PLECA¹, plec, vb. I. Intranz. A părăsi locul unde se află și a se duce în altă parte, a se deplasa dintr-un loc în altul; a porni. Eu cred că are dreptate și trebuie să plecăm. DUMITRIU, N. 34. Cînd am plecat, un ornic bătea din ceață rar. ARGHEZI, V. 114. ◊ (Urmat de determinări arătînd locul de pornire sau de destinație, scopul, timpul, modul etc.) Nechifor Lipan plecase de acasă după niște oi la Dorna ș-acu sfîntu-Andrei era aproape și el încă nu se întorsese. SADOVEANU, B. 9. Eu plec cu sacu-n spate. La calea jumătate, Cer plata, trei săruturi. COȘBUC, P. I 63. Căpitanul, fără vorbă, s-a închinat adînc și a plecat degrabă să-și facă datoria. CARAGIALE, O. III 71. Ea picioru-l pune-n scară Și la codru pleacă iarăși. EMINESCU, O. I 103. ◊ (În apostrofări) Pleacă (de aici)! ◊ (Despre lucruri și despre abstracte) Parcă tot sîngele îmi plecase spre capătul lumii. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. Dorul meu pe unde pleacă Nu-i pasăre să-l întreacă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. ◊ Tranz. (Rar) Harabalele-ncărca și la moară le pleca. TEODORESCU, P. P. 146.

veac s.n., s.m. 1 s.n., s.m. Durata vieții omului; viața omului în succesiunea tuturor întîmplărilor trăite; existență, trai. Numărate sînt zilele tale și scurt îți e veacul (MURNU). ◊ (pop.; determ. prin „de om” indică o durată egală cu aceea a vieții omenești) Se puse pe trai și trăiră veac de om nesupărați de nimeni (ISP.). ◊ Loc.adj., adv. Pe (ori de) veci sau pe veac = pe viață. ◊ Expr. A face (sau a-și duce, a-și petrece, a-și trece) veacul = a-și duce, a-și petrece viața într-un anumit fel. A-i trece cuiva veacul = a trece de tinerețe, a nu mai fi în putere. A-și fi trăit (sau a-și fi făcut) veacul, se spune a) despre cineva care a îmbătrînit și nu mai are ce aștepta de la viață; b) despre ceva demodat, perimat, depășit. A-i tăia (cuiva) veacul = a pune capăt vieții cuiva; a ucide. A trage veacul după... = a continua să trăiască după... De cînd veacul = de foarte mult timp. Cit (e) veacul sau pînă e veacul = a) pentru foarte mult timp; b) (în constr. neg.) niciodată, (bis.) Mai înainte de toți vecii = înainte de facerea lumii. A trăi cît un veac de om v. trăi. 2 s.n., s.m. Perioadă îndelungată de timp (considerată ca etapă în desfășurarea istoriei sau în raport cu stări, situații, fapte etc.). Emanații solare vor pluti peste veacurile viitoare (AGÂR.). ◊ (mit.; înv.) Veacul de aur (sau aurit) = perioadă de înflorire a vieții materiale și culturale; vîrsta de aur. Veacul de mijloc = Evul Mediu. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc (CA. PETR.). ◊ Loc.adj., adv. Din veac (ori veci) sau de veac, de cînd veacul = din cele mai vechi timpuri; din moși strămoși; de foarte multă vreme. ♦ (la sg. art.) Epoca (privită ca sau considerată) actuală, contemporană. Un calm patriarhal, cu totul desprins de atmosfera veacului (VIN.). ♦ Ext. Totalitatea persoanelor care au trăit în această epocă. Veacul a fost fericit de buna înțelegere și pacea care a domnit. ♦ (la pl.) (Succesiune, șir de) generații. Lucrări ce ar fi făcut admirația veacurilor (M. I. CAR.). 3 s.n. Durată nelimitată în viitor. După o explozie nucleară viața se va reface în veacuri. ◊ Loc.adj. (jur.) De veci = valabil pe termen nelimitat. ◊ Loc.adv. În veci sau în veci de veci, în vecii vecilor, în veacul veacului, în veac de veac = a) în tot timpul (pornind de la un anumit moment); în eternitate; b) (jur.) pe termen nelimitat. Pe veci sau pentru vecii vecilor = pentru totdeauna, în mod definitiv. 4 s.n. (bis.) Viața (veșnică) de după moarte. În veacul ce va să fie va veni blagoslovenia lui Dumnezeu la cei aleși ai lui (ANTIM). ◊ Lumină de veci = lumînare sau candelă care se aprinde în ziua de Vovedenie, care semnifică faptul că, pe lumea cealaltă, ea va arde luminînd veșnic. ◊ Loc.adj. De veci = veșnic, etern. Gătire se făcu de îngropăciune... și cu mare alai și jale fu pus la odihna de veci (ISP.). Δ Casă de veci v. casă. Loc de veci v. loc. Locaș de veci v. locaș. Somnul de veci v. somn. Viața de veci v. viață. Δ Expr. A dormi (cineva) somnul (cel) de veci v. dormi. ◊ Loc.adv. În (sau întru) veci ori în veci de veci, (pînă) în veac (de veac) = în eternitate. 5 s.n. Interval de timp de o sută de ani; secol. S-a împlinit un veac de cînd a început construcția orașului. ◊ (adv.; la pl.) Cultura spirituală a lumii a fost condusă veacuri de-a rîndul de biserică (VIANU). ◊ Loc.adv. Cu veacurile = cu trecerea timpului. 6 s.n. (reg.; de obicei cu determ. „bun”, ,„rău”) Timp, mers al vremii. Urmează veac bun dacă la asfințit de soare se luminează cerul (PĂC.) • pl. n.-uri, m. veci. /<sl. veche вѣкъ.

