LUNG² s. n. (De obicei articulat) 1. Lungime. Ca o îngustă năframă, întinsă pe lungul nesfîrșit al văii largi, își pierdea cursul în taina depărtată a răsăritului. HOGAȘ, M. N. 156. Zburau amîndoi prin pustiul lungului mării. EMINESCU, N. 14. Are un pod peste apa Oltului, lungul poate fi ca de optzeci stînjeni, latul de trei. GOLESCU, Î. 7. ◊ Loc. adv. și prep. De-a (sau în) lung(ul) = în (sau urmînd) direcția lungimii, pe lîngă, pe marginea...; de la un capăt la altul. Voi pune Să-l tîrîie d-a lungul Bagdadului. COȘBUC, P. I 53. Luă drumul d-a lungul și aide, aide, trecu păduri și văi. ISPIRESCU, L. 259. Și apoi de la o vreme... luînd de-a lung pămîntul merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 286. Mult îi plăcea copilei... Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri, Atrasă-n cursul apei de-a rîurilor valuri. ALECSANDRI, P. III 175. În lung și în lat sau în lung și în larg = în toate direcțiile, pretutindeni, peste tot. Cîmpu-n lung și-n lat răsună. ALECSANDRI, P. III 589. Preîmblîndu-se în lung și în larg prin mica cămăruță. NEGRUZZI, S. I 19. Cît te uiți în lung și-n lat, Nu mai vezi pămînt uscat, Ci tot ape tulburele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ Expr. A (nu)-și cunoaște lungul nasului v. cunoaște (3). 2. (Rar) Timp, durată. Vroia să doarmă în tot lungul acelei duminici ca un butuc, neîntors, ca la un capăt de muncă istovitoare. CAMILAR, TEM. 145.