CRĂPA, crăp, vb. I. 1. Intranz. și refl. (Despre obiecte) A se despica în mod brusc (și adesea cu zgomot), a se desface în mai multe bucăți; a se căsca (din cauza gerului, a unei lovituri puternice etc.). Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. În anii în care ouăle ciorilor crapă de ger, începe să prindă și apa mării o pojghiță de gheață de-a lungul coastei. BART, E. 309. ◊ Expr. Unde dai și unde crapă, se zice atunci cînd se obțin cu totul alte rezultate decît cele așteptate. (E un ger de) crapă lemnele (sau pietrele sau, rar, pentru efecte stilistice, inima) = e un ger strașnic, e foarte frig. Fără haine nu sînt bun de nimic la iarnă. Pe ger mare, crapă inima în mine. SADOVEANU, P. M. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, A. 23. ♦ Intranz. (Rar) A se transforma (în altceva). Furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oțerea în spinarea gorunilor. GALACTION, O. I 48. 2. Tranz. A despica. A crăpa lemne pentru foc. ▭ Mușchiul o roade [piatra], timpul o crapă. MACEDONSKI, O. I 20. Crăpînd-a [o nucă de cocos], au aflat miezul ei dulce și bun, ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51. ◊ (Poetic) Lopata cununată cu condeiul... Crapă cremenea și sparge steiul. DEȘLIU, G. 24. ◊ Expr. A crăpa capul cuiva= a omorî pe cineva dintr-o lovitură. 3. Intranz. și refl. (Despre un lucru subțire și elastic) A se rupe (fiind prea tare întins), a plesni; (despre piele) a deveni aspră, cu crăpături. [Omul era] strîns la piept, de sta să-i crape sucmanul cel zdrențuit de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 177. Atunci Ivan dezlegă turbinca... și luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Cu fata de bogat Totdeauna ești mustrat: Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă, Și de oaie Se tot moaie, Și de țap îi sar în cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva obrazul de rușine = a nu mai putea de rușine. Să nu mai știe cineva, că-mi crapă obrazul de rușine. DAVIDOGLU, M. 70. 4. Tranz. A întredeschide. Lazăr Lungu sări de la fereastră la ușa grajdului și-o crăpă puțin. MIHALE, O. 507. Se apropie amîndoi de ușă și izbutesc să sucească cheia. Dar cum crapă ușa, o și închid la iuțeală. STĂNOIU, C. I. 137. ◊ Refl. Fig. La răsărit se crăpa zarea, lăsînd să pătrundă focul zorilor. SADOVEANU, O. VI 20. (Expr.) A se crăpa de ziuă (sau, într-o figură poetică) a se crăpa zorii = a se face ziuă, a se lumina. Cu mii de cai-putere Se crăpă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. Cînd se crăpă de ziuă, se sculă înaintea lui Gheorghe, se îmbrăcă și ieși. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Cînd răsărea luna, de era două ceasuri pîn-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vînători. GHICA, S. 283. Cînd se crăpa de ziuă, izbiră fără de veste turcii pe ai noștri. BĂLCESCU, O. II 76. 5. Intranz. (Despre animale și, rar, cu o nuanță de ironie sau răutate, despre oameni) A muri. Dînd boală rea, După nunta mea Oile-au crăpat. MARIAN, S. 44. De-ar crăpa o dată să crape și tarabagiul care v-au adus. CREANGĂ, P. 110. Dușmanul a găsit tot pustiu în drumul său, incit, ajungînd la Cotnar, nu găsea să mănînce decît poamele copacilor; ba încă [căpitanul Turculeț] a pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care, cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. ◊ (Poetic) Uraganu-acum aleargă pîn’ce caii lui îi crapă. EMINESCU, O. I 45. ◊ (Familiar, urmat de determinări introduse prin prep. «de», arată că o senzație sau un sentiment e foarte intens) Elvira se ridică în capul oaselor și zise prin întuneric:... Crăpi de invidie! Și te răzbuni. DUMITRIU, B. F. 46. Trage la mine numai cu coada ochiului șă vadă cum îs îmbrăcată și crapă de ciudă. SADOVEANU, B. 219. Știi că are haz și asta! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. CREANGĂ, P. 252. Setilă striga... cît ce putea că crapă de sete și zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile ca un nebun. CREANGĂ, P. 261. Și-o dată și-ncepe dracul a boscorodi din gură și a descînta, că nu știu ce face, de-i pocnește lui Dănilă un ochi din cap!... Dănilă crăpa de durere. CREANGĂ, P. 58. Crapă de ciudă cucoana. ALECSANDRI, T. I 32. 6. Intranz. A mînca foarte mult, cu lăcomie (ca un animal). Vezi că-i mămăliga pe masă, învălită în prosop, și oala cu lapte pe vatră! Du-te și crapă pînă-i plesni. REBREANU, R. II 30. – Variantă: (regional) crepa (CONTEMPORANUL, VI_II 292, RETEGANUL, P. IV 6) vb. I.

zi s.f. I 1 (în opoz. cu „noapte”) Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului. Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.). În tot timpul zilei avusesem marea liniștită și cerul curat (BART). *Zi-muncă = unitate de măsură convențională, folosită ca etalon pentru stabilirea salariului. Zi de muncă (sau de lucru) = durata timpului în cursul căruia cineva prestează zilnic munca. Într-o zi de lucru, găsești arareori, mai ales dimineața, atîta lume la acest club (CA. PETR). ∆ expr. (pop.) A face zile de muncă = a lucra temporar, ca zilier. Zi scurtă = zi lucrătoare cu program redus. Ziua jumătate = a) parte a zilei cuprinsă între dimineață și ora 12; b) restr. amiază. Umblă în oraș pînă la ziua jumătate (BRĂT.). (înv., pop.) Zi de cale (sau de drum, de marș etc.) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. Se afla... la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț (SADOV.). Zile de meremet v. meremet. ◊ Loc.adj. De zi = a) care acționează, lucrează, se efectuează în timpul unei zile. Așa-i cu meșteșugurile de zi (SADOV.); b) din decursul unei zile. Între orele de zi și cele de noapte, mai săvîrșea cîteva operații obscure (PER). ◊ Loc.adj., adv. Cu ziua = a) (care este sau care lucrează) fară angajament permanent; temporar (pe durata unei zile); b) (plătit) după un tarif socotit pe munca prestată în timpul unei zile. ◊ Loc.adv. Nici zi, nici noapte sau nici ziua, nici noaptea = niciodată. Ele nu dorm nici zi, nici noapte (ISP.). (Și) zi și noapte (sau nopți) sau (și) ziua și noaptea, zi noapte, zile (și) nopți, toată ziua (și) toată noaptea, noaptea și ziua, nopți și zile, din (de) zi (și) pînă-n noapte (sau seară) = a) tot timpul, (aproape) continuu, fară încetare, neîntrerupt. Oamenii țineau zi și noapte zăvozii în lanțuri (VOIC.); b) fig. fără preget. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile (SADOV.). Toată ziua (bună ziua) sau ziua toată = a) de dimineață pînă seara. Toată ziua trec mașini (H. LOV.); b) ext. mereu, continuu. Toată ziua... umple satul cu răutățile și prostiile lui. Peste zi = în cursul zilei, ziua. ◊ expr. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a) a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua. Catihetul... făcea ziua noapte și noaptea zi,jucînd stos (CR.); b) ext. a duce o viață dezordonată. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. A-i veni cuiva zi de plată și răsplată v. răsplată. ◊ Compus: zi-lumină = perioadă a zilei cuprinsă între răsăritul și apusul soarelui. ♦ (adv.; în formele „ziua”, „zilele”, „zile”) În timpul zilei, în fiecare zi. Ziua, stelele dorm (STANCU). 2 Lumină solară care face ca obiectele, ființele etc. să devină vizibile, clare, distincte. În curînd se va face ziuă. ◊ Albul zilei v. alb. Crăpatul zilei (sau de ziuă) v. crăpat. Revărsatul zilei sau revărsat de zi (sau de ziuă) v. revărsat. ◊ Loc.adv. (Pînă) în (sau la, înspre, spre, către, pop., despre) ziuă sau de cu ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Deunăzi, către ziuă, visasem că murisem (MACED.). Nunta se întinde... Pînă la ziuă (LAB.). Spre ziuă, a început să plouă. ◊ expr. Cu ziua-n cap = foarte devreme. (A se face) ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lîngă adj. ca „clar”) foarte clar, foarte limpede. A se crăpa de ziuă v. crăpa. A se îngîna ziua cu noaptea v. îngîna. A se lumina de ziuă v. lumina. A răsări (sau a se arăta) la lumina zilei v. lumină. A miji sau a se miji de ziuă v. miji. A se mîneca de ziuă v. mînecă. A răsări la lumina zilei v. răsări. se revărsa zori de ziuă sau a se revărsa de ziuă v. revărsa. A vedea lumina zilei v. vedea. ♦ poet. Soarele ca sursă de lumină pentru Pămînt. A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund (EMIN.). 3 Interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pămîntului în jurul axei sale; durată de 24 de ore luată ca unitate de timp; timpul care separă momentul prezent de un alt moment evaluat după această unitate; ext. durată imprecisă de timp care corespunde cu aproximație unei perioade de 24 de ore. În trei zile au serbat logodna (REBR.). ◊ (determ. noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata) Doi ani de zile au trecut de cînd ne-am văzut, tot la o conferință. ◊ Zi calendaristică (sau civilă) = interval de timp cuprins între miezurile a două nopți consecutive. ◊ Loc.adj. De toate zilele sau de toată ziua = a) de fiecare zi; cotidian. Aveau pîinea cea de toate zilele (SADOV.). ∆ Vorbire de toate zilele v. vorbire; b) ext. care se întîmplă în mod regulat; curent, obișnuit. În schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruiește oamenilor bucurii (REBR.). ◊ Loc.adj., adv. De zi cu zi = a) (care are loc, se petrece, se întîmplă, se face etc.) în fiecare zi; zilnic. Privind cămările din sine, De zi cu zi le află tot mai pline (LAB.); b) ext. (care se face, se întîmplă) în mod regulat; curent, obișnuit. ◊ Loc.adv. Zi de (sau cu) zi = a) zilnic, cotidian. Nu mi-a dat prin cap să țin zi cu zi socoteala (CAR.); b) ext. necontenit, continuu, perpetuu. Zi cu zi simțea însă că locul lui nu este aici (REBR); c) din ce în ce; treptat, progresiv. Vedeam cum zi de zi... se înstrăina (CA. PETR.). Din zi în zi = a) la o dată apropiată (care se schimbă mereu). Din zi în zi trebuie să-mi sosească pianul, expediat din București demult (CAR.); b) fig. fară termen precis; la infinit. Amîna din zi în zi (CR.); c) ext. pe măsură ce trece timpul; încetul cu încetul (și continuu), progresiv. Se încălzea din zi în zi mai mult,pămîntul se zbicea (AGÂR.). De la o zi la alta = a) zilnic; b) ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta (CE. PETR). În toate zilele = în fiecare zi, oricînd; foarte des, mereu. O văz în toate zilele (BARO.). Într-o (bună) zi sau într-una din zile = la un moment dat; cîndva, odată. Într-o zi, privind lung înapoi..., a văzut-o (CA. PETR.). Pe (sau cu) fiecare (sau fiece) zi = din ce în ce mai mult; progresiv. (reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. ◊ expr. A trăi (sau a o duce) de pe o zi pe alta = a duce un trai nesigur, precar. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mîine; a amîna. A rămîne pentru (sau pe) zi v. rămîne. ♦ (astron.) Interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ Zi solară adevărată = interval de timp între două treceri succesive ale Soarelui la același meridian. Zi solară mijlocie = interval de timp (cu durata constantă de 24 de ore) între două treceri succesive ale unui soare fictiv la același meridian. Zi lunară v. lunar. Zi maregrafică v. maregrafic. Zi siderală v. sideral. Zi solară v. solar. II Perioadă de timp (de 12 sau 24 de ore, ori de mai lungă durată) considerată după caracterul sau evenimentele care au loc în acest interval: 1 (după aspectul vremii) Iulie... a adus zile foarte frumoase (SADOV.). 2 (după caracterul fericit sau nefericit, important sau lipsit de importanță) Urmară zile negre pentru elevele și elevii bursieri (CA. PETR.). ◊ Bună ziua sau,pop., ziua bună, formulă de salut, la întîlnire sau la despărțire, în timpul zilei. ∆ expr. Simplu ca bună ziua v. simplu. ◊ Zile grele v. greu. Zile lungi v. lung. Zi mare v. mare. Zile nefaste v. nefast. ◊ expr. A da (sau a dori, a pofti) cuiva bună ziua (sau, pop., ziua bună) = a saluta pe cineva. A-și lua bună ziua (sau ziua bună) (de la cineva sau de la ceva) = a) a-și lua rămas bun; b) (fam.) a renunța definitiv (la ceva); a socoti (ceva) drept pierdut. Bună ziua am (sau ai, a etc.) dat, belea pe cap mi-am (ori ți-ai, și-a etc.) căpătat, se spune atunci cînd intenția îți este răstălmăcită sau cînd, nevinovat, intri într-o (mică) încurcătură. A se lăsa loc de bună ziua = a se mai păstra unele relații bune cu cineva. A-și lua ziuă bună v. lua. A strînge bani albi pentru zile negre v. Ban. Aface (cuiva) zile negre v. negru. A trăi zile albe v. trăi. 3 (după caracterul religios, social sau legal) Mîine este zi de sărbătoare. ◊ (în titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Se apropie ziua femeii. ◊ (pop.) Zi-ntîi = a) prima zi a fiecărei luni sau a unui an; b) (relig.; art.) sfințire cu agheasmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor, la data de întîi a lunii. Zi împărătească v. împărătesc. Ziua macaveilor v. macavei. Ziua morților v. mort. Ziua moșilor v. moș. Ziua de mucenici v. mucenic. ◊ expr. La zile mari = a) la ocazii deosebite; b) ext. rar de tot, în mod excepțional. 4 (în legătură cu evenimente sociale, istorice etc.) în zilele lui Ștefan cel Mare s-au ridicat multe biserici. ◊ Zi de doliu v. doliu. ◊ expr. La (sau în) zilele lui (sau ei) = în perioada de început, de maximă eficiență. Era îmbrăcată cu o bluză ce fusese la zilele ei roșie. 5 (după semnificația zilei în mod particular; și zi aniversară) Aniversare (a zilei de naștere a cuiva). De ziua ta... nu te-am uitat (MINUL.). Își sărbătorește ziua de naștere la restaurant. Zi de naștere sau ziua nașterii v. naștere. Ziua numelui, zi de nume v. nume. Zi onomastică v. onomastic. * expr. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) ziua mea (sau ta, lui etc.) v. veni. III (urmat de determ. în gen. sau introduse prin prep. „de”) Indicarea (precisă a) momentului în care un eveniment a avut sau urmează să aibă loc; dată; termen, soroc. Vînătorii... s-au întrunit în congres la Sibiu în ziua de 15 iulie (SADOV.). ◊ (ca termen calendaristic) Ziua deDecembrie. Zilele babei (sau babelor) v. babă. Zilele corbului v. corb. ◊ La zi = a) loc.adj., adv. la termenul stabilit (fară întîrziere). Te pui la zi cu examenele (CE. PETR.); b) loc.adv., adj. (care este) pus la punct cu ultimele noutăți. O nouă ediție, la zi, cu sutele de completări și corectări aduse în timp (PER.); c) loc.adj. care trebuie să fie pregătit pentru ziua respectivă. Mă punea să fac cu regularitate lectura textului literar la zi (PER.); d) loc.adv. zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiau un nas zvîrlit în sus ca o trompetă (MIR.). IV (indică o perioadă nedeterminată de timp) 1 (la pl; urmat sau precedat de adj.dem. „acest”) Timp viitor apropiat de momentul prezent. Zilele acestea am să plec (REBR). ◊ Ziua de mîine = viitorul. Eu mă gîndesc la ziua de mîine (CA. PETR.). Ziua de astăzi (sau de azi) = perioada de timp, epoca în care trăim; prezentul. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi (CR.). (relig.) Ziua de apoi v. apoi. ◊ expr. Nesiguranța zilei de mîine v. nesiguranță. A (nu) mai ajunge să vadă ziua de mîine v. vedea. ♦ (la sg. gen.; ca determ. al unui subst.) Perioadă actuală, prezentă, modernă. N-are curajul să înfrunte moda zilei (PER). ◊ Loc.adv. De zile = a) de mult timp. De zile, nu fac altceva decît să beau; b) de puțină vreme. Promisiunea rămîne promisiune. E o chestiune de zile (E. BAR.). Cu zilele = vreme îndelungată. Nu mai trecea pe acasă cu zilele. 2 (mai ales la pl.; cu determ. ca „vechimi”, „tinereți”) Perioadă de timp situată în trecut. Și-a adus aminte de zilele tinereții (GAL.). ◊ Ziua de ieri = trecutul. ◊ expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu există. 3 (la pl.) Viață, existență, trai. Zilele îi erau numărate (PRED.). ◊ Loc.adj. Cu zile = cu viață, sănătos. Cu zile mergeți, dragii mei, Și să veniți cu zile! (ALECS.). ◊ expr. A avea zile (multe) sau a avea zile cu carul = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Cîte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cît voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. (Abia) își ține (sau își duce) zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. A trăi cu zile = a trăi în mizerie. A ridica (sau a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A-și pune capăt zilelor sau a-și curma zilele = a se sinucide. E mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi (VLAH.). O să mă ierte, pentru că... nu mi-am pus capăt zilelor (H. LOV.). A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A(-și) număra zilele = a) a nu mai avea mult de trăit; b) a nu mai avea mult de răbdat, de așteptat; a fi pe punctul de a scăpa de ceva neplăcut. A-și urî zilele sau a i se urî (cuiva) cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale, lui etc.) = vai de capul meu (sau al tău, al lui etc.), vai de mine (sau de tine, de el etc.). Din (sau în) zilele mele (sau tale, sale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale, sale etc.). A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) = a trăi în bune relații cu cineva. (A fi) vechi de (sau în) zile (ori înaintat în zile) = (a fi) bătrîn sau foarte bătrîn. A fi învechit în zile rele, se spune despre un om înrăit. (A fi) veșnic de zile = (a fi) nemuritor. (A fi) mic de zile = a) (a fi) tînăr sau prea tînăr; b) (a fi) lipsit de valoare; mediocru. Noi, epigonii... Mici de zile, mari de patimi (EMIN.). A-l ajunge pe cineva zilele v. ajunge. A face (cuiva) zile fripte v. fript. (Că sau doar) n-au intrat zilele în sac v. intra. A-și încheia zilele (undeva) v. încheia. A îngropa zilele cuiva v. îngropa. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele v. lăsa. Cu zilele în mînă v. mînă. A muri cu zilele în mînă v. mînă. A mînca cuiva (sau a-și mînca cu cineva ori cu ceva) zilele v. mînca. A mîntui pe cineva de zile v. mîntui. A nu mai avea zile multe v. mult. A nu număra zile multe v. număra. A-i rămîne cuiva zilele pe undeva v. rămîne. A rămîne cu zile v. rămîne. A răpune (cuiva) sau a-și răpune zilele v. răpune. A ridica (cuiva) zilele v. ridica. A-i fi silă (cuiva) de zile v. silă. A-i sorbi (cuiva) zilele v. sorbi. A-și ține zilele cu... v. ține. Ca vai de zilele cuiva v. vai. • pl. zile. și ziuă s.f. /lat. dīe(m).

DEPARTE adv. (În opoziție cu aproape) I. (Cu sens local) 1. La mare distanță. Departe mai fu satul! MACEDONSKI, O. II 49. Prîslea luă buzduganul, îl azvîrli înapoi mai departe decît îl azvîrlise zmeul. ISPIRESCU, L. 85. Tîrgul era cam departe, și iarmarocul pe sfîrșite. CREANGĂ, P. 39. În veci îl voi iubi și-n veci Va rămînea departe. EMINESCU, O. I 175. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pînă» și indicînd punctul pînă la care măsurăm distanța) Departe-i pînă-n sat? COȘBUC, P. I 228. ◊ Loc. adv. Pînă departe = pe o distanță mare. Roua strălucea pînă departe. CAMILAR, N. I 90. Pe departe = pe ocolite, nu fățiș, nu de-a dreptul; indirect. Ne amintește pe departe vorba înțeleptului. CARAGIALE, O. III 249. Nici pe departe = nici măcar puțin; de loc. Ai! ce mai cal! Al meu, tăiat din lemn de corn... Nici pe departe n-aducea cu-acela. BENIUC, V. 36. N-a avut nici pe departe aerul cuiva care vine să-și găsească pe a lui. CAMIL PETRESCU, T. II 49. 2. (În loc. prep.; în legătură cu noțiuni concrete sau abstracte) Departe de... = la mare distanță de... Nu ești departe de adevăr. CAMIL PETRESCU, T. III 293. Eram departe de a fi un romantic. M. I. CARAGIALE, C. 105. Acolo, în creierii munților, trăiește el de atîta timp, foarte mulțumit, departe de zgomotul capitalei. CARAGIALE, O. II 219. ◊ (Prep. «de» poate fi despărțită de departe prin alte cuvinte, mai ales prin verbe) Departe sînt de tine și singur lîngă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc. EMINESCU, O. I 107. Departe-i Griva de iepure, (se zice cînd cineva pune alături sau compară lucruri cu totul deosebite între ele). ◊ (Cu elipsa verbului, în propoziții exclamative, exprimînd dorința de a îndepărta pe cineva sau ceva) Departe de noi o astfel de bănuială! ISPIRESCU, L. 378. De ești om bun, aproape de chilioara mea; iară de ești om rău, departe de locurile aceste. CREANGĂ, P. 90. (Expr.) Departe de mine gîndul... = nici nu mă gîndesc să... ◊ (Cu determinări locale sau cantitative) Gîtul putea să-i joace, ca într-un cerc de bute, iar cravata se ținea la cîteva degete departe de trup. BASSARABESCU, V. 45. Piața se întinde... într-o cercoferință de trei «verste» însemnată cu stălpușori de lemn, de 3-4 stînjini departe unul de altul. NEGRUZZI, S. I 36. 3. La un loc îndepărtat, în depărtare. Fulgeră din cînd în cînd și se luminează departe o dungă de pădure. SAHIA, N. 26. De întîlnea vrun om călare, pe drum, întreba: departe-ai lăsat pe vodă, voinice? CREANGĂ, P. 108. Departe vede-orașul. EMINESCU, O. I 94. Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de mai. ALECSANDRI, P. A. 116. Cine se scoală de dimineață departe ajunge. ◊ Loc. adv. Mai departe = dincolo de un anumit punct în spațiu; în continuare, înainte. Citește mai departe. ▭ Păi, ca să nu mergem mai departe, te întreb eu: ce are el cu mine? SEBASTIAN, T. 29. După trei zile plecară mai departe. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea mai departe, numai iată ce vede o fîntînă. CREANGĂ, P. 287. Sta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe. EMINESCU, O. I 149. De departe = de la mare distanță; din depărtare. (În legătură cu verbe de mișcare) De undeva, de departe, veneau sunete moi de tălăngi. SADOVEANU, O. IV 11. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, O. I 76. La dreapta se văd tunuri... Deprinse-a zvîrli moartea în dușmani de departe. ALECSANDRI, P. III 337. (În legătură cu verbele «a vedea», «a auzi» sau altele asemănătoare) Ferestrele strîmbe arătau de departe ca niște ochi mînioși sub uriașe cușme țuguiate. CAMILAR, N. I 324. Se aud afară de departe urale zguduitoare. CARAGIALE, O. III 22. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta. CREANGĂ, P. 53. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. ◊ Expr. Rudă de departe = rudă al cărei grad de filiație se situează după un șir de rude cu grad intermediar. A ajunge departe v. ajunge. ♦ (Substantivat, neobișnuit) Depărtare. Amurgul înnegrise zarea. S-auzea-n departe tremurat cîntarea Buciumului jalnic. COȘBUC, P. I 249. II. (Cu sens temporal) Într-un moment depărtat de timpul prezent (în trecut sau, mai ales, în viitor). Poate nu-i prea departe această zi, Cînd veți culege roadele faptelor voastre. DEȘLIU, G. 44. Bate vîntul dintr-o parte – Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. ◊ Loc. adv. Mai departe (exprimă continuarea unei acțiuni sau dăinuirea unei situații în timp). Rămaseră toți mai departe în picioare, așteptînd. DUMITRIU, N. 29. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe. EMINESCU, O. I 133. ◊ (Adjectival; neobișnuit) Într-un sîmbure viața stă ascunsă vreme îndelungată... ca să țîșnească la lumină, să încolțească, să crească, să dea roade și semințe altele pentru o mai departe viață. CARAGIALE, N. F. 11. Nu mai departe = a) (în legătură cu un adverb de timp) n-a trecut sau nu va trece mai mult timp decît... Un vis urît... din care or să iasă curînd, poate nu mai departe decît mîine? VLAHUȚĂ, O. AL. II 82. Azi le-am văzut, nu mai departe. ISPIRESCU, L. 316. Ah! cînd gîndesc că ieri, nu mai departe... se jură... că mă iubește. NEGRUZZI, S. I 51; b) (rar, întărind un pronume personal) nu altul, chiar eu (tu, el etc.). Eu, nu mai departe, de cîte ori n-am văzut bărbați încîntați de femeile lor. La TDRG.

POTRIVI, potrivesc, vb. IV. 1. Refl. A avea însușiri comune cu cineva sau cu ceva; a fi la fel, a fi deopotrivă, a se asemăna; p. ext. a fi în armonie, a se armoniza. Nalt e de statură Și-ndesat pășește Și se potrivește – Potrivește bine, Draga mea, cu tine! COȘBUC, P. II 145. Această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească. EMINESCU, N. 36. Să căutăm împreună, prin largul domeniu al vînătoriei, un cîmp pe care ne vom potrivi poate la gusturi! ODOBESCU, S. III 50. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din tîrg. ◊ Expr. Ce se potrivește! = ce-are-a face! nu se poate. Mergem?... Poftim, vere. – Ce se potrivește!..-apucă d-ta înainte, vere, ești mai cărunt. ALECSANDRI, T. I 396. ♦ Tranz. A pune pe același plan, a socoti asemenea, la fel, deopotrivă; a asemui, a compara. Dacă Alb-împărat își avea ginerele găsit în sluga grădinarului, de ce ne mai chema pe noi, să ne potrivească cu sluga și s-o aleagă mai de preț pe ea? VISSARION, B. 38. Cu cerul mă potrivește; Cu luna, cu stelele, Cu dragi rîndunelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38. 2. Tranz. A așeza ceva la un loc nimerit, la locul cuvenit sau în cel mai bun loc; a aranja într-un fel. Ghiță Lungu își potrivi cu grijă pălăria pe un scaun, SADOVEANU, M. C. 134. Potrivi un ziar să-i acopere ochii de lumină. C. PETRESCU, C. V. 275. Potrivi cărămizile la loc ca să nu se cunoască pe unde au intrat! ISPIRESCU, L. 372. ◊ Fig. Potrivim șirul de gînduri pe-o sistemă oarecare. EMINESCU, O. IV 46. ♦ (Cu privire la instrumente muzicale) A acorda. Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele. REBREANU, I. 25. Lăutarul, potrivindu-și strunele după cîntec, începu cît din gură, cît din scripcă. MIRONESCU, S. A. 55. ♦ A face să stea așa cum trebuie, a pune în cea mai bună poziție, a aranja. Își potrivi ochelarii și se sculă de pe scaun. C. PETRESCU, A. 384. E farul de la Caliacra, șoptește ofițerul de cuart potrivindu-și binoclul. BART, S. M. 18. ♦ A aplica, a plasa la locul nimerit. Aș potrivi aci, și nu fără oarecare iscusință, vorba romînului: departe griva. de iepure. ODOBESCU, S. III 25. ♦ A împodobi, a găti, a dichisi. Bărbierii că-i chema, Pe el bine că-l spăla, Mi-l rădea și-l potrivea Și cu țoale-l îmbrăca. ȘEZ. VII 167. Și mi-l netezește Și mi-l potrivește Cu cioltar de fir. Ciucuri d-ibrișim. TEODORESCU, P. P. 45. 3. Tranz. A face să meargă bine, la fel cu altceva, a adapta; a da după... A potrivi ceasul. ▭ Mihai potrivea mersul mașinii după trapul mărunt al cailor, după înaintarea steagurilor mișcătoare din fața sa. MIHALE, O. 467. ♦ A face să fie bun, dozînd atît cît trebuie. A potrivi o mîncare dirnsare. ◊ Expr. A potrivi (pe cineva) din gît v. gît. 4. Tranz. (Cu privire la vorbe, glume) A ticlui bine, a rosti ceva în locul, la timpul sau în situația în care trebuie. Mă făceam smerit și numai rîdeam în mine mierîndu-mă tot atunci de ghibăcia minciunilor ce potrivisem, de-mi venea mai-mai să le cred și eu singur pe jumătate. CREANGĂ, A. 61. Gura mea toate le spune; Cetera mai și greșește... Gura mea le potrivește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 357. (Ironic) Surdul n-aude, dar le potrivește. 5. Refl. (Despre piese tehnice, obiecte de îmbrăcăminte etc.) A fi pe măsură, a fi cum se cere; a veni bine. Mă gîndesc cum aș putea să le demonstrez că piciorul [de lemn] este al tatei. I-aș pune pe toți să-l încerce și fără îndoială că nu s-ar potrivi la nici unul. SAHIA, N. 22. Condurul nu se potrivi la nici o fată de împărat, la nici o cucoană, la nici o jupîneasă. ISPIRESCU, L. 306. ◊ Expr. A se potrivi ca nuca-n perete (sau ca mireasa la moară, ca musca-n lapte, ca scripca cu iepurele) = a nu se potrivi de loc, a fi deplasat. Ajunge în sat la frate-său, și pe loc cîrpește o minciună, care se potrivea ca nuca în părete. CREANGĂ, P. 47. 6. Intranz. A face în așa fel incit...; a calcula, a chibzui. Potriviră să rămîie de mîncare pînă în seara a doua, ca să nu mai aprinză foc și să se zărească fumul de undeva. GALACTION, O. I 297. Voi căta dar a vă spune Pentru ce norodul vostru potrivit-am să se-adune Azi, aci, și-n taină. DAVILA, V. V. 32. Să potrivești totdeauna să fie foc zdravăn în sobă. CREANGĂ, P. 87. ◊ Tranz. Calul o potrivea cum să vină tot cam la o parte ca să-i reteze vreun cap [balaurului]. ISPIRESCU, L. 18. 7. Refl. (Construit cu dativul sau cu determinări introduse prin prep. «la») A asculta (sau a crede pe cineva), a face (cuiva) pe voie, a se lua după cineva sau ceva, a-și pune mintea cu cineva sau ceva. Dacă m-aș potrivi nevestii, ar trebui să cumpăr tăt tîrgu. C. PETRESCU, Î. II 128. Cînd m-aș potrivi eu babei, la toate cele, apoi aș lua cîmpii! CREANGĂ, P. 77. ◊ (Fără determinări) Nu te potrivi. Dumneata rămîi cum ești. SADOVEANU, B. 263. 8. Intranz. (Popular) A se împotrivi. Iar cumva de n-ăi voi Și mie te-i potrivi, Apoi foarte vei greși, Că eu roaba ți-oi lua Și nimica nu ți-oi da. TEODORESCU, P. P. 117.

ȚINUTĂ, ținute, s. f. 1. Atitudine, poziție pe care o dă cineva corpului său. Mergea în pas cu toți cei din jurul lui, avea însă o ținută ciudată: umbla cam într-o parte și puțin cam pe spate. SADOVEANU, O. VIII 41. Tonul, ținuta, mișcările, toate la el sînt de comediant. VLAHUȚĂ, la CADE. ♦ Fel de a fi sau de a se comporta față de cineva sau de ceva; comportare, atitudine. Are o ținută rezervată. ▭ Întotdeauna m-a minunat înfățoșarea dureros de ridicolă ce o dă unei ținute grave lipsa cravatei. BART, S. M. 45. 2. Mod de a se prezenta, de a se îmbrăca al unei persoane; p. ext. costum, îmbrăcăminte, uniformă. Lîngă mine stă un cetățean cu ținută îngrijită. SAHIA, U.R.S.S. 92. În cîteva salturi sui scara spre cabină și-și schimbă ținuta. BART, S. M. 102. O notă antiestetică caracteriza toată ființa sa aparentă. Se vedea bine că Mary suferea de ținuta bărbatului ei. D. ZAMFIRESCU, R. 12. ◊ Mare ținută sau ținută de ceremonie = îmbrăcăminte sau uniformă de sărbătoare ori de paradă, destinată pentru anumite solemnități sau ceremonii. Toți ofițerii, în ținută de ceremonie, mergem în vizită oficială la guvernator. BART, S. M. 21. Marea ținută și mantaua se dă dorobanțului de către guvern. I. IONESCU, M. 268. (Ironic) Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. Mică ținută = uniformă sau îmbrăcăminte de serviciu. Mica ținută să și-o facă singur. I. IONESCU, M. 268. Ținută de seară = îmbrăcăminte elegantă, de o croială specială, pentru petrecerile sau reuniunile care au loc seara. Un diplomat mongol în ținută de seară, cu decorații. STANCU, U.R.S.S. 74. Ținută de campanie = echipament purtat de ostași în timpul unei campanii. 3. (Fon.) Moment în timpul actului articulator în care organul vocal păstrează o anumită poziție. Ținuta consoanei «p» din cuvîntul «apă» este momentul cînd canalul bucal este închis pentru articularea acestei consoane.

MIȘCARE, mișcări, s. f. Acțiunea de a (se) mișca și rezultatul ei. I. 1. Schimbare a locului, a poziției; ieșire din starea de imobilitate, de stabilitate sau de fixitate; deplasare a unui obiect, a unei ființe sau a unei părți a corpului ființelor. Prin vuietul de valuri, Prin mișcarea-naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea. ALECSANDRI, T. I 457. O mișcare de deget și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I 28. ◊ Fig. Asculta chemările nopții. Asculta mișcările casei. C. PETRESCU, R. DR. 314. ◊ Expr. (Cu valoare de imperativ) Nici o mișcare! = (să fie) liniște! tăcere! ♦ Fel de a se mișca, gest. Isidor în mișcări repezi, zăpăcite, scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77. Mișcările și glasul i le-a schimbat frica. BASSARABESCU, S. N. 20. Spumegă desfrîul în mișcări și în cuvinte. EMINESCU, O. I 150. ♦ Mlădiere sau deplasare a corpului, executată la gimnastică sau în sporturi. Mișcări ritmice. ◊ Expr. (Familiar) În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. ♦ Fiecare deplasare de piese la o partidă de șah, table etc. ◊ Expr. A prinde (sau a surprinde) mișcarea = a înțelege mersul unei lucrări; fig. a descoperi la timp rostul ascuns al unei acțiuni. ♦ Fig. Frămîntare, agitație sufletească. Avea nește ochi mici și negri, în care se răsfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Este o mare mișcare națională între toți romînii din Austria. GHICA, A. 470. 2. Activitate, acțiune. Lumea asta toată e o veșnică mișcare, Unde cea mai mică forță împlinește o chemare. VLAHUȚĂ, O. A. 69. ◊ Loc. adj. și adv. În mișcare = îndeplinind o acțiune, în lucru, în plină activitate. (Fig.) Simțirile-i sînt în veci deștepte; inima [vînătorului] este mereu în mișcare și urîtul fuge. ODOBESCU, S. II 17. ◊ Expr. A pune (ceva sau pe cineva) în mișcare = a face să se agite, să lucreze. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I. 159. Imediat îl puse în mișcare să oprească loja. REBREANU, R. I 186. Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I 80. A se pune în mișcare = a porni. Aproape de ziuă trenul se pune în mișcare. STANCU, U.R.S.S. 174. A privi (un fenomen) în mișcare = a considera un fenomen în desfășurarea lui evolutivă. ♦ (Familiar) Plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. ◊ Expr. A face mișcare = a se plimba, a umbla. ♦ Circulație. ◊ Birou de mișcare (sau al mișcării) = biroul de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. La fereastra biroului mișcării apăru... chipul prefectului. DUMITRIU, B. F. 13. Biroul șefului de gară... este în același timp «birou de mișcare, telegraf», «casă de bilete». SEBASTIAN, T. 188. (Eliptic) Veniți iute la mișcare, don’ șef! DUMITRIU, N. 70. ◊ Forfoteală, animație, du-te-vino. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I 110. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul, Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. 3. Deplasare organizată a unei unități armate. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 4. Schimbare, variație intervenită în situația persoanelor dintr-o colectivitate organizată, în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o instituție sau dintr-o întreprindere etc. Mișcarea populației de la ultimul recensămînt. ▭ Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. 5. (Urmat de determinări indicînd scopul, natura, caracterul etc.) Acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei sau concepții. Mișcare sindicală. Mișcare cooperatistă. ▭ Mișcarea pentru pace, acea uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2826. Dan vorbea de cercurile literare din București, de mișcarea intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. AL. II 39. ♦ (Determinarea este subînțeleasă) Acțiune revoluționară a clasei muncitoare. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani... în mișcare, adică sîntem muncitori conștienți. GALAN, Z. R. 254. ♦ Acțiune (organizată) de masă, care tinde să realizeze un scop pe plan social-politic; agitație, revoltă. Mișcările țărănești din 1888. II. (Fil.) Mod, formă de existență a materiei. Mișcarea înțeleasă în accepțiunea cea mai largă a cuvîntului, concepută ca formă de existență a materiei, ca un atribut inerent al acesteia, înglobează în sine toate schimbările și procesele care au loc în univers, începînd cu simpla deplasare și terminînd cu gîndirea. ENGELS, D. N. 55.

VITEZĂ, viteze, s. f. 1. Iuțeală, repeziciune, rapiditate în deplasare. Trupul uriaș al unui vapor de marfă încărcat, ce venea în jos cu toată viteza, se ivi de după cotul canalului. BART, S. M. 62. Trenul își urmează drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, N. 126. Mică viteză = serviciu de transport al mărfurilor cu un tren de marfă obișnuit. Mare viteză = serviciu de transport al mărfurilor cu trenuri de marfă rapide. Loc. adv. În (plină) viteză = cu viteză mare (sau foarte mare). ◊ Expr. Dă-i viteză! = pornește! mergi repede! accelerează! A băga (pe cineva) în viteză = a scoate pe cineva din lenea obișnuită, a-l sili să lucreze repede, să se pună pe treabă. 2. (Fiz.) Raportul dintre spațiul parcurs de un mobil și timpul folosit pentru parcurgere. Într-o mișcare, viteza variază de la un punct la altul. CARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 41. ♦ Ritmul în care se efectuează sau se repetă un proces chimic, electric etc., raportat la unitatea de timp. ♦ Fiecare dintre raporturile de demultiplicare dintre turația motorului unui vehicul și turația arborelui care transmite mișcarea la roțile propulsoare ale vehiculului. Un timp merse atentă la trecătorii străzilor și la viragii, schimbind vitezele. C. PETRESCU, Î. II 96. Cutie de viteze v. cutie.

funcție, contribuția unui element de înălțime (2) (sunet*) în cadrul unui sistem muzical dat la coeziunea și realizarea finalităților acestui sistem. Locul și rolul acestui element determină și particularizează structura* sistemului: f. este astfel modul de existență al structurii. 1. În sens restrâns, f. este o noțiune aplicabilă sistemului armonic (III, 1). Ea se cristalizează la sfârșitul sec. 19, la Riemann și, în parte, la Fétis, încununând și dând relief teoriei rameauiste. În practica armoniei (III, 2), aportul noțiunii de funcție s-a făcut simțită cu precădere în domeniul cifrajului*; este semnificativ faptul că ultima ediție a Lexicon-ului lui Riemann (1967) se păstrează încă în limitele dogmatice inițiale reducând problematica f. la problemele desemnării ei prin grafie și simbol, prin cifraj (art. Funktionsbezeichnung), ceea ce indică numai saltul – important pe atunci, dar depășit în chiar acel moment – de la concepția basului cifrat*, la o expresie teoretică proprie armoniei de la finele epocii romantice. Este adevărat că la Riemann f. era în primul rând identificarea treptelor* principale ale tonalității (2): I-IV-V cu f. de T-S-D și, în consecință, cu acordurile* acestor trepte, ceea ce era deja făcut suficient pentru a demonstra atât locul cât și rolul acestora în mecanismul cadenței (1) și al tonalității – ambele structuri principale ale facturii muzicale. De aici însă se degajă imediat consecințele acestei relații dintre funcții, atât timp cât cadența (1) autentică sau plagală devine modelul altor cadențe (destul de puțin numeroase în armonia clasică) ca și al constelației de raporturi dintre celelalte trepte și f. (paralele*, mediante*), secundarele devenind, încă de la Rameau, „satelitele” principalelor, în așa fel încât a început tot mai mult să se vorbească de o armonie tonal-funcțională. Faptul depășea deci punctul inițial al teoretizării, f. ne mai reducându-se la rolul în sine al acordurilor și punând deopotrivă accentul pe relațiile tot mai complexe dintre aceste acorduri. Ea se definea, deci, în termeni proprii, ca lanțuri de relații și, ierarhic, valoric, ca relații de relații. Nici o teoretizare ulterioară a armoniei nu a negat f. ci doar s-a străduit, în virtutea concepției de la care pornea, să dea o explicație f., dinamismului ce o caracterizează în raport cu noțiunea pereche a structurii: tendință (tendance) și repaus (repos) la Fétis; caracter expansiv al majorului* și depresiv al minorului* ca produse ale armonicelor* superioare și, respectiv, inferioare (v. dualism), ca și caracterul centripetal al D și centrifugal al S la Riemann; situarea polară a celor două D față de T și, împreună cu f. principale, a f. substitute, în polarismul* lui Karg-Elert; forțe și tensiuni interne, producătoare ale mișcării, în energetismul* lui Kurth; atracție între principalele f. ca și între toate celelalte sunete ale tonalității și armoniei în teoria atracționistă (E. Costère; J. Chailley); ipotezele încă ar putea continua, după cum ar putea fi evocate și interferențele dintre principalele explicații conferite f. 2. În sens larg, f. este o noțiune aplicată retrospectiv unor stări multivocale* sau chiar monodice*, de dinaintea armoniei și a tonalității (1) major-minore, în speță modurilor. Astfel acele trepte care, în vechea teorie, fuseseră denumite (vox) finalis (v. finală) confinalis* sau repercussa* au fost echivalate cu T, respectiv D, fiind considerate f. ♦ Nici domeniul etnomuzicologiei și al folc. comparat nu au rămas în afara influenței teoriei funcționalității. A apărut astfel ideea existenței unor f. melodice, deosebite de cele armonice, hotărâte fie de rolul unor sunete în raport cu frecvența (școala berlineză elaborează o Strukturformel, „formulă structurală”) și ponderea lor în virtutea unui simț consonantic* inconștient, fie de panta ascendentă sau descendentă, sau, din nou, de atracționism sau de energiile concentrate în linia melodică. Dacă f. este, printr-un consens unanim, considerată ca fiind proprie structurilor heptatonice*, dimpotrivă, ea apare ca problematică pentru pentatonică*, sistem vădind o „indiferență funcțională [...]”. „Nu se face simțită nu numai orice fel de <atracție>”, dar treptele sale 1, 2, 3, 5, 6 poate fiecare să facă oficiul de cadență interioară sau finală, încât s-ar greși grav voindu-se cu tot dinadinsul să li se asigure rolul de <tonică>, s-ar vedea în ele o <fundamentală> (Brăiloiu). Această indiferență funcțională este suplinită totuși, cum tot Brăiloiu opinează, prin rolul picnonului*, al formulelor (1), sau, cum considera Școala din Berlin, iar la noi G. Breazul, prin locul ocupat de către intervalul de terță* mică.

ÎNDĂRĂT adv. I. (Cu sens local) 1. În spate, în urmă, înapoi. Un pui de om numai de o șchioapă... se tot trăgea îndărăt la apropierea noastră. SADOVEANU, O. VI 359. Întorsei capul și privii îndărăt. HOGAȘ, M. N. 53. Soarele, scăpătînd la apus, se uită îndărăt cu stăruință caldă. CARAGIALE, P. 50. ◊ Loc. adv. Îndărătele, îndăratele sau de-a-ndaratele(a) = cu spatele înainte și cu fața înapoi; înapoi, pe dos, invers, întors. Omul se împleteci de-a-ndaratele pe asfaltul șoselei. DUMITRIU, N. 273. O furnică roșie tîra de-a-ndăratele cadavrul unei insecte. C. PETRESCU, Î. II 16. Ieși de-a-ndaratele; condus pînă la ușă de ministru. id. C. V. 111. Poterașii că-mi fugea D-a-ndaratele mergea... Haiducii că mi-și rîdea. PĂSCULESCU, L. P. 280. (Fig.) Dar jocul e joc și norocul noroc... Începe cartea flăcăului să se schimbe și să meargă tot-ndărătele. CARAGIALE, P. 47. 2. La locul de proveniență, în locul unde a fost mai înainte; înapoi. Pun scaunul îndărăt. ▭ Banii mi i-ai adus îndărăt? DUMITRIU, N. 128. 3. (În expr.) A da (pe cineva sau ceva) îndărăt = a da (pe cineva) cu o treaptă mai jos, a-l retrograda; a-și pierde prosperitatea, bunăstarea, a sărăci. Auzi, 25 și cu 15 să facă 8000! Monitor general, ia-l și du-l în clasa a doua! Monitorul general mă înhăță de mînecă și mă scoase pe ușă afară. Pe drum îmi spuse: te-a dat îndărăt. DELAVRANCEA, H. T. 98. II. (Cu sens temporal) Mai de mulț, (mai) înainte de timpul actual. Și-atunci gîndurile mele îndărăt prin secoli trec, Și zburînd prin Capitoliu, se opresc pe-Olimpul grec. COȘBUC, P. II 139. Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. – Formă gramaticală: (în expr.) îndărătele, îndăratele(a) (variantă: îndaratele(a.). – Variantă: îndărăpt (CREANGĂ, A. 74, EMINESCU, O. I 66, RUSSO, O. 36) adv.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.